ICCJ. Decizia nr. 365/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 365/2014
Dosar nr. 639/1/2013
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2005 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. 710/A/2005, reclamanta SC Q.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu primăria municipiului Craiova, modificarea hotărârii nr. 5 din 04 mai 2005 a Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectaţi de realizarea obiectivului „Deschidere, aliniere şi lărgire a străzii A.I.C. din municipiul Craiova", în sensul acceptării întâmpinării nr. 210/1.IV.2005, prin care reclamanta a estimat valoarea reală a imobilului la 6.300.000.000 RON, iar prejudiciul adus la 11.285.000.000 RON.
Prin decizia nr. 499 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată cererea, pentru considerentele expuse pe larg în acea decizie, iar prin decizia nr. 4204 din 28 noiembrie 2006, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj, secţia civilă.
Prin sentinţa nr. 249 din 26 iunie 2009 pronunţată în Dosar nr. 2531/63/2007, Tribunalul Dolj, secţia civilă a admis în parte cererea reclamantei SC Q.I. SRL formulată în contradictoriu cu primăria municipiului Craiova, pe care a obligat-o să plătească acesteia suma de 1.199.880,97 RON reprezentând despăgubiri în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru imobilul expropriat din str. A.I.C. Craiova; a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie principală formulată la 14 iunie 2007 de către SC M.C. SRL (prin care aceasta a solicitat obligarea primăriei Craiova la plata prejudiciului rezultat din exproprierea imobilului pe care îl folosea urmare a unui contract de închiriere); a respins, ca nefondată, cererea reclamantei de chemare în judecată şi a intervenientelor SC F.S. SRL şi SC I. SRL (societăţi cu care reclamanta a încheiat contracte de închiriere pentru anumite părţi din imobilul obiect al exproprierii).
Prin decizia nr. 346 din 17 decembrie 2009 pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile reclamantei şi intervenientelor SC I.I. SRL şi SC M.C. SRL împotriva sentinţei mai sus arătate; a admis apelul pârâţilor primăria municipiului Craiova-Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectaţi de realizarea obiectivului şi primarul municipiului Craiova, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 882.686,97 RON.
Această decizie a fost casată prin decizia nr. 6337 din 25 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.
S-a constatat că limitele desfăşurării procesului civil au fost stabilite prin decizia civilă nr. 4204 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în sensul că litigiul priveşte greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite şi nu alte aspecte de nelegalitate a măsurilor premergătoare exproprierilor şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză cu luarea în consideraţia a art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 privind compunerea comisiei de expertiză şi stabilirea despăgubirilor în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativă respectivă la data întocmirii raportului de expertiză precum şi daunele aduse proprietarului sau alte persoane îndreptăţite luând în consideraţie şi dovezile aduse de aceştia.
Prin decizia nr. 384 din 14 decembrie 2011 pronunţată în Dosar nr. 2531/63/2007*, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâţilor primarul municipiului Craiova şi primăria municipiului Craiova - Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectaţi de obiectivul „Deschidere, aliniere şi lărgire a străzii A.I.C. din Craiova"; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 249/2007 a Tribunalului Dolj în sensul că a fost stabilită valoarea despăgubirii la suma de 170.000 euro prin echivalentul în RON de la data plăţii; a respins apelurile declarate de reclamantă şi de intervenientele SC M.C. SRL şi SC I.I. SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, prin acţiunea formulată, a criticat valoarea despăgubirii stabilită prin Hotărârea nr. 5/2005, adică suma de 1.943.820 RON vechi, considerată de aceasta sub valoarea reală a imobilului expropriat. Reclamanta nu a indicat în acţiune suma solicitată, dar a racut trimitere la întâmpinarea premergătoare pronunţării hotărârii 5/2005 (nr. 210 din 1 aprilie 2005), în care a pretins suma de 170.000 euro pentru valoarea imobilului şi pentru activitatea economică.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta a avut în proprietate două corpuri de clădire, dintre acestea, fiind supus exproprierii numai corpul situat la stradă, C 1 compus din trei camere la parter. Din corpul C 1 reclamanta a închiriat o cameră către SC M.C. SRL iar celelalte două le-a folosit ca birouri. Alte două încăperi, situate la subsolul corpului C 1 au fost folosite ca depozit de produse conexe alimentare.Corpul C 2 a rămas în proprietatea reclamantei şi este folosit şi în prezent de aceasta pentru activităţi curente.
Activitatea principală a reclamantei nu a fost perturbată de demolarea construcţiei C1, în care aceasta avea numai două birouri şi două depozite la subsol pe o suprafaţă mică de teren, de sub 100 m.p., nefiind necesare cheltuieli de marketing pentru relansarea pe piaţă a activităţii, pentru refacerea reţelei de clienţi, pentru transportul bunurilor şi persoanelor, cheltuieli de mutare şi protocol astfel cum susţine aceasta.
Din certificatul de urbanism din 19 octombrie 2007 şi avizul pentru prevederile urbanistice ale P.U.Z. rezultă faptul că reclamanta a tăcut demersuri pentru edificarea la aceeaşi adresă a unei noi construcţii cu subsol, parter şi 3 etaje, deoarece vechea construcţie (C2) are o vechime considerabilă, imobilul fiind construit în anul 1946 conform constatărilor menţionate în raportul de expertiza prin care a fost evaluată construcţia.
Aceste constatări au condus instanţa la concluzia că prejudiciul suferit de reclamantă se raportează strict numai la construcţia demolată şi nu la întreaga pierdere economică pe care reclamanta ar suportau-o dacă tot sediul acesteia ar fi fost demolat.
Instanţa a apreciat că o parte din prejudiciu suferit de reclamantă derivă din existenţa contractelor de închiriere. Expertiza tehnică efectuată în cauză a evidenţiat că în corpul de clădire demolat reclamanta avea în derulare un singur contract de închiriere încheiat cu SC M.C. SRL pentru o suprafaţă de 30 m.
În privinţa pierderii financiare invocată de reclamantă instanţa a constatat că nu se justifică acordarea unor despăgubiri, pentru întreruperea activităţii societăţii, în condiţiile în care din schiţa raportului de expertiză rezultă că partea din imobil supusă exproprierii nu este folosită în desfăşurarea activităţii de către reclamantă, exproprierea neafectând derularea afacerilor societăţii iar societatea nefiind obligată să-şi întrerupă activitatea sau să-şi reia activitatea într-o altă locaţie.
S-a apreciat ca fiind justificată numai acordarea unor cheltuieli pentru mutare şi autorizare numai în privinţa încăperilor ce au compus corpul de clădire C1, situat pe terenul supus exproprierii, folosit cu destinaţie de birouri şi depozite la subsol. S-a avut în vedere totodată şi cuantumul sumelor solicitate de reclamantă prin întâmpinarea formulată în faza administrativă, respectiv la suma de 10.000 euro cheltuieli de mutare şi 5000 euro cheltuieli de autorizare.
S-a constatat că în raport de prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994 în conformitate cu care despăgubirile acordate de instanţă nu pot depăşi cuantumul despăgubirilor solicitate de persoanele expropriate prin întâmpinare, se impune acordarea despăgubirilor în cuantum total de 170.000 euro, reprezentând 80.000 euro pentru teren, cât s-a solicitat prin întâmpinare şi 62.000 euro pentru locuinţă, alee şi împrejmuire, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză întocmit în rejudecarea apelului de către comisia de experţi, specialitatea evaluare imobile. S-a considerat justificată, în raport de probele administrate, acordarea sumei de 15.000 euro reprezentând cheltuieli de mutare şi cheltuieli de autorizare în privinţa încăperilor din corpul de clădire situat pe terenul supus exproprierii precum şi contravaloarea chiriei pe anii 2009-2011, în cuantum total de 57.200 RON (4.400 RON+26.400 RON + 26.400 RON), echivalentul a circa 13.000 euro, în raport de contractul de închiriere în derulare, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză cotabilă întocmită de comisia de experţi în rejudecarea apelului.
Pentru argumentele pentru care s-a admis apelul pârâtei, s-a constatat că apelul reclamantei este nefondat, la stabilirea cuantumului despăgubirilor fiind avute în vedere elementele de fapt, dovedite şi de drept, conform criteriilor de apreciere examinate.
În ceea ce priveşte apelurile declarate de intervenientele SC M.C. SRL şi, respectiv, SC I. SRL, s-a constatat că împotriva deciziei civile nr. 346 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care s-au respins apelurile declarate de acestea împotriva sentinţei nr. 249 din 26 iunie 2007, intervenientele nu au declarat recurs, achiesând în acest mod la soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 249/2007, în raport de considerentele reţinute de instanţa de apel la acea dată. Aşadar, soluţia de respingere a cererilor de intervenţie a rămas irevocabilă pentru interveniente, în condiţiile în care acestea nu au atacat cu recurs această soluţie, pronunţată prin decizia de apel recurată, impunându-se a fi respectat principiul non reformatio in pejus şi cu ocazia rejudecării după admiterea recursului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta SC Q.I. SRL, cât şi intervenienta SC I.I. SRL.
Prin decizia nr. 6770 din 6 noiembrie 2012 pronunţată în Dosar nr. 253116312007*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul reclamantei SC Q.I. SRL şi ca inadmisibil, recursul intervenientei SC I.I. SRL, pentru argumentele pe larg dezvoltate în considerentele hotărârii astfel pronunţate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art 318 C. proc. civ., reclamanta SC Q.I. SRL.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a omis a cerceta critica potrivit căreia instanţa de apel a examinat un alt obiect decât cel formulat prin acţiune.
În acest sens, arată că în cauză nu a avut loc niciodată o expropriere, litigiul purtându-se în jurul unei declaraţii de utilitate publică şi a stabilirii unei despăgubiri la care este îndreptăţită reclamanta în eventualitatea unei exproprieri.
Instanţa de judecată este ţinută să respecte principiul disponibilităţii, respectiv, să aibă în vedere exclusiv pretenţiile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aspect pe care instanţa de fond l-a avut în vedere, dar pe care instanţa de apel l-a ignorat.
Or, tocmai asupra acestui motiv instanţa de recurs omite să se pronunţe, situaţie în care poate s-ar fi explicat şi cum ar fi putut reclamanta să conteste o expropriere ce nu a fost solicitată niciodată.
Contestaţia în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestatoare, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis a analiza vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Contestatoarea susţine că instanţa de recurs ar fi omis a analiza critica potrivit căreia instanţa de apel a examinat alt obiect decât cel indicat prin cererea de chemare în judecată, critică dedusă judecăţii prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În cadrul acestei chestiuni de nelegalitate, s-a arătat că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit al actului juridic dedus judecăţii în ceea ce priveşte obiectul prezentei cauze, reprezentat de stabilirea cuantumului despăgubirilor la care este îndreptăţită reclamanta în eventualitatea unei exproprieri, iar nu de încuviinţarea exproprierii, nesolicitată de vreuna dintre părţi. În acest sens, instanţa de apel nu a ţinut cont de principiul disponibilităţii şi a pronunţat o hotărâre nelegală.
Or, referitor la această critică, în considerentele deciziei contestate s-a reţinut că „instanţa, examinând pretenţiile reclamantei nu s-a pronunţat asupra exproprierii care nu era contestată de părţi şi a tratat din perspectiva dispoziţiilor legale incidente modalitatea de stabilire a despăgubirilor. Faptul de a stabili la ce moment se plasează formularea pretenţiilor reclamantei pentru ca acestea să reprezinte element de comparaţie în sensul art. 27 din Legea nr. 33/1994 nu schimbă natura obiectului acţiunii - determinarea pretenţiilor cuvenite pentru expropriere. Nici instanţa de apel, în examinarea făcută, nu a avut în vedere alte împrejurări decât cele necesare în stabilirea cuantumului despăgubirilor conform criteriilor stabilite de legea specială".
Concluzionând, instanţa supremă a constatat că „în speţă nu s-a contestat exproprierea ci în discuţie s-a adus numai cuantumul despăgubirilor".
Dealtfel, prin decizia de casare nr. 6337 din 25 noiembrie 2010 a acestei instanţe s-a constatat că „limitele desfăşurării procesului civil au fost stabilite prin decizia civilă nr. 4204 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în sensul că litigiul priveşte greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite şi nu alte aspecte de nelegalitate a măsurilor premergătoare exproprierilor", contestatoarea neinvocând, pe calea recursului, nerespectarea unei asemenea statuări.
Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra chestiunii de nelegalitate despre care contestatoare arată că nu ar fi fost analizată, în cauză nefiind incident motivul de contestaţie în anulare invocat de către aceasta.
Contestatoarea, reiterează, în fapt, aceeaşi critică ce a fost invocată ca motiv de nelegalitate în recurs dar care, faţă de configuraţia art. 318 C. proc. civ., nu poate fi analizată ca atare în cadrul contestaţiei în anulare.
Împrejurarea relevată în susţinerea prezentei căi de atac se referă la o chestiune de fond ce nu poate fi avută în vedere în acest context şi care excede cazului prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., întrucât deturnează scopul şi finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de SC Q.I. SRL împotriva deciziei nr. 6770 din 6 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 366/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
