ICCJ. Decizia nr. 2509/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2509/2014
Dosar nr. 60500/3/2011
Şedinţa publică din 2 octombrie 2014
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secţia a V-a civilă, la 12 septembrie 2011, sub nr. 60500/3/2011, reclamantul A.R. a chemat în judecată pe pârâta Academia Română, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să:
1. Constate nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat la 29 octombrie 1968, între academician A.A.F., în calitate de donator, şi Statul Roman, în calitate de donatar, şi, în consecinţă, să constate că imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 10/2001;
2. În baza art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, să admită contestaţia împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006, prin care Academia Română a respins cererea de restituire a imobilului situat în Otopeni, judeţul Ilfov, compus din 400 mp şi construcţii, solicitat de A.A. prin notificarea din 09 noiembrie 2001, cu consecinţa anularii deciziei atacate.
La 17 mai 2012, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a chemat în judecată şi Statul Român, prin M.F.P. Totodată, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reîntoarcerii, în patrimoniul reclamantului, atât a imobilului sus-menţionat, cât şi a tuturor bunurilor mobile donate odată cu imobilul, astfel cum reiese din inventarul ataşat contractului de donaţie, inclusiv a celor cu caracter cultural.
În subsidiar, în cazul imposibilităţii restituirii, în natură, a bunurilor mobile, a solicitat plata unei despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor.
Referitor la capătul al doilea de cerere, a solicitat, pe lângă pretenţiile formulate în cererea iniţială, şi obligarea pârâtei Academia Română la emiterea unei dispoziţii motivate privind restituirea în natură a imobilului în litigiu sau, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, obligarea acestei pârâte la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin sentinţa civilă nr. 908 din 09 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donaţie autentificat din 22 octombrie 1968, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a respins capătul de cerere privind contestaţia împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de Preşedintele Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiat; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în privinţa contestaţiei şi a respins în consecinţă cererea respectivă; a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donaţie şi capetele de cerere accesorii din cererea completatoare, în contradictoriu cu acelaşi pârât, ca neîntemeiate.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost admisă la 20 septembrie 2012, potrivit argumentelor redate în cuprinsul încheierii întocmite pentru acel termen, care nu au mai fost reluate în considerentele sentinţei.
În soluţionarea excepţiei indicate mai sus, în cuprinsul încheierii, Tribunalul a arătat că autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, în scopul realizării unei administrări uniforme a justiţiei.
Instanţa a constatat că, în speţă, sunt întrunite cerinţele triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, formulată în contradictoriu cu pârâta Academia Română, prin raportare la cauza ce a format Dosarul nr. 2577/1995 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Astfel, obiectul celor două acţiuni este acelaşi, şi anume constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat din 22 octombrie 1968; părţile sunt aceleaşi, întrucât reclamantul este continuatorul reclamantei din litigiul anterior, în calitate de moştenitor, iar pârâtă în ambele litigii este Academia Română; cauza este aceeaşi, în ambele acţiuni punându-se în discuţie legalitatea contractului de donaţie, în legătură cu care se afirmă că nu a existat animus donandi din partea donatorilor, supuşi unor presiuni sociale şi politice în acest sens.
În concluzie, există autoritate de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 9178 din 30 septembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2014 din 26 septembrie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 814 din 23 aprilie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost admisă numai în contradictoriu cu pârâta Academia Română.
Faţă de decizia în interesul Legii nr. 27/2011 şi de împrejurarea că pretenţiile formulate într-o contestaţie întemeiată pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot fi opuse doar unităţii învestite cu soluţionarea notificării, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere din acţiune.
Cu privire la pretenţia reclamantului dedusă judecăţii, privind constatarea nulităţii contractului de donaţie autentificat din 22 octombrie 1968, şi, respectiv, pretenţiile reclamantului din capetele de cerere accesorii din cererea sa completatoare, pretenţii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., Tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat nulitatea contractului de donaţie, invocând, în esenţă, lipsa intenţiei de a dona, întocmirea actului juridic de donaţie sub imperiul presiunilor psihice, constrângerilor specifice regimului comunist, precum şi încălcarea rezervei succesorale.
Tribunalul a considerat, în primul rând, că nesocotirea rezervei succesorale nu este cauză de nulitate absolută a contractului de donaţie, în caz de încălcare a rezervei, liberalitatea urmând a fi redusă în limita cotităţii disponibile, pentru asigurarea/întregirea rezervei.
Pe de altă parte, a constatat puterea lucrului judecat irevocabil. Astfel, pretenţiile reclamantului, în calitatea sa, de succesor al autoarei A.A., vizând nulitatea absolută şi reducţiunea contractului de donaţie, au făcut obiect de analiză în faţa altor instanţe judecătoreşti care au dezlegat, în mod irevocabil, aceste chestiuni.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 2577/1995, reclamanta A.A. (mama reclamantului A.R.) a chemat în judecată Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, solicitând anularea contractului de donaţie intervenit între donatorii academician A.A.F.S. şi soţia sa, A.M., şi Statul Român, prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, autentificat de notariatul de stat local al sectorului 1 Bucureşti, din 22 octombrie 1968, şi revocarea contractului de donaţie, pentru neîndeplinirea sarcinilor.
Prin sentinţa civilă nr. 9178 din 30 septembrie 1996, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantă; prin Decizia nr. 2014 din 26 septembrie 1997, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 814 din 23 aprilie 1998, a admis recursul, a casat decizia recurată şi, pe fond, a admis apelul declarat de pârâte împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut:
- cu privire la solicitarea anulării contractului de donaţie, reclamanta nu a dovedit că donatorii ar fi fost determinaţi să doneze imobilul în cauză, astfel că nu se poate reţine vreo presiune morală asupra acestora, de a întocmi donaţia a cărei anulare se cere;
- cu privire la solicitarea revocării contractului de donaţie, dacă vreuna dintre condiţiile stipulate în contract nu ar fi fost îndeplinită, cei mai în măsură să solicite revocarea donaţiei erau chiar donatorii. Or, timp de 28 de ani, donatorii nu au reclamat nerespectarea acestora, în condiţiile în care ultimul dintre donatori a decedat (A.M.), deci, la 5 ani după înlăturarea regimului totalitar. Dacă nu ar fi fost respectate sarcinile donaţiei şi, cu atât mai mult, dacă ar fi existat presiuni în perioada anterioară anului 1989, aceasta putea să revoce donaţia, ceea ce nu s-a întâmplat.
A mai reţinut Tribunalul că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 2577/1995 (în realitate, nr. 13201/2002), reclamanta A.A. a chemat în judecată Academia Română şi Casa Oamenilor de Ştiinţă, solicitând anularea şi reducţiunea aceluiaşi contract de donaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 9008 din 05 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere referitor la anularea contractului de donaţie, constatând că sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ.; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere referitor la reducţiunea donaţiei; a respins, ca atare, acţiunea reclamantei. Apelul şi recursul declarate în cauză au fost respinse prin Decizia civilă nr. 1143 din 20 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, respectiv prin Decizia civilă nr. 14 din 12 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte, conform reglementarii actuale, două manifestări procesuale, şi anume, cea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi cea de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze un anumit aspect în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.). Ca excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză); în cazul în care acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, chestiunile de drept litigioase, vizând lipsa cauzei, lipsa intenţiei de a dona, presiunile din regimul comunist asupra donatorilor, chestiunea vizând reducţiunea contractului de donaţie, toate au fost tranşate irevocabil prin hotărârile mai sus indicate.
Chiar dacă dezlegările acestor chestiuni de drept au fost pronunţate în contradictoriu cu pârâta Academia Română, motiv pentru care, faţă de aceasta, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar nu şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cele statuate irevocabil prin cele două litigii anterioare se impun şi în prezentul dosar, în raport de puterea lucrului judecat, chiar în contradictoriu cu acest pârât.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donaţie autentificat din 22 octombrie 1968 şi capetele de cerere accesorii din cererea completatoare (repunerea în situaţia anterioară contractului, redobândirea proprietăţii asupra imobilului în litigiu şi mobilelor donate, plata contravalorii bunurilor mobile donate) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiate. Capetele de cerere accesorii au primit aceeaşi soluţie procesuală faţă de dependenţa acestora în raport cu pretenţia principală.
