ICCJ. Decizia nr. 2947/2014. Civil. Expropriere. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2947/2014

Dosar nr. 2206/97/2010

Şedinţa publică din 30 octombrie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2206/97/2010, reclamantul C.C.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin SC H. SA Bucureşti, şi Sucursala Hidrocentrale Haţeg, solicitând să se constate că este proprietar, în calitate de fiu şi nepot de fiu al defuncţilor C.C. (tată), decedat la data de 07 ianuarie 1968, şi C.I. (bunic), decedat la data de 19 ianuarie 1961, asupra terenului în suprafaţă de 5.792 mp, ocupat de pârâta SC H. SA, încă din anul 1989, expropriat, fără despăgubiri, pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; să fie obligat pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 147.696 lei, reprezentând valoarea terenului şi, în principal, suma de 116.400 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1989-2010, iar, în subsidiar, suma de 52.407 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat, pe perioada 2002 - 2010, inclusiv; să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a despăgubirilor; cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că are calitatea de descendent a proprietarilor terenului agricol situat în intravilanul localităţii Subcetate, la locul numit zonal „L.”, „P.”, înscris în C.F., Subcetate, în suprafaţă de 5.792 mp, situat pe raza localităţii Subcetate, având profilul de teren agricol (holdă şi grădină), că terenul respectiv a fost ocupat integral şi efectiv de către pârât, ca urmare a construcţiilor hidroenergetice şi apelor Lacului de acumulare Subcetate - Sântămărie Orlea, fără a fi acordate despăgubiri în bani sau în natură, conform legii.

A mai arătat că în anul 1991 a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparţinut antecesorilor săi, în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care au fost emise Titlurile de proprietate din 1997 şi din 2007, pentru suprafaţa de 31.000 mp şi, respectiv, 8.880 mp, cu excepţia suprafeţei terenurilor ocupate de amplasarea hidroenergetică a obiectivului de utilitate publică, cu argumentul că acestea, fiind expropriate, urmează procedura reglementată de Legea nr. 33/1994.

Actul de declarare a utilităţii publice a fost emis - H.G. nr. 392/2002 - şi a fost desemnată comisie guvernamentală pentru stabilirea despăgubirilor prin H.G. nr. 969/2002, dar nu a fost făcută vreo ofertă de despăgubiri pentru terenurile agricole expropriate, ceea ce justifică demersul său juridic prezent.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 33/1994, art. 82, 111-112 şi 274 C. proc. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României şi art. 1 şi 6 din C.E.D.O.

Pârâta SC H.H. SA, a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii, a prematurităţii acesteia, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la cadrul legal al exproprierii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 33/1994, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit afectarea terenurilor de către obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, iar valoarea pretenţiilor pecuniare sunt nereale faţă de situaţia actuală a pieţei imobiliare.

Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei la un termen ulterior, pârâta a solicitat, ca în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, M.F.P., să fie obligat a-l despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia, unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil. A invocat dispoziţiile art. 60 şi următoarele C. proc. civ.

M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara, a depus întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 113 din 27 martie 2013 a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC P.E.E.H. SA Bucureşti din subordinea M.I.R., împotriva chematului în garanţie M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P., pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive;

A admis excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras, invocată de reclamant;

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă;

A constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg, faţă de care a respins acţiunea pe această excepţie;

A admis, în parte, acţiunea civilă, precizată, introdusă de reclamantul C.C.D. împotriva pârâtului Statul Roman prin SC H. SA Bucureşti, prin administrator judiciar E.I. Sprl;

A constatat că reclamantul are calitate de proprietar, ca descendent al defuncţilor C.C. şi C.I., asupra terenului agricol în suprafaţă de 5.792 mp, arabil, situat pe raza localităţii Subcetate, expropriat, pentru cauză de utilitate publică, de interes naţional declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de către comisia formată din experţii judiciari F.C., N.M. şi L.V., parte integrantă a hotărârii;

A obligat pârâtul să plătească reclamantului într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, cu titlu de despăgubiri suma de 147.696 lei reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 52.407 lei, reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv;

A obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 5.200 lei.

Prima instanţă a reţinut că reclamantul are calitatea de descendent gradul I şi gradul II al defuncţilor C.C. şi C.I., conform Registrului agricol din 1959-1964 şi că antecesorii reclamantului erau îndreptăţiţi la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiţi să o înscrie în C.A.P. Sântămărie Orlea.

Prin titlurile de proprietate, după antecesorii lui, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice şi de apele Lacului de acumulare Sântămărie Orlea.

Cum succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii, tribunalul a apreciat că este evidentă vocaţia reclamantului de a primi despăgubiri pentru suprafeţele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorilor săi şi pentru care a fost demarată procedura exproprierii, abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

Reclamantul, în calitate de fiu al defunctului C.C. şi în calitate de nepot al defunctului Ciora Ioan, are vocaţie la moştenirea acestora şi, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras solicitat de reclamant pentru perioada 1989-2007, invocată de SC H.H. SA, invocată de către pârâtă după epuizarea probatoriului, tribunalul, având în vedere prevederile art. 136 C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, prin care este instituită cu rang imperativ prohibiţia invocării excepţiilor de procedură care nu au fost invocat în termenul prevăzut de art. 115 şi de art. 132 din acelaşi cod, respectiv, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, a apreciat-o ca tardiv formulată.

Tot în considerarea prevederilor art. 137 C. proc. civ. şi văzând că, în cauză, a fost citată în calitate de pârâtă şi Sucursala „Hidrocentrale” Haţeg, instanţa a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, se impune respingerea acţiunii, faţă de această pârâtă, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

Pe acelaşi argument juridic, a fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie M.F.P., conform încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2010.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional, a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, desemnând la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Roman prin SC P.E.E.H. SA.

Prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002.

Art. 44 din Constituţia României, consacră imperativul conform căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În considerarea caracterului excepţional al cedării proprietăţii private, dispoziţiile acestui articol constituţional au fost preluate şi ridicate la rang de regulă de principiu, prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, care reglementează procedura exproprierii.

Aşadar, nici o persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 26 din respectivul act normativ, o atare despăgubire trebuie să acopere valoarea reală a bunului imobil şi prejudiciul suferit de proprietar ori de titularul altui drept real, afectat.

Cum, în cauză, expropriatorul şi expropriatul respectiv, reclamantul ca persoană cu vocaţie la despăgubiri pentru terenurile dobândite în proprietate nu au ajuns la un consens cu privire la cuantumul despăgubirilor, în condiţiile în care, procedura exproprierii nu s-a mai continuat după preluarea terenurilor şi nici nu s-a găsit o soluţie amiabilă de stingere a litigiului, pe tot parcursul procesului civil, tribunalul a desemnat, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, două comisii de evaluare, numind ca experţi judiciari pe: F.C., N.M. şi L.V. şi, respectiv, M.N., L.G.T. şi S.E.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes naţional, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 5.792 mp, precum şi valoarea acestuia la 25,5 lei/mp potrivit variantei I din raportul de expertiză iniţial, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.217 lei/ha.

Ca atare, în considerarea concluziilor raportului de evaluare efectuat, iniţial, în cauză, de către comisia de experţi parte integrantă a hotărârii, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit, pentru suprafaţa de 5.792 mp, teren arabil, afectat de obiectivul de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, la despăgubiri în suma de 147.696 lei, reprezentând valoarea terenului şi la suma de 52.407 lei, pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) şi culturile tradiţionale practicate pe aceste terenuri, (în special cartofi şi porumb, la care se adaugă culturile de legume şi zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 5.792 mp x 25,5 lei/mp = 147.696 lei, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 0,5792 ha x 10.207 lei/an/ha x 9 ani = 52.407 lei.

A reţinut că despăgubirile pentru pierderea potenţialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării H.G. nr. 392/2002, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilităţii publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Judeţean, după cum obiectivul este de interes naţional sau local, constituie condiţie sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

În fine, s-a avut în vedere că în cauză, s-a solicitat stabilirea unui termen de plată a acestor despăgubiri, astfel că, instanţa, în temeiul art. 262 C. proc. civ., a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanţilor, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamantul a fost privat de beneficiul proprietăţii sale.

Văzând şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi că sunt justificate, în cauză cheltuieli de judecată în sumă de 5.200 lei onorariu de avocat şi onorariu expertiză, acestea au fost acordate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC H. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile formulate au vizat, în esenţă, faptul că excepţiile invocate au fost respinse netemeinic şi nelegal de către instanţa de fond. Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât terenurile s-au preluat în perioada 1990 - 1991, deci anterior apariţiei Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariţiei Legii nr. 18/1991; acţiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie; în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei; reclamantul nu a dovedit vocaţia concretă pentru terenurile aflate în litigiu şi nici masa succesorală aflată în patrimoniul defuncţilor proprietari tabulari; reclamantul nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu; valoarea despăgubirilor acordate de instanţa de fond este exagerată şi nefundamentată de experţi, nu ţine cont de realităţile preţurilor imobiliare; contravaloarea lipsei de folosinţă agricolă se impune doar pentru ultimii trei ani, anteriori cererii de chemare în judecată. A criticat şi respingerea cererii de chemare în garanţie.

În apel s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 26 din 8 mai 2014 a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras, pe care le-a stabilit la 23.292 lei pentru perioada 2007-2010, a menţinut, în rest, dispoziţiile instanţei.

Curtea a reţinut că reclamantul este moştenitor al proprietarilor tabulari C.C. şi C.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de moştenitor (fila 22-29 dosar fond) şi extrasele de carte funciară (filele 3- 15) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).

O parte din terenuri au făcut obiectul restituirii în natură către reclamant, eliberându-se titlurile de proprietate din 30 septembrie 1997 şi din 2007 (filele 18 - 19 dosar fond).

Susţinerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu a putut fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.” În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă, în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantului (astfel cum au fost identificate cu date de C.F. prin contraexpertiza topografică - filele 248-277 fond) nu figurează printre aceste terenuri. Prin urmare, instanţa de apel nu a primit susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989.

Curtea de apel a apreciat că imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, iar expropriator a fost prevăzut a fi Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii tabulari în acest sens. În acest scop, pârâta i-a notificat şi pe antecesorii reclamantului (filele 64-81 fond), ambii decedaţi la acel moment, conform actelor de stare civilă.

Faţă de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către această instanţă.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Curtea a apreciat că prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi a susţinut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea.

Curtea a constatat nefondate argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.

Referitor la prematuritatea acţiunii, Curtea a reţinut, de asemenea, nefondate, criticile formulate întrucât nu îi poate fi imputată reclamantului procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.

Instanţa a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantului, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.

Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a fost primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin respectiva societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 au fost recunoscute de Statul Român prin demararea procedurii prevăzute de legea de expropriere, SC H. SA notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire la oferta de despăgubire (filele 49 - 50 dosar fond).

Această procedură, însă, nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantului erau decedaţi, iar reclamantul nu a avut cunoştinţă de aceste notificări.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a apreciat că reclamantul justifică legitimare procesual activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

În speţă, Curtea a constatat că reclamantul se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol.

Oferta de despăgubiri emisă de Stat, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.

În speţă, este de necontestat că, în fapt, preluarea a operat în anii 1991 - 1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamantul, în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acestuia o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea a constatat că în cauză reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate justificând legitimare procesuală activă.

Cât priveşte critica că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, Statul Român, prin reprezentanta sa, notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor, reclamantul este moştenitorul proprietarilor tabulari, aspect, de altfel, necontestat de pârât, ai imobilelor în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul Legea nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor după aceşti proprietari, Curtea nu a primit criticile în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.

Nici critica pe aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie nu a fost primită.

Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel nu a primit susţinerea în sensul că reclamantul a acceptat preţul propus, deoarece nu a formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorilor reclamantului, care figurează ca proprietari tabulari, iar la data emiterii lor, aceştia erau decedaţi şi astfel, reclamantul nu a avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.

Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, nu au putut fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.

Experţii au propus mai multe metode de evaluare a imobilelor în litigiu, iar instanţa a dispus ca despăgubirile pentru imobilele în litigiu să fie calculate după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, ca fiind valoarea reală a terenului şi apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei în speţă.

Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 147.596 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor, respectiv pentru suprafaţa reală de 5.792 mp (25,5 lei/mp).

În faţa instanţei de fond a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de SC H. SA cu terţe persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 şi a avut ca obiect imobile situate în extravilanul com. Bretea Română, cu preţul de 2,04 euro şi fânaţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme acest contract a fost încheiat cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi a avut ca obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu putut lua în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În faţa instanţei de apel au fost depuse de către apelant, în copie, două contracte de vânzare - cumpărare încheiate în anul 2012, lunile octombrie respectiv noiembrie (filele 34 - 37) având ca obiect terenuri extravilane situate în com. Bretea Română. Urmare depunerii acestor contracte, Curtea a încuviinţat şi administrat o completare la raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond.

Prin concluziile acestei completări, depuse la dosarul instanţei de apel - filele 128 - 136, s-a apreciat că nu se poate face o comparaţie între imobilele din cele două contracte de vânzare - cumpărare ce se află în altă unitate administrativ teritorială şi terenul în litigiu. Experţii au subliniat că terenul în litigiu este teren de luncă, aflat în prima terasă a râului Strei, iar în prezent se află sub ape.

Pentru cele reţinute, Curtea a constatat că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul arabil este unul corect şi rezonabil, fiind deci corect aplicate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, Curtea a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 5.792 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada cooperativei agricole de producţie, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii ai acesteia, ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 5823 lei/an.

Curtea a constatat că metoda de calcul folosită în expertiza de la fond (profitul mediu care s-ar fi putut obţine dacă întreaga suprafaţă ar fi fost cultivată: un an cu legume, un an cu cartofi şi un an cu porumb), a fost corect aleasă de prima instanţă, de 5.823 lei/an agricol.

În ce priveşte prescripţia dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosinţă pe ultimii 20 de ani, a constatat că această cerere este una patrimonială, iar potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.

Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.

Curtea nu a primit susţinerea reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi că dreptul la acţiune privind aceste despăgubiri se naşte în momentul în care instanţa este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia.

Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciul produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Curtea a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării - în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994 - sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.

În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.

Curtea a constatat fondate criticile formulate de apelant cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă şi, în consecinţă, a redus cuantumul despăgubirilor, reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010, la suma de 23.292 lei (5.823 lei/an x 4 ani).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.E.E.H.H. SA (H. SA S.) întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nemulţumită de modul în care instanţa de judecată a procedat la judecarea excepţiilor şi fondului în considerarea aplicării greşite a legii de drept material, cu interpretarea greşită a actelor deduse judecaţii de către reclamanţi în dovedirea susţinerilor lor.

I. După prezentarea istoricului cauzei, recurenta a susţinut că hotărârea este nelegală ca urmare a faptului că au fost reţinute motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâta a arătat că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că SC H. SA acţionează ca un reprezentant al statului şi nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, respingând cererea de chemare în garanţie a statului prin M.F.P. şi oprind regresul societăţii recurente împotriva debitorului obligaţiei de plată - Statul Român - instanţa i-a anihilat calitatea de reprezentant.

Susţine că natura contradicţiei rezidă din faptul că instanţa de apel, deşi a statuat asupra calităţii recurentei de simplu reprezentant, a dispus obligarea ei la plata despăgubirilor aferente unui teren, pe care nu l-a dobândit în patrimoniu şi fără a-i da posibilitatea recuperării acestor sume de la titularul dreptului de proprietate publică asupra terenului, respectiv Statul Român.

Recurenta a arătat că hotărârea este nelegală şi potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 (II) şi 9 (III) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat greşit legea de drept material şi a interpretat greşit actele deduse judecăţii de către reclamanţi în dovedirea susţinerilor lor.

1. Astfel, instanţa a reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în speţă, dispunând respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, atât din perspectiva neîndeplinirii condiţiei dovedirii dreptului de proprietate, care nu era reconstituit în baza legilor fondului funciar în patrimoniul autorului reclamantului, cât şi din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamantul putând obţine despăgubiri continuând procedura instituită de legislaţia funciară.

Preluarea terenurilor reclamate în prezenta cauză s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al R.S.R., aspect ce a fost dovedit cu înscrisuri elocvente.

Preluarea acestor terenuri s-a făcut în temeiul actului menţionat de la cooperativa agricolă de producţie, deci nu de la reclamant, după cum nici de la antecesorii săi.

A susţinut că la momentul în care a fost declarată utilitatea publică asupra terenurilor dreptul de proprietate nu era reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, bunul nefiind în patrimoniul reclamanţilor.

Faptul că reclamantul s-a lovit de refuzul unităţii administrative de a-i soluţiona cererea, cu motivarea declanşării unei alte proceduri, nu îl scutea pe acesta să deruleze toate acţiunile din cadrul procedurii de reconstituire a dreptului potrivit legislaţiei funciare (contestaţie, acţiune în justiţie, plângere împotriva ordinului prefectului care a refuzat atribuirea lotului), culpa aparţinându-i pentru rămânerea în pasivitate. Reclamantul avea la dispoziţie exclusiv acţiunile din cadrul procedurii instituite prin legile fondului funciar, potrivit principiului electa una via.

Totodată, în condiţiile dispoziţiilor imperative expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamantul putea obţine despăgubiri în procedura deja declanşată, instituită prin Legea nr. 18/1991, fiind exclusă obţinerea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii. În conformitate cu acest text normativ, dacă s-ar fi soluţionat cererea prin acordarea unui drept de proprietate asupra unor altor terenuri în compensarea celor pretinse, în patrimoniul succesoral nu s-ar mai fi regăsit dreptul la acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii.

De altfel, reclamantul în situaţia în care ar fi dovedit dobândirea calităţii sale de moştenitor în condiţiile legii, dobândea drepturile aparţinând antecesorilor numai în limita patrimoniului succesoral şi deci nu putea dobândi mai mult decât aveau antecesorii săi.

A susţinut că nu pot face obiect al judecăţii pretenţiile decurgând dintr-o procedură de expropriere cu privire la un teren asupra căruia nu există un drept de proprietate reconstituit în patrimoniul reclamantului.

2. O altă critică a vizat modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului, instanţele de fond confundând vocaţia la moştenire cu calitatea propriu-zisă de moştenitor. Aceasta deoarece reclamantul era doar titularul unui drept potestativ de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin oferta de despăgubiri pârâta a recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului, întrucât notificarea a fost făcută în primul rând pentru proprietarii tabulari astfel cum figurau în extrasele de C.F. şi sub condiţia dovedirii titlului de proprietate şi a calităţii de moştenitor. Notificarea a fost condiţionată de dovedirea calităţii de moştenitor în condiţiile legii.

Instanţa de apel a greşit legea de drept material substanţial referitoare la condiţiile legale de dobândire a calităţii de moştenitor, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (II).

Aceasta cu atât mai mult cu cât au fost pretinse despăgubiri de pe urma proprietarului tabular C.I. în două dosare diferite, de către moştenitori diferiţi, respectiv de către reclamant, în prezenta cauză, şi de către B.E. în Dosarul nr. 2090/97/2010 cu privire la terenurile înscrise în C.F., recurenta fiind astfel obligată să plătească de două ori, în două dosare diferite, despăgubiri pentru acelaşi teren.

3. A criticat şi modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, susţinând că numai Statul poate deţine în patrimoniu bunuri proprietate publică, iar SC H. SA nu are calitatea prevăzută de lege pentru a fi subiect al dreptului de proprietate publică sau al unei proceduri prin care se urmăreşte dobândirea unui drept de proprietate publică.

SC H. SA nu poate avea decât calitatea de reprezentant, nicidecum de expropriator şi, prin urmare, nu poate suporta costul exproprierii terenurilor în litigiu.

Prin efectul exproprierii bunul dobândeşte calitatea de bun proprietate publică care nu poate aparţine decât statului conform art. 1 din Legea nr. 213/1998.

În art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului S.S. se prevede expres că expropriatorul este Statul Român, iar recurenta - pârâtă are doar calitate de reprezentant al statului.

În această situaţie, recurenta nu poate fi expropriator şi nu poate avea decât atribuţiile conferite de calitatea sa de reprezentant legal, aceasta neprimind bunul în proprietate.

Prin urmare, câtă vreme SC H. SA nu poate fi titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, este fără tăgadă că nu poate fi cea obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri.

4. O altă critică a vizat cererea de chemare în garanţie, întrucât cererea a fost formulată pe temeiul raportului juridic de reprezentare între recurentă şi chematul în garanţie, în baza acestui raport luând naştere atât interesul cât şi dreptul recurentei de a se îndrepta împotriva titularului dreptului de proprietate publică asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului. Reluând argumentul, a subliniat că Statul Român este cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu şi el trebuie să suporte costul acestei dobândiri, în caz contrar producându-se o îmbogăţire fără justă cauză a statului în detrimentul SC H. SA.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că erau îndeplinite toate condiţiile cerute de textul legal pentru a fi primită cererea de chemare în garanţie.

5. Pe fondul acţiunii, a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât nu a fost respectat criteriul legal de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Deşi au fost depuse contracte de vânzare-cumpărare privitoare la imobile de acelaşi fel ca şi terenurile în litigiu, instanţa de apel nu le-a luat în considerare şi a omologat raportul de expertiză care s-a bazat pe metoda stabilirii valorii despăgubirilor prin bonitare, metodă care excede cadrului legal impus de art. 26, anterior menţionat.

6. O ultimă critică a vizat modul în care instanţele de fond au determinat contravaloarea daunelor reprezentând lipsa de folosinţa a terenului.

Lipsa de folosinţă a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat, folos agricol ce este calificat conform prevederilor legii şi doctrinei civile ca fiind fructe industriale, adică produsele obţinute ca rezultat al activităţii omului. Astfel, potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosinţă efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanţii ar fi procedat la cultivarea acelui teren şi în orice caz nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

În contextul în care reclamantul a stat în pasivitate de la momentul de la care i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 şi până la momentul introducerii acţiunii, in anul 2010, reiese fără echivoc că nu a intenţionat în niciun moment cultivarea acelui teren.

Ca atare, nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsa de folosinţa a terenului în condiţiile în care reclamanţii nu au probat prejudiciul suferit, dispoziţiile legii exproprierii neacordând daune în afara valorii reale a terenului şi în mod a priori, prin simplul fapt al exproprierii.

A solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 26 din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, cu consecinţa casării deciziei atacate.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, instanţa de apel procedând corect la respingerea excepţiilor invocate şi admiterea, pe fond, a acţiunii civile formulate în prezenta cauză.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte critica vizând contradictorialitatea hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se reţin următoarele:

Recurenta a considerat că este incident acest motiv de recurs ca urmare a unei contradicţii existente între considerentele reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei atacate din perspectiva faptului că, pe de o parte, a reţinut că SC H. SA acţionează ca un reprezentant al statului şi nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, respingând cererea de chemare în garanţie a statului prin M.F.P., i-a negat această calitate de reprezentant.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit cerinţelor impuse de norma de procedură, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi drept la toate pretenţiile formulate de către părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Pentru a se regăsi ipoteza prevăzută de norma de drept invocată de recurentă este necesar să existe fie o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o altă soluţie decât cea exprimată în dispozitiv, fie între considerente, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia lor.

În speţa dedusă judecăţii nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv întrucât respingerea în apel a criticii vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, reţinându-se calitatea acesteia de reprezentant legal al statului şi a legitimării sale procesuale în această calitate nu este contrară soluţiei de respingere a apelului în ceea ce priveşte această critică, pe care Curtea a constatat-o nefondată.

Astfel, instanţa de apel a considerat că pârâta se legitimează procesual pasiv în cauză nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al expropriatorului Statul Român, aşa cum în mod expres prevăd dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică pentru terenurile în litigiu, iar această constatare a condus la soluţia din dispozitiv.

Totodată, nu există o contradicţie nici între considerente, întrucât recunoaşterea calităţii de reprezentant al statului în persoana pârâtei, ce nu participă în nume propriu în proces sprijină soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva unui alt reprezentant, general, al statului, M.F.P., dar care nu are mandat de reprezentare în prezenta speţă, dată fiind natura litigiului.

Cum chemarea în garanţie dă expresie acţiunii in regres, pârâta, în calitatea sa de reprezentant al statului nu se putea îndrepta, în cazul în care ar cădea în pretenţii, împotriva altui reprezentant al aceleiaşi entităţi juridice cu o astfel de cerere, având în vedere că acesta din urmă nu deţine obligaţia corelativă dreptului pretins de reclamant, ci doar pe aceea de mandatar.

Aşa fiind, se constată că în ceea ce priveşte criticile referitoare la faptul că instanța de apel a reținut calitatea de reprezentant al Statului a SC H. SA şi, în acelaşi timp, a respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P., nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat, ci constituie critici de nelegalitate care vor fi examinate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la lipsa calităţii procesuale pasive, în susținerea căruia au fost reiterate aceleași argumente.

II. Totodată, recurenta a indicat şi motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nu a dezvoltat critici care să fie subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecăţii nu se poate înţelege interpretarea greşită a probelor, aşa cum reiese din solicitarea recurentei şi nici nu poate fi circumscris acestui motiv de recurs modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului, instanţele de fond confundând vocaţia la moştenire cu calitatea propriu-zisă de moştenitor.

Încadrarea de către reclamanţi a criticii referitoare la schimbarea naturii juridice a acţiunii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greşită, deoarece textul legal menţionat are în vedere schimbarea naturii „actului juridic dedus judecăţii”, prin interpretarea lui greşită, recurenta făcând confuzie între actul juridic dedus judecăţii şi modul de aplicare a legii de drept substanţial, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică.

Examinând această critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele nu au schimbat natura juridică a acţiunii deduse judecăţii, aşa cum susţine recurenta, ci au analizat acţiunea civilă dedusă judecăţii în prezenta cauză în raport de cauza juridică a acestei acţiuni, care presupune nu numai temeiul juridic invocat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, ci şi împrejurările de fapt şi de drept care determină afirmarea în justiţie a dreptului ce se pretinde a fi încălcat, situaţie în care instanţa este chemată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să soluţioneze obiectul cererii deduse judecăţii, prin calificarea şi încadrarea exactă a acesteia în normele de drept aplicabile.

III. În ce priveşte criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

1.Contrar susţinerilor din recurs, instanţele anterioare au dezlegat corect problema dreptului de proprietate pretins de către reclamant şi, în mod corelativ, a despăgubirilor cerute de acestea, ca urmare a exproprierii terenului ce a aparţinut autorilor lor.

Statul român a preluat imobilul aparţinând autorului reclamantului mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi, de jure, expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S."

Contrar susţinerilor recurentei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, în cartea funciară figurând autorul reclamanţilor, şi nici printr-un alt act normativ ulterior.

Procedura de expropriere a fost iniţiată prin declararea utilităţii publice prin H.G. nr. 392/2002, iar, în acelaşi an, au fost trimise de către pârâtă antecesorilor reclamantului, în continuarea acestei proceduri, notificări, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, privind ofertele de expropriere (filele 64-81 dosar prima instanţă).

Prin Decretul nr. 40 din 21 februarie 1989 s-a aprobat doar efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, sens în care fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren. În procesul verbal de predare a terenurilor sunt identificate topografic terenurile ce au făcut obiectul acestui demers, iar imobilele aparţinând antecesorilor reclamantului nu figurează între acestea.

Imobilele în litigiu au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul S.S.”, expropriator fiind Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

Demersul reclamantului, expropriat în fapt, de a obţine o reparaţie în temeiul legilor fondului funciar a eşuat, autorităţile în drept să îi soluţioneze cererea invocând că regimul juridic al terenului s-a modificat, astfel încât proprietarul terenului va fi dezdăunat în procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Or, în această situaţie, instituţiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 33/1994 şi au recunoscut calitatea autorului reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificărilor cu propunere de despăgubiri.

Oferta de despăgubire implică recunoaşterea dreptului reclamantului de a fi dezdăunat, în calitate de proprietar al bunului, şi este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin reprezentantul său - SC H. SA.

În acest context, al aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, împrejurarea că reclamantul a formulat şi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar prezintă relevanţă doar din prisma faptului că autorităţile publice nu i-au soluţionat cererea cu privire la terenul în litigiu, invocând faptul că regimul juridic al terenului s-a modificat şi că este aplicabilă procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994, ce a fost declanşată.

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor.

Art. 4 din Legea nr. 33/1994 statuează că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.

Reclamantul a susţinut că autorităţile l-au deposedat nelegal de terenul proprietatea lui, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirilor aferente.

Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 481 C. civ., proprietarul nu poate fi lipsit de prerogativele dreptului său asupra unui bun decât pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, astfel încât nefinalizarea procedurilor legale de expropriere, iniţiate de către stat prin H.G. nr. 392/2002, reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, ce nu este „prevăzută de lege” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

În acest context, este necesar ca titularului, astfel privat de dreptul său, să i se recunoască accesul la justiţie pentru constatarea încălcării şi cuantificarea despăgubirilor, mai mult, trebuie ca accesul la justiţie să fie efectiv, în sensul ca exerciţiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleaşi condiţii ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă.

Or, ingerinţa produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate, prin afectarea bunului lor unei utilităţi publice şi anume Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria, impune indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită.

Deşi recurenta susţine că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu 13 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi l-a notificat pe antecesorul reclamantului - C.I. - considerând la acel moment că este proprietarul terenului şi i se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.

Recunoaşterea de către expropriator a calităţii de fost proprietar a imobilului în litigiu în persoana autorului reclamantului, faptul că bunul se află în patrimoniul statului şi este afectat de utilitatea publică, declanşarea procedurii de expropriere şi trimiterea notificărilor, naşte în patrimoniul reclamantului o speranţă legitimă, confirmată de legislaţia internă, constând într-o creanţă născută din dreptul la despăgubiri şi nu o simplă speranţă la restituirea terenurilor.

Această speranţa legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al C.E.D.O., se întemeiază pe faptul că respectiva creanţă are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.

În concluzie, prin recunoaşterea parţială a dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la partea din teren care intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca, pentru restul terenului care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 şi emiterea notificării cu propunere de acordare de despăgubiri, se poate considera că există o bază suficientă în dreptul intern.

Reclamantul a îndeplinit condiţia parcurgerii procedurilor legale şi a recunoaşterii de către instituţiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecţie în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparaţie şi a devenit speranţă legitimă prin verificarea, de către instituţiile competente, a îndeplinirii condiţiilor legale în persoana reclamanţilor pentru ca aceasta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanţă în acest context, reclamantul dobândeşte o speranţă legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei, deoarece se află sub protecţia sa.

În acest context al analizei, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei în sensul că reclamantul, în respectarea principiului electa una via, ar fi trebuit să continue demersurile de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura legilor fondului funciar, acţiunea acestuia fiind inadmisibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 1/2000.

Este adevărat că după anul 1989 au fost adoptate mai multe acte normative de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv în regimul comunist.

Reclamantului i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 18/1991, întrucât temeiul juridic al terenului s-a modificat şi că a fost iniţiată procedura de reparaţie prevăzută de Legea nr. 33/1994.

În aceste condiţii, aplicarea procedurii prevăzute de legea specială în materie de expropriere exclude posibilitatea ca reclamantului să îi fie analizate pretenţiile în procedura legilor fondului funciar, astfel încât nu se poate pune problema unei duble reparaţii.

Înalta Curte reţine că reclamantul a dat dovadă de diligenţă pentru valorificarea dreptului său solicitând restituirea terenului în temeiul Legii nr. 18/1991, iar că Statul Român, reprezentat legal de recurentă, nu îşi poate invoca propria turpitudine pentru a pretinde sancţionarea reclamantului cu respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, din perspectiva principiului electa una via, atât timp cât apariţia legii speciale în materie de expropriere pentru utilitate publică genera o altă procedură specifică pe care reclamantul a aşteptat să fie finalizată. Urmare a nefinalizării acestei proceduri, culpabile recurentei, a fost iniţiat prezentul demers judiciar.

Pe de altă parte, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează şi pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O. Această cerinţă nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamanţilor să iniţieze o nouă procedură, dispoziţiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 neputând constitui un fine de neprimire.

În forma sa iniţială, art. 4 din Legea nr. 1/2000 dispunea ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, iar în urma modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, această condiţie a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.

Cum terenurile în litigiu au fost preluate de stat şi au rămas în posesia acestuia, fiind afectate de utilitate publică, cum în anul 1994 a fost adoptată Legea nr. 33 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi cum a fost făcuţi primi paşi în procedura de expropriere în conformitate cu procedura instituită de acest act normativ, în aplicarea principiului „ specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, având în vedere argumentele anterior menţionate cu privire la speranţa legitimă pe care o are reclamantul, în mod corect a reţinut instanţa de apel că Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000 sub aspectul despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru suprafeţele de teren expropriate în fapt şi afectate de utilitatea publică.

Astfel, ca urmare a absenţei unui titlu valabil al statului, aceste despăgubiri pot fi acordate din perspectiva existenţei unei speranţe legitime protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum s-a arătat anterior.

Celelalte critici în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii privesc lipsa calităţii de proprietar a autorului reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii.

Se invocă prin motivele de recurs neîndeplinirea ipotezei premisă, menţionată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptăţite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii şi se susţine că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorului reclamantului.

Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acţiunii, ci pune în discuţie calitatea procesuală activă. Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalităţii soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Prin urmare, instanţele de fond au apreciat corect că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru imobilul de care a fost deposedat în vederea utilităţii publice Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

2. Greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active este motivată prin aceea că reclamantul nu a dovedit vocaţie concretă la moştenire.

Potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi art. 28 din Legea nr. 7/1996 dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în C.F., iar dreptul de proprietate tabulară a antecesorilor reclamantului nu a suferit nicio modificare, fiind recunoscut chiar de către recurentă, prin emiterea notificărilor către aceştia (filele 68-81 dosar fond).

Cum succesiunea legală constituie un mod de dobândire a proprietăţii, este evidentă vocaţia reclamantului de a primi despăgubiri pentru suprafeţele de teren ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele antecesorului său şi pentru care a fost demarată procedura exproprierii, abia după declararea cauzei de utilitate publică, prin H.G. nr. 392/2002.

În speţă, prin titlurile de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, Titlurile de proprietate nr. din 30 septembrie 1997 şi din 2007, statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea sa la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi, respectiv, la despăgubiri pentru terenul expropriat.

Cu privire la terenurile afectate de lacul de acumulare, expropriatorul - Statul Român - a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, notificându-l, după apariţia H.G. nr. 392/2002. Ulterior, expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea acestor acte administrative emise în procedura prealabilă, circumstanţă care îi conferă legitimare procesuală activă, având un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul îşi justifică astfel vocaţia concretă la moştenire întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul său s-a născut o speranţă legitimă, care îi dă dreptul de a pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost produs, deoarece numai de la acest moment s-a reîntors în patrimoniul lui o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenţie, ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care autorul său a fost privat prin cooperativizare.

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca lipsirea de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al termenului în care trebuie să intervină ( cauza Zubani contra Italiei).

Cum, în speţă, este necontestat că preluarea în fapt a terenului s-a realizat în anii 1990, procedurile formale de expropriere au demarat prin H.G. nr. 392/2002 şi cum reclamantul, în calitatea de moştenitor a autorului său, nu a primit o reparaţie pentru terenurile afectate de utilitatea publică nici până în prezent, aceasta impune în sarcina lui o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aşa fiind, reclamantul deţine calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorului său, critica pe acest aspect nefiind fondată.

3. Nici criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Argumentele acestei societăţi referitoare la greşita sa obligare la plata despăgubirilor nu pot fi primite, de vreme ce acest argument nu este de natură a schimba soluţia de respingere a excepţiei calităţii procesuale pasive, pronunţată tocmai în considerarea faptului că nu pârâta, în nume propriu e debitoarea obligaţiei de plată, ci Statul Român, pe care pârâta îl reprezintă conform H.G. nr. 392/2002.

Statul îşi exercită drepturile civile sau îşi îndeplineşte obligaţiile civile prin organele sau persoanele juridice, anume prevăzute de lege, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama statului român, în calitate de reprezentanţi legali. De aceea, drepturile şi obligaţiile se dobândesc direct de statul român, iar nu de către aceste organe sau persoane, ceea ce însemnează că raporturile dintre stat şi aceste persoane, pe de o parte, şi dintre stat şi terţi, pe de altă parte, se rezolvă după regulile de la mandat (art. 1532 şi urm. C. civ.), aplicabile prin asemănare, cu excepţia cazului în care prin lege s-ar dispune altfel.

Statul nu poate sta în faţa instanţei în procedura de expropriere decât prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilităţii publice, prin care s-a demarat exproprierea, persoană căreia îi revin, în numele Statului, toate drepturile şi obligaţiile aferente procedurii de expropriere.

În speţă, raportul juridic de reprezentare s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (text potrivit căruia: ”Expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local”) şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, care vizează demararea procedurii de expropriere în cauză, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA.

4. Un alt aspect de nelegalitate invocat prin memoriul de recurs se referă la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes naţional, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Aşa cum s-a arătat în precedent, specificul personalităţii juridice statale, în calitate de subiect de drept, adică de titular de drepturi şi obligaţii de orice fel este acela că statul poate, în principiu, participa sau participă efectiv la orice raport juridic dar nu in personam, ci prin reprezentanţii săi.

Deşi este subiect de drept de sine stătător, fiind, aşadar, neîndoielnic, că în concepţia legii noastre civile, statul român este “persoană juridică” el este în aceeaşi măsură o autoritate teoretică care poate participa proprio nomine în raporturile de drept civil, ca subiect de drepturi şi obligaţii civile, doar prin organele anume prevăzute de lege.

Una din părţile capacităţii juridice generale a statului român o reprezintă, aşadar, capacitatea sa civilă sau de drept civil, capacitate ce exprimă, implicit, şi calitatea lui de subiect de drept civil, de persoană juridică.

Textul de principiu îl constituie art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive. Potrivit alin. (1) al acestui articol “Statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii”. Totodată, potrivit alin. (2) el participă în astfel de raporturi, prin M.F.P. , afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea si funcţionarea M.E.F., M.F.P. reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Prin urmare, M.F.P. este reprezentantul în justiţie în genere al statului şi are vocaţia generală de a reprezenta statul român, dar nu şi atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama statului român, în calitate de reprezentanţi legali ai acestuia.

Or, aşa cum s-a arătat, în speţă raportul juridic de reprezentare al recurentei s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ. „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

Textul are în vedere existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine în principiu tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, iar o astfel de cerere dă posibilitatea valorificării pretenţiilor proprii faţă de chematul în garanţie, care nu poate fi obligat direct de către reclamant, deoarece între ei nu există un raport juridic.

Înalta Curte reţine că între M.F.P., ca reprezentant general al statului român şi recurentă, în calitatea sa de reprezentant al statului desemnat expres prin dispoziţiile legale anterior menţionate, nu există un raport juridic de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, cum chemarea în garanţie dă expresie acţiunii in regres, recurenta-pârâtă, în calitatea sa de reprezentant al statului în litigiile de natura speţei pendinte nu se poate îndrepta, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul în care ar cădea în pretenţii, împotriva altui reprezentant al aceleiaşi entităţi juridice cu o astfel de cerere, care nu se legitimează procesual pasiv în cauză, având în vedere că acesta din urmă nu deţine obligaţia corelativă dreptului pretins de reclamant, ci doar pe aceea de mandatar.

În consecinţă, această critică nu este fondată.

5. Cât priveşte critica privind modul în care instanţa de judecată a soluţionat cererea privind despăgubirile aferente procedurii exproprierii, se reţine că prin aceasta recurenta repune în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţă pe baza interpretării probelor administrate şi vizează motive de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

Aceasta deoarece criticile referitoare la greşita interpretare a probelor care a condus la o greşită stabilire a situaţiei de fapt nu mai formează motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru acelaşi considerent nu poate fi primită nici critica referitoare la determinarea valorii terenului expropriat, respectiv faptul că experţii nu au valorificat cele două contracte de vânzare - cumpărare depuse de pârâtă la dosarul cauzei.

Aceasta şi pentru faptul că examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de cele menţionate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Curtea a reţinut că terenul în litigiu nu are corespondent pe raza comunei şi nu se poate vorbi de o valoare de circulaţie, astfel încât a apreciat ca nefiind fondate criticile formulate de pârât privind aplicarea nelegală a art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În spiritul dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză se poate dovedi, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător preţul rezultat în urma întâlnirii cererii cu oferta.

Însă, în lipsa unor astfel de dovezi, nimic nu împiedică o evaluare care să aibă în vedere alte criterii, precum: ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de mică publicitate pentru imobile de acelaşi fel, metoda comparaţiei în raport de diferitele preţuri de tranzacţionare, caracteristicile fizice ale terenului, localizare, acces, alte elemente caracteristice ale proprietăţii, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauză.

Tocmai pentru că s-a apreciat că terenurile nu pot fi evaluate după preţuri estimative, deoarece nu au la bază valori practicate efectiv datorită lipsei tranzacţiilor în zonă, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de fond care a omologat varianta raportului de expertiză care a aplicat metoda de evaluare pe bază de profit, aceasta fiind considerată ca potrivită pentru situaţia de fapt din prezenta cauză, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei în speţă.

În acest context al analizei, se reţine că lipsa tranzacţiilor pe piaţa imobiliară la data întocmirii raportului pentru imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, nu poate determina amânarea efectuării expertizei până la data încheierii unor astfel de acte juridice.

Dacă s-ar limita posibilitatea experţilor de a evalua imobilul numai în raport de tranzacţiile deja efectuate la data întocmirii raportului, pe lângă posibilitatea ca la acel moment să nu se fi încheiat asemenea acte juridice, s-ar limita nejustificat posibilitatea lor de apreciere şi s-ar lipsi de conţinut însuşi scopul pentru care legea a dispus întocmirea unui raport de către o comisie formată din trei experţi, propuşi de instanţă şi de părţile aflate în conflict, fiind suficientă depunerea unui număr oarecare de acte juridice încheiate pentru terenuri asemănătoare, ceea ce legea nu consideră că este suficient.

În această situaţie, este firesc ca expertiza să se realizeze în raport şi de alte criterii privind valoarea imobilului.

Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul „probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”, recurentul-pârât avea sarcina de a proba ceea ce afirmă.

Procesul civil, în general, este un proces al intereselor private şi, ca atare, revine în sarcina celui care face o afirmaţie să probeze pretenţiile sale, conform art. 1169 C. civ.-1865, instanţa neputând suplini acesta obligaţie în virtutea rolului său activ consacrat de dispoz.art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Or, astfel de dovezi nu s-au produs în apel unde recurenta a depus două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2012, lunile octombrie şi noiembrie pentru terenuri extravilane situate în com. Bretea Română, ce nu au putut fi luate în considerare întrucât, urmare a suplimentării expertizei, s-a apreciat, în considerarea criteriului legal dispus de art. 26 din lege, că nu se poate face comparaţie între imobilele din aceste tranzacţii, care se află în altă unitate administrativ teritorială şi terenul în litigiu.

Astfel, experţii au subliniat că terenul în litigiu se caracterizează prin aceea că se află în luncă, în prima terasă a râului Strei, în prezent aflat sub ape, situaţie în care nu se regăsesc terenurile evidenţiate în contractele depuse de recurentă la dosar.

Aşa fiind, în absenţa oricăror probe din care să rezulte că preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel este mai mic sau mai mare decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, susţinerile privind o evaluare greşită a despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate.

Cum evaluarea făcută prin expertiza însuşită de instanţă respectă criteriul legal prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, această critică formulată de pârât nu poate fi reţinută.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că au fost pretinse despăgubiri de pe urma proprietarului tabular Ciora Ioan în două dosare diferite, de către moştenitori diferiţi, pe de o parte, pentru faptul că nu a constituit şi motiv de apel, fiind invocată omisso medio direct în recurs, iar, pe de altă parte, aspectul vizează o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs.

7. În ceea ce priveşte critica privind obligarea la plata folosului agricol nerealizat, Înalta Curte reţine că nu este fondată.

Recurenta a afirmat că potenţialitatea obţinerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosinţă efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamantul, respectiv antecesorii săi, ar fi procedat la cultivarea acelui teren şi în orice caz nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual. Astfel, reclamantul nu poate justifica nicio vătămare a dreptului lor, cuantumul stabilit fiind teoretic şi nerealist, întrucât nu a produs dovezi certe în sensul unei folosinţe efective a terenului şi a intenţiei neechivoce de a-l valorifica agricol.

Raționamentul este greșit, întrucât nu se poate vorbi de potenţialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani. În aceeaşi măsură, cât timp terenul litigios este ocupat de un luciu de apă nu se poate pretinde reclamantului să producă dovezi privind cultivarea acestui teren.

În aceste condiţii lipsa de folosinţă a fost corect raportată la destinaţia iniţială a terenului şi anume aceea de teren agricol.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, declarat de pârâtul Statul Român prin SP E.E.H.H. SA, prin administrator judiciar SC E.I. Sprl Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.E.E.H.H. SA (H. SA S.) împotriva Deciziei nr. 26 din 08 aprilie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2946/2014. Civil. Strămutare. Fond		ICCJ. Decizia nr. 2934/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2994/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2946/2014. Civil. Strămutare. Fond