ICCJ. Decizia nr. 2772/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2772/2014
Dosar nr. 13077/3/2012
Şedinţa publică din 17 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 9839/302/2007 la Judecătoria sectoruhd 5 Bucureşti, la data de 01 octombrie 2007, reclamanta R.M.W. a chemat în judecată pe pârâtul statul român, prin M.F.P. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să oblige pârâtul să restituie în natură sau în echivalent bunurile mobile menţionate în procesul-verhal întocmit la data de 17 noiembrie 1947.
În fapt, reclamanta şi-a motivat cererea arătând că la data de 17 noiembrie 1947, autorii săi, H. şi A.R., proprietarii berăriei B., au fost evacuaţi din acest local, iar cu această ocazie, în baza unui ordin de încartiruite, reprezentanţii M.A.I. şi U.F.A., au rechiziţionat toate bunurile aflate în localul berăriei, inclusiv cheile localului. Bunurile astfel confiscate nu au fost restituite niciodată. Din menţiunile procesului verbal întocmit la data de 17 noiembrie 1947, rezultă că bunurile au fost preluate m mod abuziv.
În dreptau fost invocate dispoziţiile art. 480 şi ari 998 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 614 din 21 ianuarie 2009 pronunţată în Dosar nr. 9839/302/2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invbcată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a arătat că în cauză a fost efectuat un raport de expertiză de către expert Ţ.P., care a evaluat bunurile în litigiu la suma de, 1.282.617 lei iar, în raport de această valoare, competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 martie 2009, sub număr de Dosar nr. 11235/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 870 din 16 iunie 2009 pronunţată în acest dosar, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în. favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi a trimis cauza la Curtea de Apei Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a evaluat bunurile în litigiu la suma de 10.000 euro, echivalentul a 33.515 lei, iar competenţa se stabileşte în raport de această valoare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 151 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 41/F din 3 octombrie 2009 pronunţată in Dosar nr. 11235/3/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, cu motivarea că stabilirea competenţei materiaie pentru a judeca pricina în prima instanţă se face în raport (ie momenîui formulării cererii de chemare în judecată, în speţă luna octombrie 2007. Astfel, competenţa materială a instanţei se determină după valoarea bunurilor menţionate în acţiunea introductivă, iar instanţa legal investită să soluţioneze cauza în raport de valoarea bunurilor la momentul formulării acţiunii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Cum în speţă nu au fost făcute dovezi din care să reiasă că ia data introducerii acţiunii, respectiv 01 octombrie 2007, bunurile mobile revendicate aveau altă valoare decât cea precizată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, instanţa competentă să judece în fond este judecătoria, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost din nou înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, sub număr de Dosar nr. 15197/302/2009.
În şedinţa publică din data de 08 martie 2011, instanţa a dispus, din oficiu, efectuarea de către 3 experţi a unei noi expertize în specialitatea evaluare bunuri mobile, fiind astfel întocmit raportul depus la filele 103-125 dosar, de către experţii G.M., C.V. şi O.D., precum şi suplimentul la raport, de la filele 130-134.
Prin sentinţa civilă nr. 1078 din 07 februarie 2012 pronunţată în Dosar nr. 15197/302/2009, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de experţii G.M., C.V. şi O.D., la data de 28 septembrie 2007, data promovării acţiunii, valoarea bunurilor în litigiu era de 692.21.9,40 lei, astfel că, potrivit art 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2012, sub număr de Dosar nr. 13077/3/2012.
La termenul de judecată din data de 20 februarie 2013, tribunalul a obligat reclamanta la plata taxei judiciare de timbra de 11.033 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei, precum şi suma de 241,05 lei, cheltuieli ocazionate cu expertiza, şi 2.700 lei onorariu de expert.
Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru nu s-a formulat cerere de reexaminare. Prin încheierea de şedinţă din data de 22 mai 2013, tribunalul a respins ca nefondată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă, neexistând dovezi că această încheiere a fost atacată cu cerere de reexaminare.
Prin sentinţa civilă nr. 1290 din 19 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia de netimbrare şi, în consecinţă, a fost anulată acţiunea ca netimbrată.
S-a reţinut că reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar şi potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru până îa termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a. cererii.
În speţă, reclamanta nu şi-a îndeplinit "obligaţia privind plata taxei judiciare de timbru de 11.033 lei şi a timbrului judiciar de 5 lei.
Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta, solicitând casarea sentinţei şi rejudecarea fondului.
Se arată în susţinere că, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, reclamanta nu datora taxă de timbru şi cum la data naţionalizării bunurile se găseau în imobil devin incidente aceste dispoziţii.
La termenul din data de 20 februarie 2014 instanţa de apel, din oficiu, a invocat excepţia netirnbrării.
Prin Decizia civilă nr. 60/A din 20 februarie 2014 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia de netimbrare şi, în consecinţă, a fost anulat apelul ca netimbrat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Apelanta-reclamantă a depus prin poştă acţiunea sa, fiind citată cu menţiunea de a achita timbrul judiciar în cuantum de 5 lei şi taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.516,5 lei (fila 3), obligaţie nemdeplimtă.
Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru nu a fost contestat de către apelantă potrivit procedurii speciale stabilite de către art 18 din Legea nr. 146/1997 şi nici nu s-a formulat cerere de ajutor public judiciar conform O.U.G. nr. 51/2008, deşi a beneficiat de reprezentare calificata.
