ICCJ. Decizia nr. 3101/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3101/2014
Dosar nr. 1576/2/2014
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 34370/3/2009 la data de 25 august 2009 reclamantul Ţ.C. a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul T.V., să se constate că titlul şi dreptul său de proprietate sunt preferabile celor ale pârâtului, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu, sector 1, solicitând şi desfiinţarea totală a actului de înstrăinare a imobilului.
În şedinţa publică din 25 martie 2010 reclamantul a învederat oral în faţa instanţei că solicită doar revendicarea imobilului, mi şi anularea titlului pârâtului, precizare consemnată în încheierea de la termenul menţionat.
Reclamantul a formulat o cerere de despăgubiri conform ari. 1081 C. proc. civ.
Prin Sentinţa nr. 499 din 01 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că potrivit ultimei precizări a reclamantului, prezenta acţiune are ca obiect revendicarea prin comparare de titluri a imobilului situat în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu. Prin Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 252 din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, în raport de care s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat de către pârâtul T.V., s-a soluţionat însă o acţiune în constatarea calităţii de proprietari a reclamanţilor Ţ.C.A., Ţ.R.A., constatarea valabilităţii dreptului de proprietate al reclamanţilor, precum şi a faptului că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, acţiunea fund completată ulterior şi cu capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii T.V. şl T.C.A. în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, deşi identitatea de părţi şi de cauză este realizată, obiectul celor două pricini este distinct (acţiune în constatarea calităţii de proprietar şi în constatarea nulităţii titlului pârâţilor, respectiv, în prezent, acţiune în revendicare prin compararea titlurilor), astfel încât cerinţele pentru admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu sunt îndeplinite, urmând ca, pe cale de consecinţă, aceasta să fie respinsă, ca neîntemeiată.
Cu privire la fondul pricinii, tribunalul a reţinut că prin contractul x pentru construirea de locuinţe proprietate personală, s-a stabilit construirea, în favoarea beneficiarilor Ţ.C.A. şi Ţ.R.A., a unui apartament în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu. Din adresa nr. 457027 din 12 iunie 1998, reiese că Ţ.C.A. şi Ţ.R.A. au fost impuşi ca proprietari ai apartamentului nr. 7 situat în strada Grigore Alexandrescu şi ai terenului de 53 mp cu aceeaşi adresă, iar prin Decizia nr. 191 din 01 februarie 1983 s-au trecut fără plată în proprietatea statului apartamentul menţionat şi cota indiviză de teren aferentă. Prin sentinţa nr. 2094 din 09 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 191 din 01 februarie 1983 emise de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
Prin contractul de vânzare cumpărare din 05 noiembrie 1996, imobilul situat în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu a fost înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti către T.V. şi T.C.A.
Prin Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă conform Deciziei nr. 252 din 26 martie 2004 a Curţii de Apei Bucureşti, s-a respins acţiunea în anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de T.V. în baza Legii nr. 132/1995 şi s-a reţinut că nu se poate vorbi în cauză despre reaua credinţă a cumpărătorilor, nefiind notificaţi în scris de foştii proprietari.
Prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. în consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispoziţiile ari. 480 C. civ. Cu atât mat mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Pe de altă parte, s-a subliniat că nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge Ia acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. I din Primul Protocol adiţionai şi trebuie să i se asigure accesul Ia justiţie.
În consecinţă, prin decizia evocată s-a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Tribunalul a reţinut că în cauza de faţă se poate aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşului - cumpărător de a se bucura de bunul imobil în litigiu, în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat, ci s-a consolidat prin faptul că acţiunea în anulare a fost respinsa printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, anterioară celei prin care trecerea imobilului în proprietatea statului s-a constatat a fi nulă şi pentru care. în plus, nu s-a făcut dovada caracterului irevocabil.
În ceea ce priveşte cererea de despăgubiri conform art. 108 C. proc. civ., formulată de către reclamant, tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că în şedinţa publică din 03 decembrie 2009 pârâtului i s-au încuviinţat proba cu înscrisuri, precum şi cererea de amânare a cauzei pentru a le depune, acestea privind exercitarea în limitele legii a drepturilor procesuale şi neîncadrându-se în prevederile art. 1081 C. proc. civ., iar reclamantul nu a dovedit paguba cauzată prin amânarea menţionată.
La data de 28 februarie 2014 s-a înregistrat recursul formulat de reclamantul Ţ.C.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 25 martie 2009, 01 aprilie 2009, 03 decembrie 2009 din Dosarul nr. 34370/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, înregistrat ca apel.
În motivare, s-a arătat că la cererea d-lui avocat M.C.S., s-a amânat cauza pe motivul că există autoritate de lucru judecat şi va aduce la termenul următor dovezi în acest sens, lucru care însă nu s-a realizat, fiind solicitată amendarea acestuia pentru întârzierea procesului.
S-a cerut de acelaşi avocat, că nu este posibilă judecarea cauzei, potrivit art. 11 C. proc. civ., privind compararea de titluri şi anularea titlului pârâtului T.V.
