ICCJ. Decizia nr. 3159/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3159/2014
Dosar nr. 20110/300/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 13 noiembrie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
La data de 17 iulie 2014, T.B.O., executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat încuviinţarea executării silite a debitorului C.V., în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 4599 din 2 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. 4820/306/2013, la cererea creditoarei E. SRL Sibiu.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5032 din 22 iulie 2014, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 17 iunie 2014 s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stabileau ca instanţă de executare judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, sunt neconstituţionale.
Totodată, a apreciat că potrivit art. 107 C. proc. civ., instanţa competentă să judece cererea de încuviinţare a executării silite este instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului şi, întrucât, în speţă, debitorul îşi are domiciliul în sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9970 din 29 septembrie 2014, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Pentru a se pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că, în situaţia declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 650 C. proc. civ., devin aplicabile în speţă dispoziţiile art. 528 alin. (1) C. proc. civ., astfel că instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de încuviinţare executare silită este instanţa care a emis titlu titlul executoriu, respectiv Judecătoria Sibiu.
Astfel învestită, Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 6529 din 29 octombrie 2014 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competenţa de soluţionarea a cererii de încuviinţare executare silită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte în vederea stabilirii regulatorului de competenţă.
Argumentele Judecătoriei Sibiu au fost acelea că în condiţiile în care decizia de neconstituţionalitate a lipsit de eficacitate dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu devin aplicabile dispoziţiile art. 528 C. proc. civ., care reglementează cu caracter general competenţa în materia cererilor necontencioase, având în vedere că pentru cazul cererilor de încuviinţare a executării silite există o competenţă specială prevăzută de art. 665 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanţei de executare.
În lipsa unei definiţii legale privind noţiunea de instanţă de executare, revine instanţei sarcina de a o interpreta.
Judecătoria Sibiu a apreciat că singurul element relevat de parte care poate contribui la aflarea competenţei teritoriale este cel legat de domiciliul debitorului, astfel încât aceasta este instanţa de executare competentă să soluţioneze cererea.
Având în vedere locul situării domiciliului debitorului care este în Bucureşti, sectorul 2, Judecătoria Sibiu a considerat că Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite ce face obiectul litigiului de faţă.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 373 alin. (3) C. proc. civ. -1865 stabileau competenţa în materia încuviinţării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terţilor popriţi.
Noul C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - a propus eliminarea competenţei multiple a instanţelor de executare, introducând un criteriu uşor de stabilit, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 819 C. proc. civ. când se urmăreşte executarea unui bun imobil precum şi în cazul în care legea prevede altfel.
Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) C. proc. civ., conţinea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529/16 iulie 2014, s-a constatat că dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.
Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din ştampila de înregistrare a cererii introductive - dosar Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, data solicitării de încuviinţare a executării silite este 17 iulie 2014.
Prin urmare, la data sesizării instanţei - 17 iulie 2014, prevederile art. 650 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. erau declarate neconstituţionale, astfel încât instanţă de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc.
În această situaţie, s-ar putea aprecia că îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei declarate neconstituţionale, situaţie în care prin „instanţa de executare” s-ar înţelege instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.
În aceeaşi măsură, însă, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale declararea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispoziţiilor anterioare abrogate, ţinând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectă prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.
Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea neconstituţională, nu se poate reveni la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită. În acest sens, pledează dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că singura soluţie care se impune este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc. civ. şi avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care “(…) executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare (...)”.
Se reţine că stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului este în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 665 alin. (2) şi art. 713 alin. (2) consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare.
Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului C.V. este în Bucureşti, Şoseaua P., Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, judecătorie în circumscripţia căreia se află sediul debitorului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3158/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3289/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