Respingerea unei cereri de către instanţa de fond ca netimbrată nu atrage, în cazul în care soluţia este contestată, exonerarea de la plata taxei judiciare în calea de atac. Este un aspect cu caracter fiscal prealabil soluţionării căi de atac şi doar ia momentul la care această cerinţă este îndeplinită, instanţa, legal învestită, poate analiza apelul formulat.
În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii.
Faţă de aceste considerentele, văzând că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru şi nici timbru judiciar, măsura instanţei privind tirnbrajul nefiind contestată confonn Legii nr. 146/1997, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa de apel a admis excepţia si a anulat cererea de apel ca netimbrată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta R.M.W.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta susţine că a solicitat casarea sentinţei instanţei de fond în baza faptului că acţiunea i-a fost respinsă, pe caie de excepţie, ca netimbrată.
În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, conform cărora acţiunile care au în vedere revendicarea unor imobile confiscate de stat după anul 1945, precum şi cele accesorii sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
Bunurile pe care Ie revendică, conform procesului-verbal din 17 noiembrie 1947, au fost confiscate odată cu imobilul în care se găseau, aflat în Bucureşti, imobil proprietatea autorului recurentei.
Fiind vorba de bunuri accesorii ale imobilului, acestea se revendică în condiţiile dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acţiunea în revendicare fiind scutită de orice taxă de timbru.
Menţionează că imobilul era un restaurant şi că bunurile revendicate erau adecvate acestui specific.
Critică şi menţiunea instanţei de apel ca nu a făcut cerere de reexaminare la respingerea cererii de scutire de taxă de timbru deoarece prin cererea respectivă a arătat că nu putea fi discriminată faţă de alte cereri similare în care instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Recursul nu a fost încadrat în drept.
Întimatul-pârât statul român prin M.F.P. nu a depus întâmpinare.
Înalta Curte reţine că, deşi criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă nu aii fost subsumate motivelor de nelegalitate .prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aspectele evocate referitoare la stabilirea cuantumului definitiv al taxei judiciare de către instanţa legal învestită cu soluţionarea cauzei, cele legate de formularea cererii de reexaminare şi cele privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiului de drept reţinut, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei-reclamante se referă exclusiv la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, întrucât recurenta apreciază că stabilirea unei taxe de timbru pentru o acţiune care este scutită, în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, de la această obligaţie, constituie o greşeală de judecată.
Or, îndreptarea acestei greşeli, care se referă strict la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, se poate realiza numai pe calea cererii de reexaminare, în temeiul art. 18 alin. (2) şi (3) al Legea nr. 146/1997 potrivit căruia Jmpotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă".
Prin urmare, legea obligă ca aspectele legate de timbraj să fie soluţionate în mod irevocabil pe calea cererii de reexaminare, în faţa instanţei unde s~a ridicat problema modalităţii în care trebuie stabilită taxa de timbru, iar nu în căile de atac.
Or, recurenta-reclamantă nu a exercitat calea de atac a reexaminării împotriva modalităţii prin care i s-a stabilit taxa judiciară de timbru în apel, şi nici nu a formulat cerere de ajutor public judiciar conform art. O.U.G. nr. 51/2008.
Astfel fiind, din moment ce recurenta nu a înţeles să uziteze de calea de atac a reexaminării, special reglementată pentru verificarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ea nu mai are deschisă o altă cale de atac prin care sa aducă în discuţie aspectele legate de problema timbrajului.
Această concluzie este justificată de dorinţa legiuitorului ca aspectele legate de timbraj să fie tranşate în mod irevocabil, încă din faza procesuală în care au fost invocate, printr-o cale de atac specifică, soluţionată la nivelul aceleiaşi instanţe, astfel încât să nu poată fi prelungită durata procesului printr-o eventuală rejudecare, ca urmare a admiterii unei căi de atac şi trimiterii sau reţinerii cauzei spre rejudecare, în cazul constatării greşitei impuneri a taxei judiciare de timbra.
În plus, determinarea şi achitarea taxelor judiciare de timbru nici nu constituie obiect al judecăţii în primă instanţă, respectiv, în apel, şi, prin urmare, cercetarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea exclusiv un asemenea obiect. Atribuţia instanţei de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru iniţierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziţii legale de colectorul efectiv ai acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale.
Pe de alta parte, instanţa de control judiciar are oricum obligaţia de a verifica, din oficiu, dacă la instanţa inferioara s-au perceput taxele legal datorate. Astfel, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".
În caz contrar, dacă taxele percepute au avut un cuantum superior celui legal, diferenţa încasată în plus se poate restitui la cererea părţii interesate, conform procedurilor legale.
Nu vor fi primite aşadar criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de stabilire a timbrajului în condiţiile sus-menţionate.
În ce priveşte criticile referitoare Ia faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut lipsa cererii de reexaminare împotriva soluţiei de respingere a cererii de scutire de taxă de timbru, acestea sunt nefondate.
Astfel, se constată că cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în faţa instanţei de fond nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 pentru a putea fi calificată ca fiind o cerere de reexaminare în condiţiile art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, ci pe prevederile O.U.G. nr. 51/2008 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut ca în cauză nu s-a formulat cerere de reexaminare, drept pentru care a anulat cererea de chemare în judecată ca netimbrată.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M.W. împotriva Deciziei nr. 60/A din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2877/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2796/2014. Civil → |
|---|
