ICCJ. Decizia nr. 2934/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2934/2014

Dosar nr. 46526/3/2012

Şedinţa publică din 30 octombrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 120 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de către reclamanta V.I., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., astfel cum a fost precizată; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.227.500 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, reclamanta a dobândit în proprietate, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, preţul fiind plătit în integralitate la momentul semnării contractului.

Prin Decizia civilă nr. 429 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis cererea de revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, reclamanta din prezenta cauză fiind obligată să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu; s-a respins, totodată, ca nefondat capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, instanţa reţinând că părţile nu au fost de rea credinţă la încheierea contractului.

Raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă.

Pe fond, a reţinut că cererea este întemeiată, întrucât, conform deciziei pronunţate de Curtea de Apel, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar, reclamanta V.I. a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului imobil pe care-l achiziţionase anterior, în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999, menţionându-se, în considerentele deciziei, că părţile semnatare ale acestui contract nu au dat dovadă de rea credinţă la momentul perfectării convenţiei de vânzare-cumpărare.

În aceste circumstanţe, sunt incidente dispoziţiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că s-a pierdut de către cumpărător dreptul de proprietate asupra unui imobil achiziţionat în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor actului normativ menţionat, de vreme ce a fost respinsă cererea de constare a nulităţii actului juridic.

Pentru considerentele arătate, instanţa a admis acţiunea precizată şi a dispus obligarea pârâtului M.F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului, în sumă de 1.227.500 lei, conform expertizei tehnice efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul M.F.P., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 291/A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât, instanţa luând act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002 - norma de drept specială în materia restituirii preţului, potrivit cu care plata sumelor reprezentând preţul actualizat achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din această lege.

În accepţiunea Legii nr. 10/2001, desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). Or, în prezenta cauză, prin Decizia civilă nr. 429/A din 16 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva reclamantei. Această decizie a fost menţinută prin Decizia nr. 4392 din 25 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Buna credinţă a reclamantei la încheierea contractului a fost analizată în Dosarul nr. 26954/2/2004 de instanţa fondului, aceasta, deşi posesoare a imobilului în litigiu, pierzând proprietatea în urma admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În plus, sumele încasate din vânzarea apartamentelor înstrăinate în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu au fost însuşite de unităţile administrativ-teritoriale care au avut calitatea de vânzătoare în contracte - intimata SC R.V. SA, în calitate de mandatar al recurentului, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziţia M.F.E., conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menţionate, fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plaţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Rezultă, astfel, că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P., Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligaţia de plata a preţului reactualizat în sarcina M.F.P.

Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 (art. 13 alin. (6)), cât şi Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (3)), reprezintă legi speciale, care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului, de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situaţiei anterioare ca efect al nulităţii actului juridic civil.

Acest raţionament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a M.F.P. în asemenea procese, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în calitate de reprezentant al statului, care are răspunderea generală în repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de M.F.P. Ca atare, M.F.P. stă în judecată, în proces, drept reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziţii legale de drept comun; norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe norma menţionată anterior.

De altfel, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, în temeiul principiilor de drept general acceptate şi al principiilor internaţionale la care România a aderat ca urmare a semnării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esenţiale ale cetăţenilor, printre care se află şi dreptul la proprietate privată. În concluzie, M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, determinat de poziţia sa juridică, de reprezentant legal şi de drept comun al Statului (calitate avută în vedere, implicit, şi la reglementarea art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată), aceleaşi prevederi fiind menţinute şi prin art. 223 din N.C.C.

Cu privire la critica referitoare la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanţă a fost formulată la 11 noiembrie 2012, apelantul fiind citat cu copie de pe acţiunea formulată de reclamantă. Probele au fost solicitate şi încuviinţate în şedinţa publică din 13 mai 2013, aşa cum rezultă de la fila 48 a dosarului de fond. La termenul de încuviinţare a probelor, instanţa a stabilit obiectivele expertizei solicitate de reclamantă.

Pe toată derularea litigiului în faţa instanţei fondului, apelantul nu a fost prezent la niciunul dintre termene, nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepţii sau să prezinte apărări cu privire la fondul litigiului şi, după depunerea expertizei, la termenul din 04 noiembrie 2012, nu a formulat obiecţiuni.

Conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, totodată având obligaţia să-şi exercite drepturile procesuale conform art. 723 alin. (1).

