ICCJ. Decizia nr. 2997/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2997/2014
Dosar nr. 11003/3/2011*
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 11003/3/2011, reclamantul B.V. a chemat în judecată pârâtul Statul român prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 20 din Constituţia României şi, în subsidiar, art. 1000 alin. (3) C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1635 din 6 octombrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P., obligându-l la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale.
Împotriva sentinţei civile nr. 1635/2011 au declarat apel reclamantul B.V. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Prin Decizia civilă nr. 254/A din 21 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, urmare a admiterii, în parte, a acţiunii, a obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin Decizia nr. 2306 din 18 aprilie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I Civilă a admis recursurile declarate de reclamantul B.V. şi de pârâtul Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 254/A din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a modificat în tot decizia atacată în sensul că a admis apelurile declarate de către reclamant şi pârât, a anulat sentinţa civilă nr. 1635 din 6 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, Curtea de Apel Bucureşti, pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele.
Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în speţă, este aceea a temeiului juridic în virtutea căruia reclamantul îşi poate valorifica pretenţiile deduse judecăţii, adică incidenţa dispoziţiilor art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror încălcare ar conduce la răspunderea statului potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.
Faţă de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea statului poate fi antrenată doar pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale în condiţiile art. 504 C. proc. pen.
În cazul în care erorile judiciare au fost generate în alte procese decât cele penale, statul va răspunde patrimonial şi numai pentru repararea prejudiciilor materiale, doar în situaţia în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii.
Or, din considerentele hotărârii primei instanţe nu rezultă care este temeiul juridic în baza căruia şi-a fundamentat soluţia pronunţată, reţinând doar că prin măsura suspendării din funcţie a reclamantului i-au fost încălcate nu unul, ci o serie întreagă de drepturi, cu consecinţa destrămării familiei reclamantului la scurt timp după începerea urmăririi penale, faptul că acesta nu a mai fost în măsură să asigure condiţii corespunzătoare de trai familiei, deteriorarea imaginii sale în societate.
Mai mult decât atât, prima instanţă nu a efectuat o cercetare proprie a obiectului cauzei ci a preluat anumite elemente de fapt pe care le-a apreciat ca fiind cauza pretenţiilor deduse judecăţii din sentinţa penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi din Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Deşi pârâtul Statul român prin M.F.P. a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că a fost pronunţată cu încălcarea greşită a legii, deoarece în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. civ., neexistând o „eroare judiciară” şi că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii statului, instanţa de apel a reţinut că reclamantul are deschisă calea dreptului comun pentru repararea prejudiciului fără o altă analiză a temeiului juridic al cererii care să justifice o eventuală altă calificare juridică.
Atât recurentul-reclamant cât şi recurentul-pârât susţin că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul B.V. nu a fost condamnat pentru ca ulterior să fi fost achitat şi nici nu a fost privat de libertate.
În aceste condiţii, temeiul juridic invocat de recurentul - reclamant în principal, sunt prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în subsidiar, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
Sub acest aspect prezintă interes dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora, în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care normele constituţionale sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin urmare, judecătorul naţional are obligaţia constituţională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluţionării unei cauze conţin dispoziţii mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanţe între aceste norme şi cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Aşa fiind, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispoziţiilor din dreptul intern, ceea ce nu a făcut.
Cu privire la incidenţa prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ., instanţa era obligată să analizeze condiţiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia.
Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., anume: prejudiciul; fapta ilicită a prepusului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; culpa prepusului.
Pe lângă condiţiile generale ale răspunderii comitentului, mai este necesar să fie îndeplinite alte două condiţii speciale: existenţa unui raport de prepuşenie şi faptul că prepusul a săvârşit fapta în funcţiile încredinţate.
Pentru recuperarea prejudiciului cauzat, victima are un drept de opţiune în sensul că se poate îndrepta fie numai împotriva prepusului, fie numai împotriva comitentului, fie împotriva atât a prepusului cât şi a comitentului.
Din acţiunea introductivă rezultă că recurentul-reclamant impută faptele D.N.A., procurorilor (de caz), fostului ministru al justiţiei, C.S.M., mass-mediei.
Pentru angajarea răspunderii comitentului, instanţa are obligaţia de a analiza pentru fiecare dintre prepuşi şi Statul român, chemat în judecată, dacă exista la data săvârşirii faptei un raport de prepuşenie.
Totodată, instanţa trebuie să determine caracterul licit sau ilicit al faptelor imputate de către reclamant D.N.A., sens în care vor fi avute în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 43/2002, dispoziţiile C. proc. pen., Legea nr. 554/2001, etc., să verifice dacă prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată prin luările de cuvânt ale fostului ministru al justiţiei, momentul când au fost făcute aceste declaraţii, şi în ce context, urmând a se avea în vedere Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
În rejudecare, prin Decizia nr. 78/A din din 26 februarie 2014,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului 2.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Situaţia de fapt, necontestată de părţi.
Prin Rechizitoriul nr. 265/P/2004 al D.N.A. s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi complicitate la infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii.
Prin Hotărârea nr. 132 din 2 noiembrie 2005 C.S.M. a dispus suspendarea reclamantului din funcţia de judecător.
Prin sentinţa penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 254 C. pen. cu aplic. art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prev. de art. 254 C. pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000; în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, luare de mită prev. de art. 254 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. La pronunţarea acestei sentinţei, instanţa penală a reţinut că „faţă de ansamblul materialului probator administrat, instanţa de fond reţine că situaţia de fapt relatată ar fi putut fi desfăşurată întocmai în materialitatea ei, dar nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală”.
Această soluţie a fost menţinută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, reţinând în motivare că actele materiale săvârşite de inculpat nu intră în sfera ilicitului penal.
Prin Hotărârea nr. 48 din 21 februarie 2008 C.S.M. a constatat încetată suspendarea din funcţia de judecător a reclamantului, începând cu data de 12 februarie 2008.
Pe fondul cauzei, față de dispozițiile deciziei de casare, curtea de apel s-a pronunţat asupra fondului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., pornind de la premisa că instanţa are obligaţia de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispoziţiilor din dreptul intern.
Cu privire la incidenţa prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. instanţa de apel a apreciat că este obligată să analizeze condiţiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia, și anume ca în persoana prepusului căruia i se impută fapta să fie întrunite condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită a prepusului, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, vinovăţia prepusului în comiterea faptei ilicite; şi două condiţii speciale pentru incidenţa art. 1000 alin. (3) C. civ.: existenţa raportului de prepuşenie şi faptul că prepusul a săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.
În consecinţă, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor cu caracter irevocabil date de instanţa supremă în ciclul procesual anterior, care a statuat că cererea de chemare în judecată nu intră sub incidenţa dispoziţiilor speciale ale art. 504 C. proc. pen., iar instanţa de rejudecare va analiza cu prioritate îndeplinirea condiţiilor de drept comun ale răspunderii pentru fapta altuia, prevăzute de art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., şi numai dacă va constata că aceste dispoziţii de drept intern contravin dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, să se raporteze la aceste din urmă dispoziţii convenţionale.
Analizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii pârâtului Statul Român în calitate de comitent pentru faptele ilicite pretinse de reclamant, curtea de apel a constatat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de art. 998-999 şi 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Condiţia privind existenţa unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauză.
