ICCJ. Decizia nr. 30/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 30/2014
Dosar nr. 7955/1/2002
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 101/S din 4 martie 2002 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov prin Primar, invocată de acesta şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu respectivul pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală. A respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC C. SA. A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată, în baza art. 57 C. proc. civ., de reclamant în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligarea pârâţilor şi a intervenientului, în solidar, la plata de despăgubiri către reclamant.
S-a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului, cu titlu de drept de construire, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi, ulterior, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 numiţilor S.I. şi S.A.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte titularul obligaţiei de despăgubire că acesta este, potrivit dreptului comun, acela care a cauzat prejudiciul, iar în speţă, acesta nu este Municipiul Braşov prin Primar ci Statul Român, în nume propriu, care, prin actul de preluare, a cauzat diminuarea patrimoniului reclamantului fără vreo compensaţie bănească.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, referitor la constatarea împrejurării că parte componentă a imobilului preluat de stat o constituie şi construcţia garaj edificată de reclamant, instanţa a reţinut că acesta se referă la constatarea unei situaţii de fapt, ceea ce încalcă prevederile art. 111 C. proc. civ.
Referitor la capetele de cerere privitoare la constatarea împrejurării că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, s-a observat că respectivele cereri nu pot fi privite de sine stătător, drept cereri în constatare, întrucât ar fi lipsite de finalitate, atâta timp cât cererea principală, în realizare, prin plata sumei de bani reprezentând despăgubiri nu poate fi admisă.
În ceea ce o priveşte pe pârâta SC C. SA, în calitatea sa de societate cu atribuţii în domeniul vânzării locuinţelor proprietatea statului, s-a constatat că este evident că nu poate răspunde în solidar cu o altă persoană în lipsa unei culpe comune pentru aceeaşi faptă, potrivit dispoziţiilor art. 1003 C. civ.
Referitor la cererea de chemare în judecată a altor persoane, s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia esenţială de admisibilitate a cererii de intervenţie forţată reglementată de dispoziţiile art. 57 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 47/Ap din 20 iunie 2002, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Braşov. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Braşov, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere că prin petitul din acţiune s-a pus în discuţie calitatea titlului prin care statul a preluat imobilul, cel care trebuie să stea în justiţie pentru a reprezenta aceste aspecte este Municipiul Braşov. În ceea ce priveşte însă persoana care trebuie să despăgubească subiectele de drept pentru măsurile abuzive dispuse de stat, s-a constatat că acesta este Ministerul Finanţelor Publice care reprezintă statul în asemenea raporturi juridice (art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 37 din Legea nr. 10/2001), curtea de apel conchizând că ambii pârâţi au calitate procesuală pasivă în litigiu.
Referitor la fondul cauzei, s-a constatat întemeiată modalitatea de rezolvare dată de prima instanţă, cu suplinirea considerentelor sentinţei, cu precizarea că aspectul valabilităţii titlului statului asupra imobilului este definită chiar de către legiuitor prin H.G. nr. 11/1997.
S-a reţinut totodată că reclamantul nu mai poate uza de dispoziţiile dreptului comun pentru a obţine reparaţiile solicitate de la stat, întrucât prin legi speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 au fost reglementate procedurile pentru repararea prejudiciilor cauzate celor ale căror imobile au fost preluate de stat în perioada 1945-1989.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.D., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală la data de 19 august 2002.
La 29 octombrie 2003, Înalta Curte a suspendat, la cererea recurentului, judecata cauzei, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Dosarul a fost repus pe rol, din oficiu, la 20 noiembrie 2013, constatându-se că nu se mai menţin temeiurile suspendării judecării recursului, în raport de soluţionarea notificării prin decizia nr. 365/2004 emisă de SC R. SRL, necontestată.
La termenul de astăzi 15 ianuarie 2014, Înalta Curte a pus în discuţie incidentul perimării, în acord cu prevederile art. 252 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată aplicabile în cauză dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Din redactarea textului de lege menţionat, care sancţionează pasivitatea procedurală a părţilor, reiese caracterul imperativ al excepţiei invocate, instanţa având îndrituirea şi corelativ obligaţia de a veghea asupra respectării dispoziţiilor de ordine publică care au drept efect stingerea, dintr-o împrejurare culpabilă părţii, a procesului civil.
Perimarea se înfăţişează însă nu numai ca o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege dar şi ca o prezumţie tacită de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată, având astfel un caracter mixt.
Cum în cauză dosarul a rămas în nelucrare de la 29 octombrie 2003, data suspendării judecării cauzei şi până la 20 noiembrie 2013, data repunerii, din oficiu, a cauzei pe rol, din vina părţilor nefiind întocmit niciun act de procedură în termenul legal prevăzut, prin aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se va constata perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimat recursul declarat de reclamantul M.D. (în prezent decedat) continuat de M.L., M.M. şi M.C. împotriva deciziei nr. 47/Ap din 20 iunie 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 365/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie în... → |
|---|