Relativ la capătul de cerere privind contestaţia împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de preşedintele Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, Tribunalul a reţinut că, prin decizia sus-indicată, s-a respins notificarea autoarei reclamantului, determinat de împrejurarea că imobilul vizat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, neintrând în categoria imobilelor avute în vedere de art. 2 lit. c).
Soluţia dată notificării este corectă. Astfel, contractul de donaţie în discuţie nu a fost încheiat în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice şi nici a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului, întrucât, pe de o parte, nu se face referire la aceste decrete în actul de donaţie, donaţia fiind acceptată în condiţiile contractului, iar, pe de altă parte, aceste decrete aveau în vedere contractele de donaţie neîncheiate în formă autentică, pe când contractul din speţa de faţă a îmbrăcat forma autentică.
Aşadar, contractul de donaţie autentificat din 22 octombrie 1968 se încadrează în prevederile art. 2 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, fiind un contract în privinţa căruia se cere pronunţarea nulităţii printr-o hotărâre irevocabilă de către o instanţă judecătorească, pentru ca imobilul obiect al donaţiei să poată intra în domeniul de reglementare al acestei legi de reparaţie, fiind considerat imobil preluat în mod abuziv.
Or, în condiţiile în care actul de donaţie nu a fost desfiinţat pentru cauză de nulitate, prin hotărâre irevocabilă (reclamantul neprobând acest lucru, dimpotrivă, pârâţii probând menţinerea contractului de donaţie în urma demersurilor judiciare ale autoarei reclamantului) şi nici prezenta sentinţă nu oferă o asemenea soluţie, imobilul obiect al donaţiei (şi mobilele) nu pot fi considerate imobile preluate în mod abuziv, Decizia nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de preşedintele Academiei Române fiind corect întocmită.
Pentru aceste argumente, Tribunalul a respins capătul de cerere privind contestaţia împotriva deciziei sus-menţionate, în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiat.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul A.R., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 63/A din 26 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:
Prima dintre criticile formulate de reclamant vizează stabilirea taxei de timbru de către prima instanţă, acesta apreciind că obligaţia impusă în sarcina sa, de a achita o taxă de timbru aferentă cererii de constatare a nulităţii contractului de donaţie, încalcă prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, susţinerile apelantului nu pot fi considerate critici veritabile aduse hotărârii pronunţate de prima instanţă asupra cererii cu care a fost învestită, câtă vreme Tribunalul a soluţionat cauza prin raportare la alte prevederi decât cele pretins încălcate şi care vizau, exclusiv, obligaţia de a achita taxa de timbru, capătul de cerere având ca obiect declararea nulităţii, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, fiind respins pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, iar cel formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca efect al puterii de lucru judecat.
De altfel, modalitatea în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligaţia de a timbra cererea, obligaţie formală şi care nu priveşte fondul cererii de chemare în judecată, a fost supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 18 din Legea nr. 146/1997. Împotriva încheierii pronunţate la data de 25 aprilie 2013 (în realitate, la 28 februarie 2013), prin care i s-a pus în vedere să achite taxa de timbru de 9.112 lei pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de donaţie, apelantul a formulat, în temeiul prevederilor la care s-a făcut referire anterior, cerere de reexaminare, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunţată la data de 03 aprilie 2013.
În aceste condiţii, ţinând seama de caracterul irevocabil al încheierilor prin care sunt soluţionate cererile de reexaminare formulate în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, norme de procedură cu caracter special, a admite posibilitatea supunerii aspectelor vizate prin cererea de reexaminare unui alt control decât cel stabilit prin dispoziţiile art. 18 alin. (3) din actul normativ menţionat ar echivala cu a lipsi de orice efect aceste prevederi, ce instituie caracterul irevocabil al încheierii date asupra cererii de reexaminare.
A apreciat Curtea că o astfel de concluzie, justificată pe argumente de interpretare sistematică şi logică evidente, nu restrânge nepermis dreptul reclamantului de acces la o instanţă, din perspectiva accepţiunii date acestei noţiuni în jurisprudenţa C.E.D.O., câtă vreme o astfel de reglementare poate fi încadrată în marja de apreciere ce se recunoaşte legiuitorului în stabilirea limitelor pe care le impune în exercitarea drepturilor procesuale.
Aşadar, raportat la cele arătate, în lipsa unei temei legal care să justifice învestirea în cadrul căii de atac cu aspectele legate de încălcarea prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţinerile apelantului nu pot fi analizate în apel.
Cât priveşte efectul puterii de lucru judecat, susţinerile apelantului potrivit cu care acest efect nu putea să intervină în condiţiile în care M.F.P. nu a fost parte în litigiile anterioare nu pot conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de prima instanţă.
Apelantul, susţinând că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenţa identităţii de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja, invocă, în fapt, relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, care presupune, într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte şi autoritatea lucrului judecat să se impună numai părţilor.
Soluţia asupra cererii de nulitate formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., a fost pronunţată de prima instanţă prin raportare la efectele puterii de lucru judecat, iar nu prin admiterea excepţiei de lucru judecat, reţinându-se că statuările anterioare irevocabile ale instanţelor, legate de lipsa cauzei, lipsa intenţiei de dona, presiunile din regimul comunist, ar urma să se verifice tot faţă de persoana donatorilor, cu nesocotirea efectului puterii de lucru judecat, în forma sa pozitivă, ce demonstrează modalitatea în care au fost, anterior, dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.
Hotărârea judecătorească produce, ca orice act jurisdicţional, efecte obligatorii pentru părţile care au participat la judecata finalizată prin pronunţarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativităţii, dar şi efecte de opozabilitate faţă de terţi.
Altfel spus şi având în vedere dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ., pentru părţile din proces, statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumţii legale cu caracter absolut. Pentru terţi, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări produc, de asemenea, efecte, ei neputând ignora hotărârea, care se produce, însă, doar sub forma unei prezumţii cu caracter relativ, câtă vreme terţii nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunţarea hotărârii şi, deci, nu şi-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terţul are posibilitatea să răstoarne prezumţia invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situaţie diferită de cea reţinută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumţii relative.
Raportat la datele speţei, trebuie observat că hotărârile irevocabile prin care au fost analizate cauzele de nulitate a contractului de donaţie, reluate în cererea ce face obiectul prezentului dosar, au fost pronunţate în contradictoriu cu Academia Română, în calitate de pârâtă, iar acţiunea a fost promovată de autoarea reclamantului. Aşadar, faţă de aceştia, caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârile irevocabile nu poate fi înlăturat, în mod corect fiind admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, soluţie ce, de altfel, nu a fost contestată.
Însă, împrejurarea că, în procesele anterioare, Statul Român nu a avut calitatea de parte nu poate naşte, pentru reclamant, dreptul de a repune în discuţie statuările anterioare ale instanţelor, dată fiind calitatea sa, de parte în aceste procese (calitate ce operează faţă de apelantul reclamant ca urmare a dobândirii patrimoniului autoarei sale, A.A., reclamantă în cauzele anterioare) şi care determină caracterul absolut, obligatoriu, al prezumţiei amintite în ceea ce îl priveşte.
Singurul căruia i-ar fi fost permis a repune în discuţie dezlegările anterioare ale instanţelor, dată fiind calitatea sa, de terţ, care nu a participat la aceste procese, este pârâtul Statul Român, în raport de care prezumţiile născute din pronunţarea hotărârilor anterioare au caracter relativ, fiindu-i permisă proba contrară.
Or, acest caracter relativ nu a fost invocat de pârâtul Statul Român, care nu ar fi avut, de altfel, niciun interes într-o astfel de alegaţie, ci de apelantul reclamant în locul acestuia, susţinerile sale fiind fără temei, în raport de cele deja reţinute.
Constatând, aşadar, legală soluţia pronunţată de prima instanţă sub aspectul efectelor pe care le produc asupra drepturilor procesuale ale reclamantului hotărârile irevocabile pronunţate anterior, în ce priveşte nulitatea contractului de donaţie şi încălcarea cotităţii disponibile, Curtea a apreciat că nu mai pot face obiectul analizei, nici în primă instanţă şi nici în apel, susţinerile privind temeinicia cererii de chemare în judecată, sub aspectul capătului de cerere vizând nulitatea contractului de donaţie.
Referitor la contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prima instanţă a apreciat corect că sunt incidente prevederile art. 1 lit. c) ultima teză din actul normativ menţionat, astfel că decizia de respingere a notificării a respectat dispoziţiile legale, câtă vreme nu s-a dovedit de către reclamant că este îndeplinită cerinţa existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care să fie admisă acţiunea în declararea nulităţii contractului de donaţie.
De altfel, apelantul reclamant nu aduce, în concret, critici cu privire la această soluţie, ci face doar trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora, având în vedere situaţia de fapt dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, consideră că are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea, în natură, a imobilului. Or, câtă vreme reclamantul nu a dovedit că este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocarea calităţii de moştenitor al persoanei care a avut calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către stat, preluare pentru care, în situaţia ce se regăseşte în cauză, legiuitorul nu a prezumat că este una abuzivă, nu este suficientă.
În raport de cele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.R., criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, instanţa de apel a considerat criticile referitoare la stabilirea taxei de timbru de către prima instanţă ca nefiind veritabile critici aduse hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, făcând, astfel, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că modalitatea în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligaţia de a timbra cererea a fost supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Parcurgerea dispoziţiilor speciale sus-menţionate nu reprezintă o procedură specială ce nu poate fi supusă criticilor în fata instanţelor ce urmează a judeca, căile de atac, întrucât, în această situaţie, încheierea prin care s-ar soluţiona cererea de reexaminare nu ar putea fi supusă analizei instanţelor superioare. Or, această soluţie ar contrazice jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, în materie.
Prin urmare, este greşită respingerea, de plano, a criticilor referitoare la modalitatea prin care prima instanţă a stabilit taxa de timbru, mai ales că, în apel, instanţa nu i-a pus în vedere apelantului plata niciunei taxe de timbru, de unde se poate deduce că susţinerile părţii, pe fondul criticilor de la acest punct, sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a taxei de timbru, recurentul arată că prima instanţă a stabilit în mod greşit, în sarcina acestuia, plata unei taxe judiciare de timbru de 9.112 lei şi a unui timbru judiciar de 5 lei, aferente primului capăt de cerere, şi a respins, în mod greşit, cererea de reexaminare formulată.
Obligarea recurentului reclamant la achitarea unei taxe de timbru în faţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prezenta acţiune are ca scop restituirea unui imobil preluat abuziv de către Statul Român în perioada comunistă, motiv pentru care este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care scutesc de la plata taxei de timbru cererile ce privesc bunuri care fac obiectul legii speciale.
În încercarea de a repara prejudiciile produse în perioada comunistă, tendinţa ordinii juridice române de după 1989 a fost aceea de a favoriza persoanele care au suferit aceste abuzuri ori succesorii lor, motiv pentru care cererile privind redobândirea dreptului de proprietate preluat în mod abuziv sunt scutite de plata taxei de timbru, în baza temeiurilor de drept invocate mai sus.
În definirea noţiunii de „bun preluat în mod abuziv” intră şi încheierea unui contract de donaţie în formă autentică, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, contractul din speţă a condus la transferul abuziv al drepturilor de proprietate deţinute de familia A. în patrimoniul statului, motiv pentru care se subscrie prevederilor privind bunurile preluate abuziv, inclusiv celor privind scutirea de taxe judiciare de timbru a acţiunilor având ca finalitate recuperarea acestor bunuri.
Această soluţie a fost reţinută şi de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că „cererile adresate instanţei pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Textul de lege nu distinge după cum acţiunile sunt întemeiate pe prevederile de drept comun sau pe dispoziţii cuprinse în legi speciale. Pe de altă parte, prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 privind scutirea de la plata taxelor de timbru sunt neechivoce.” (decizia nr. 5010/17 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
În concluzie, dacă instanţa va menţine obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru s-ar ajunge în situaţia în care s-ar încalca atât principiul securităţii juridice, prin neaplicarea unei dispoziţii incidente în prezenta cauză, respectiv a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu toate că doctrina şi jurisprudenţa au confirmat această soluţie, cât şi totalitatea eforturilor legiuitorului de a crea un cadru legislativ care să permită persoanelor care au fost victime ale unor abuzuri venite din partea statului în perioada comunistă să obţină o reparaţie justă a prejudiciilor suferite.
2. În ce priveşte puterea de lucru judecat, instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia sentinţei atacate.
Instanţele de fond au respins acţiunea, apreciind că, în cauză, se poate vorbi despre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (denumit în doctrină „puterea de lucru judecat”). Hotărârile judecătoreşti faţă de care s-a invocat puterea de lucru judecat au fost pronunţate în contradictoriu cu autoarea apelantului şi cu Academia Română.
Or, Academia Română nu avea calitate de donatar în cadrul contractului de donaţie şi nici calitate de proprietar al bunurilor. Prin urmare, fără să se sesizeze de către instanţele de judecată de la acel moment, hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate împotriva unei persoane care nu avea calitate procesuală pasivă.
Nici considerentele şi nici dispozitivul acelor hotărâri nu pot produce efecte faţă de Statul Român, prin M.F.P., care nu a fost participant în dosarele respective, cu toate că doar acesta ar fi avut calitate procesuală pasivă în judecarea unei cauze având ca obiect nulitatea absolută a unui contract de donaţie încheiat în favoarea lui.
Conform doctrinei, pentru a fi invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existenţa identităţii de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună, cu efect obligatoriu, într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.
Puterea de lucru judecat reprezintă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin urmare, neputând fi constatată în condiţiile în care, între părţi, respectiv, între recurent şi Statul Român, prin M.F.P., nu a fost pronunţată nicio hotărâre judecătorească cu privire la imobil sau cu privire la contractul de donaţie.
Atât prezumţia, cât şi excepţia lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi care are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.
Dacă s-ar admite prezenta acţiune, nu s-ar contrazice nicio altă hotărâre judecătorească, deoarece, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., nu s-a pronunţat nicio altă hotărâre prin care să se recunoască sau nu drepturi referitoare la contractul de donaţie sau la imobil.
Prin urmare, în mod greşit, cauza a fost soluţionată în baza efectului pozitiv al lucrului judecat, care este aplicabil numai în condiţiile restrictive prezentate mai sus.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă Academia Română a depus întâmpinare, prin care a cerut, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Motivul pentru care Curtea de Apel a apreciat că susţinerile apelantului reclamant referitoare la obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru nu reprezintă veritabile critici aduse sentinţei a fost determinat de împrejurarea că soluţia primei instanţe nu s-a fundamentat pe excepţia netimbrării, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, ci pe alte considerente, legate de admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport cu pârâta Academia Română, respectiv de puterea lucrului judecat, faţă de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Deşi combate argumentele Curţii sub acest aspect, recurentul nu arată concret în ce constă greşeala instanţei, şi anume în ce mod ar fi putut influenţa problema timbrajului, soluţionată într-un anumit sens, hotărârea primei instanţe, bazată pe aplicarea altor dispoziţii legale decât cele în materie de timbraj. Partea se limitează să invoce aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, care se referă la organismul abilitat să stabilească cuantumul taxei judiciare de timbru, la posibilitatea contestării acestui cuantum, sub forma cererii de reexaminare, la modul în care se rezolvă o astfel de cerere şi la consecinţele care intervin în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru deja achitată, în caz de admitere. Toate aceste aspecte, subsumate dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu au legătură cu considerentul instanţei enunţat mai sus, astfel încât nu pot constitui un argument în înlăturarea acestuia.
În consecinţă, pentru motivele expuse, Înalta Curte nu poate primi această critică.
Pe lângă argumentul referitor la nerelevanţa susţinerilor vizând timbrajul în raport cu sentinţa pronunţată, instanţa de apel a adus şi un considerent pentru care a menţinut soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata taxei judiciare de timbru. Curtea a considerat, faţă de caracterul irevocabil al încheierii prin care s-a soluţionat, în primă instanţă, cererea de reexaminare, că, în calea de atac a apelului, nu mai este posibilă examinarea măsurii de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru din perspectiva dispoziţiilor legale invocate de parte, care, în opinia acesteia, ar reglementa scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererii în nulitatea contractului de donaţie.
Având în vedere motivarea complementară a Curţii de Apel în ceea ce priveşte problema timbrajului, Înalta Curte va proceda şi la examinarea criticilor formulate de recurent în legătură cu acest aspect, chiar dacă primul argument al instanţei de apel, menţinut de prezenta instanţă, era suficient în dezlegarea chestiunii în discuţie.
Astfel, reclamantul a invocat aprecierea greşită a Curţii în legătură cu controlul exercitat de Tribunal asupra cuantumului taxei judiciare de timbru în procedura reexaminării, reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Critica este neîntemeiată.
Prin încheierea Tribunalului din 7 martie 2013, s-a stabilit obligaţia reclamantului de a plăti o taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.112 lei şi timbru judiciar de 5 lei pentru cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul a formulat, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, cerere de reexaminare, respinsă prin încheierea din 3 aprilie 2013 a aceleiaşi instanţe. Ca atare, măsura respectivă a format obiectul controlului instanţei, în procedura reexaminării, contrar celor susţinute de recurent.
De asemenea, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că nu poate examina criticile din cererea de apel, vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru, în raport de dispoziţiile legale invocate de acesta, faţă de caracterul irevocabil al încheierii prin care se soluţionează cererea de reexaminare, prevăzut expres în art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Sub acest aspect, recurentul a invocat încălcarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinere ce nu poate fi primită. Pe lângă împrejurarea că încălcarea jurisprudenţei Înaltei Curţi nu poate constitui, în sine, un motiv care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, ci trebuie să se grefeze pe incidenţa unuia dintre motivele de recurs reglementate în art. 304 C. proc. civ., recurentul nici nu indică hotărâri ale acestei instanţe, care să sprijine afirmaţia făcută.
Este greşită şi susţinerea potrivit căreia temeinicia criticii apelantului, referitoare la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru s-ar deduce din neimpunerea unei asemenea obligaţii în calea de atac în care s-a formulat critica respectivă.
Decizia instanţei de control judiciar, de a stabili sau nu, în sarcina celui care declară calea de atac, plata unei taxe judiciare de timbru aferente acesteia reprezintă o măsură premergătoare judecării căii de atac, fără să producă, însă, efecte directe asupra hotărârii atacate, inclusiv din perspectiva problemei timbrajului, care ar fi fost sau nu datorat în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea respectivă. Stabilirea taxei judiciare în calea de atac vizează buna administrare a justiţiei şi legalitatea sesizării instanţei, fără să poată prefigura soluţia dată cererii, pe fondul criticilor formulate.
Prin urmare, nu se poate reţine că, reclamantul nefiind obligat în apel să achite taxă judiciară de timbru, instanţa de control judiciar ar fi considerat că, în privinţa lui, operează scutirea de la plata taxei în faza procesuală anterioară, cu atât mai mult cu cât considerentele Curţii de Apel sunt neechivoce în ceea ce priveşte menţinerea sentinţei atacate şi înlăturarea criticilor formulate sub aspectul taxei judiciare de timbru stabilite şi achitate în primă instanţă.
Având în vedere că instanţa de apel, pentru argumentele expuse în precedent, a considerat, în mod legal, că nu poate examina susţinerile vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru dispuse de prima instanţă, şi, ca atare, în motivarea deciziei nu se regăsesc considerente referitoare la chestiunea în discuţie, raportat la dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurent în fundamentarea scutirii, nici prezenta instanţă nu poate verifica, în substanţa sa, problema timbrajului în dosarul instanţei de fond.
În concluzie, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite.
2. Nici susţinerile referitoare la greşita menţinere de către instanţa de apel a sentinţei, din perspectiva puterii de lucru judecat, nu sunt întemeiate.
Recurentul a arătat, în esenţă, că instanţele de fond au respins acţiunea, dând relevanţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, denumit în doctrină „putere de lucru judecat”, şi care operează în relaţia dintre părţi, ceea ce presupune identitatea părţilor din litigiile respective. Or, cum pârâtul din dosarul de faţă, Statul Român, prin M.F.P., nu a fost parte în procesul anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea contractului de donaţie, şi, ca atare, în ceea ce-l priveşte, nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească care să dezlege această chestiune, nu există nici elementul în raport cu care să se pună problema contradictorialităţii de hotărâri.
Raţionamentul recurentului este corect, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, care se întinde şi asupra funcţiunii sale pozitive şi presupune ca aspectele tranşate într-un alt litigiu dintre aceleaşi părţi, cu privire la care nu există identitate de elemente, să nu poată fi contestate în litigiul ulterior.
În considerentele deciziei atacate, însă, spre deosebire de prima instanţă, Curtea de Apel nu a făcut vorbire despre efectul pozitiv al lucrului judecat, ci despre împrejurarea că, în procesul pendinte, reclamantul nu poate supune dezbaterii cele statuate jurisdicţional anterior, în litigiile privind contractul de donaţie încheiat de autorii săi, litigii în care A.A. a fost reclamantă. Instanţa de apel a mai reţinut că doar terţii, în speţă, Statul Român, prin M.F.P., pot combate cele stabilite în procesele în care nu au fost parte, întrucât, faţă de ei, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acele litigii, se bucură de o prezumţie relativă de adevăr, susceptibilă de înlăturare prin administrarea de probe noi. Pârâtul menţionat nu a procedat în acest sens şi nici nu avea interes să combată hotărârile judecătoreşti anterioare.
Curtea de Apel a statuat în mod corect asupra celor arătate mai sus.
Terţul se poate prevala de hotărârea pronunţată într-un proces anterior împotriva adversarului său nu ca un efect propriu-zis al autorităţii de lucru judecat, care, în ceea ce-l priveşte, nu se regăseşte, dată fiind lipsa identităţii de părţi între litigii, ci ca un efect reflex al opozabilităţii hotărârii faţă de acesta. Terţul nu poate ignora hotărârea, care, pentru el, are valoarea unui fapt juridic în sens larg, dar o poate combate în condiţiile expuse anterior şi, dacă justifică interes, o poate invoca în defavoarea părţii adverse. Este exact poziţia procesuală a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., care, având interes să se menţină hotărârile anterioare pronunţate în legătură cu contractul de donaţie şi, potrivit cărora, autoarea reclamantului a pierdut procesul, le-a opus recurentului.
Pentru cel care a fost parte în litigiul anterior, împrejurarea că relativitatea autorităţii de lucru judecat nu se poate reţine în procesul ulterior nu înseamnă, însă, că el poate contesta hotărârea pronunţată împotriva sa. Pentru parte, rezultatul dezbaterilor la care a participat şi în raport cu care a beneficiat de toate garanţiile procesuale pentru a-şi apăra dreptul au intrat în autoritatea lucrului judecat, cu valoare de prezumţie absolută de adevăr (art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) teza I C. civ.), nemaiputând fi combătute de aceasta.
Pentru argumentele arătate, recurentul, continuator, în calitate de moştenitor, al personalităţii mamei sale, parte în litigiile în care s-a dezbătut valabilitatea contractului de donaţie, nu mai poate readuce în discuţie lipsa calităţii procesuale pasive a Academiei Române în procesele anterioare şi niciun alt aspect dezlegat de instanţele respective, în legătură cu existenţa sau nu a cauzelor de nulitate sau de reducţiune a actului juridic în discuţie.
În plus, criticile recurentului vizează hotărâri irevocabile, echivalând cu „un recurs la recurs.”Examinării acestor susţineri se opune şi efectul de incontestabilitate al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca o hotărâre irevocabilă să nu mai poată fi atacată cu recurs.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, analizate mai sus, astfel încât va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE=
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 63/A din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2510/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1155/2014. Penal → |
|---|