Apelantul nu a făcut dovada susţinerilor sale, vizând indicii negativi în evaluarea imobilului, acesta fiind situat în București, sector 1, şi la efectuarea expertizei, expertul respectând prevederile art. 201-209 C. proc. civ.

Î mpotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. Bucureşti, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. În mod greşit instanţa a menţinut, în sarcina M.F.P., obligaţia de plata a sumei de 1.227.500 lei, reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu, sens în care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului Bucureşti şi reclamantă, este terţ faţă de contract.

În situaţia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii”.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia M.F.P., care a devenit, astfel, un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea pârâtului la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.

Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti), nicidecum Statul Român, prin M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi raportat la dispoziţiile imperative ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât reclamanta nu a reuşit sa probeze legitimitatea procesuală a M.F.P., recurentul solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate.

2. În ceea ce priveşte valoarea reţinută în raportul de expertiză, în mod eronat acesta a fost omologat de către instanţă, deoarece nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.

Astfel, în funcţie de evaluarea făcută de expert, în cadrul metodelor de evaluare nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepţii, numărul tranzacţiilor imobiliare din zonă şi în general este nul, iar preţurile cuprinse în anunţurile imobiliare reprezintă numai voinţa vânzătorilor care încearcă menţinerea preţurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei preţurilor în tranzacţiile imobiliare). Ca urmare, se impunea aplicarea unei corecţii negative de 10% pentru procesele în curs şi de aproximativ 30% pentru locaţia menţionată, prin luarea în considerare şi a raportului defavorabil cerere-ofertă, negocieri, comisioane etc.

Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei. Este necesară o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus, în cadrul factorilor de individualizare, şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi ofertă, aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la - 30%.

Prin urmare, în speţă, operează îmbogăţirea fără justa cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în anul 2014 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliara de la ora actuală.

O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi, respectiv, a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi);

- stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii;

- diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind, de fapt, sporul de valoare, reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.

Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus.

În caz contrar, ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune, care au în vedere plata unui preţ real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de piaţă la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment, pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă neputând fi stabilit la preţul efectiv plătit de chiriaşul cumpărător.

Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate, în acest sens, prin Legea nr. 10/2001.

Aşadar, raportat la criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza Legii nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar fi îndreptăţită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă şi pierdut ca urmare a evicţiunii, şi nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situaţia în care, din acest patrimoniu, nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.

Prin urmare, această cauză se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situaţii, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

În cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Curtea a statuat, la data de 15 martie 2007, printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenţa proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist) şi interesul particular, al celui privat de bun, şi o despăgubire care nu se ridică la valoarea de piaţă a bunului în cauză.

Analizând proporţionalitatea ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit criteriile folosite într-o cauză de referinţă anterioară (Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe):

a) dacă reclamanţii au cumpărat proprietatea cu buna-credință şi fără a putea influenţa termenii tranzacţiei;

b) valoarea compensaţiei, prin raportare la valoarea proprietăţii;

c) alţi factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuinţe, ori şansele de a cumpăra altă locuinţă.

Prin aceasta decizie, Curtea a reţinut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate” (...), dar că „alta este situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal ori, pur şi simplu, în fapt, aşadar fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât statul, nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. „(...)”. A considera, într-o dispoziţie a legii, că şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului de proprietate al statului, ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat”.

Este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Pentru motivele arătate, recurentul a solicitat admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea refacerii raportului de expertiză.

3. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării M.F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului şi din următoarea perspectivă:

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, în art. 50 se prevede că:

„(2¹) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2¹) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus şi pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi aceste contracte să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Totodată, dispoziţiile art. 50¹ fac vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului.

În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus, în textul de lege sus-menţionat, condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă.

Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă din faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărătoare a unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă, de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, şi anume validitatea cauzei. Reaua credinţă determină, în realitate, ilicitatea cauzei; or, prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de această lege, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, respectiv încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută, imperativ, de lege, în speţă, deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, atât timp cât, în cauză, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, admiţând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu M.F.P.

4. Criticabilă este hotărârea din apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P.

Astfel, pârâtul nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei municipiului Bucureşti - parte în contractul de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999.

În lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nu poate fi obligat pe fondul cauzei.

