ICCJ. Decizia nr. 3354/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3354/2014

Dosar nr. 875/1/2014

Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011, reclamanţii O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. şi F.R.J. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., Municipiul Bucureşti prin primarul general, SC A.Z.V. SRL şi C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 126 mp situat la adresa menţionată, să fie obligaţi pârâţii C.N. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general să respecte dreptul de proprietate şi posesie al reclamanţilor asupra apartamentului nr. 3 situat la etajul 1 din imobil, să fie obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general şi SC A.Z.V. SRL să respecte dreptul de proprietate şi posesie al reclamanţilor asupra spaţiului situat la parterul aceluiaşi imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere şi, pe cale de consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 şi 4 din acţiune, ca inadmisibile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă că, pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de către succesorii acestora a acţiunii în revendicare sau de acordare de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare introduse direct la instanţele de judecată sunt inadmisibile în situaţia în care reclamantul nu a formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei decizii sau a unei dispoziţii motivate de soluţionare a notificării, ce poate fi atacată în instanţă de persoana îndreptăţită la restituire; instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. şi nici Deciziei nr. 33/2009 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În speță, reclamanţii nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect confirmat prin cererea precizatoare, situaţie în care au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru imobil.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul , reţinând, în esenţă, că reclamanţii nu deţin o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun în sensul Convenţiei, să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, pe calea acţiunii în revendicare. Nu au formulat, până la data înregistrării acţiunii de faţă, notificare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe dispoziţiile Convenţiei Europene nu poate fi primită.

O astfel de soluţie nu încalcă dispoziţiile convenţiei şi nici principiile generale desprinse din jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.

C.E.D.O. a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.

Apelanţii nu au înţeles însă să beneficieze de dispoziţiile legii speciale, situaţie în care nu pot susţine că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat şi apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Recurenţii au arătat următoarele:

1) Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esenţă, recurenţii susţin că instanţa de apel s-a limitat în motivare doar la analiza noţiunii de bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., fără a cerceta critica privind greşita inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de cerere, prin pronunţarea mai întâi asupra revendicării şi, subsecvent, asupra nevalabilităţii titlului statului. Prin aceasta s-a încălcat principiul disponibilităţii.

De asemenea, arată recurenţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat: a) în ceea ce priveşte verificarea existenţei în cauză a condiţiilor de excepţie de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanţei de fond sub aspectul respingerii apărării asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la art. 20 din Constituţia României, prin analiza concursului dintre legea internă şi reglementările internaţionale; 3) asupra nemotivării hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte apărarea legată de încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare şi la respectarea proprietăţii, prin raportare şi la Recomandarea nr. 2004 (5) a Comitetului de Miniştri.

2) Hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului ca fiind subsecventă acţiunii în revendicare (cu consecinţe grave asupra modului de soluţionare al acestei cereri pe excepţia lipsei de interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeaşi instanţă a considerat că „accesul la justiţie” le-ar fi fost asigurat petenţilor doar prin contestarea în instanţă a titlului pârâţilor, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce este contrar situaţiei de fapt existente, nefiind vorba în cauză de cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriaşi (calitate în care au fost chemaţi în judecată C.N. şi SC A.Z.V. SRL).

3) Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Recurenţii arată că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. din perspectiva limitării nejustificate şi disproporţionate a dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta cu referire la soluţia dată pe capătul de cerere privind contestarea nevalabilităţii titlului statului pe excepţia lipsei de interes.

Astfel, în condiţiile în care acest capăt de cerere avea două motivări esenţiale - preluarea imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără despăgubiri, şi incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispoziţiile juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanţei de apel nu are nicio justificare legală.

Simplul fapt că preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi instituirea unei prezumţii legale de nelegalitate a titlului statului prin însăşi recunoaşterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret, reclamanţii nu se pot adresa instanţei pentru a li se analiza încălcarea adusă dreptului lor de proprietate.

Mai mult, instanţa de apel confundă noţiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr. 10/2001, cu constatarea nevalabilităţii titlului statului pe cale judiciară, astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, aşa încât se impune ca instanţa de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil în condiţiile concrete ale preluării şi ale dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.

