ICCJ. Decizia nr. 29/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 29/2014
Dosar nr. 6699/2/2012
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Urmare rejudecării dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 732 A din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 813 din 13 aprilie 2012 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului V.F., ca neîntemeiată. A respins cererea principală formulată de reclamant şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de T.I., T.G.M., T.A.M., T.I.A, T.E., M.F., M.M., M.C., M.C.A. şi M.E., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, R.V., P.G.M., P.G., N.L., SC C.B.R. SRL şi SC C.B.I. SRL, actuala SC V.I. SRL, ca neîntemeiate. A respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că reclamantul justifică un interes în promovarea acţiunii şi are calitate procesuală activă în cauză, deoarece ocupă, în calitate de chiriaş, un apartament din imobilul care a fost restituit, prin dispoziţia din 2010, pârâtelor R.V., P.G.M. şi N.L., care ulterior au vândut imobilul pârâtei SC C.B.R. SRL, care l-a înstrăinat pârâtei SC C.B.I. SRL, care, printr-o acţiune separată a solicitat evacuarea reclamantului din apartament.
În continuare, pornind de la temeiurile de drept incidente, respectiv art. 11 alin. (1) şi art. 17 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că dispoziţia atacată a fost corect emisă de Primăria municipiului Bucureşti, observându-se că reclamantul şi intervenienţii nu sunt titularii unui drept de preemţiune întrucât imobilul în litigiu nu face parte din cele prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) şi lit. b) la legea specială de reparaţie, astfel încât nu se poate aplica sancţiunea nulităţii absolute.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 6 A din 9 ianuarie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi intervenienţi împotriva sentinţei tribunalului.
Curtea a constatat că o parte dintre motivele de apel nu pot fi analizate de instanţă, întrucât încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut că s-au invocat motive noi de nulitate ce nu au fost ridicate în faţa primei instanţe, atât în ceea ce priveşte dispoziţia din 5 octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, cât şi în ceea ce priveşte cele trei contracte de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2007, din 15 februarie 2008 şi din 20 martie 2007.
S-a reţinut şi faptul că deşi apelanţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziţiei din 5 octombrie 2006, nu au făcut o critică reală pe acest aspect, în sensul că nu au arătat în ce mod prima instanţă a încălcat respectivul text de lege.
Verificând sentinţa apelată prin prisma probelor administrate, curtea a constatat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului care a reţinut respectarea de către Primăria municipiului Bucureşti a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, întrucât s-a făcut dovada că pârâţii, persoane fizice îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001, au restituit despăgubirile acordate la momentul preluării imobilului, reactualizate cu indicele de inflaţie, plătind suma de 109.222 RON la data de 30 noiembrie 2006.
Ca atare, s-a reţinut că în mod legal s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii dispoziţiei din 5 octombrie 2006 a Primăriei municipiului Bucureşti pentru încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, în mod legal s-a respins şi capătul de acţiune subsidiar vizând nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare pentru acest motiv.
Cel de-al doilea motiv de nulitate invocat prin acţiunea introductivă de instanţă şi prin cererile de intervenţie împotriva celor trei contracte de vânzare-cumpărare (încheiate între pârâţi pentru imobilul în litigiu) au vizat încălcarea dreptului de preemţiune al chiriaşilor din imobil.
S-a constatat că prima instanţă în mod legal a respins şi acest capăt de acţiune.
S-a reţinut că apelanţii, prin criticile formulate au susţinut, pe de o parte, că tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, afirmând că în rejudecarea fondului după desfiinţarea sentinţei nr. 422/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 732 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile irevocabile ale deciziei instanţei de apel care constatase existenţa dreptului de preemţiune în favoarea reclamantului V.F., iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar impune reanalizarea pe fond a acestui motiv de nulitate, instanţa trebuia să reţină dreptul de preemţiune pe care reclamantul şi intervenienţii îl au în cumpărarea imobilului conform dispoziţiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Aceste critici au fost găsite ca fiind nefondate de către curtea de apel.
Prin decizia irevocabilă nr. 732 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a admis apelul declarat de reclamant şi s-a desfiinţat integral sentinţa nr. 422 din 26 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecarea tuturor capetelor de acţiune la aceeaşi instanţă.
Din considerentele acestei decizii nu a reieşit că instanţa de apel a reţinut existenţa în patrimoniul reclamantului a dreptului de preemţiune în cumpărarea apartamentului ocupat de acesta în imobilul în litigiu. Mai mult, instanţa de apel nu a analizat deloc acest aspect, mărginindu-se doar să reţină că instanţa de fond nu a analizat cererea reclamantului vizând nulitatea dispoziţiei din 5 octombrie 2006 pentru încălcarea art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nici cererea subsidiară a nulităţii contractelor în litigiu ca o consecinţă a nulităţii dispoziţiei.
În plus, prima instanţă de apel a arătat că nu va analiza restul criticilor formulate de reclamant şi care vizau fondul cauzei deduse judecăţii (deci existenţa sau nu a dreptului de preemţiune) critici ce urmau să fie avute în vedere de către instanţa de fond în rejudecare.
Ca atare, curtea de apel a reţinut că nu s-a statuat cu putere de lucru judecat existenţa dreptului de preemţiune în patrimoniul reclamantului V.F. şi, prin urmare, în mod legal, instanţa de fond a rejudecat pricina şi sub acest aspect.
Din punct de vedere procedural, curtea a constatat că apelanţii nu puteau invoca în cauză dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 202/2010, aşa cum s-a subliniat prin motivele de apel, întrucât potrivit art. XXIII din Legea nr. 202/2010, acest text de lege modificat nu este aplicabil decât acţiunilor introduse în instanţă după intrarea în vigoare a legii, or prezenta acţiune a fost formulată la data de 7 mai 2009.
S-a constatat că instanţa de fond, în rejudecare, a făcut aplicarea legală şi completă a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor anexei nr. 2 lit. a) şi lit. b) pct. 1 la Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Locatarii imobilelor având destinaţia de locuinţe nu se încadrează în categoria locatarilor care, potrivit dispoziţiilor imperative şi limitatorii ale art. 17 alin. (4), beneficiază de un drept de preemţiune la cumpărarea imobilelor pe care le ocupă.
Ca atare, s-a reţinut că nu există nici obligaţia notificării apelanţilor, întrucât imobilul în litigiu ocupat de aceştia are destinaţia de locuinţă şi nu se încadrează în dispoziţiile anexei nr. 2 lit. a) şi lit. b) pct. 1 a legii.
Apelanţii au criticat şi faptul că instanţa de fond nu a reţinut lipsa de interes a pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti, R.V., P.G.M. şi N.L. în soluţionarea cauzei, fapt dovedit prin atitudinea acestora, de neprezentare în instanţă şi neformulare de apărări.
Şi această critică a fost înlăturată de către curtea de apel ca neprezentând relevanţă juridică în cauză pasivitatea procesuală a pârâţilor. Această pasivitate nu acordă legitimitate cererilor formulate de reclamant şi intervenienţi.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul şi intervenienţii.
Reclamantul V.F. şi intervenienţii T.I., T.E., T.I.A., T.A.M. şi T.G.M. au depus, la 29 ianuarie 2013, declaraţii de recurs, nemotivate.
Ulterior, la 16 iulie 2013, s-au depus motivele de recurs de către reclamant, intervenienţii T.I., T.E., T.I.A., T.A.M., T.G.M. şi intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C.A., M.E.
Recursurile declarate de reclamantul V.F. şi intervenienţii T.I., T.E., T.I.A., T.A.M. şi T.G.M. sunt nule.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Or, în speţă, au fost depuse la 29 ianuarie 2013, declaraţii de recurs, înainte de comunicarea deciziei atacate, nemotivate, care cuprind precizarea că motivele vor fi formulate în termen legal, după comunicarea hotărârii.
Cum decizia atacată a fost comunicată recurenţilor la 25 iunie 2013, după cum rezultă din dovezile de primire, termenul de depunere a motivelor de recurs, prevăzut de art. 301 şi art. 303 C. proc. civ. şi calculat potrivit art. 101 din cod, se împlinea la data de 11 iulie 2013.
Se observă însă că motivele de recurs au fost predate la poştă în data 16 iulie 2013, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plic, după împlinirea termenului legal.
Prin urmare, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod şi cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va constata nulitatea căilor de atac exercitate în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
Recursul declarat de intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C.A. şi M.E. este tardiv, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Astfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, respectiv din dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare, aflate la Dosarul nr. 6699/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia atacată, pronunţată în apel, a fost comunicată recurenţilor la data de 25 iunie 2013.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Se reţine că termenul de recurs este un termen legal imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac.
Or, în speţă, motivele de recurs au fost depuse la poştă la data de 16 iulie 2013, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plic, după expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei atacate, termen calculat potrivit dispoziţiilor art. 101 C. proc. civ. şi care se împlinea la 11 iulie 2013.
Pentru cele ce preced, reţinând sancţiunea reglementată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîndeplinirea în termen a actului procedural (în cauză, exerciţiul căii extraordinare de atac), recursul va fi respins ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nule recursurile declarate de reclamantul V.F. şi de intervenienţii T.I., T.G.M., T.A.M., T.I.A. şi T.E. împotriva deciziei nr. 6 A din 9 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de intervenienţii M.F., M.M., M.C., M.C.A. şi M.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 27/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 30/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