Mai mult, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului Bucureşti a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamantul, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credinţă, sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural, prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ., şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă; în subsidiar, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A mai arătat că susţinerile formulate în cadrul pct. 2 din cerere reprezintă critici de netemeinicie şi, ca atare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În plus, o parte dintre criticile subsumate acestui pct. sunt invocate omisso medio, respectiv cele privind limitele în care operează garanţia pentru evicţiune referitor la suma de bani cuvenită reclamantei pentru imobil şi criteriile de despăgubire. De asemenea, omisso medio sunt formulate şi criticile vizând greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Aceste apărări vor fi avute în vedere de prezenta instanţă cu ocazia examinării motivelor de recurs în legătură cu care au fost invocate.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă este neîntemeiată.

Reclamanta a solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâţilor M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata preţului de piaţă al imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, art. 1337 şi următoarele C. civ., art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Fiind formulată la data de 4 decembrie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale în materia despăgubirilor cuvenite persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobile preluate în regimul politic trecut, şi care au pierdut aceste bunuri în disputa cu fostul proprietar, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă este supusă regimului juridic prevăzut de legea specială, iar nu de dreptul comun, respectiv de dispoziţiile C. civ., privind garanţia contra evicţiunii. Acestea din urmă sunt înlăturate de normele corespunzătoare, prevăzute în Legea nr. 10/2001, potrivit principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legile speciale derogă de la cele generale”. În concluzie, în speţă, sunt incidente dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001, avute în vedere, în mod corect, de instanţele anterioare, iar nu cele de drept comun, referitoare la garanţia vânzătorului contra evicţiunii. Prin urmare, calitate procesuală pasivă nu justifică Primăria municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător al imobilului. De asemenea, nepunându-se problema răspunderii vânzătorului contra evicţiunii, în calitate de parte contractantă, nu se poate reţine că participarea în proces a pârâtului M.F.P. ar determina încălcarea principiului relativităţii efectelor actului juridic.

Din perspectiva legii speciale, potrivit art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 , cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

În cazul acestui tip de acţiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)¹ - cazul cererii de faţă) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia M.E.F., şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume în efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în acest sens.

De asemenea, nu prezintă relevanţă că pârâtul nu a figurat ca parte în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de reclamanţi, legitimarea de a sta în proces fiind determinată de dispoziţiile legii, raportat la atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, al fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea preţului.

A mai susţinut recurentul că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter imperativ şi nu conferă pârâtului calitate procesuală pasivă, susţinere nefondată în raport de conţinutul expres al acestor dispoziţii, din care rezultă, fără dubiu, că M.F.P. este cel care restituie preţul de piaţă al imobilului, la solicitarea cumpărătorilor chiriaşi.

2. Criticile vizând valoarea imobilului stabilită de expert, care, în opinia recurentului, este exagerat de mare şi, în aprecierea acesteia, nu s-a ţinut seama de corecţiile negative ce ar fi trebuit aplicate se referă la aspecte de temeinicie legate de proba administrată, care nu pot forma obiect de verificare în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac, urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Împrejurarea că preţul cu care a fost achiziţionat apartamentul, în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă un „preţ social şi preferenţial”, după cum afirmă recurentul, nu determină limitarea dreptului reclamantei la a primi doar preţul plătit în baza contractului, în condiţiile în care legea prevede, sub rezerva îndeplinirii anumitor cerinţe, dreptul de a încasa preţul de piaţă al bunului.

În ceea ce priveşte modul în care funcţionează garanţia pentru evicţiune şi în care se stabileşte sporul de valoare al imobilului conform dreptului comun, cu consecinţa diminuării sumei de bani cuvenite reclamantei, aceste susţineri nu pot fi primite pentru argumentele deja expuse în precedent, raportat la aplicarea principiului priorităţii legii speciale în concurs cu legea generală. Ca atare, nici apărările intimatei cu privire la invocarea omisso medio de către recurent a criticilor vizând garanţia pentru evicţiune şi criteriile de stabilire a preţului de care ar putea beneficia aceasta nu mai prezintă interes în examinarea motivului de recurs şi nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.

De asemenea, împrejurarea că valoarea preţului de piaţă nu ar fi în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile, şi nici cu dispoziţiile art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând preţul de cumpărare al bunului, achitat de către chiriaşi, nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preţ decât cel de piaţă, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care îl îndreptăţesc pe cel care îndeplineşte condiţiile acestui text de lege de a obţine un preţ superior celui achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Având la bază un temei legal, dreptul de a încasa preţul de piaţă al imobilului cumpărat de fostul chiriaş şi pierdut de acesta în disputa judiciară cu fostul proprietar nu poate configura îndeplinirea cerinţelor îmbogăţirii fără justă cauză, inaplicabilă în speţă.

Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, susţinerea este neîntemeiată, de vreme ce posibilitatea primirii preţului de piaţă al imobilului de către cumpărătorul chiriaş este confirmată printr-o dispoziţie legală, nesupusă controlului de constituţionalitate de către recurent şi nici înlăturată în urma efectuării unui asemenea control, într-un demers anterior, finalizat prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal în discuţie.

Prim urmare, valoarea sumei de bani acordate de instanţele anterioare reclamantei, pentru imobilul pierdut de aceasta, nu poate fi modificată în baza criticilor formulate de recurent.

3. Contrar susţinerilor recurentului, ambele condiţii prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorii chiriaşi (perfectarea actului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, desfiinţarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), sunt îndeplinite.

Reclamanta din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câştig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă nr. 429/A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4392 din 25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală). Totodată, în cadrul litigiului respectiv, s-a respins, în mod irevocabil, cererea având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată, în baza Legii nr. 112/1995, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, validitatea actului juridic şi existenţa bunei credinţe.

Prima condiţie, cea a respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului, este îndeplinită.

A susţinut recurentul că, în cadrul hotărârii prin care reclamanta a pierdut imobilul, trebuia să se precizeze, în mod expres, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic şi că imobilul din litigiul de faţă a fost preluat fără titlu valabil. A mai arătat că lipsa demersurilor reclamantei, pentru aflarea situaţiei juridice a bunului la momentul încheierii contractului, afectează validitatea cauzei actului juridic, iar buna credinţă nu este, oricum, unicul criteriu în analiza contractului, fiind necesar a fi respectate toate cerinţele actului normativ în baza căruia contractul a fost perfectat. Cu alte cuvinte, recurentul menţionează că, imobilul, fiind preluat fără titlu valabil, după cum s-a constatat prin hotărârea pronunţată în revendicare, aceasta determină nerespectarea uneia dintre condiţiile actului normativ în discuţie, pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cea privind obiectul actului juridic (Legea nr. 112/1995 reglementând posibilitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare doar pentru imobile preluate cu titlu valabil). Ca atare, reclamanta nu ar avea dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 50¹, deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate toate dispoziţiile legii sub imperiul căreia actul a fost perfectat.

Susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

În primul rând, în litigiul anterior, în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, pornindu-se de la cazul special al cumpărătoarei V.I., care a încheiat contractul în baza unei hotărâri judecătoreşti de obligare a reprezentanţilor statului să perfecteze actul juridic cu aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa respectivă a reţinut validitatea contractului din perspectiva art. 948 C. civ. şi excluderea relei credinţe a cumpărătoarei sau a altor vicii de consimţământ.

Pe de altă parte, instanţa a verificat măsura de preluare a imobilului, concluzionând că titlul statului este nevalabil, astfel încât a dat câştig de cauză fostului proprietar în cadrul acţiunii în revendicare, în urma comparării titlurilor opuse de părţi, pe care le-a considerat valide, soluţia reprezentând singurul remediu posibil pentru privarea de proprietate suferită de proprietarul deposedat, în urma vânzării imobilului.

Contrar opiniei recurentului, dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, chiar dacă prevăd necesitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995 pentru a se putea obţine preţul de piaţă al imobilului, nu stabilesc că o astfel de constatare trebuie să rezulte expressis verbis dintr-o hotărâre judecătorească, fiind suficient să se deducă din cuprinsul hotărârii în care s-a analizat actul juridic respectiv ori din faptul neatacării contractului în condiţiile legii.

În speţă, cum s-a arătat deja, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă a fost menţinut prin hotărâre rămasă irevocabilă, în urma respingerii cererii de nulitate, este adevărat, fără a se face vreo analiză a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în substanţa lor.

Nici în cadrul considerentelor care sprijină soluţia dată acţiunii în revendicare, în urma căreia reclamanta din prezentul dosar a pierdut imobilul, nu există nicio referire în sensul că titlul de proprietate opus de V.I. s-ar fi încheiat cu nerespectarea actului normativ în baza căruia a fost perfectat.

În plus, orice pretinsă încălcare a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare implică analizarea valabilităţii actului juridic din această perspectivă, care nu se poate realiza decât în condiţiile legii, respectiv în cadrul unei acţiuni în nulitate formulate în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de un an şi şase luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, termen care a expirat la 14 august 2002.

Prin urmare, M.F.P., chiar dacă, nefiind parte în litigiul anterior, în care s-a dezbătut actul juridic încheiat de către reclamantă, generic, ar fi putut supune analizei problema încheierii contractului cu respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995, nu mai poate proceda în acest sens în prezentul proces, faţă de împlinirea termenului de prescripţie sus-menţionat.

În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu poate fi considerat decât ca fiind valabil, inclusiv din perspectiva actului normativ în baza căruia s-a perfectat, respectiv a Legii nr. 112/1995, nemaiputând fi repuse în discuţie aspecte care ţin de valabilitatea actului juridic.

Ca atare, împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de antecesorul reclamantei, respectiv Statul Român, care, prin organele sale reprezentative i-a transmis acesteia imobilul pe care, ulterior, l-a pierdut în urma admiterii acţiunii în revendicare declarate de fostul proprietar, devine nerelevantă în soluţionarea litigiului de faţă, neputând reprezenta un impediment pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorul chiriaş deposedat de bun.

Pentru aceleaşi argumente, nu vor fi examinate nici susţinerile recurentului care pun în discuţie alte elemente ce ţin de valabilitatea actului juridic, cum ar fi cauza contractului, invalidă, în opinia acestei părţi, determinat de reaua credinţă a reclamantei la încheierea actului.

Recurentul a afirmat că nici cea de-a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, pentru obţinerea preţului de piaţă al imobilului, nu este îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost „desfiinţat” în sensul acestei legi.

Nici această critică nu este întemeiată, noţiunea de „desfiinţare”, în înţelesul legii speciale de reparaţie, având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desfiinţarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acţiuni clasice de desfiinţare a contractului (acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune ş.a.).

„Desfiinţarea” actului vizează inclusiv situaţia în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare de către fostul proprietar.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 , cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.”

De altfel, în afara dispoziţiei legale exprese, conţinutul mai larg al noţiunii de „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, care include şi situaţia acţiunilor în revendicare, este explicabil şi în raport de efectele concrete produse, în patrimoniul cumpărătorului, de pierderea bunului, care sunt aceleaşi, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate sau a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Efectele celor două acţiuni asupra proprietăţii imobilului fiind, practic, aceleaşi, este firesc să intervină o reparaţie şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acţiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparaţie şi în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acţiunii în nulitate. Cumpărătorii aflaţi în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminaţi în legătură cu dreptul lor la reparaţie, indiferent de situaţia prevăzută de lege, în care se încadrează. În acest sens, dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă s-ar accepta concluzia contrară, şi anume că doar dobânditorul imobilului, care a pierdut bunul în cazul acţiunii în nulitate, are dreptul la preţul de piaţă, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu şi-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acţiunii în nulitate a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic. Or, cum art. 50¹ prevede, ca cerinţă, pentru restituirea preţului de piaţă, tocmai respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acţiunii în nulitate, indiferent de condiţia din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la preţul de piaţă. Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata preţului de piaţă şi, potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acţiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situaţie care să acopere domeniul de aplicare a textului enunţat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte.

În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noţiunii de „desfiinţare”, astfel cum este folosită de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 50¹ şi art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acţiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de proprietate aflat în dispută), trebuie înţeles că se referă şi la ipoteza acestui tip de acţiuni. Cum reclamanta a pierdut imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerinţa art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este îndeplinită în speţă.

În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanta să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.

4. A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, Curtea de Apel a validat sentinţa apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.

Astfel cum a arătat şi intimata în întâmpinare, critica este invocată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, în cadrul căreia nu s-a formulat o asemenea susţinere.

Cum critica referitoare la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă nu poate fi invocată direct în recurs, nefiind un motiv de ordine publică, Înalta Curte nu o va examina.

Având în vedere aceste considerente, prezenta instanţă constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 291/A din 30 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2947/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2877/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2877/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond