ICCJ. Decizia nr. 3191/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE BB CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3191/2014
Dosar nr. 3782/114/2012
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul N.I.T. a chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin M.F.P., M.A.D.R., RN P.R.SA, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie şi folosinţă imobilul teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţa de 63.757 ha pe vechiul amplasament, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată la data de 20 noiembrie 2012, SC E.I. SRL, a solicitat obligarea pârâtelor să-i lase în liniştită posesie şi folosinţă 50% din imobilul teren eu vegetaţie forestieră în suprafaţa totală de 63.757 ha pe vechiul amplasament, urmând a preciza suprafaţa exactă revendicată după efectuarea raportului de expertiză judiciară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, titulara acesteia a arătat că a dobândit 50% din totalul drepturilor litigioase cu privire la imobilele terenuri-păduri, golurilor, poienilor, păşunilor împădurite, cât şi a mijloacelor fixe, în suprafaţă de aproximativ 62.000 ha. (suprafaţa exactă va fi stabilită prin hotărârea judecătorească ce urmează să se pronunţe), situate pe raza com. Nehoiu (compusă din fosta comuna Nehoiaş, Păltineni, Mlajet), Gura Teghii, Siriu, Cislău, Goideşti, Basca Chiojd, judeţul Buzău, drepturi litigioase izvorâte din notificarea petentului N.I.T. în baza dispoziţiilor Legii nr. 247/2005,, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat la B.N.P., "E.A.F.", din data de 31 iulie 2007 şi a actului adiţional autentificat din data de 10 august 2007, încheiat între petent, în calitate de cedent şi SC E.I. SRL, în calitate de cesionar.
La fila 2 din contractul de cesiune de drepturi litigioase se menţionează că SC E.I. SRL are dreptul de a promova în interes propriu noi acţiuni în instanţă sau către autorităţi ale administraţiei centrale şi locale, substituindu-se în raport de cota sa în toate drepturile şi obligaţiile cedentului în procedura de revendicare a imobilelor.
Prin Încheierea nr. 2601 din 27 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Pe rolul Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 8 iulie 2013 şi s-a dispus ataşarea Dosarului nr. 2320/277/2006 al Judecătoriei Pătârlaaele.
În şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2013 au fost puse în discuţia părţilor puterea de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, cu privire la întreaga suprafaţă revendicată de reclamant şi de intervenientă, de 63.757 ha, excepţia inadmisibiiîtaţii acţiunii în revendicare promovate de reclamant şi de intervenientă, fiind vizate atât cererea principală, cât şi cererea de intervenţie, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.M.S.C., excepţii ridicate de pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi: Statul român, prin M.F.P. şi RN P.R SA şi a admis excepţia madmisibilităţiî, ridicată de pârâţi, respingând cererea principală formulată de reclamant şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta în interes propriu SC E.I. SRL, ca inadmisibile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, examinând cu prioritatea impusă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţiile invocate de pârâţi, următoarele.
Puterea de lucru judecat a fost raportată la Decizia civilă nr. 349 din 6 mai 2011, prin care Tribunalul Sălaj, în Dosarul nr. 8882/84/201.0, a admis recursul declarat de intimatele Comisia judeţeană de fond funciar Buzău şi Comisia locală de fond funciar Nehoiu împotriva sentinţei civile nr. 1408 din 19 noiembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Pătârlagele în Dosarul nr. 2120/277/2006, pe care a modificat-o în parte şi rejudecând cauza: a admis excepţia de inadmisibîlitate a cererii petentului N.I.T. şi a intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL Bucureşti privind obligarea intimatelor Comisiile locale de fond funciar Gura Teghii, Cislău, Chiojdu, Vipereşti, Colţi, Panătău şi Brăieşti să reconstituie în favoarea acestora dreptul de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră situate în limita perimetrului lor administrativ; a respins, ca nefondată, plângerea petentuiui şi a intervenientei în interes propriu împotriva Hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18 septembrie 2006; a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenientele în interes propriu Obştea Moşnenilor Buzoieni „De pe Buzău", Obştea Moşnenilor Buzoieni Nehoiu, Asociaţia Obştea Moşnenilor Buzoieni Siriu, Asociaţia Obştea Moşnenilor Valea Nehoiului, P.M., N.E. şi. N.T.Ş.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de RN P. SA - D.S. Buzău în favoarea Comisiei judeţene de fond funciar Buzău; a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie a intervenientei Obştea Moşnenilor Râmbei Cătineni, formulată în favoarea Comisiei judeţene de fond funciar Buzău şi a Comisiei locale de fond funciar Siriu; a constatat nul recursul declarat de către intimata Comisia locală de fond funciar Cătina. Totodată, a menţinut dispoziţiile sentinţei atacate cu privire la: respingerea, ca neîntemeiate, a excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale active a petentuiui şi a intervenientei în interes propriu SC E.I.V. SRL, Bucureşti, iipsa calităţii procesuale pasive a intimatelor Comisiile locale de fond funciar, prematuritatea plângerii şi a cererii de intervenţie în interes propriu (a intervenientei în interes propriu) SC E.I. SRL, Bucureşti, tardivitatea plângerii şi autoritatea de lucru judecat; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate al petentului şi intervenientei în interes propriu SC E.I. SRL Bucureşti pe vechiul amplasament, asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 700 ha., situate în com. Bozioru, judeţul Buzău, 733 ha, situate în com. Cozieni, judeţul Buzău, 2146 ha. situate în comuna Pătâriagele, judeţul Buzău şi 745 ha, situate în com. Pârscov, judeţul Buzău; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, de punere în posesie şi de întocmire a actelor necesare pentru eliberarea titlului de proprietate, de către intimata Comisia locală de fond funciar Căneşti.
În termenii art. 1201 C. civ., pentru a exista putere de lucru judecat este necesar ca obiectul să fie aceiaşi, cererea să fie fondată pe aceeaşi cauză şi să fie formulată între aceleaşi părţi, fund reglementată ca excepţie procesuală de art. 166 C. proc. civ.
Examinând elementele care conturează conţinutul principiului invocat, tribunalul a constatat că cele două litigii (cel de faţă şi cel soluţionat irevocabil prin decizia mai sus citată), deşi au ca părţi comune pe reclamant, pe intervenienta principală SC E.I. SRL Bucureşti (căreia petentui, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 31 iulie 2007, i-a cesionat, în proporţie de 50%, toate drepturile litigioase cu privire Ia terenul în discuţie) şi pe pârâta RN P. SA, vizează un alt obiect şi se întemeiază pe o altă cauză.
Astfel, în litigiul anterior, reclamantul şi intervenienta în interes propriu, întemeindu-se pe legile fondului funciar, au contestat Hotărârea Comisiei judeţene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18,09.2006, urmărind, totodată, reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de 63.757 ha - teren cu vegetaţie forestieră.
În speţa de faţă, uzitând, de această dată, de dispoziţiile dreptului comun (art. 563 şi urm. din N.C.C.), precum şi de prevederile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, revendică de la pârâţi aceeaşi suprafaţă de teren, de 63.757 ha.
În consecinţă, puterea de lucru judecat nu a fost reţinută în speţă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, lipseşte tripla identitate de elemente, impunându-se respingerea excepţiei analizate, în baza art. 166 C. proc. civ., raportat la art. 1201 C. civ.
Însă, astfel cum se observă din întâmpinările şi concluziile scrise formulate, pârâţii au înţeles să se prevaleze şi de efectul pozitiv al lucrului judecat, susţinând că dezlegarea daîă prin amintita decizie problemei de drept privind existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se impune în prezenta cauză tară posibilitatea de a mai fi contrazisă.
Într-adevăr, principiul puterii de lucru judecat urmăreşte nu numai împiedicarea reluării unui proces soluţionat, dar şi evitarea unor posibile contradicţii între două hotărâri judecătoreşti, permiţând părţii care a câştigat procesul să se prevaleze de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-un nou proces, fără ca această instanţă să poată repune în discuţie existenţa dreptului respectiv, căci s-ar aduce atingere atât dispoziţiilor legale enunţate, cât şi principiului securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al proeminenţei dreptului
Astfel cum a statuat instanţa supremă în mai multe decizii de speţă (a se vedea, în acest sens, Decizia civilă nr. 270 din 20 ianuarie 2012, Decizia civilă nr. 3028 din 4 mai 2012, Decizia civilă nr. 995 din 4 februarie 2009, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), această reglementare a puterii lucrului judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine socială şi stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.
Faţă de împrejurarea că potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi această prezumţie are caracter absolut, nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecatoreşte anterior.
Principiul puterii de lucru judecat interzice, aşadar, readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabii prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii,
Aplicând aceste considerente de ordin teoretic în speţa de faţă, s-a constatat că susţinerile pârâţilor în sensul că dezlegările date prin Decizia civilă nr. 349/2011 se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat sunt justificate.
Astfel, decizia menţionată prezintă interes sub două aspecte: a statuat că terenul în discuţie întră sub incidenţa legilor speciale de reparaţie, respectiv a legilor fondului funciar şi că reclamantul nu a făcut dovada că la momentul naţionalizării autorii săi au avut un drept de proprietate asupra terenurilor solicitate, cu alte cuvinte, că ar fi îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora.
Or, aceste considerente, care explică dispozitivul deciziei civile anterior pronunţate şi se reflectă în acesta, fiind indisolubil legate de el, intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuţie.
Chestiunile dezlegate prin amintita decizie au relevanţă şi în soluţionarea excepţiei inadmisibilitaţii, invocată de pârâţi. Au susţinut aceştia că, atâta timp cât, în materia fondului funciar, condiţiile de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care au impus o procedură obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti, de ale căror dispoziţii patentul a şi uzat anterior, acestea se apiică prioritar, astfel încât o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă. A fost amintită, în susţinerea excepţiei invocate, decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Deşi decizia menţionată a vizat o altă lege specială în materia restituirii proprietăţilor, respectiv Legea nr. 10/2001, considerentele acesteia se impun şi în prezenta cauză. Potrivit acestora, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura specială nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
În speţă, instanţa a constatat că reclamantul a utilizat procedura specială reglementată de legile fondului funciar, cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor 63.757 ha teren cu vegetaţie forestieră fiind respinsă prin Hotărârea nr. 354 din 18 septembrie 2006 a Comisiei judeţene de fond funciar Buzău, reţinându-se că actele depuse pentru suprafaţa de teren solicitată nu sunt certe, concludente şi verosimile conform art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 18/1991 şi art6 din Legea nr. 1/2000 şi nu se face dovada deposedării sau a preluării terenurilor de către stat sub orice formă. Plângerea formulată de reclamant şi de intervenientă a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, care a apreciat ca hotărârea comisiei judeţene este legală şi temeinică.
Or, atâta timp terenul în litigiu intră sub incidenţa legilor fondului funciar (putând fi restituit numai în condiţiile şi după procedura reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005), acte normative cu caracter special, care, dat fiind principiul „specialia generalibus derogam", se aplică prioritar, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art 563 şi urm. din N.C.C., respectiv art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864) este inadmisibilă. A admite contrariul ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor legilor speciale cu caracter reparator şi ar contraveni scopului pentru care au fost adoptate.
Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care modifică şi completează legile fondului funciar, cu privire la un imobil ce intră sub incidenţa acestora, nu se aduce atingere nici art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Astfel, faptul că legile fondului funciar prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile pe care o reglementează nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, întrucât împotriva măsurilor şi hotărârilor luate de comisiile de fond funciar, legea prevede calea plângerii la instanţă (art. 53 şi urm. din Legea nr. 18/1991), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Existenţa legislaţiei funciare, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării acestuia, nu încalcă garanţiile convenţionale, câtă vreme calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul şi intervenienîa aveau posibilitatea de a face dovada îndreptăţirii la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului solicitat, în cadrul procedurii pe care au urmat-o anterior. În consecinţă, accesul acestora la justiţie şi dreptul la un proces echitabil au fost pe deplin asigurate.
În plus, probele de care se prevalează reclamantul şi intervenienta şi în prezenta cauză în susţinerea dreptului de proprietate au fost examinate anterior, atât de comisiile de fond funciar (reflectându-se în Hotărârea nr. 354/2006 a Comisiei Judeţene Buzău), cât, mai ales, de instanţa de judecată care a pronunţat Decizia civilă nr. 349/2011, astfel încât repunerea lor în discuţie nu ar mai fi posibilă, pentru argumentele prezentate mai sus.
Această concluzie nu nesocoteşte nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care garantează protecţia unui „bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei „speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Astfel cum a apreciat instanţa de contencios european, simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici „un bun actual" şi nici „o speranţă legitimă."
În cauza „Măria Atanasiu şi alţii împotriva României", C.E.D.O. a constatat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii eie au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „speranţa legitimă", aceasta reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obţine un bun. Astfel, dacă, potrivit legii interne o persoană are dreptul de a obţine un bun, iar acest drept este incontestabil, se va considera că persoana in cauză are o speranţă legitimă aflată sub protecţia conferită de Convenţie.
