ICCJ. Decizia nr. 2409/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2409/2014
Dosar nr. 2848/93/2012
Şedinţa publică din 26 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 12 aprilie 2006, sub nr. 2836/2006 (număr unic 3121/94/2006) reclamanta B.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA, obligarea acesteia să îi predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Voluntari, şos. Pipera Tunari, județul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafaţă de 3,45 ha şi construcţiile aflate pe acesta, cu cheltuieli de judecată.
În şedinţa publică din data de 21 iunie 2006, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că instanţele judecătoreşti au mai fost sesizate cu o acţiune în revendicare a aceluiaşi imobil, acţiune ce a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 90 din 16 ianuarie 2001 a Judecătoriei Buftea, pronunţată în Dosarul nr. 4418/2000. Apelul şi recursul formulate împotriva acestei hotărâri au fost respinse prin Decizia civilă nr. 167/ A din 30 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi prin Decizia civilă nr. 1464 din 30 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2006, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 octombrie 2006, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 5248 din 15 noiembrie 2012, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei şi a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Ilfov, unde dosarul a fost înregistrat la data de 22 noiembrie 2012, sub nr. 248/93/2012.
La termenul de judecată din data de 02 aprilie 2013, Tribunalul Ilfov a respins excepţia autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 889 din 9 aprilie 2013, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Ilfov a avut în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României
Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanţei europene sub aspectul drepturilor foştilor proprietari de a obţine în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
Tribunalul a constatat, din actele depus la dosar, că B.R. a fost unica moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului în litigiu.
Imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, în temeiul H.C.M. nr. 308/1953, iar prin sentinţa civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha şi construcţii.
Ulterior preluării de către stat, imobilul a intrat în administrarea I.A.S. Mogoșoaia - Ferma Roșia, iar apoi a fost transferat, succesiv, pe bază de proces-verbal de predare-primire, în administrarea Laboratorului pentru Virusuri Tumorale Aviare, respectiv I.C.V.B. Pasteur - C.C.B.P.A.M. Voluntari.
În anul 1993, deţinătorul imobilului revendicat, pârâta SC R.C. SA, a obținut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 martie 1993, eliberat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în temeiul prevederilor H.G. nr. 834/1991, în baza căruia şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. a localităţii Voluntari.
Tribunalul a constatat că valabilitatea dobândirii de către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost verificată prin Sentinţa civilă nr. 13.266 din 02 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă definitivă, respingându-se acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 163 din 28 aprilie 1995, încheiat între pârâta SC R.C. SA și A.V.A.S. și a contractului din 15 iunie 1995, încheiat între SC R.C. SA și F.P.P. IV Muntenia.
În privinţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 30 martie 1993, eliberat pârâtei de către M.A.A., tribunalul a constatat că acesta nu a fost supus cenzurii vreunei instanţe de judecată, fiind, prin urmare, necontestat şi valabil.
De asemenea, tribunalul a reţinut că, prin decizia civilă nr. 706/ A din 02 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul N.M. în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA împotriva Dispoziției nr. 10336 din 01 octombrie 2008, emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N.M.
Reclamantul a susținut că modul de preluare de către stat al acestui teren este evident abuziv, întrucât actul normativ invocat drept „temei legal” al preluării nu a fost publicat niciodată în M. Of., astfel încât actul normativ în cauză se consideră inexistent. Acest lucru a fost stabilit cu putere de lucru judecat la Judecătoria Buftea, care a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului proprietatea reclamantului, compus din teren de 3,45 ha şi construcţii situat în comuna Voluntari, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., în Dosarul civil nr. 3780/2004. Contrar celor susţinute de pârâtă, această hotărâre judecătorească este opozabilă SC R.C. SA, care este având - cauză.
Conform Legii nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor prezentei legi.
Instanţa de fond a respins, de plano, acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, încălcând art. 6 din Convenţie, pentru că nu a verificat situaţia particulară a reclamantului, precum şi art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât a obligat reclamantul la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a apreciat că are fie un bun actual, fie o speranţă legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noţiuni autonome.
A mai arătat că, dacă există o hotărâre prin care să se constate caracterul ilegal al naţionalizării, jurisprudenţa anterioară a Curţii va fi aplicată iar reclamantului i se va recunoaște existența unui bun, în sensul Convenției în legătură cu imobilul respectiv; o privare de bun nu este conformă cu Convenția decât dacă este legală, proporțională și urmărește un scop legitim.
Reclamantul a susţinut că instanța de fond nu a analizat împrejurarea că, după 12 ani de la depunerea notificării, nu i s-a acordat niciun remediu pentru pierderea proprietății imobiliare aflată în prezent în deținerea părții adverse, ci doar o hotărâre de înaintare a acesteia la A.V.A.S. pentru acordarea de despăgubiri.
Reclamantul a considerat că, prin Sentinţa civilă nr. 4685 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 6366/1997, a dobândit un „bun actual”.
Prin Decizia nr. 43/ A din 10 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 89 din 09 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 12.000 lei către intimată, cu titlul de cheltuieli de judecată.
În motivare, curtea de apel a reţinut că, în speță, sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 33 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.
S-a procedat la verificarea existenței, în patrimoniul reclamantului, a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că noţiunea „bunuri” cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Prin sentinţa civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha şi construcţii. Prin sentinţa menţionată nu s-a dispus restituirea în natură a bunului către reclamant, astfel încât este valabilă concluzia expusă mai sus, conform căreia constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci doar un drept la despăgubiri. Acest drept fiind recunoscut reclamantului, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie întrucât numai privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a acestui articol.
Susţinerea apelantului reclamant în sensul că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor prezentei legi, nu a fost reținută în cauză, dispoziţia legală invocată fiind abrogată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009.
Reclamantul a considerat că, prin Sentinţa civilă nr. 4685 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Buftea, a dobândit un „bun actual”, susţinere care nu poate fi reţinută, sentinţa respectivă recunoscând dreptul de proprietate al pârâtei SC R.C. SA asupra construcțiilor aflate pe terenul pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate prin certificatul nr. x.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că autoarea reclamantului a formulat notificarea din 11 iunie 2001, soluţionată prin Dispoziţia nr. 10336 din 01 octombrie 2008 prin care s-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului şi s-a dispus înaintarea dosarului către A.V.A.S. pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Reclamantul a contestat această dispoziţie; prin decizia civilă nr. 706/ A din 02 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul N.M. în contradictoriu cu pârâta SC R.C. SA împotriva Dispoziției nr. 10336 din 01 octombrie 2008, emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001.
În consecință, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României).
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, aducându-i critici de nelegalitate, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel formulate, respectiv că instanţa de apel, ca și instanța de fond, a interpretat greşit hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu și alții contra României, întrucât respingerea automată a acțiunii în revendicare duce la încălcarea dreptului de acces la o instanţă.
Faptul că există o hotărâre judecătorească prin care se constată caracterul ilegal al naţionalizării (Sentinţa nr. 1644 din 23 iunie 2004 a Judecătoriei Buftea) înseamnă, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că reclamantul are un bun, în sensul aceleiași convenții.
Greşit a reţinut instanţa de apel că această hotărâre judecătorească nu este opozabilă pârâtei SC R.C. SA, întrucât această societate are calitatea de având - cauză.
Pe de altă parte, dacă nu există această constatare, atunci reclamantului i se naşte dreptul la despăgubire, care reprezintă tot un bun în sensul Convenției.
Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma criticilor aduse de reclamant, Înalta Curte reține următoarele:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 12 aprilie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În speţă, autoarea reclamantului B.R. a formulat notificarea din 11 iunie 2001, prin care a solicitat obligarea pârâtei intimate la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Voluntari, Şos. Pipera Tunari, judeţ Ilfov, cunoscut sub denumirea „Ferma B.”, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcțiile aferente existente pe acesta.
Prin Dispoziţia nr. 10336 din 1 octombrie 2008, emisă de Primăria Buftea, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a dispus înaintarea dosarului către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Contestaţia reclamantului N.M., întemeiată în drept pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva acestei dispoziţii, a fost respinsă, prin Decizia nr. 706/ A din 2 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7357 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Prin urmare, recurentul nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie i-a fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Nici din perspectiva Convenţiei reclamantul nu avea vocaţie la restituirea în natură a imobilului în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de recurs este ţinută să analizeze în ce măsură instanţa de apel a apreciat corect dacă reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, Înalta Curte constată că prin Sentinţa civilă nr. 1644 din data de 23 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Buftea, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului situat în Voluntari, şos. Pipera Tunari, judeţul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha şi construcţii.
Aşadar, nu se poate considera că reclamantul ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
O simplă recunoaştere a nevalabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu conferă reclamantului un „bun actual” sau o „speranţă legitimă”, singura speranţă legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În cauză, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Voluntari, şos. Pipera Tunari, judeţul Ilfov, cunoscut sub numele de „Ferma B.”, având nr. cadastral x, intabulat în CF Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha şi construcţiile aflate pe acesta.
Litigiul iniţiat de aceasta, întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a fost soluţionat irevocabil prin trimiterea dosarului către A.V.A.S. în vederea acordării de măsuri reparatorii.
Susținerile recurentului reclamant, prin care a arătat, în mod generic, faptul că decizia supusă controlului judiciar nu cuprinde analiza integrală a motivelor de apel nu sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează situațiile în care hotărârea atacată fie nu cuprinde expunerea considerentelor de fapt și de drept pe baza cărora a pronunțat soluția, fie acestea sunt contradictorii (în sensul că sunt expuse argumente care susțin o altă concluzi logică - juridică decât soluția pronunțată), fie privesc o pricină diferită.
Având în vedere că recursul nu este o cale de atac devolutivă, nu este suficient ca recurentul să susțină că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel, ci acesta trebuie să indice în concret care sunt criticile care nu i-au fost analizate, cu atât mai mult cu cât judecătorul poate răspunde unor critici aflate în strânsă legătură unele cu altele prin argumente comune.
Din ansamblul motivării deciziei recurate rezultă că instanța de apel a răspuns criticilor apelantului și a expus într-o manieră elaborată și corect sistematizată logico-juridic argumentele care susțin soluția de respingere a apelului, nefiind constatate contradicții de natură să pună în discuție legalitatea acesteia sau referiri la aspecte care exced cauzei.
În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a examinat din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă părțile în litigiu dețin un bun sau o speranță legitimă, în sensul Convenției.
Față de statuările cuprinse în cauza Maria Atanasiu contra României, conform cărora simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu este suficientă pentru a se aprecia că reclamantul deţine „un bun” în sensul Convenției și de împrejurarea că recurentul reclamant nu deţine o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea bunului, se reține că decizia atacată este legală, iar criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Înalta Curte menționează că în mod corect instanța de apel s-a raportat în examinarea criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu la criteriile clasice de comparare, ci la cele prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și că urmare constatării că reclamantul nu deţine un bun nu se impunea a se verifica dacă privarea de bun este legală, proporțională ori dacă urmărește un scop legitim.
În ceea ce privește eficiența mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că instanța de apel a examinat criticile formulate.
Astfel, s-a arătat că legiuitorul național nu poate să înlăture de la aplicare Legea nr. 10/2001, ci trebuie să o interpreteze și să o aplice în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Înalta Curte constată că, de vreme ce recurentul reclamant nu deţine un bun, în sensul Convenției, pe de o parte nu se mai impune examinarea aspectelor care țin de titlul pârâtului, iar pe de altă parte că, în aceste condiții, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă doar ca un remediu pentru dificultățile existente în procedura Legii nr. 10/2001.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata pârâtă, Înalta Curte urmează să le reducă, de la suma de 10.000 lei la suma de 2.000 lei, pentru următoarele considerente:
În cuprinsul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se prevede că judecătorii au dreptul sa mărească ori sa micşoreze onorariile avocaţilor, ori de cate ori vor constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii si munca îndeplinită de avocat.
Aşadar, instanţa care soluţionează litigiul are prerogativa legală acordată de legiuitor, de a lua măsura reducerii onorariului avocaţial, fără ca această reducere sa fie considerată o măsura de privilegiere a părţii căzute în pretenţii.
Astfel, deşi din punct de vedere legal se impune ca partea care cade în pretenţii sa suporte toate cheltuielile de judecata pe care partea care a câştigat procesul a dovedit ca le-a făcut, principiul stabilit de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. înseamnă că partea căzută în pretenţii nu va fi obligată cu necesitate la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de partea câştigătoare.
La aplicarea acestei măsuri, Înalta Curte a avut în vedere si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată se va realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare si au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.
În speţă, prin raportare la volumul de muncă al avocatului pârâtei, constând în redactarea întâmpinării şi punerea de concluzii în dezbateri, gradul de complexitate al cauzei, precum si complexitatea probatoriului administrat, în cauză fiind administrată exclusiv proba cu înscrisuri, Înalta Curte a apreciat că se impune reducerea onorariului de la suma de 10.000 lei la suma de 2.000 lei, sumă care are un cuantum adecvat si rezonabil prin raportare la aspectele mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 43/ A din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul - reclamant la plata sumei de 2.000 lei către intimata pârâta SC R.C. SA, cheltuieli de judecată reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3101/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3357/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