Practica judiciară a fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, având în vedere atât competenţa instanţelor în soluţionarea unor astfel de cereri, cât şi imperativul garantării dreptului de acces la justiţie.

Interesul reclamanţilor în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului - Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanţa să facă aplicarea principiului nemo plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet.

Or, excepţia lipsei de interes, excepţie în baza căreia s-a soluţionat acest capăt de cerere, este nefondată, în condiţiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un astfel de titlu, pentru a-şi justifica posesia.

În susţinerea interesului legitim, reclamanţii au invocat previzibilitatea unei anumite jurisprudenţe naţionale, dar şi efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza Ilie Şerban împotriva României, de care însă instanţa de apel nu a ţinut cont.

Prin menţinerea soluţiei instanţei de fond pe excepţia lipsei de interes în privinţa primului capăt de cerere se încalcă şi jurisprudenţa C.E.D.O. dedusă din hotărârile: Brumărescu contra României, Moşteanu contra României, Stoicescu contra României, Popescu Nasta contra României.

4) A fost soluţionat în mod greşit capătul de cerere privind revendicarea pe excepţia inadmisibilităţii, deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, astfel recunoscut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat dacă interdicţia de acces direct instituită prin legile speciale în promovarea acţiunii de drept comun este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele condiţii: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanţa sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporţionalitate.

Or, în speţă, limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998 conduc la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru argumente ce nu au fost analizate în niciun mod de instanţa de apel: limitarea nu poate fi justificată prin argumentul că „ar servi scopului securităţii juridice” (invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie de către instanţa învestită ca soluţionarea cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii importante ale activităţii judiciare nu aduce atingere dreptului şi îndatoririi instanţelor inferioare de a examina în totală independenţă cauzele concrete ce le sunt deduse soluţionării); atingerea adusă substanţei dreptului este suficientă în practica C.E.D.O. pentru a înlătura şi examinarea criteriului proporţionalităţii şi a considera că este încălcat art. 6 din Convenţie (c.Faimblat contra României). Ca atare, în speţă este necesară analiza concretă a raportului de proporţionalitate prin raportare şi la situaţia reclamanţilor şi autorilor lor, nevoiţi să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile ce le asigurau locuinţă şi venituri.

În cauză, mai mult, instanţa de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenţia şi a rezolva conflictul dintre legile interne şi reglementările internaţionale nu a avut în vedere art. 20 din Constituţia României şi nici nu a analizat modul în care se putea face aplicarea de către judecătorul naţional a Recomandării din 2004 (5) a Comitetului de Miniştri.

5) Hotărârea s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra obligativităţii deciziei pronunţate în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate.

Recurenţii arată că, pe de o parte, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia, deşi aceştia au invocat situaţia de excepţie privind admisibilitatea revendicării statuată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, că problema admisibilităţii acţiunii pendinte a primit o soluţionare nuanţată din partea instanţei supreme, în sensul că nu în toate situaţiile existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, ceea ce ar fi obligat instanţa de judecată să se pronunţe mai întâi asupra nevalabilităţii titlului statului, pentru a putea stabili dacă reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei. Astfel, hotărârea instanţei de apel este şi contradictorie: deşi reţine în considerente paragraful privind posibilitatea înlăturării legii speciale şi a formulării revendicării, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanţa refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepţie de la regula de principiu enunţată în decizie.

Ca şi argumente în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, recurenţii susţin neanalizarea apărărilor lor legale de admisibilitatea acţiunii în revendicare în virtutea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă legii interne, dar şi încălcarea unor dispoziţii legale şi drepturi: art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul de nediscriminare, consacrat şi prin Protocolul nr. 12 la Convenţie. În opinia acestora, a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate şi a o aplica ca justificare a respingerii unor acţiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

6) Eronat a reţinut instanţa de apel că recurenţii nu ar avea un bun în sensul Convenţiei, cu înlăturarea efectelor jurisprudenţei anterioare hotărârii în cauza Atanasiu contra României. Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele hotărârii din cauza Viaşu contra României, cu referire la restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea Convenţiei.