A apreciat instanţa europeană, în aceeaşi cauză - „Măria Atanasiu şi alţii contra României" că interesul patrimonial nu poate fi privit ca „valoare patrimoniala" susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale. A mai constatat C.E.D.O. că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şt nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care conduce fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, astfel încât transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, s-a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamantului şi intervenientei în mod definitiv un drept de a li se retroceda terenul în litigiu, astfel încât aceştia nu se pot prevala nici de un „bun actual", nici de o „speranţă legitimă" în înţelesul art. 1 din Protocol.
Date fiind aspectele prezentate, instanţa a apreciat că reclamantul şi intervenienta nu pot invoca în mod eficient dispoziţiile legale arătate în cuprinsul cererilor lor, astfel încât excepţia inadmisibilităţii, fiind întemeiată, a fost admisă, cu consecinţa respingerii pretenţiilor formulate.
Găsind întemeiată excepţia inadmisibilităţii, instanţa nu a mai examinat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.M.S.C.
Împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 5 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, au formulat apel reclamantul N.I.T. şi intervenienta SC E.I. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegal itate.
Prin Decizia nr. 323 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile, reţinând următoarele:
Obiectul litigiului este o acţiune în revendicare privind un teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 63.757 hectare.
Anterior promovării prezentei acţiuni, reclamantul şi intervenienta au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, în cadrul căreia cererea acestora prin care solicitau retrocedarea în natură a aceluiaşi teren, a fost respinsă de către Comisia judeţeană de fond funciar Buzău, iar ulterior a fost respinsă plângerea reclamantului şi intervenientei irevocabil prin Decizia civilă nr. 349/2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj.
S-a constatat aşadar că legea în discuţie prevede o anumită procedură pentru a putea obţine restituirea terenurilor, ce are caracter special în raport de dispoziţiile de drept comun,
Prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 18/1991, pe care de altfel reclamantul o şi invocă în acţiunea formulată, astfel încât în mod corect instanţa de fond a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile actului normativ menţionat instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie care este supusă controlului instanţelor de judecată pe calea plângerii, conform dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, şi ulterior ale Legii nr. 1/2000 sau Legii nr. 247/2005.
Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţia României, astfel cum susţin apelanţii, întrucât aşa cum s-a arătat, în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, hotărârea comisiei judeţene prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurilor dispuse de comisia locală poate fi supusă controlului instanţei de judecată.
Prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor (naţionalizate) preluate de stat, s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
Potrivit Deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului special la generalibus derogant.
Or, obiectul de reglementare a Legii nr. 18/1991 face din acest act normativ o lege speciala faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
În consecinţa, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile unei legi speciale, cum este Legea nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 18/1991, nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare având în vedere regula "electa una vid" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. - cauza Brumărescu contra României din 1997.
Nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.
Împrejurarea că Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împotriva hotărârii emise în procedura administrativă, legea prevede calea plângerii în instanţă (art. 53), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină, în concordanţă cu Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana care se consideră îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile adoptate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 s-a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice,
Însă, atât Convenţia, cât şi C.E.D.O., lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care Ie găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii,
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea are loc în condiţiile impuse de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Aşadar, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare de drept cornut nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum susţin apelanţii, norma convenţională garantând protecţie unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei ingerinţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, aşa încât apelanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea legislaţiei internaţionale invocată de apelanţi, Curtea de Apel a constatat că prioritatea normei convenţionale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, care constituie norma internă, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectiva şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, reclamantul şi intervenienta au urmat şi epuizat calea oferită de legea, specială internă pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii, prin contestarea hotărârilor emise în procedura de soluţionare a restituirii în natură a terenurilor.
Se poate constata, prin urmare că această cale interna specială a fost una efectivă şi concretă, în cazul reclamantului şi mtervenientei, ceea ce înseamnă ca nu se mai poate trece, în mod practic la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracţie de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale.
Nu este întemeiată nici ultima critică formulată de intervenientă, în apelul formulat separat de către aceasta în ceea ce priveşte rezolvarea de către tribunal a prezumţiei autorităţii de lucru judecat.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii lucrului judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.
Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va ft opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată ca sub aspectul aprecierilor făcute de tribunal asupra puterii lucrului judecat, faţă de Decizia civilă nr. 349/2011, acestea sunt corecte, iar critica este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul N.I.T. şi intervenienta SC E.I. SRL.
Reclamantul N.I.T. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în parte a hotărârilor atacate, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei inadmisibilităţii invocată de inîimaţii-pârâţi RN P.R. SA şi M.F.P.
În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanţa apelului a preluat în tot hotărârea instanţei de fond, nu a dat eficienta dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind arătate motivele de fapt şi de drept care au condus la formarea convingerii judecătorului.
Hotărârea recurată nu are o motivare pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, înfăţişează faptele şi împrejurările cauzei într-o manieră care nu corespunde imperativelor logicii,
Instanţa de fond, a expus în mod sumar o anumită stare de fapt, desprinsă exclusiv din Decizia nr. 349/2011 a Tribunalului Sălaj, ceea ce înseamnă că nu a cercetat pe fond acţiunea introductivă cu care a fost învestită, cu toate capetele de cerere formulate şi precizate ulterior, începând cu cenzurarea valabilităţii titlului statului şi terminând cu preferabilitatea vreunui titlu de proprietate, urmare a comparării titlului reclamantului, cu cel al pârâţilor.
Aceasta critică formulată de apelanţi nu a fost analizată de instanţa apelului, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cu privire la acest motiv invocat.
În subsidiar, chiar dacă Decizia invocata a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 este obligatorie pentru instanţe de la data pronunţării, problemele tranşate exclusiv prin dispozitiv nu sunt suficient de clare tară motivarea de rigoare a soluţiei pronunţate.
Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse, reclamantul a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul Vâlcea.
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanţa apelului a tăcut o greşită interpretarea a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, care modifică şi completează legile fondului funciar.
Recurentul, reclamant şi intervenienta nu şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cum în mod eronat a reţinut instanţa apelului, ci au formulat în faţă instanţei de fond Tribunalul Buzău, cerere precizatoare prin care au arătat referitor la temeiul de drept, că înţeleg să invoce dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa apelului a reţinut în mod eronat că reclamantul şi intervenienta au mai formulat anterior în baza Legii nr. 18/1991, cerere împotriva dispoziţiilor Comisiei judeţene Buzău, respinsă, ca neîntemeiată, de către Tribunalul Sălaj, care prin Decizia nr. 349/2011 s~a pronunţat strict doar cu privire la răspunsul Comisiei locale Nehoiu, care a fost menţinut de Comisia judeţeană Buzău, prin Hotărârea nr. 354/2006 - cu referire doar la suprafaţa aflată pe teritoriul administrativ ai localităţii Nehoiu.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Reclamantul şi intervenienta, cât şi pârâţii au „un bun" în sensul art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, titlul reclamantului fiind preferabil, întrucât nu a fost contestat sub aspectul valabilităţii, fiind apt să transfere în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului, care este anterior titlului pârâţilor, iar dreptul de proprietate ai reclamantului a fost înscris în cartea funciară, fiind astfel opozabil terţilor, în timp ce pârâţii sunt detentori precari - Statul român; titlul pârâţilor este ulterior titlului reclamantului (contract de vânzare-cumpărare 1912).
Doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, întrucât nu există niciun text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun împotriva statului după intrarea în vigoare a legilor speciale.
Acţiunea în revendicare chiar intentată după expirarea termenelor legale de restituire prevăzute de Legea nr. 18/1991 modificată, nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 563 şi următoarele C. civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispoziţiile acestei legi sau ale alteia; a socoti legală soiuţia de inadmisibiiitate a acţiunii în revendicare înseamnă a goli într-adevăr de conţinut cea mai energică acţiune reală imobiliară care permite pe lângă recunoaşterea dreptului de proprietate şi compararea titlurilor de proprietate şi implicit, stabilirea titlului preferabil, operaţiune care nu este dată decât în competenţa instanţelor judecătoreşti şi care ţine de esenţa revendicării.
Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietăţii asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului şi cu privire la care datorită caracterului preluării se presupune că dreptul de proprietate nu s-a pierdut niciodată.
Protocolul Adiţional la Convenţie reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.
Limitarea în timp a cererii de restituire a imobilului prevăzută prin Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 247/2005, este în contradicţie cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, prevăzut de Convenţie, precum şi de art. 44 din Constituţia României.
Limitarea în timp prin normele interne speciale a dreptului redobândirii proprietăţii este în contradicţie cu principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind proprietatea, motiv pentru care conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, având în vedere şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008.
Dreptul de acces la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, constituită potrivit legii este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, amendată de Protocolul nr. 2, cât şi de art. 21 din Constituţia României.
Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, în raport de dispoziţiile din Legea nr. 213/1998, RN P. SA - fiind administratorul, această instituţie deţinând toate datele referitoare la teren, dreptul de proprietate al deţinătorului iniţial se consideră că nu a fost întrerupt, reclamantului fundu-i deschisă calea procedurii de drept comun în vederea apărării dreptului de proprietate privată.
Prin excepţia madmisibiiităţii acţiunii invocată de pârâte se pune problema concursului dintre legea specială - Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi legea generală în materia revendicării imobiliare - art. 563 C. civ.
Prin urmare, câtă vreme reclamantul a urmat procedura specială prevăzută de Legile fondului funciar şi nu a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate în baza acestor legi, acesta are deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ. - art. 563, astfel că se impune respingerea excepţiei madmisibiiităţii, ca neîntemeiată.
Natura juridică a acţiunii în restituire bazată pe Legea nr. 18/1991 este diferită de cea a acţiunii în revendicare, chiar dacă obiectul este acelaşi.
Instanţa apelului a reţinut că nu este întemeiată nici critica formulată de intervenientă, însă instanţa fondului nu a pus niciodată în discuţie incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 cu referire ia art. 1202 alin. (2) C. civ. -prezumţia lucrului judecat, ci numai excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie invocată de RN P.R. SA.
Recurentul-reclamant a invocat înscrisurile depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate pretins şi a calităţii sale procesuale pasive, solicitând trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Vâlcea.
Intervenientă SC E.I. SRL a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei atacate m sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principală; în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intervenientă a arătat că decizia recurată nu cuprinde sub nicio formă motivele de fapt şi de drept ce au condus la convingerea instanţei, decizia Curţii de Apel Ploieşti fundamentându-se pe admiterea excepţiei inadmisibilităţii.
Mai mult, referirea la probeie administrate lipseşte cu desăvârşire, pretinsa motivare oferită neîndeplinind cerinţele legale impuse de dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. relative la obligaţia motivării.
Prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii, este evident că instanţa de control judiciar nu a cercetat fondul cauzei, refuzând compararea titlurilor de proprietate opuse în cauză, aşa cum ar fi fost necesar.
Astfel, accesul la justiţie al reclamantului şi al intervenientului a fost evident restricţionat, cu consecinţa privării acestora de posibilitatea de a obţine protejarea, pe cale judiciară, a dreptului lor de proprietate.
Din perspectiva protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului, nejustificarea soluţiei instanţei echivalează cu o motivare insuficientă în concepţia art6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărârea pronunţată în cauza Albina contra României şi în hotărârea pronunţată în cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României.
În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienta a susţinut că instanţa de fond a respins în mod eronat, ca inadmisibiiă, acţiunea în revendicare şi, implicit, cererea de intervenţie formulată în cauză.
Prin înlăturarea posibilităţii reclamantului şi intervenientului de a recurge la procedura în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, instanţa a restrâns dreptul acestora de a beneficia de garanţiile accesului neîngrădit la instanţă în vederea soluţionării, într-un termen rezonabil, a pricinii deduse judecăţii.
Totodată, mtervenienta a arătat că, deşi instanţa de apel a invocat aplicabilitatea în prezenta cauză a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 în detrimentul acţiunii întemeiate pe dreptul comun, accesul la procedura administrativă prevăzută de legea speciala, urmată de procedura contencioasă ce cade sub incidenţa aceleiaşi legi speciale contravine imperativului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, demersul judiciar prevăzut de legea specială nu asigură o reparare reală şi efectivă a încălcării dreptului de proprietate al intervenientei nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la piaţa unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Finalitatea urmărită de legiuitor prin legea specială obstrucţionează. în mod evident dreptul intervenientei de a obţine recunoaşterea judiciară a dreptului său de proprietate.
De alttel, susţinerile instanţei de apel contravin în mod evident poziţiei neechivoce adoptate de C.E.D.O. în soluţionarea unor litigii similare cu care a fost învestită.
Potrivit hotărârii instanţei de contencios european din 13 ianuarie 2009 pronunţată în cauza Faimblat împotriva României, publicată în M. Of. Partea I nr. 141 din 06 martie 2009 „simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 61: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor interesate „dreptul la o instanţă", având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică.
În concluzie, C.E.D.O. a arătat că „ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă judecătorească nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele judecătoreşti le-au opus acestora existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Ie-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanţilor, iar aceştia nu au nieio garanţie să o obţină deocamdată'".
În căzui unor neconcordanţe între legile interne, pe de o parte şi pactele şi tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale omului, pe de altă parte, au prioritate reglementările internaţionale. Această normă a fost statuată la nivei constituţional - art. 20 din Constituţia României şi este redată şi în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii care a avut ca obiect raportul între incidenţa dispoziţiilor de drept comun aplicabile acţiunii în revendicare şi dispoziţiile speciale reglementate de Legea nr, 10/2001.
Soluţia instanţei de apel, de a considera drept incidenţă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fără a antama fondul pricinii deduse judecăţii, contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
I ntervenienta a arătat şi faptul că instanţa de apei a reţinut în mod nelegal incidenţa prezumţiei puterii de lucru judecat în prezenta cauză, de vreme ce nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art 1201 C. civ., faţă de lipsa identităţii celor trei elemente menite sa atragă incidenţa puterii de lucru judecat.
Deşi se impune evitarea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, o pretinsă legătură între cele două pricini nu constituie un argument juridic suficient de puternic încât să conducă la reţinerea de către instanţa de apei a puterii de lucru judecat.
Totodată, instanţa de apel ignoră că dezlegarea dată împrejurărilor de fapt şi de drept din cele două litigii au avut la bază un probatoriu complex. Or, pentru a aprecia asupra considerentelor comune s-ar fi impus să existe o identitate inclusiv sub aspectul probatoriilor administrate, însă, în prezentul litigiu, nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu au realizat o apreciere a probelor încuviinţate, refuzând să dea relevanţă dreptului de proprietate al intervenientei.
Recursurile vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.
Nemotivarea hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente pe aspectele contestate, nu se poate şti dacă soluţia adoptată este efectul, rezultatul cercetării criticilor invocate, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
În contextul analizei făcute în considerentele deciziei, curtea de apel a reţinut considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse apelurile şi a răspuns tuturor criticilor formulate de apelanţi privind modul de soluţionare a pricinii de către instanţa de fond.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut considerentele pentru care: se aplica principiul puterii de lucru judecat In ceea ce priveşte efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un litigiu anterior prin care reclamanţii au solicitat restituirea aceluiaşi imobil; se aplică cu prioritate legile speciale de reparaţie şi nu se poate realiza o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, din această perspectivă cererea reclamanţilor fiind inadmisibilă; dat fiind situaţia de fapt şi particularităţile cauzei, a fost asigurat accesul la justiţie al reclamanţilor, cu respectarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, în speţă, decizia curţii de apel respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susţine soluţia adoptata şi în temeiul căreia instanţa şi-a format convingerea.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constata că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost promovată de reclamant după adoptarea legilor speciale de reparaţie în materia fondului funciar.
Prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.
Aceste acte normative cuprind şi reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancţiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Este real că, în conţinutul actelor normative enunţate, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamant.
Dar in aplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogării" ("legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 sunt legi speciale de reparaţie, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referinţă în care se încadrează şi imobilul revendicat de reclamant şi de intervenientă.
În limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparaţie constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Legile fondului funciar suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării (dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ., invocate de recurenţi), dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca legi noi, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la justiţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de legile fondului funciar, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul ia justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul Ia justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa,
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit" din 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept"
Deci, se poate constata că prin legile speciale reparatorii au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din legile de reparaţie oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar.
Or, în speţă, reclamantul a formulat cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 18/1991, ceea ce înseamnă că acesta a înţeles să urmeze procedura prevăzută de această lege reparatorie pentru restituirea terenurilor cu vegetaţie forestieră. Prin Hotărârea Comisiei judeţene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18 septembrie 2006, cererea sa a fost respinsă.
Plângerea formulată împotriva acestei hotărâri a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 349/2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj, parte în proces fiind şi intervenienta SC E.I. SRL S-a statuat că terenul în discuţie (63.757 ha. pădure) intră sub incidenţa legilor fondului funciar şi că reclamantul nu a făcut dovada ca la momentul naţionalizării, autorii săi au avut un drept de proprietate asupra terenurilor solicitate şi că astfel ar fi îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora.
Prin urmare, recurenţii nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie le-a fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 18/1991, având în vedere că au formulat acţiune în justiţie împotriva Hotărârii Comisiei judeţene de fond funciar Buzău nr. 354 din 18 septembrie 2006, fiind nemulţumiţi de modalitatea soluţionării pe cale administrativă a cererii privind restituirea terenurilor.
Sub acest aspect, contrar susţinerilor reclamantului, este de reţinut că prin Decizia civilă nr. 349/2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj, a fost soluţionat litigiul având ca obiect restituirea întregii suprafeţe de pădure de 63.757 ha. (solicitată şi în prezentul dosar), acest aspect reieşind tară echivoc din dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza anterioară.
Date fiind cele statuate irevocabil, este inadmisibil a se introduce o nouă acţiune în cadrai căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior, având în vedere puterea de lucru judecat - prezumţie ce are caracter absolut între părţi potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. Totodată, sunt aplicabile atât principiul stabilităţii raporturilor juridice în cadrul circuitului civil, cât şi principiul „electauna via".
Respectarea acestor principii de drept se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului care a stabilit în cauza „Amurăriţei contra României" că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut ca unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.
În cauza „Lungoci contra României", C.E.D.O. a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat urmarea un scop legitim, deoarece ea viza, iară nicio îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, iar în cauza „Bacso contra României" instanţa de contencios european a apreciat, de asemenea, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim, întrucât viza, tară dubiu, asigurarea securităţii raporturilor juridice în materie civilă. Ca urmare, Curtea a verificat daca modalitatea în care a fost respinsă a doua acţiune respectă dreptul de acces la justiţie, faţă de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică.
Aşadar, în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, având în vedere principiului puterii de lucru judecat şi dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt) nu se pot ignora efectele soluţionării acţiunii formulate de reclamant şi de intervenientă în temeiul Legii nr, 18/1991, prin care au solicitat restituirea în natură a terenurilor şi care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 349/2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj, soluţie definitivă şi irevocabilă.
Modul în care au fost dezlegate anterior, printr-o hotărâre judecătoreasca, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, suprimă posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Or, prin susţinerile formulate, recurenţii tind să lipsească de efectele lucrului judecat hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, prin care s-au stabilit irevocabil aspecte litigioase reluate şi supuse judecăţii în litigiul de faţă.
Ca urmare, instanţa de apel a apreciat corect efectele în cauză a hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-a analizat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor în litigiu, constatând, din această perspectivă, inadmisibilitatea prezentei acţiuni, datorită imposibilităţii reanalizării în cadrul noului proces a aceloraşi aspecte şi chestiuni deja dezlegate.
Drept consecinţă, sunt nefondate criticile recurenţilor privind necercetarea pe fond a acţiunii introductive, cu toate capetele de cerere formulate şi precizate ulterior - cenzurarea valabilităţii titlului statului, compararea titlului reclamantului cu cel al pârâţilor şi constatarea preferabiliiăţii vreunui titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of., Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, este de reţinut că prin această hotărâre s-a stabilit, în urma admiterii recursului în interesul legii, că potrivit principiului specialia generaliblis deroganu concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. În cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
Or, în speţă, recurenţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un„bun" în sensul Convenţiei, iar accesul ia justiţie Ie-a fost asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, după cum s-a enunţat în cele ce preced.
Concluzia de mai sus se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în regimul comunist, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şî a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preiuate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termeneie special edîctate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
În speţă, recurenţii nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic care să explice de ce formularea cererii de restituire a terenurilor în condiţiile legilor speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului şi nu există nici un temei în baza căruia să considere ca legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu obstrucţionează dreptul recurenţilor de a obţine recunoaşterea judiciară a dreptului lor de proprietate.
Aşa fiind, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legile speciale este inerentă.
Cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din perspectiva Convenţiei, recurenţii nu au vocaţia obţinerii terenurilor revendicate, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010.
Într-o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv, instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O. a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşadar, se observă că în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul C.E.D.O., în „cauza Atanasiu şi alţii contra României" statuându-se că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar daca s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii banului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că recurenţii ar deţine un „bun actual", câtă vreme în favoarea acestora nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligaţia de restituire a imobilelor în litigiu, în condiţiile în care acestea au trecut în proprietatea statului abuziv,
Chiar dacă ar fi existat o recunoaştere a ne valabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie nu s-ar conferi reclamantului un „bun actual", singura speranţă legitima al acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legile fondului funciar.
Proprietarul care nu deţine un „bun actual" poate obţine numai măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (dacă îndeplineşte cerinţele legale), astfel încât se constată în speţă că recurenţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei terenurilor pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În consecinţă, recurenţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european şi a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală.
Hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza „Flaimblat contra României" - invocată de recurenţi - nu are relevanţă în prezenta cauză dată fund situaţia de fapt diferită: unitatea administrativ-teritoriaiă a recunoscut dreptul de proprietate al petenţilor şi a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. în acest context, C.E.D.O. a statuat că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şt, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, dacă nu este în măsura să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că astfel, recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare şi cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondaîe, recursurile declarate de reclamantul N.T. şi de intervenienta SC E.I. SRL împotriva Deciziei nr. 323 din data de 21 mai 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, completată prin Decizia nr. 729 din data de 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3189/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2997/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