Instanţa de fond, în loc să disjungă pricina, dacă se considera că „nu este posibilă judecarea Împreună", eludând art. l64 C. proc. civ., obligă pe petent să renunţe la anularea titlului.
În acelaşi timp, arată că nu este posibilă judecarea .comparării de titluri ” cerută de acelaşi avocat, întrucât petent ui are posibilitatea de a cere revendicarea apartamentului nr. 7 situat în Bucureşti, str. Grigore Alexandrescu, sector 1, şi schimbă fără voia petentului judecarea cauzei, din art. 111 C. proc. civ. în art. 480 C. civ., prin care se poate cere revendicarea.
Urmare a obligaţiei impuse de către instanţă, sub sancţiunea suspendării, conform art. 155 C. proc. civ., întrucât primele două încheieri apelate nu se regăsesc în dosarul de fond ataşat, la data de 12 iunie 2014. apelantul şi-a precizat cererea, în sensul că renunţă ia primele două încheieri, calea de atac vizând doar încheierea de şedinţă din 25 martie 2009.
Prin decizia nr. 273/ A din 23 iunie 2914 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că din conţinutul încheierii din data de 25 martie 2010 (şi nu 25 martie 2009, astfel cum din eroare s-a menţionat de către apelant), rezultă că reclamantul, la solicitarea instanţei, precizează ea solicită doar revendicarea imobilului, nu şi anularea titlului iui T.V., reclamantul fiind prezent personal în instanţă, la termenul susmenţionat de judecată la fond.
Instanţa de apel a mai reţinut că, la sosirea avocatului pârâtului şi învederarea de către acesta a faptului că în urmă cu 4 ani, reclamantul a mai formulat o acţiune în revendicare, respinsă de către instanţe, s-a invocat autoritatea de lucru judecai faţă de Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, excepţie care a fost de asemenea pusă în discuţia părţilor, fiind luate concluzii şi pe excepţie şi pe fond.
Apelul declarat, potrivit precizărilor ulterioare, vizează susţinerile pe care le-a avut avocatul pârâtului, eu respectarea cadrului procesual şi drepturilor procesuale ale părţilor în cauză, fără ca acestea să poată fi combătute şi schimbate în calea de atac aleasă de către reclamant în cauză.
De asemenea, este criticată şi instanţa de fond, în sensul că aceasta a schimbat, fără voia reclamantului, temeiul de drept al cererii, din art. 111 C. proc. civ., în art. 480 C. civ., or, din cuprinsul încheierii atacate din 25 martie 2010, rezulta dimpotrivă, că reclamantul a precizat urai, faţă de neclarităţile din precizările de la dosar identificate de către instanţă, că acesta înţelege să se judece pe revendicare şi nu pe anularea titlului paratului T.V.
Instanţa nu a schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul de drept pe aspectul dreptului substanţial aplicabil,
Nu se poate reţine susţinerea reclamantului, în sensul că instanţa, potrivit art. 164 C. proc. civ. putea să procedeze la disjungere între cele două temeiuri, art. 111 C. proc. civ. şi art. 480 C. civ., întrucât cererea dedusă judecăţii este unică.
Instanţa de apel a constatat, totodată, că apelul formulat nu vizează şi critici îndreptate împotriva soluţiei fondului pronunţate de către Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa nr. 499/1 din 31 aprilie 2010, care să facă obiect de analiză în prezenta cale de atac, faţă de prevederile art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul Ţ.C.A., arătând că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, discriminatorie şi frauduloasă, schimbă cererea petentului ia o simplă solicitare a părţii adverse şi refuză compararea de titluri numai pentru că reprezentantul pârâtului nu doreşte acest lucru şi face afirmaţii mincinoase cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat pe care nu a dovedit-o în cauză.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit art. 3021 lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs, care trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate, fiind prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile aii. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cazurile prevăzute de an. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în memoriul de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Recurent ui-reci amant nu a dezvoltat critici care să facă posibilă încadrarea, de către instanţa de recurs, în motivele de casare prevăzute de lege, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,
Recurentul-reclamant învederează aspecte prin care s-a dat dezlegare criticilor formulate de acesta împotriva încheierii de şedinţă din 25 martie 2010, cărora instanţa de apel le-a răspuns.
Astfel, recurentul-reclamant nu combate şi nu arată de ce ar fi eronată dezlegarea instanţei de apel referitoare la faptul că susţinerile avocatului pârâtului consemnate în încheierea de şedinţă contestată cu respectarea cadrului procesual şi a drepturilor procesuale ale părţilor, nu pot fi combătute şi schimbate în calea de atac a apelului, ori la faptul că instanţa de fond nu a schimbat temeiul de drept al cererii, ci a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul de drept substanţial aplicabil.
Dimpotrivă, prin motive străine judecăţii din apel, recurentul-reclamant arată ca hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, discriminatorie şi frauduloasă, schimbă cererea potentului la o simplă solicitare a părţii adverse şi refuză compararea de titluri numai pentru că reprezentantul pârâtului nu doreşte acest lucru şi face afirmaţii mincinoase cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat pe care nu a dovedit-o în cauză.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt alte motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul Ţ.C.A. împotriva Deciziei nr. 273/ A din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3354/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2409/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