Recurenţii mai susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra efectelor pe care le-ar putea avea asupra existenţei „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1 alin. (5) şi (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997.

O asemenea consacrare legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară şi care implică pronunţarea asupra primului capăt al acţiunii generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Or, prin soluţia instanţei de apel s-a negat aceste mijloc de acţiune reglementat expres şi care reprezenta o recunoaştere a faptului că asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la proprietate de către persoana deposedată în aceste condiţii.

În cauză, reclamanţii sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau recunoaşterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (5) şi (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor recunoaşteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 484 din 13 februarie 2014 a respins recursul, ca nefondat.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

1. În prima critică, fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii critică lipsa considerentelor în ceea ce priveşte greşita inversare a analizei celor două capete de cerere, din perspectiva celui principal, respectiv accesoriu, cu încălcarea principiului disponibilităţii, dar şi nepronunţarea în legătură cu: existenţa excepţiilor de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel statuate prin Decizia nr. 33/2008, cu apărările asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, în virtutea primordialităţii dispoziţiilor convenţionale, cu considerentele ce vizează încălcarea dreptului de acces la instanţă, a dreptului la nediscriminare şi la respectarea proprietăţii prin raportare şi la Recomandarea din 2004 (5) a Comitetului de Miniştri.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanţii, în condiţiile în care nu au justificat existenţa unui bun în patrimoniul lor, dobândit anterior promovării acţiunii pendinte, nu justifică un interes practic la acest moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, condiţie de fond, esenţială a acţiunii.

Instanţa de apel a apreciat, totodată, că soluţia asupra capătului de cerere privind revendicarea nu putea fi influenţată de soluţia asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte, însăşi legea specială defineşte noţiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanţii nu au înfăţişat o hotărâre executorie, prin care să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură să permită instanţei de judecată să analizeze cererea de revendicare din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Procedând în acest sens instanţa de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care a fost învestită, aceasta deoarece avea obligaţia să răspundă în concret celor două pretenţii ale reclamanţilor, iar nu să dezvolte considerente în legătură cu fiecare argument expus în cererea de apel.

De altfel, ordinea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă criticilor din apel nu influenţează soluţia adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, faţă de obiectul acţiunii, la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la jurisprudenţa C.E.D.O. în materia restituirii/revendicării imobilelor naţionalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, şi anume existenţa excepţiilor de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare statuate prin R.I.L., situaţiile în care se aplică prioritar prevederile convenţionale, încălcarea dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse judecăţii.

Reţinând situaţia de fapt în raport de probatoriul administrat, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt incidente situaţiile de excepţie invocate, că reclamanţii, deşi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, nu au făcut dovezi, pentru a le fi aplicabile prioritar reglementările internaţionale, dar şi că accesul la justiţie, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat reclamanţilor în măsura în care aceştia ar fi urmat procedura legii speciale, sens în care nu se justifică referirea la principiul nediscriminării.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs nu se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2) Cea de-a doua critică susţinută de recurenţi priveşte interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în condiţiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanţe s-au pronunţat asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite, dar şi pentru că aceleaşi instanţe s-au raportat la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ce nu sunt aplicabile în speţă, în acest fel reţinând motive străine de natura pricinii.

În primul rând, Înalta Curte a apreciat că această critică, astfel dezvoltată, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbarea ordinii de soluţionare a petitelor acţiunii neputând viza natura juridică sau conţinutul actului juridic dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât cererea de faţă nici nu priveşte o astfel de situaţie.

În al doilea rând, Înalta Curte a constatat că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii (caz în care ar fi fost incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât instanţa de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, analizând temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

În final, Înalta Curte a constatat că reţinerea unor argumente străine de natura pricinii ar putea face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi, în acest context, că instanţa de apel a argumentat, în mod corect, de altfel, că reclamanţii se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional şi de practica C.E.D.O., dar nu se află în situaţiile de excepţie recunoscute, neavând un bun. Trimiterea greşită la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care imobilul se află în continuare în patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanţi să facă dovada existenţei bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii C.E.D.O.

În consecinţă, critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a considerat a fi nefondată.

3) Cel de-al treilea motiv de recurs, expus în susţinerea sa prin mai multe argumente, relativ la încălcarea şi aplicare greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat.

În condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie ori nu au obţinut anterior litigiului de faţă o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deţinerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanţele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenţionale.

Soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părţile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O., satisfacerea pretenţiilor lor legate de imobil şi situaţii ce cad sub incidenţa legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală, principiul prevalenţei normelor convenţionale faţă de cele interne, naţionale.

Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situaţie, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Or, în speţa de faţă, reclamanţii nu se află în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.

În măsura în care, pe fond, acţiunea în revendicare a fost analizată şi din perspectiva protecţiei unui bun actual, reclamanţii nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că în speţă nu se poate vorbi de vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001 şi dreptul european (art. 6 din Convenţie; art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi, ca atare, nici încălcarea textelor din Constituţie invocate, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi art. 21 din Constituţia României, reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenţi.

Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenţii nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.

Recurenţii au precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulate în baza Codului civil, după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară.

Înalta Curte a constatat că premisele de la care a pornit C.E.D.O. în hotărârea menţionată nu se regăsesc în speţă, deoarece reclamanţii din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluţionarea acesteia, să introducă pe rolul instanţelor de judecată o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalităţii naţionalizării din anul 1950. Instanţa le-a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivând că aceştia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevalabilităţii titlului statului.

În aceste condiţii, dată fiind situaţia de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a cauzelor.

În cauză, deşi fac referiri la o serie de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O., recurenţii ignoră dezlegarea dată de instanţa europeană în cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în legătură cu existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140).

În ce priveşte simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în aceeaşi cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiţionat de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

Or, reclamanţii nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative şi obţinerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

În acelaşi timp, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu confirmase dreptul reclamanților, în aşa fel încât aceştia să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale şi să se adreseze instanţei de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l aveau, de fapt, în patrimoniu.

De aceea, aplicarea directă a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce-i priveşte, astfel cum pretind recurenţii, nu putea avea drept consecinţă constatarea existenţei unui bun în patrimoniul acestora, ci, dimpotrivă, inexistenţa dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare.

Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, trimiterea la cauza Ilie Şerban împotriva României nu vine să întărească apărările recurenţilor în privinţa soluţiei date cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, întrucât nu se constată un reviriment al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia revendicării bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, datorat unei noi interpretări a legii, de natură a duce la încălcarea art. 6.1 din Convenţie.

Recurenţii au susţinut şi faptul că accesul liber la instanţă a fost încălcat prin soluţionarea acţiunii în revendicare pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât timp instanţa de apel nu a analizat dacă interdicţia instituită prin legile speciale în promovarea acţiunii de drept comun este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.

Înalta Curte a constatat că, în aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurenţii nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speţă, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a imobilului, reclamanţii nu au mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au folosit procedura specială reglementată de legii speciale, cum s-a arătat anterior.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acţiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludată.

În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat, Înalta Curte a constatat că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.

Mai mult, în speţă, recurenţii au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurenţii nu au dovedit că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se pot bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.

Analizând principiile incidente în materia acţiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenţei recente a C.E.D.O. în hotărârea pilot Măria Atanasiu ş.a, contra României, aplicabilă, pentru identitate de raţiune, în toate situaţiile în care bunul în litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte a reţinut că reclamanţii nu deţin în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în acţiunea pendinte.

După finalizarea procesului de adoptare a legislaţiei speciale de reparaţie la data de 14 februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C. civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acţiune în revendicare, nu este suficientă promovarea unei acţiuni împotriva statului în constatarea dreptului de proprietate, ci este necesară obţinerea, în prealabil, a unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti în care să se fi dispus expres restituirea bunului.

În speţă, reclamanţii nu se pot legitima ca titulari actuali ai dreptului a cărui protecţie au solicitat-o prin acţiunea în revendicare de drept comun promovată, având în vedere că titlul vechi al antecesorului nu mai are forţă juridică în dovedirea dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de către stat.

Faţă de statuările C.E.D.O. în decizia pilot citată, Înalta Curte a reţinut că, atâta vreme cât nu deţin o astfel de dispoziţie de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat, reclamanţii nu pot fi identificaţi ca titulari ai dreptului de proprietate în baza căruia să se poată prevala de un bun actual care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei.

În aceste condiţii, Înalta Curte, faţă de considerentele în fapt şi în drept ale instanţelor anterioare, a constatat că analiza cererii de revendicare a privit fondul acesteia, iar nu excepţia de inadmisibilitate, astfel încât recurenţii să fie în mod direct prejudiciaţi.

Instanţa de apel a verificat şi în ce măsură există o suprapunere între câmpul de reglementare al legii speciale şi cel al C. civ., a statuat asupra compatibilităţii normelor interne speciale cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recunoscând astfel posibilitatea reclamanţilor de a utiliza procedura de drept comun şi de a avea câştig de cauză în situaţia în care justifică existenţa în patrimoniul lor a unui bun actual.

Asupra necesităţii de a se ţine seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul soluţionării acţiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte, care nu ar mai putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor după regulile clasice aplicabile acţiunilor în revendicare de drept comun, a statuat aceeaşi Deciziei nr. 33/2008, astfel că argumentul că normele Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de faţă, ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie care se aplică cu prioritate este unul eronat.

Acest text convenţional nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip de acţiune în justiţie, fie şi dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de proprietate, iar pentru invocarea beneficiului său, reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniu lor a unui bun actual - în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum aceasta a fost nuanţată prin decizia pilot din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României - a cărui existenţă să-şi aibă originea într-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care instanţele judecătoreşti să fi recunoscut acestora calitatea de proprietari şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Recurenţii reclamanţi nu au explicat de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să se aplice prioritar în concurs cu legea naţională, în condiţiile în care aceştia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot plânge - aşa cum au făcut-o alţi foşti proprietari din jurisprudenţa instanţei europene evocată prin motivele de recurs - de absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii cuvenite şi recunoscute în baza legii speciale şi în condiţiile în care, în mod constant, C.E.D.O. a recunoscut dreptul suveran al statelor de a adopta legi reparatorii, de a stabili domeniul de aplicare a acestora şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate. Aceasta întrucât, potrivit instanţei europene, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe şi, cu atât mai puţin, un drept la restituirea în natură în toate cazurile, a însuşi bunului preluat.

Desigur, cunoaşterea principiilor decurgând din jurisprudenţa C.E.D.O. este importantă însă, în acelaşi timp nu pot fi ignorate aceleaşi principii decurgând din jurisprudenţa recentă a instanţei europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ş.a. contra României, pe care le-au menţionat şi aplicat în mod corect instanţele de fond şi care, de altfel, au fundamentat şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ignorată de recurenţi cu ocazia formulării criticilor lor de recurs.

În ceea ce privește imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, Înalta Curte a constatat netemeinicia susținerii formulate. În speță, reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut cum să parcurgă procedura prevăzută de legea specială întrucât nu s-au aflat în România nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât au fost susţinute pentru prima oară prin cererea de apel.

Împotriva deciziei prin care s-a soluţionat recursul, au formulat contestaţie în anulare O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. şi F.R.J.

În susţinerea contestaţiei, au fost formulate următoarele motive:

1. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs 3.1. privind încălcarea principiului disponibilităţii in sensul inversării ordinii de soluţionare a capetelor de cerere cu care instanţa a fost învestită.

Instanţa de recurs a reţine doar că această critică nu ar fi încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aşa cum indicaseră recurenţii, ci in motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Deşi recalifică acest motiv de recurs, instanţa nu se pronunţă in concret asupra lui.

Recalificarea si reîncadrarea acestuia intr-un alt motiv de casare de către instanţa de recurs nu excludea analiza lui pe fond, adică pe verificarea în concret a modului în care s-a încălcat principiul disponibilităţii.

2. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 5.1. al recursului (pag. 7) prin care se invocă încălcarea dreptului de acces la justiţie din perspectiva incompatibilităţii art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta sa relevanta in aceasta materie.

Motivul implica o analiză concretă dacă, prin soluţia pronunţată, dreptul de acces al reclamanţilor este atins în substanţa sa, dacă are un scop legitim şi dacă există un raport de proporţionalitate.