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii reclamantul a pretins săvârşirea următoarelor fapte de către prepuşii organele de urmărire penală şi procurorii D.N.A., pe care le consideră a fi ilicite: bazându-se pe interpretarea tendenţioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului; l-au acuzat pe reclamant (în calitate de inculpat) şi pe martori că beneficiază de abilităţi şi o bogată experienţă în purtarea unui dialog codificat; au adus învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumţia de infracţionalitate; au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţie, prin refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare şi să-şi exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în faţa Curţii de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă şi prin întârzierea participării sale la audierea martorilor; acţiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viaţa socială, dreptul la imagine, relaţiile cu ceilalţi oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârşirii unor fapte penale; prin ataşarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlneşte alte persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca şi ataşarea la dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofiţeri de poliţie judiciară în traficul rutier; şi prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracţiune pentru care acest serviciu nu are competenţă.
Reclamantul susţine că aceste fapte au fost reţinute în considerentele Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de respingere a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curţii de apel Bucureşti.
Aşa cum a reţinut şi instanţa supremă prin decizia de casare, în esenţă, reclamantul impută procurorilor D.N.A. care au instrumentat dosarul penale în care s-a emis Rechizitoriul nr. 265/P/2004, că au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în lipsa unor probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care consideră că se impune angajarea răspunderii pârâtului Statul Român prin M.F.P., pentru faptele prepuşilor săi.
Curtea de apel a constatat că faptele redate de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată, enumerate în cele ce preced, constând în modalitatea în care procurorii D.N.A. au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004, nu sunt fapte ilicite.
Raportat la prevederile art. 97, art. 99 lit. a), c), e), s), t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, curtea de apel a reţinut că în cauza de faţă, reclamantul nu a invocat şi nici dovedit faptul că a formulat vreo sesizare către C.S.M. prin care să invoce faptul că D.N.A. sau procurorii D.N.A. au săvârşit vreuna din abaterile de la normele de procedură penală enunţate mai sus, situaţie în care lipsa oricărei sesizări împotriva procurorilor D.N.A. constituie, implicit, o recunoaştere tacită a faptului că în cauza penală, aceştia au acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unor fapte ilicite.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantul conform căreia săvârşirea acestor fapte a fost reţinută în considerentele Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel a reţinut din examinarea acestei hotărâri judecătoreşti că nu este reală, întrucât instanţa de recurs nu a fost sesizată şi nici nu a analizat faptele pretinse în acţiunea de faţă ca fiind săvârşite de către procurorii D.N.A., ci s-a pronunţat în limitele învestirii sale ca instanţă de recurs, arătând că analizează hotărârea de fond (sentinţa civilă nr. 185/2006 a Curţii de apel Bucureşti) prin prisma criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen.. Prin decizia invocată de reclamant, instanţa de recurs a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile formulate de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi pentru care a respins recursul.
Curtea de apel a mai reţinut că faptele pretinse în sarcina prepuşilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârşite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acţionând în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi de O.U.G. nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege.
În al doilea rând, reclamantul a pretins săvârşirea de către prepusul - fostul ministru al justiţiei - a faptei de a face declaraţii în mijloacele media prin care anunţa că a fost prins un „corupt”; faptă pe care de asemenea o consideră a fi ilicită.
Curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă săvârşirea efectivă a acestei fapte.
Condiţia privind existenţa unui prejudiciu. Chiar dacă ar constata că reclamantul a suferit un prejudiciu pe plan moral, social şi profesional, ca urmare a procedurilor judiciare desfăşurate de organele de urmărire penală, finalizate cu trimiterea sa în judecată şi apoi achitarea sa pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acest lucru nu este suficient pentru admiterea acţiunii, deoarece pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în baza dispoziţiilor art. 998-999 şi art. 100 alin. (3) din vechiul C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, precum şi a condiţiilor speciale prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Condiţia referitoare la vinovăţia prepuşilor nu este îndeplinită. Potrivit dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită fără vinovăţie. Condiţia nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptelor prepuşilor.
Condiţia referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu nu este îndeplinită. Nefăcându-se dovada caracterul ilicit al faptelor pretinse de către reclamant, curtea de apel a constatat că nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Condiţia privind existenţa raportului de prepuşenie şi condiţia ca prepuşii să fi săvârşit faptele în funcţiile ce le-au fost încredinţate de comitent nu sunt îndeplinite.
Definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare între pârâtul Statul Român şi prepuşii indicaţi de reclamant - procurorii D.N.A., D.N.A. și fostul ministru al justiţiei.
În ceea ce îi priveşte pe procurorii D.N.A. şi D.N.A., s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii", iar potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004: ”În procesele penale, la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului şi are rol activ în aflarea adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză”.
De asemenea, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. „D.N.A. este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia”.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupţie în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român.
Drept consecinţă, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A. şi D.N.A. - şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pentru existenţa raportului de prepuşenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcţie sau activitate din dispoziţia comitentului şi că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcţii sau calităţi pe care acesta s-a obligat să o realizeze.
Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiţia privind existenţa raportului de prepuşenie dintre prepusul indicat de reclamant - fostul ministru al justiţie - şi pârâtul Statul Român, nefiind în situaţia unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcţie şi de control asupra prepusului indicat de reclamant.
Drept consecinţă, în lipsa raportului de prepuşenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenţia europeană.
Curtea de apel a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează existenţa în dreptul intern a unei acţiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenţie; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această normă convenţională.
Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Constituţie (Înfăptuirea justiţiei) „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În consecinţă, judecătorul naţional este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenţionalitate şi din jurisprudenţa creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul naţional nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigenţelor Convenţiei europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din C.E.D.O. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs naţional în convenţionalitate care ar avea ca obiect punerea în discuţie a modului de aplicare a unei legi interne.
Curtea de apel a avut în vedere în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze având ca obiect situaţii similare celei de faţă, în care instanţa supremă a subliniat că „garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” - Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10 octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 998, 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
1. În mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Existenta faptei ilicite.
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, reclamantul a menţionat săvârşirea următoarelor fapte ilicite de către prepuşii pârâtului: bazându-se pe interpretarea tendenţioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului; l-au acuzat pe reclamant (în calitate de inculpat) şi pe martori că beneficiază de abilităţi şi o bogată experienţă în purtarea unui dialog codificat; au adus învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumţia de infracţionalitate; au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţie, prin refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare şi să-şi exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în faţa Curţii de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă şi prin întârzierea participării sale la audierea martorilor; acţiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viaţa socială, dreptul la imagine, relaţiile cu ceilalţi oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârşirii unor fapte penale; prin ataşarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlneşte alte persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca şi ataşarea la dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofiţeri de poliţie judiciară în traficul rutier; şi prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracţiune pentru care acest serviciu nu are competenţă.
Este incorectă ideea susținută de către instanța de apel că prin neformularea oricărei sesizări împotriva procurorilor D.N.A., reclamantul a recunoscut tacit că în cauza penală aceştia au acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unor fapte ilicite, în primul rând, deoarece recunoaşterea tacită rezultă din împrejurări neîndoielnice. Or, neformularea unei sesizări nu constituie o împrejurare neîndoielnică din care să rezulte recunoaşterea caracterului licit a unor fapte. De asemenea, este incorectă, în al doilea rând, deoarece caracterul ilicit al unei fapte rezultă din cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea unui drept sau interes legitim al reclamantului. Acest caracter ilicit nu este înlăturat prin nicio recunoaştere tacită, cu atât mai mult cu cât aceasta este îndoielnică.
Instanţa de apel arată că „faptele pretinse în sarcina prepuşilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârşite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acţionând în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi de O.U.G. nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege."
Este adevărat că art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi O.U.G. nr. 43/2002 prevăd atribuţiile organelor de urmărire penală. Dar, principiul legalităţii este un principiu fundamental al procesului penal. De aceea, toate actele de procedură efectuate în procesul penal trebuie să respecte dispoziţiile legale. În măsura actele de procedura încalcă legea procesuală penală, fapta organelor de urmărire penală devine ilicită deoarece cauzează altei persoane (învinuitului sau inculpatului) un prejudiciu, ca urmare a încălcării unui drept recunoscut de lege.
A considera că procurorul nu săvârşeşte o faptă ilicită atunci când încalcă legea procesuală penală, care ocroteşte drepturi fundamentale, înseamnă a permite acestuia să încalce legea fără nicio consecinţă juridică, înseamnă a-l încuraja să-şi exercite atribuţiile indiferent de modul în care acesta înțelege să le exercite, ceea ce duce în mod indubitabil la încălcarea legii. Procurorul are competenţa de a dispune trimiterea în judecată a unei persoane, dar dacă aceasta are la baza acte de procedură efectuate cu încălcarea evidentă a legii şi a unor drepturi fundamentale, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie, atunci fapta procurorului este ilicită, în sensul legii civile.
Este cazul reclamantului, căruia pe parcursul urmăririi penale i s-au încălcat mai multe drepturi fundamentale, ocrotite inclusiv de legea procesuală penală.
Aceste încălcări au fost constatate prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală:
Trimiterea reclamantului în judecată în condiţiile în care acuzaţiile aduse inculpaţilor sunt bazate pe prezumţii de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice, iar învinuirea se bazează pe supoziţii este o faptă ilicită, fiindcă încalcă legea şi constituie o exercitare abuzivă a atribuţiilor legale.
Existenţa unui prejudiciu.
Instanţa de apel nu mai examinează aceasta condiţie, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepușilor. În acest fel, instanţa de apel nu respectă îndrumarea dată de instanţa de recurs de a analiza toate condiţiile răspunderii ilicite, inclusiv condiţia existenţei unui prejudiciu.
Existenţa unui prejudiciu este neîndoielnică deoarece reclamantului i-au fost încălcate următoarele drepturi: dreptul la un proces echitabil; prezumţia de nevinovăţie; dreptul la un recurs efectiv; dreptului de proprietate; dreptul la viaţă privată; dreptul la imagine.
Existenta raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Instanţa de apel nu a mai analizat îndeplinirea acestei condiţii, distincta de condiţia faptei ilicite, nerespectând îndrumarea dată de instanţa de recurs de a analiza toate condiţiile răspunderii ilicite.
Indiferent de teoria ce fundamentează raportul de cauzalitate, este evident că prejudiciul moral, se datorează trimiterii în judecată şi suspendării sale din funcţia de judecător, fapte ilicite pe care procurorul le-a săvârşit abuzând de funcţia sa.
Existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Instanţa de apel nu mai examinează aceasta condiţie, arătând că ea nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptei prepuşilor. În acest fel, instanţa de apel nu respectă îndrumarea dată de instanţa de recurs de a analiza toate condiţiile răspunderii ilicite, inclusiv condiţia vinovăţiei.
Existenţa raportului de prepuşenie şi condiţia săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate de comitent
Motivarea instanţei de apel este greşită.
Raportul de prepuşenie presupune exercitarea unei anumite funcţii de către prepus, încredinţată de comitent şi posibilitatea comitentului de a controla modul de exercitare a atribuţiilor conferite de această funcţie de către prepus.
Esenţial pentru un asemenea raporteste încredințarea unei funcţii prepusului de către comitent şi posibilitatea comitentului de a controla activitatea prepusului. Nu este necesar, pentru existenţa acestui raport, ca prepusul să desfăşoare orice atribuţie ce intră în cadrul funcţiei încredințate, doar în urma îndrumărilor date de comitent. Existenţa raportului de prepuşenie nu exclude o independenţă relativă a prepusului în realizarea sarcinilor încredinţate.
Este neîndoielnică existenţa unui raport de prepuşenie dintre stat şi procuror deoarece, în urma concursului de admitere în profesie, statul a încredinţat procurorului această funcţie, ce presupune îndeplinirea unor atribuţii stabilite, în condiţiile stabilite prin legile date de organele de stat competente, existând posibilitatea statului, prin organele de stat abilitate (C.S.M.) să controleze activitatea procurorului. Faptul că procurorul are o independenţă relativă în soluţia pe care o dă într-un dosar nu duce la dispariţia raportului de prepuşenie, deoarece, pe de o parte, soluţia trebuie dată cu respectarea legii care reglementează actele de procedură pe care procurorul le poate efectua, iar, pe de altă parte, soluţia este supusă controlului altor organe de stat. Dacă s-ar considera că pierde calitatea de prepus persoana care exercită o funcţie încredinţată de altă persoană, care are posibilitatea de a controla modul de exercitare a funcţiei încredinţate, doar pentru că există o independenţă relativă a prepusului, atunci ne-am îndepărta de la scopul legiuitorului, acela de a ocroti pe victima faptei ilicite a prepusului. Comitentul va răspunde pentru că fapta a fost săvârşită în funcţiile încredinţate, iar comitentul suportă beneficiile activităţile prepusului, dar şi riscurile.
Din toate aceste motive, condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt îndeplinite, astfel încât trebuie angajată răspunderea pârâtului, în calitate de comitent, în raport cu reclamantul, în calitate de victimă a faptei ilicite a prepusului.
2. În mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pârâtului pentru încălcarea art. 6, 8, 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Prin Decizia nr. 2306 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie, judecătorul naţional are obligaţia constituţională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluţionării unei cauze conţin dispoziţii mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanţe între aceste norme şi cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Aşa fiind, instanţa avea obligaţia de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispoziţiilor din dreptul intern.
În baza art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă judecătorul va constata că există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, va aplica reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care normele constituţionale sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De vreme ce instanţa de apel a considerat ca nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel încât statul român nu răspunde pentru încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este evident că există o neconcordanţă între Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi legile interne (este ilogică şi nelegală, opinia instanţei de apel care consideră că reclamantul trebuia să facă această dovadă, cât timp această dovada este evidentă).
În aceste condiţii, ținând cont că normele constituţionale sau legile interne nu conţin dispoziţii mai favorabile, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementările internaţionale vor avea prioritate.
În mod corect, au fost invocate dispoziţiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, prin mecanismul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituţia României, având în vedere că, în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii obiective a statului român pentru faptele comise de către reprezentanţii săi.
Înfăptuirea justiţiei este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul unui serviciu public înfiinţat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie realizată în numele legii, eficientă, imparţială şi egală pentru toţi revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru munca realizată prin reprezentanţii săi în actul de justiţie.
In ceea ce priveşte faptele imputate, chiar daca faptele menţionate, apreciate în mod singular, nu pot fi considerate ca fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a reclamantului reprezintă activităţi care se desfăşoară în cadrul procesului penal (așa cum afirma instanţa de apel), totuşi dacă trimiterea în judecată şi actele săvârşite în cursul urmăririi penale, sunt privite ca un tot unitar şi sunt raportate la soluţia pronunţată în dosarul penal declanşat, respectiv de achitare, pe motivul că fapta sesizată nu este o faptă penală, sunt de natură a angaja răspunderea obiectivă a statului, pentru activitatea jurisdicţională desfăşurată de către reprezentanţii săi.
Activitatea jurisdicţională este supusă normelor de drept public, dar poate produce prin mecanismul actului de justiţie, anumite disfuncţionalităţi, care pot provoca prejudicii de natură materială şi morală justiţiabililor.
Prin urmare, statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Răspunderea va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea justificativă o constituie garanţia obiectivă pentru riscurile pronunţării unor hotărâri sau lucrări ori a unor măsuri, care, deşi nu sunt nelegale, nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului.
De aceea, trimiterea în judecată a unei persoane, acuzate de comiterea unei infracţiuni raportate la soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată, constând în achitarea acelei persoane, trebuie să atragă răspunderea obiectivă a statului, în calitate de garant al actului de justiţie.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (art. 6 Dreptul la un proces echitabil parag. 1, 2, 3 lit. b) și d); art. 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie; art. 13. Dreptul la un recurs efectiv); art. 1 din Protocolul nr. 1 din 20 martie 1952 la Convenţie; art. 20 din Constituţia României.
În continuare, referitor la fiecare dintre drepturile fundamentale considerate încălcate a arătat următoarele.
A. Art. 6 Dreptul la un proces echitabil
Prezumţia de nevinovăţie, instituită de art. 6 alin. (2) din C.E.D.O. a fost încălcată prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, deşi nu existau probe care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie.
Această încălcare a fost pe deplin stabilită prin Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
C.E.D.O. a Drepturilor Omului a stabilit, în nenumărate rânduri, că principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus modul de administrare şi apreciere a probelor, (a se vedea în acest sens, hotărârea din 25 august 1987, cazul Nolkenbockhoff contra Germaniei).
În al doilea rând, prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată prin Hotărârea nr. 132 din 02 noiembrie 2005 a C.S.M., prin care s-a dispus suspendarea sa din funcţia de judecător.
Prezumţia de nevinovăţie impune ca până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, prin care se stabileşte vinovăţia unei persoane, conform art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. acea persoană să nu sufere nici o sancţiune.
În cazul său, deşi nu a fost condamnat, s-a dispus suspendarea sa din funcţie în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.
A fost încălcat astfel atât art. 6 parag. 2 din C.E.D.O., cât şi art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În al treilea rând, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în privinţa art. 6 parag. 3 lit. b) şi d).
Faptele prin care i s-au încălcat acest drept:
- refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să ascult convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare şi să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri, în faţa Curţii de Apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă.
C.E.D.O. a statuat că facilităţile ce trebuie recunoscute acuzatului semnifică, în fapt, posibilitatea de a avea cunoştinţă, pentru pregătirea apărării sale, de rezultatul investigaţiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri, (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 8 decembrie 1998 şi hotărârea Comisiei C.E.D.O. din 11 decembrie 1986, în cauza nr. 11396/1985, Ross contra Marii Britanii).
- interzicerea participării sale la audierea martorilor.
C.E.D.O. a inclus în noţiunea de martor orice persoană a cărui declaraţie este folosită împotriva unui învinuit, cum ar fi declaraţia altui învinuit sau chiar declaraţia părţii vătămate (hotărârea Curţii din 7 iulie 1989, Bricmont contra Belgiei).
Deoarece declaraţia părţii vătămate a fost folosită ca mijloc de probă împotriva sa, în temeiul art. 6 parag. 3 lit. d) C.E.D.O. avea dreptul de a participa la audierea părţii vătămate.
În al patrulea rând, prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată prin luările de cuvânt ale Ministrului Justiţiei de la acea vreme, M.M., în toate mijloacele media (declaraţii redate în ziare sau făcute în direct la emisiuni televizate) care anunţa că a mai fost prins un „corupt", demonstrând astfel eficienţa luptei anticorupţie dusă de D.N.A.
C.E.D.O. a stabilit că dispoziţiile art. 6 parag. 2 impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă a se vedea în acest sens, Comisia C.E.D.O., 5 decembrie 1989, nr. 15776/1989, cazul X contra Austriei; 6 martie1991, nr. 13251/1987, cazul Berns, Evert contra Luxemburg; 21 octombrie 1993, nr. 17265/1990, cazul Baragioia contra Suediei etc).
Declaraţiile publice ale fostului ministru al justiţiei, reprezentant al statului, încalcă prezumţia de nevinovăţie de vreme ce vorbeşte menţionează o persoană coruptă, deci de o persoană ce a săvârşit o infracţiune de corupţie, înainte ca o instanţă să stabilească vinovăţia printr-o hotărâre definitivă.
B. Art. 8 din C.E.D.O. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
În jurisprudenţa C.E.D.O., noţiunea de viaţă privată cuprinde integritatea fizică şi morală a persoanei şi dreptul acesteia de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi. în hotărârea Curţii din 24 februarie 1998, în cauza Botta contra Italiei, se arată că „garanţia oferită de art. 8 al Convenţiei este, în principal, destinată să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ, în relaţie cu semenii săi." Protecţia conferită de art. 8 dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea socială a individului, imposibil de disociat în societatea actuală.
Dreptul la viaţa privată conţine, printre altele, dreptul la imagine.
Prin acţiunile parchetului i s-a încălcat atât integritatea morală, cât şi viaţa sa socială, dreptul la imagine, relaţiile cu ceilalţi oameni, suferind ca urmare a percepţiei formate prin faptele săvârşite de parchet.
În concret, acest drept a fost încălcat prin: înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice de săvârşire a unei fapte penale; ataşarea la dosarul penal a unor fotografii în care se întâlnește cu alte persoane, care nu au nici o legătură cu cauza penală; verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca şi ataşarea la dosar a unor ziare sau a altor înscrisuri aruncate (de exemplu, a unor cataloage de la facultăţile unde preda), care nu aveau legătură cu cauza penală; urmărirea sa de către ofiţeri de poliţie judiciară acasă, la facultate, în traficul rutier etc., fără să existe probele săvârşirii unei fapte penale; înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către S.R.I., pentru o infracţiune pentru care acest serviciu nu are nici o competenţă.
Convenţia permite ingerinţa statului în exercitarea dreptului la viaţa privată doar dacă ingerinţa este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit.
În privinţa condiţiei ca ingerinţa să fie prevăzută de lege se cere ca legea să aibă anumite calităţi: să fie publică, previzibilă şi accesibilă tuturor.
În cauza Rotaru contra României, având a se pronunţa asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii îndeplineşte condiţiile de previzibilitate impuse de art. 8 al Convenţiei, instanţa europeană a arătat că trebuie să analizeze "calitatea" normelor juridice invocate, căutând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern prevede cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate memoriza şi utiliza informaţiile privitoare la viaţa privată a reclamantului.
Ea a reţinut că legea în discuţie dispune că pot fi culese, consemnate şi arhivate în dosare secrete informaţii privitoare la siguranţa naţională. Ori, Curtea a constatat că nici o dispoziţie legală internă nu fixează limitele ce trebuie respectate în exerciţiul acestei prerogative. Astfel, legea precitată nu defineşte nici genurile de informaţii ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare şi de conservare a datelor, nici circumstanţele în care pot fi luate asemenea măsuri; nu este precizată nici prevederea de urmat atunci când se decide luarea lor.
Instanţa europeană a notat că Legea nr. 14/1992 abilitează autorităţile competente să poată aduce atingeri drepturilor persoanelor cu scopul de a preveni şi contracara ameninţări privitoare la siguranţa naţională, dar motivul acestor ingerinţe nu este definit cu suficientă precizie. Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, el trebuie să conţină garanţii care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate. Un astfel de control poate apărea ca eficace atunci când implică, cel puţin ca ultimă instanţă, autoritatea judiciară care oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură echitabilă.
Curtea a constatat, însă, că sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor nu conţine asemenea garanţii şi nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus-o la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calităţile de claritate cerute de condiţia previzibilităţii legii.
C. Art. 13 Dreptul la un recurs efectiv,
C.E.D.O. a stabilit că acest text impune statelor contractante o obligaţie pozitivă de a reglementa, în cadrul legislaţiei interne, un asemenea „recurs", care să permită înlăturarea eventualei încălcări a dispoziţiilor Convenţiei. în consecinţă, absenţa unui asemenea „recurs" în dreptul intern constituie, în concepţia instanţei europene, o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor Convenţiei (hotărârea din 25 septembrie 1997, cauza Aydin contra Turciei, hotărârea din 10 mai 2001, cauza Z şi alţii contra Marii Britanii et.).
A fost încălcat dreptul său la un recurs efectiv deoarece legea română nu i-a dat posibilitatea de a ataca în faţa unei instanţe naţionale hotărârea C.S.M. nr. 12 din 02 noiembrie 2005, prin care am fost suspendat din funcţie ca urmare a trimiterii sale în judecată. Prin această hotărâre i s-au încălcat în mod direct drepturi recunoscute de C.E.D.O., cum ar fi prezumţia de nevinovăţie şi dreptul asupra salariului, care în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, este un bun.
La această concluzie se ajunge prin interpretarea gramaticală, sistematică şi teleologică a art. 44, 48 şi 49 din Legea nr. 317/2004 şi art. 60, 61, 98-101 din Legea nr. 303/2004.
Suspendarea din funcţie a judecătorului este reglementată de cap. VII din Lega nr. 303/2004.
Nici acest capitol şi nici un alt capitol al acestei legi sau al altei legi nu prevede posibilitatea atacării hotărârii C.S.M. prin care este suspendat din funcţie un judecător.
Acolo unde legiuitorul a dorit ca o hotărâre a C.S.M. să poată fi atacată în justiţie a prevăzut-o, cum ar fi art. 49 din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.
Hotărârile secţiilor C.S.M. prin care se soluţionează acţiunea disciplinară sunt hotărârile care vizează faptele disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303 2004 şi nu se confundă cu hotărârile prin care un judecător este suspendat din funcţie.
D. Art. 1 din Protocolul nr. 1 Protecţia proprietăţii
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Curţii din 12 decembrie 2002, cauza Witek contra Germaniei).
Prin suspendarea sa din funcţia de judecător prin hotărârea nr. 132/02 noiembrie 2005 a C.S.M., ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa prin Rechizitoriul nr. 265/P/2004 al D.N.A. i s-a încălcat dreptul la salariu deoarece pe perioada suspendării nu l-a mai primit.
Convenţia permite statelor membre să priveze de un bun o persoană, dar C.E.D.O. a cristalizat în jurisprudenţa sa anumite condiţii cumulative, pe care această privare trebuie să le îndeplinească pentru a nu încălca dreptul asupra bunului. Aceste condiţii sunt privarea să fie prevăzută de lege; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional; privarea să fie proporţională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.
Chiar dacă se admite că primele două condiţii sunt îndeplinite prin suspendarea sa din funcţie şi lipsirea sa de veniturile necesare subzistenţei (deoarece măsurile suspendării şi neplăţii salariului sunt prevăzute de lege şi s-ar justifica prin apărarea prestigiului funcţiei de judecător), totuşi ultimele două condiţii nu sunt îndeplinite deoarece lipsirea unei persoane de mijloacele de subzistenţă şi punerea sănătăţii şi integrităţii sale fizice şi psihice în pericol încalcă principiile generale ale dreptului internaţional şi, mai ales, nu sunt proporţionale cu scopul avut în vedere la instituirea măsurilor.
Din aceste motive, în baza art. 304 pct. 9 şi 312 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecata şi obligării paratului la plata sumei de 850 000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Sunt nefondate motivele de recurs privind greșita interpretare a prevederilor art. 1000 alin. (3) raportate la art. 998, 999 C. civ., cu consecința reținerii neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.
Condițiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative, astfel că reținerea neîndeplinirii uneia face inutilă analiza îndeplinirii celorlalte.
Astfel, atâta timp cât instanța de apel a ajuns la concluzia că nu s-a făcut dovada faptei ilicite a prepusului, dar nici cea a existenței raportului de prepușenie dintre cei despre care se susține că ar fi săvârșit pretinsele fapte ilicite și pârât, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, nici din perspectiva respectării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faptul că aceasta nu ar mai fi analizat îndeplinirea în cauză a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, și anume, existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta pretins ilicită și prejudiciu, a vinovăției prepusului.
Este nefondată susținerea referitoare la nelegala reținere a neîndeplinirii condiției existenței faptei ilicite a prepusului.
În cadrul motivelor de recurs prin care se critică decizia atacată sub aspectul analizării acestei condiții, recurentul a susținut că faptele ilicite sunt reprezentate de anumite acțiuni sau inacțiuni ale procurorilor realizate pe parcursul urmăririi penale, prin care i s-ar fi încălcat mai multe drepturi fundamentale.
De asemenea, recurentul a mai susținut că ilicitatea acestor fapte ar fi fost constatată în considerentele deciziei pronunțate în recurs în cadrul procesului penal în urma căruia a fost achitat (Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), în care s-ar fi reținut că acuzaţiile aduse inculpaţilor au fost bazate pe prezumţii de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice, iar învinuirea se bazează pe supoziţii. Astfel, susține recurentul, trimiterea sa în judecată în aceste condiţii ar fi o faptă ilicită, fiindcă încalcă legea şi constituie o exercitare abuzivă a atribuţiilor legale.
Legat de pretinsa înregistrare a convorbirilor telefonice de către S.R.I. pentru o infracţiune pentru care acest serviciu nu are competenţă, recurentul reclamant nu a susținut acest fapt decât din perspectiva utilizării acestor înregistrări în cadrul urmăririi penale, ca fapte ilicite ale procurorilor, iar nu ca fapte ilicite ale lucrătorilor S.R.I. De altfel, din Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, menționată anterior, nu reiese că s-ar fi contestat modul de efectuare a înregistrărilor, sau că ar fi fost înlăturate anumite înregistrări pentru acest motiv. De asemenea, în cadrul prezentului litigiu nu s-au administrat probe suplimentare cu privire la acest aspect.
Referitor la analiza condiției existenței unei fapte ilicite recurentul a criticat decizia din apel sub două aspecte, și anume că, în mod greșit, a reținut că reclamantul ar fi recunoscut tacit că în cauza penală, procurorii au acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unor fapte ilicite, recunoaștere dedusă din aceea că reclamantul nu a invocat şi nici dovedit faptul că a formulat vreo sesizare către C.S.M. prin care să invoce faptul că D.N.A. sau procurorii D.N.A. au săvârşit vreuna din abaterile de la normele de procedură penală enunţate, și că, în mod greșit, a reținut că „faptele pretinse în sarcina prepuşilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârşite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acţionând în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi de O.U.G. nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege."
În ceea ce privește primul aspect contestat, reținerea greșită a faptului recunoașterii tacite de către reclamant a legalității activității procurorilor prin neformularea sesizării prevăzute de art. 97 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte a constatat că acesta era doar un argument în susținerea nedovedirii în cauză a săvârșirii unei fapte ilicite de către procurorii care au instrumentat dosarul penal, instanța de apel reținând că ”lipsa oricărei sesizări împotriva procurorilor D.N.A. constituie, implicit, o recunoaştere tacită a faptului că în cauza penală, aceştia au acţionat cu respectarea şi în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârşirea unor fapte ilicite”. Astfel, instanța de apel nu a considerat că ar fi îndeplinite condițiile reglementate în procedura civilă pentru a exista recunoaștere.
Premisa principală de la care a pornit instanța de apel a fost aceea că Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor instituie o procedură specială de constatare a abaterilor disciplinare săvârșite de procurori, tocmai pentru garantarea statutului acestora, a desfășurării activității acestora conform principiilor care se regăsesc în art. 132 din Constituție și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor, republicată .
Recurentul reclamant a susținut că procurorii care au instrumentat dosarul său penal au săvârșit mai multe fapte prin care au fost încălcate mai multe dispoziții legale cu incidență asupra respectării mai multor drepturi fundamentale și că astfel ar fi săvârșit un abuz de drept, ceea ce este echivalent cu exercitarea funcției cu rea-credință.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 991 din Legea nr. 303/2004:
„(1) Există rea-credinţă atunci când (...) procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când (…) procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004:
„(1) Orice persoană poate sesiza C.S.M., direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.
(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac”.
Recurentul reclamant nu a recurs la dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004 pentru a se declanșa procedura cercetării faptului dacă procurorii care au instrumentat dosarul său penal și-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Or, în lipsa urmării acestei proceduri speciale nu se poate constata, aplicând dreptul civil comun, că anumite fapte săvârșite în exercitarea atribuțiilor legale de către procurorii menționați anterior constituie fapte ilicite, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant .
Instanța de apel a reținut în mod corect că la această concluzie nu se poate ajunge nici prin aplicarea Deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că ”instanţa penală nu a fost sesizată şi nici nu a analizat faptele pretinse în acţiunea de faţă ca fiind săvârşite de către procurorii D.N.A., ci s-a pronunţat în limitele învestirii sale ca instanţă de recurs, arătând că analizează hotărârea de fond (sentinţa civilă nr. 185/2006 a Curţii de apel Bucureşti) prin prisma criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. Prin decizia invocată de reclamant, instanţa de recurs a arătat motivele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile formulate de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi pentru care a respins recursul.”
Obiectul hotărârii Înaltei Curții de Casație și Justiție nu era de a stabili dacă procurorii au săvârșit vreun abuz de drept, ci dacă sunt îndeplinite condițiile legii pentru a fi condamnat pentru fapta imputată.
Astfel, hotărârea penală invocată nu poate constitui o probă a ilicității faptelor procurorilor care au instrumentat dosarul penal și cu atât mai puțin nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect.
Ca atare, nu se poate reține că în cadrul acestei hotărâri penale s-ar fi constatat că procurorii ar fi săvârșit o faptă ilicită când au instrumentat dosarul penal care îl privea pe reclamant și astfel nu se poate reține că în mod greșit instanța de apel ar fi reținut că ”faptele pretinse în sarcina prepuşilor - procurorii D.N.A. - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârşite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii D.N.A. care au instrumentat Dosarul penal nr. 265/P/2004 acţionând în cadrul exerciţiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi de O.U.G. nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligaţie impusă de lege."
În cadrul criticilor prin care se susține existența unui prejudiciu recurentul reclamant a menționat și alte fapte decât cele descrise în cadrul criticilor referitoare la condiția existenței faptei ilicite, și anume, mediatizarea excesivă a cazului său, suspendarea din funcție prin hotărârea C.S.M. ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prin care i s-ar fi încălcat dreptul la reputație, dreptul la un bun, reprezentat de salariu în timpul suspendării, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la viață privată și de familie.
Așa cum s-a reținut mai sus, condițiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative, astfel că reținerea neîndeplinirii uneia singure face inutilă analiza îndeplinirii celorlalte.
Astfel, atâta timp cât nu s-a reținut că faptele procurorilor cu prilejul instrumentării dosarului său penal ar fi ilicite, cât nu s-a susținut că suspendarea sa din funcție prin hotărârea C.S.M. ar fi o faptă ilicită, și cât nu face obiectul dosarului verificarea modului în care mass-media a redat acest caz, este inutil a se analiza, din perspectiva verificării condițiilor răspunderii civile delictuale, dacă i s-a produs un prejudiciu.
Aceeași este concluzia și în situația în care se susține că prejudiciul este reprezentat tocmai de emiterea hotărârii C.S.M. prin care s-a dispus suspendarea sa, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale care ar reprezenta fapta ilicită, în opinia reclamantului.
De asemenea, problema dacă poate fi atacată sau nu hotărârea C.S.M. prin care s-a dispus suspendarea sa din funcție ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale și dacă i s-ar fi încălcat dreptul la un recurs efectiv nu poate face obiectul acestui litigiu. Reclamantul putea să atace acea hotărâre în contencios administrativ și, dacă se considera că nici dreptul comun în materie nu îi conferă dreptul de a ataca acea hotărâre, se putea prevala în cadrul acelui litigiu de încălcarea dreptului la un recurs efectiv.
În ceea ce privește existența raportului de prepușenie între statul român și procurorii care au instrumentat dosarul său penal, în mod corect a reținut instanța de apel că nu este îndeplinită nici această condiție a răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia.
Așa cum se reține în doctrină și jurisprudență, ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și de prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană (comitent) de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane (prepus) aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Ceea ce este caracteristic raportului de prepușenie este subordonarea, dependența funcțională a prepusului față de comitent.
Potrivit art. 25 alin. (1) al Decretului nr. 31/1954 “statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii”.
Specific conţinutului capacităţii de folosinţă a statului este aceea că legea reglementează în mod expres cazurile în care statul poate deveni titular de drepturi şi obligaţii civile în nume propriu.
Referitor la personalitatea juridică a statului, potrivit opiniei generale exprimată în doctrină, statul se distinge de celelalte subiecte de drept prin două trăsături esenţiale: 1) el este acela care stabileşte, prin lege, în temeiul suveranităţii, statutul juridic al celorlalţi participanți sociali cărora le atribuie ori recunoaşte calitatea de subiecte de drept şi 2) tot el este şi acela care stabileşte prin lege, în virtutea aceleiaşi suveranităţi, poziţia şi statutul său juridic atribuindu-şi calitatea de subiect de drept de sine stătător, de participant la viaţa juridică în calitate de titular de drepturi şi obligaţii juridice, determinate de lege, atât sub aspectul naturii, cât şi sub aspectul numărului acestor.
În acest scop, statul, prin organele sale legislative, determină prin lege întinderea vocaţiei sale de a avea drepturi şi obligaţii juridice ca expresie a calităţii lui de subiect de drept distinct, autonom, în fiecare ramură de drept în parte.
Această capacitate de drept se diferenţiază de capacitatea juridică (şi, implicit, de calitatea de subiect de drept) a organelor de stat constituite în vederea realizării funcţiilor statale, şi care sunt dotate în acest scop cu personalitate juridică.
Conţinutul capacităţii juridice a statului român dă expresie calităţii acestuia de subiect de drept autonom. Aceasta se explică prin poziţia, rolul şi funcţiile fundamentale şi exclusive care revin statului în cadrul oricărei societăţi.
În ceea ce privește răspunderea statului, legiuitorul a prevăzut expres regula generală în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, dispoziții potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor si celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor si organizațiilor economice de stat, precum si ale oricăror alte organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.”
Aceasta fiind regula generală, concluzia nu poate fi decât aceea că statul poate răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat doar în temeiul unei norme speciale, cum este, de exemplu, cea prevăzută de art. 504 C. proc. pen., temei de drept care nu este aplicabil în cauză, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 2306 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, dată în ciclul procesual anterior, și cum de altfel a susținut și reclamantul, sau art. 96 din Legea nr. 303/2004, temei de drept care nu a fost invocat în speță.
Statul este subiect de drept autonom ale cărui obligații sunt stabilite în mod expres prin lege.
Faptul că procurorul a fost angajat potrivit legii, prin implicarea anumitor organe ale statului, că trebuie să își desfășoare activitatea conform legii și că activitatea acestuia poate fi controlată potrivit legii, de anumite organe ale statului, iar legea este edictată de parlament, organ al statului, nu însemnă că între stat și procurori există un raport juridic de drept civil de tipul comitent-prepus.
Dincolo de inexistența raportului de subordonare între stat și procuror, care decurge din independența specifică exercitării acestei funcții, o altă condiție cumulativă a existenței raportului de prepușenie este existența unui acord între cele două persoane din care să rezulte raportul de subordonare în exercitarea însărcinării primite.
Or, nu se poate susține întemeiat că între stat, văzut, în general, ca titular al suveranității, independent de calitatea sa de subiect de drept (noțiune al cărui conținut, așa cum s-a menționat mai sus, este reglementat expres de lege) și procuror ar fi intervenit un acord direct prin care i s-ar fi încredințat procurorului anumite atribuții, a căror îndeplinire să poată fi controlată de stat.
Așa cum s-a menționat anterior, statul ca subiect de drept autonom, este distinct de organele de stat componente.
Referitor la existența raportului de prepușenie, recurentul reclamant nu a formulat motive în fapt decât cu privire la procurori, necriticând soluția instanței de apel cu privire la inexistența acestui gen de raport între stat și D.N.A. și ministrul justiţiei.
Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pârâtului pentru încălcarea art. 6, 8, 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul reclamant a formulat o cerere prin care a solicitat obligarea statului român la plata despăgubirilor pentru încălcarea, de către procurorii D.N.A. care au instrumentat dosarul penal, au emis Rechizitoriul nr. 265/P/2004 și au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, a mai multor drepturi fundamentale reglementate de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcare ce ar fi confirmată de faptul că a fost achitat de către instanțele judecătorești.
De asemenea, a mai invocat faptul că această acțiune a procurorilor a avut ca efect suspendarea sa din funcția de judecător, cu consecința nemaiprimirii indemnizației (și astfel afectarea vieții de familie), imposibilitatea desfășurării activității de judecător (afectarea dreptului la muncă), prezentării sale ca fiind corupt în discursul ministrului justiției (afectarea prezumției de nevinovăție), reflectarea în mass-media a cazului său (afectarea dreptului la reputație).
Recurentul reclamant nu a indicat pentru această cerere niciun temei de drept material din legislația națională, considerând că statul ar trebui să răspundă pentru încălcarea Convenției prin aplicarea directă a reglementărilor internaționale, în baza art. 20 alin. (2) din Constituție, întrucât legile naționale nu ar conține dispoziții mai favorabile, fapt ce ar fi fost confirmat prin decizia instanței de apel care a ajuns la concluzia că statul nu răspunde în calitate de prepus, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.
Potrivit art. 20 din Constituție, intitulat ”Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: ”(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Art. 20 face parte din cap. 1 intitulat ”Dispoziții comune” al Titlului II privitor la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.
Art. 20, așa cum rezultă din alin. (1), se referă la interpretarea conținutului drepturilor și libertăților fundamentale, iar nu la răspunderea pentru încălcarea acestor drepturi, care trebuie valorificată potrivit dreptului material național.
Recurentul reclamant susține în cadrul acestui motiv de recurs că statul ar trebui să răspundă, în mod obiectiv, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă fapta prin care pretinde că i s-au încălcat mai multe drepturi fundamentale nu ar fi ilicită și nici nu ar exista culpă în săvârșirea acesteia, întrucât activitatea jurisdicțională poate produce prin mecanismul actului de justiție anumite disfuncționalități, care pot provoca prejudicii de natură materială sau morală justițiabililor.
Recurentul reclamant consideră că ideea justificativă o constituie garanţia obiectivă pentru riscurile pronunţării unor hotărâri sau luării unor măsuri, care, deşi nu sunt nelegale, nu corespund exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, astfel că trimiterea în judecată a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni raportată la soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată, constând în achitarea acelei persoane, trebuie să atragă răspunderea obiectivă a statului, în calitate de garant al actului de justiţie.
Altfel spus, recurentul reclamant este nemulțumit de faptul că în dreptul intern nu există nicio reglementare cu privire la angajarea răspunderii statului român pentru faptele licite comise de reprezentanții săi, în condițiile menționate anterior, și solicită obligarea statului la repararea prejudiciilor pretinse în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, considerând că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție poate invoca în mod direct normele Convenției.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că recurentul reclamant nu a invocat în cadrul motivelor de apel ce vizau soluționarea acestui capăt de cerere neconcordanța art. 1000 alin. (3) C. civ. cu anumite norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Simplul fapt că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni răspunderea civilă delictuală a statului pentru fapta altuia în situația de fapt în speță nu înseamnă prin sine că prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. contravin art. 13 din C.E.D.O. Dovedirea săvârșirii unei fapte ilicite pentru a interveni răspunderea civilă delictuală este de esența acestei instituții de drept, nefiind o condiție specifică legislației din România.
Astfel, nu se poate susține întemeiat că imposibilitatea aplicării art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru a obține despăgubiri pentru repararea unui eventual prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte licite ar încălca vreun drept fundamental protejat de C.E.D.O.
Art. 20 din Constituție nu poate constitui un temei al răspunderii statului în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, în lipsa unei dispoziții legale în acest sens în dreptul material național.
Recurentul reclamant este nemulțumit, în esență, de faptul că procurorii nu s-au abținut să pună în mișcare acțiunea penală și să îl trimită în judecată, întrucât ar fi trebuit să vadă că nu au probe convingătoare în susținerea faptului că ar fi săvârșit infracțiunea imputată, și, astfel, i-au produs prejudicii morale prin încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale.
Întrucât obligațiile reprezintă restrângeri patrimoniale, condițiile în care acestea intervin trebuie stabilite expres de lege. Astfel, nu orice faptă licită, posibil producătoare de prejudicii, duce la răspunderea persoanei care a săvârșit-o, dacă legea nu prevede acest lucru (cum este cazul plații nedatorate sau al gestiunii de afaceri).
În ceea ce privește posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni în temeiul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei de drept invocat de asemenea de către reclamant, astfel cum corect a reținut instanța de apel, aceste dispoziții garantează existenţa în dreptul intern a unei acţiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenţie, însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această normă convenţională.
În ceea ce privește posibilele prejudicii care ar putea rezulta din înfăptuirea actului de justiție, în dreptul român sunt reglementate condițiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în cadrul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. sau art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiuri de drept care nu au fost invocate în speță. Cu privire la acestea, eventual, s-ar fi putut susține că încalcă anumite drepturi fundamentale prin modul strict de reglementare a răspunderii statului în legătură cu posibilele prejudicii care ar putea rezulta din înfăptuirea actului de justiție, dar această analiză nu face obiectul prezentei cauze.
Conform art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Astfel cum se menționează în doctrină, dreptul la recurs instituit de art. 13 garantează în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
Obiectul recursului instituit de art. 13 îl constituie însuși actul autorității statale ce se concretizează pentru reclamant într-un drept apărat de Convenție. Așa cum s-a decis în jurisprudența C.E.D.O. ”art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația lor să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale însăși nomele legale naționale ca fiind contrare prin ele însele dispozițiilor Convenției” (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Murry c/Royaume-Uni, etc).
Acest text normativ nu deschide calea unui ”recurs în convenționalitate”, care teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept prevăzut de Convenție sau de protocoalele sale adiționale.
Pentru aceeași rațiune nu poate fi susținută în temeiul acestui articol posibilitatea punerii în discuție în abstract a inexistenței în dreptul național a unei reglementări legale, lipsă care ar duce la încălcarea unui drept protejat de convenție.
Art. 13 garantează dreptul la un recurs, o cale de atac, ce permite punerea în discuție a actelor de aplicare a normelor interne cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor naționale.
În baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că ”deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie” (decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție).
Pe de altă parte, în ceea ce privește încălcările pretinse de către recurentul reclamant, nu se poate susține întemeiat că nu ar fi avut dreptul să se adreseze efectiv unei autorități naționale.
Astfel, referitor la posibilitatea atacării potrivit dreptului intern a hotărârii C.S.M. prin care s-a dispus suspendarea reclamantului din funcția de judecător (măsură care se justifică, așa cum susține chiar recurentul, pentru apărarea prestigiului justiției), este de reținut că reclamantul nu susține că a atacat acea hotărâre și că ar fi fost considerată inadmisibilă acea cale de atac.
Recurentul reclamant susține că nu ar fi avut o cale de atac împotriva acestei hotărâri a C.S.M. prin aceea că legea specială (Legea nr. 303/2004) nu prevede acest lucru, prin raportare la hotărârile C.S.M. în materie disciplinară unde se prevede o astfel de cale de atac.
Raportarea recurentului la calea de atac prevăzută în materie disciplinară nu este relevantă, având în vedere că aceea este o cale de atac specială, recurs la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind rațiunea pentru care este prevăzută expres de lege. Or, regulile procedurale sunt în sensul că atunci când legea specială nu prevede o cale de atac se aplică dreptul comun pentru a determina modalitatea de atacare, în funcție de natura actului contestat.
Reclamantul putea să atace acea hotărâre în contencios administrativ și, dacă se considera că nici dreptul comun în materie nu îi conferă dreptul de a o ataca, se putea prevala în cadrul acelui litigiu de încălcarea dreptului la un recurs efectiv.
De asemenea, în cadrul aceluiași litigiu putea să invoce încălcarea prezumției de nevinovăție, a dreptului la un bun (salariu) prin suspendarea sa din funcție, cu incidența asupra dreptului la viață privată și de familie, cu componenta sa, dreptul la demnitate.
Este de remarcat, legat de încălcarea dreptului la un bun (salariu), că reclamantul a solicitat doar acordarea de daune morale cauzate de suferința psihică produsă din cauza lipsei mijloacelor materiale în perioada suspendării, întrucât prejudiciul material a fost reparat prin repunerea sa în drepturi ca urmare a achitării.
În ceea ce privește modul în care procurorii au instrumentat dosarul penal cu consecința trimiterii sale în judecată, recurentul reclamant a susținut că aceștia au săvârșit mai multe fapte prin care au fost încălcate mai multe dispoziții legale cu incidență asupra respectării mai multor drepturi fundamentale și că astfel ar fi săvârșit un abuz de drept.
Așa cum s-a reținut la analiza motivului de recurs referitor la îndeplinirea condițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., recurentul reclamant nu a urmat calea de atac specială prevăzută de art. 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor pentru a se declanșa procedura cercetării faptului dacă procurorii care au instrumentat dosarul său penal și-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Astfel, nici sub acest aspect nu se poate susține că potrivit dreptului intern nu ar exista o cale de atac pentru a se contesta actele procurorilor, care ar fi încălcat anumite drepturi fundamentale ale reclamantului (art. 6 din C.E.D.O. și art. 8 din C.E.D.O.), care ar excede controlului judecătoresc exercitat în cadrul procesului penal finalizat cu hotărârea de achitare.
Recurentul reclamant a mai susținut că i-ar fi fost încălcat dreptul la viață privată prin modul în care a fost instrumentat dosarul său penal anterior trimiterii sale în judecată, prin aceea că S.R.I. ar fi înregistrat convorbirile sale telefonice pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are nicio competență, invocând cauza C.E.D.O. Rotaru contra României.
Trecând peste faptul că acest aspect putea fi valorificat în cadrul procesului penal, cu consecința înlăturării probei administrate cu încălcarea prevederilor legale, cauza Rotaru contra României privește aspecte legate de competența legală pe care o are S.R.I. de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranță și posibilitatea chemării acestuia în judecată pentru a distruge anumite fișiere conținând informații false; de faptul că S.R.I. deţinea şi putea folosi în orice moment date cu privire la viața privată, dintre care unele false şi defăimătoare; de supravegherea secretă a persoanelor.
Or, nu acesta este cazul în speță. Mai mult, legat de pretinsa înregistrare a convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracţiune pentru care acest serviciu nu are competenţă, recurentul reclamant nu a susținut acest fapt decât din perspectiva utilizării acestor înregistrări în cadrul urmăririi penale, ca fapte ilicite ale procurorilor, iar nu ca fapte ilicite ale lucrătorilor S.R.I. De altfel, din Decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, menționată anterior, nu reiese că s-ar fi contestat modul de efectuare a înregistrărilor sau că ar fi fost înlăturate anumite înregistrări pentru acest motiv. De asemenea, în cadrul prezentului litigiu nu s-au administrat probe suplimentare cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește declarațiile ministrului justiției care ar fi încălcat prezumția de nevinovăție, nu se pune problema analizei dacă în dreptul intern ar fi existat o cale de atac pentru repararea acestei pretinse încălcări a drepturilor fundamentale menționate în cerere apărate de Convenție, având în vedere că instanța de apel a reținut că această faptă nu a fost dovedită, iar în recurs nu s-au formulat critici cu privire la acest aspect.
Nu se poate reține afirmația recurentului că hotărârea din prezenta cauză ar fi contradictorie cu cea pronunțată în litigiul pornit de către o altă parte inculpată în procesul penal finalizat cu achitarea acestora. În Decizia nr. 2459 din 30 septembrie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-au respins recursurile declarate de ambele părți, s-a reținut, pe de o parte, că faptele imputate de către reclamanta din acea cauză procurorilor nu pot fi considerate fapte ilicite, deoarece instrumentarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a reclamantei reprezintă activități care se desfășoară în cadrul procesului penal, concluzie care este concordantă cu ceea ce s-a reținut în prezenta cauză. Pe de altă parte, s-a considerat că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru încălcarea prezumției de nevinovăție prin emiterea comunicatelor de presă de către autoritățile statului, or, cu privire la aceeași faptă imputată ministrului justiției în cadrul prezentului dosar, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă săvârşirea acestei fapte, constatare care nu a fost criticată în cadrul prezentului recurs.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 78/A din data de 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3191/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3267/2014. Civil → |
|---|