Susţin că, sub acest aspect, au invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat dacă interdicţia de acces direct instituită prin legile speciale (art. 6, alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46, alin. (4) din Legea nr. 10/2001) in promovarea acţiunii in revendicare de drept comun este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.

Instanţa de recurs a răspuns în mod generic şi în abstract pe aspectele privind încălcarea dreptului de acces, o motivare a înlăturării acestei critici presupunând prezentarea argumentelor pentru care ar fi fost îndeplinite criteriile Ashingdane şi limitarea accesului la instanţă ar fi fost deci justificată.

Analiza in concreto a limitării dreptului de acces la o instanţă ar fi trebuit să constate dacă limitarea accesului la instanţă în materia revendicării si constatării nevalabilităţii titlului statului instituită prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998, reflectată în soluţia pronunţată în cauză, era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi dacă prin această limitare se aducea atingere in substanţa sa drepturilor contestatorilor.

3. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 6.4. al recursului (pag. 12) prin care am arătat ca instanţa de apel a încălcat disp. art. 329 C. proc. civ. care statuează asupra obligativităţii deciziei pronunţate in interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate in raport de invocarea incidenţei situaţiei de excepţie privind admisibilitatea revendicării statuată prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată in interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nu poate fi considerat că instanţa de recurs ar fi răspuns la această critică doar prin enunţarea generică de la pag. 17 din considerentele hotărârii in care se retine fără nicio justificare clară că :" or, in speţa de faţă, reclamanţii nu se afla in niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun in sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul in litigiu".

Or, tocmai acest lucru făcea obiectul judecaţii, iar instanţa a refuzat să judece intr-un veritabil act de denegare de dreptate.

Având în vedere că fusese formulat un motiv de recurs privind refuzul instanţei de apel să verifice pe fond dacă, în speţă exista o situaţie de excepţie, dintre cele reglementate prin Decizia nr. 33/2007, iar instanţa de recurs considerase că a existat motivarea pe acest aspect, se impunea in aceste condiţii ca, in motivarea deciziei date in recurs să se regăsească răspunsul instanţei de recurs la critica concretă privind verificarea îndeplinirii cumulative a celor două condiţii pentru situaţia de excepţie prevăzută de Decizia nr. 33/2008.

Instanţa de recurs nu a motivat de ce reclamanţii nu s-ar fi aflat in această situaţie de excepţie, iar în măsura in care ar fi considerat că această situaţie de excepţie nu ar fi fost incidentă, ar fi trebuit să analizeze şi să argumenteze al cui drept de proprietate ar fi fost încălcat prin admiterea acţiunii şi dacă admiterea acţiunii ar fi generat o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice în raport de situaţia concretă a bunului.

Reţinerea in considerente doar a unei motivări generice, de trimitere la hotărârea in cauza Măria Atanasiu c. României şi a prevederilor acesteia privind noţiunea de „bun" nu era suficientă, deoarece noţiunea de „bun" in definirea dată de această hotărâre se referea la situaţia concretă în care exista notificare în baza Legii nr. 10/2001.

4. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs nr. 8.1., prin care s-a invocat încălcarea dreptului la nediscriminare al recurenţilor prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. si de dispoziţiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O.

Instanţa de recurs nu a răspuns la aceasta critică, care implica o analiză concretă a condiţiilor în care, prin soluţia dată în cauză, contestatorii sunt discriminaţi in posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate.

5.Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs nr. 9.1., prin care s-a invocat incidenţa efectelor hotărârii Viasu c. României şi efectele recunoaşterii bunului de către stat prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 si art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (5) și (6) din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 si modificate prin H.G. nr. 11/1997.

Pronunţarea asupra acestei critici era necesară pentru analiza noţiunii de „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. şi a legislaţiei interne.

Or, instanţa de recurs nu a constatat netemeinicia acestui motiv de recurs în sensul că recunoaşterea legislativă a dreptului de acces la instanţă (prin formularea acţiunii in revendicare) pentru imobilele care nu au intrat in sfera de aplicare a acestor legi speciale era de natură să genereze un nou drept pentru reclamanţi şi care ar fi fost raportul între aceste norme si admisibilitatea acţiunii.

Nepronunţarea instanţei de recurs asupra acestor critici constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil, in sensul prevederilor art, 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând contestaţia în anulare din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.

Textul de lege sus-menţionat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar şi în parte, procesul, iar nu argumentele enunţate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susţin şi asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conţinutul său, mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

Dintre motivele de recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform susţinerilor expuse în cadrul contestaţiei în anulare (pct. 3.1), primul este acela privind încălcarea principiului disponibilităţii în sensul inversării ordinii de soluţionare a capetelor de cerere cu care instanţa a fost învestită.

Această critică a fost formulată în primele două motive de recurs, iar instanţa a răspuns acesteia argumentat arătând că „ordinea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă criticilor din apel nu influenţează soluţia adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, faţă de obiectul acţiunii, la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la jurisprudenţa C.E.D.O. în materia restituirii/revendicării imobilelor naţionalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, şi anume existenţa excepţiilor de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare statuate prin R.I.L., situaţiile în care se aplică prioritar prevederile convenţionale, încălcarea dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse judecăţii”.

Contestatorii susţin că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs prin care s-a invocat încălcarea dreptului de acces la justiţie din perspectiva incompatibilităţii art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând critica formulată de recurenţi pe acest aspect, instanţa de recurs a constatat că instanţele de fond au procedat prioritar la verificarea titlului invocat de către reclamanţi şi au statuat că după apariţia Legii nr. 10/2001 singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a acestei legi este cea prevăzută de însuşi acest act normativ.

De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în vedere argumentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, reclamanţii nu mai aveau deschisă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât exista o lege naţională specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie.

Instanţa de recurs, cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamanţii nu au un “bun” în sensul Convenţiei.

Cu referire la susţinerea potrivit căreia, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la critica potrivit căreia reclamanţii s-ar afla într-o situaţie de excepţie, dintre cele reglementate prin decizia nr. 33/2008, se reţine că şi această susţinere este nefondată.

Faptul că instanţa a constatat că recurenţii nu se află în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun in sensul Convenţiei, întrucât nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul in litigiu, nu înseamnă că instanţa nu a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită.

Argumentul instanţei de recurs a fost unul de principiu, decurgând din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căruia doar în situaţia în care partea ar fi avut un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie, adică ar fi existat o hotărâre judecătorească anterioară prin care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, aceasta ar fi fost de natură să facă admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun şi după apariţia legii speciale.

În ce priveşte ultimele două motive ale contestaţiei, formulate în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs prin care s-a invocat încălcarea dreptului la nediscriminare al recurenţilor prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. si de dispoziţiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O., precum şi incidenţa efectelor hotărârii Viasu c. României, se reţine că şi acestea sunt nefondate.

În analiza acestor critici, instanţa a reţinut că nu pot fi ignorate principiile decurgând din jurisprudenţa recentă a instanţei europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ş.a. contra României, pe care le-au menţionat şi aplicat în mod corect instanţele de fond şi care, de altfel, au fundamentat şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că instanţa a grupat argumentele recurenţilor şi le-a răspuns printr-un considerent comun nu înseamnă că nu a dezlegat juridic chestiunea de drept cu care a fost învestită, întrucât în analiza acestora, instanţa nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţii, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivele de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, strâns legate de desluşirea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, reţinându-se criteriile obiective pe baza cărora a pronunţat soluţia.

În ce priveşte motivul privind neanalizarea de către instanţa de recurs a principiului discriminării, se reţine că acesta viza hotărârea de fond, astfel încât nu putea forma obiect al analizei în recurs.

Se constată astfel că, în realitate, contestatorii sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs, însă instanţa învestită cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În aceste sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reamintit făptui că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza Mitrea contra României, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

În acelaşi sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de Ia acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase" (cauza Sebastian Taub c. României, Hotărârea din 12 octombrie 2008) .

Cum criticile formulate de contestatori nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, faţă de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. şi F.R.J. împotriva Deciziei civile nr. 484 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2506/2014. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 3101/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil: