ICCJ. Decizia nr. 3167/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3167/2014

Dosar nr. 39511/3/2008*

Şedinţa publică din 14 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39511/3/2008, reclamanta L.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul N.V., constatarea nulităţii absolute a contractului din data de 01 noiembrie 2003 şi a anexei la acest contract.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esenţă, că obiectul contractului este ilicit, deoarece art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 interzice expres renunţarea şi înstrăinarea drepturilor morale. Or, prin contract se renunţă tocmai la drepturile morale conferite persoanei a cărei imagine este reprezentată în portret sau fotografie, prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege.

De asemenea, obiectul contractului atacat nu este determinat, deoarece nu este posibil ca cineva să renunţe la un drept viitor „de reprezentare”; în acest sens, dispoziţiile imperative ale art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 confirmă că, ori de câte ori persoana reprezentată într-un portret se consideră prejudiciată, poate solicita repararea prejudiciului.

S-a mai susţinut că atât contractul, cât şi anexa, nu respectă dispoziţiile art. 39 şi art. 41 din Legea nr. 8/1996, întrucât nu cuprinde menţiunile obligatorii ale unui contract de cesiune al drepturilor patrimoniale, iar art. 1 din contractul atacat reprezintă o cesiune a drepturilor patrimoniale asupra operelor viitoare legate de fotografiile persoanei reprezentate, ceea ce, conform dispoziţiilor art. 41 alin. (2), se sancţionează cu nulitatea absolută.

Reclamanta a făcut referire, în drept, şi la prevederile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; art. 5, 963, 966 şi 968 C. civ.; art. 30 alin. 6 şi 8 din Constituţia României.

Prin sentinţa nr. 191 din 10 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea ca fiind prescrisă, admiţându-se excepţia cu acest obiect.

Prin Decizia nr. 224 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat între părţi pentru nevalabilitatea cauzei, a obiectului şi încălcarea dispoziţiilor imperative a Legii nr. 8/1996, însă a soluţionat o cerere de anulare pentru vicierea consimţământului prin eroare, cerere cu care nu a fost legal învestită, această viciere a consimţământului nefiind invocată de reclamantă, ea fiind doar indicată de pârât, ca o posibilă cauză de nulitate relativă, în raport cu această cauză, invocându-se şi prescripţia.

S-a mai reţinut că prima instanţă, fără a pune în discuţia părţilor calificarea cererii de chemare în judecată în raport de susţinerile pârâtului, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act sau o cerere în anulare, a soluţionat cererea ca fiind una în anulare, aplicând o sancţiune specifică acestui din urmă tip de cerere.

A fost încălcat astfel principiul contradictorialităţii sub aspectul arătat, însă şi sub un alt aspect, întrucât s-a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocat prin întâmpinare şi a soluţionat cererea prin raportare la această excepţie. Însă, în considerentele sentinţei s-au analizat şi aspectele legate de fondul cererii cu care a fost învestită, fără însă ca părţile să fi avut posibilitatea să pună concluzii pe aceste aspecte.

Prin Decizia nr. 491 din 25 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39511/3/2008*, iar prin sentinţa nr. 571 din 20 martie 2012, această instanţă a respins ca nefondată acţiunea.

Tribunalul a reţinut că reclamanta şi-a exprimat consimţământul în vederea utilizării fotografiilor conţinând imaginea sa, încheind cu pârâtul contractul din data de 01 noiembrie 2003 şi anexa acestui contract, acte a căror valabilitate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu.

Prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine lipsa cauzei actelor juridice încheiate de reclamantă şi pârât, cu privire la care se susţine incidenţa sancţiunii nulităţii absolute. Lipsa cauzei nu se poate datora decât lipsei voinţei părţilor cocontractante de a se angaja juridic, lipsei scopului juridic la încheierea actului. Acest scop nu a lipsit însă, ci dimpotrivă părţile au avut reprezentarea contraprestaţiilor urmărire, specifice actului juridic încheiat, cedarea - cesionarea drepturilor enumerate la art. 1 din contract şi la lit. a) a anexei la contract în schimbul realizării unor fotografii în interesul personal al reclamantei şi, corespunzător, obţinerea acordului persoanei reprezentate în vederea utilizării operei fotografice realizate.

În aplicarea art. 967 C. civ., existenţa cauzei este prezumată chiar dacă înscrisul constatator al actului juridic nu cuprinde o menţiune expresă în acest sens. În speţă, îi revenea reclamantei obligaţia de a aproba inexistenţa cauzei celor două acte juridice, dovezile administrate neconfirmând însă o atare concluzie.

Totodată, s-a constatat că această cauză este licită, reclamanta nedovedind existenţa vreunei neconcordanţe cu dispoziţiile legale. Astfel, din probatoriul administrat nu a rezultat că scopul mediat urmărit de pârât prin încheierea actelor juridice în discuţie ar fi neconform legii ori contrar bunelor moravuri şi ordinii publice.

Nu a fost reţinută nici încălcarea prevederilor art. 39 şi art. 41 ori ale art. 11 din Legea nr. 8/1996, întrucât reclamanta nu are calitatea de autor al operei fotografice la care se referă art. 7 lit. f), în sensul art. 3 din actul normativ de referinţă şi, prin urmare, nu este titularul drepturilor morale şi patrimoniale de autor conferite de art. 10 şi art. 12 din Lege.

În aceste circumstanţe, s-a constatat valabilitatea convenţiei încheiate între părţi la data de 1 noiembrie 2003 şi a anexei la aceasta.

Prin Decizia nr. 97 din 9 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă L.A.M.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii îl constituie solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului încheiat cu pârâtul la 1 noiembrie 2003, fiind invocate mai multe motive care, în opinia acesteia, atrag sancţiunea nulităţii acestui act juridic.

În privinţa motivului de nulitate constând în lipsa cauzei, curtea a notat, în primul rând, că lipsa unei contraprestaţii în bani menţionată în contractul în discuţie nu echivalează, de plano, cu lipsa cauzei actului juridic, deoarece acesta nu este, prin esenţa sa, un act cu titlu oneros, astfel încât scopul imediat avut în vedere de reclamantă putea fi şi altul decât primirea unei prestaţii în bani. Aceasta a fost raţiunea avută în vedere de prima instanţă, când a atribuit reclamantei intenţia dobândirii unor fotografii în care să fie reprezentată.

Întrucât, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ. 1864, cauza este prezumată până la proba contrară, revenea reclamantei sarcina de a dovedi inexistenţa cauzei în ceea ce o priveşte, nefiind necesar ca actul juridic să prevadă expres cauza încheierii sale de către părţi.

Or, reclamanta nu a dovedit caracterul ilicit al acestuia ori, eventual, lipsa sa, dimpotrivă, a susţinut prin cererea introductivă şi prin cererea de apel că a dorit să facă fotografiile în discuţie pentru a evidenţia ornamentele pentru păr create de prietena sa, astfel încât curtea a constatat că, în mod corect, a reţinut tribunalul existenţa cauzei, constând în prefigurarea de către reclamantă a obţinerii fotografiilor în discuţie.

În ceea ce priveşte lipsa obiectului contractului a cărui nulitate se invocă, sub un prim aspect, reclamanta consideră că ineficacitatea actului este atrasă de clauza potrivit căreia renunţarea sa la necesitatea acordării consimţământului la orice utilizare viitoare a fotografiilor, pe o perioadă nedeterminată, „este evident în afara circuitului civil”.

Cu excepţia situaţiei în care o asemenea clauză este interzisă de lege, ilicitul său nu poate fi reţinut doar pe baza evidenţei afirmate de apelantă.

Sub un alt aspect, reclamanta a susţinut nulitatea contractului pentru motivul că obiectul acestuia nu este determinat sau determinabil, deoarece nu se poate renunţa la un drept viitor de copyright şi/sau de folosinţă, publicare portrete fotografice.

Curtea a reţinut că prevederea contractuală în discuţie, cuprinsă la lit. a din anexa actului, nu conţine renunţarea la un drept viitor al reclamantei, ci la un drept actual de a autoriza sau de a se opune unei folosiri viitoare, dreptul existând de la momentul creării fotografiilor.

Nu rezultă din argumentarea reclamantei motivul pentru care o obiectul contractului ar fi netederminat sau nedeterminabil prin prisma împrejurării că se referă la utilizări viitoare ale operelor fotografice în care reclamanta este reprezentată. Dimpotrivă, fiind determinate operele în privinţa cărora s-a încheiat contractul şi drepturile cu privire la care a dispus reclamanta, este determinat şi obiectul convenţiei.

Împrejurarea că operele fotografice în discuţie nu sunt individualizate în contract nu a fost invocată prin cererea introductivă, astfel încât, ca motiv distinct de nulitate, nu putea fi adus în discuţie direct în apel, faţă de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Chiar dacă se consideră această susţinere ca fiind doar un argument în sprijinul unei cauze de nulitate deja invocate (caracterul nedeterminat al obiectului), curtea a constatat că acesta este nefondat, deoarece contractul încheiat între părţi priveşte exclusiv operele fotografice avute în vedere de părţi, iar actele de utilizare posibil a fi realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere fotografice decât cele pentru care părţile au convenit nu sunt acoperite de clauzele acestuia, ele putând fi sancţionate în condiţiile legii.

Curtea a respins şi critica privind nulitatea contractului pentru motivul că înstrăinarea drepturilor morale este interzisă de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, întrucât se bazează pe asimilarea greşită cu un drept de autor a dreptului moral menţionat la art. 90, acela al persoanei reprezentate într-o fotografie (portret) de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa.

Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret nu are natura unui drept de autor, ci este un drept distinct, recunoscut special prin textul amintit şi care decurge din dreptul fundamental la imagine al persoanei.

Este adevărat că el este un drept de autor în accepţiunea art. 10 (la care trimite art. 90), dar atunci când priveşte titularul unei opere, nu şi atunci când este recunoscut în favoarea persoanei reprezentate într-un portret.

În privinţa interdicţiei cuprinse în art. 11, curtea a constatat că aceasta se referă exclusiv la drepturile morale de autor, nu şi la alte drepturi recunoscute de lege, cum este cel prevăzut de art. 90.

Concluzia este sprijinită de un argument de topică a textului, acesta fiind situat imediat după art. 10, care reglementează drepturile morale de autor, precum şi din economia reglementării, alineatul al doilea al art. 11 referindu-se clar la drepturile de autor menţionate la art. 10.

Pe de altă parte, art. 90 reprezintă o normă de trimitere, care însă nu schimbă natura dreptului recunoscut, într-un drept de autor, deoarece titularul acestuia nu are calitatea de autor.

În aceste coordonate, care completează raţionamentul primei instanţe, curtea a constatat că, în mod corect, s-a reţinut că reclamanta nu este titulara unui drept moral de autor, ci numai a unui drept moral de respectare a integrităţii portretului ce o reprezintă şi, prin urmare, interdicţia cuprinsă în art. 11, ce se aplică numai drepturilor morale de autor, nu operează şi în privinţa dreptului său, recunoscut de art. 90 din Lege.

Legat de această chestiune, curtea a reţinut ca nefondat argumentul apelantei în sensul recunoaşterii în doctrină a dreptului la inviolabilitatea operei al persoanei reprezentate într-un portret ca drept moral, acest aspect nefiind contestat de instanţă, întrucât nici autorii citaţi în motivele de apel nu au calificat acest drept ca un drept de autor, ci ca un drept moral sui generis.

Curtea a constatat ca fiind nefondată şi critica referitoare la încălcarea art. 39 şi art. 41 din Legea nr. 8/1996.

Pe de o parte, aceste norme nu sunt aplicabile contractului încheiat între părţi, deoarece reclamanta nu este titularul unor drepturi de autor, pentru ca actul să fie supus regulilor de fond şi de formă cuprinse în aceste norme.

Pe de altă parte, apelanta reclamantă aduce în discuţie în mod lipsit de relevanţă prevederile art. 88 alin. (2) din Lege, care instituie condiţiile în care utilizarea operei ce conţine un portret este posibilă fără consimţământul persoanei reprezentate.

Similar celor deja reţinute, şi dreptul (patrimonial) de a se opune la reproducerea sau la utilizarea operei ce conţine portretul său este un drept aparte şi nu un drept de autor, astfel că nu se poate invoca în privinţa cesiunii acestui drept nerespectarea prevederilor art. 41 din Lege, care se referă exclusiv la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Legat de acest aspect, apar ca nerelevante şi probele administrate sub aspectul incidenţei normei de excepţie de la regula obţinerii consimţământului persoanei reprezentate în portret, mai ales că nu se pune problema încălcării unei obligaţii legale sau contractuale de către pârât, ci a valabilităţii actului încheiat între părţi.

Astfel cum s-a arătat, reclamanta nu a renunţat la drepturi patrimoniale asupra unor opere viitoare, contractul încheiat privind modul de utilizare în viitoare a operei realizate deja şi care cuprindea portretul său.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.A.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii sub aspectul cauzei actului juridic, reglementate de art. 966 - 968 C. civ., atunci când a reţinut existenţa cauzei motivat de faptul că, în speţă, chiar reclamanta a arătat că a dorit să facă fotografiile pentru a evidenţia ornamentele pentru păr create de prietena sa.

Ţinând cont de faptul că, în sensul C. civ., cauza actului juridic este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, intenţia reclamantei de a face o serie de fotografii în care să fie evidenţiate anumite ornamente de păr, pentru interesul său personal şi al prieteniei, este scopul/cauza actului juridic reprezentat de prestaţia în sine - realizarea fotografiilor, fiind complet diferită şi neavând nicio relevanţă în privinţa cauzei actului juridic privind cedarea drepturilor morale şi patrimoniale deţinute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în aceste fotografii.

Contractul din 1 noiembrie 2003 şi anexa la acesta nu reprezintă contractul prin care părţile au convenit prestarea serviciului de fotografiere a reclamantei, ci este un act prin care, în realitate, se nasc obligaţii exclusiv în favoarea reclamantei, aşa încât dorinţa reclamantei de a realiza fotografiile prin care să fie evidenţiate ornamentele de păr nu poate constitui sub nicio formă cauza actului juridic contestat.

În plus, fiind practic prefigurarea mentală a scopului urmărit, cauza actului este anterioara efectului, ea se realizează înainte şi în vederea încheierii actului. Or, în speţă, contractul şi anexa prin care au fost cedate drepturile asupra fotografiilor au fost încheiate după ce fotografiile au fost realizate, contractul vizând tocmai drepturile legate de aceste fotografii privind evidenţierea ornamentelor de păr, aşa încât aspectele reţinute de către instanţa de apel sunt nelegale.

Esenţial este faptul că fotografiile au fost realizate într-un anumit scop, respectiv pentru evidenţierea ornamentelor de păr, reclamanta înţelegând ca utilizarea acestora să se facă exclusiv în acest scop determinat. Or, contractul din 1 noiembrie 2003 şi anexa la acesta, prin clauzele pe care le cuprind, permit folosirea fotografiilor conţinând portretul reclamantei în orice modalitate şi forma (prelucrare inclusiv video, compoziţii sau forme distorsionate, reproduceri, etc.) şi în orice scop, fără examinarea formei finale de către reclamantă şi fără consimţământul acesteia cu privire la o astfel de utilizare, ceea ce nu reprezintă sub nicio formă prefigurarea mentală a reclamantei la încheierea actului.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta scopul reclamantei de a dobândi anumite fotografii, contraprestaţiile părţilor sunt vădit disproporţionate. Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret aşa cum este reglementat de Legea nr. 8/1996, în corelaţie şi cu prevederile constituţionale privind dreptul la propria imagine, implică atât o latură nepatrimonială, morală, cât şi una patrimonială şi, dată fiind importanţa acestor drepturi care ţin de propria persoană, nu se poate pune semnul echivalenţei între acestea şi presupusul scop al reclamantei de a i se realiza nişte fotografii.

O atare disproporţionalitate între cele două contraprestaţii reţinute de instanţă confirmă faptul că, în realitate, nu poate fi reţinută cauza actului constând în scopul reclamantei de a obţine fotografii în scopuri personale, ceea ce atestă lipsa cauzei actului juridic prin lipsa scopului imediat.

Lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat - elemente ale cauzei actului juridic, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută, cauza fiind o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

2. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii cu privire la obiectul actului juridic.

În primul rând, instanţa nu a făcut o analiză completă, legală şi temeinică a motivelor de apel formulate pe acest aspect, mai mult, criticile nici nu au fost analizate din perspectiva invocată şi argumentată.

Astfel, critica privind faptul că obiectul actului juridic contestat nu este determinat sau determinabil a fost analizată prin raportare la un drept actual de a autoriza sau dea se opune unei folosiri viitoare, dreptul existând de la momentul creării fotografiilor, şi nu la un drept transmis prin contractul din 1 noiembrie 2003.

Instanţa de apel a analizat împrejurarea dacă operele fotografice cu privire la care s-au cedat drepturile sunt sau nu individualizate, apreciind, în mod greşit, că ar reprezenta un motiv distinct de nulitate pus în discuţie pentru prima dată în apel, în contextul art. 294 C. proc. civ.

Caracterul nedeterminat/nedeterminabil al obiectului actului contestat prin prisma faptului că acesta nu identifică operele cu privire la care s-au cedat drepturile a fost un motiv de nulitate invocat de reclamantă în faţa primei instanţe şi pus în dezbaterea contradictorie a părţilor. De altfel, neindividualizarea operelor este un element esenţial în raport de care a fost invocat caracterul ilicit obiectului actului.

Pe de altă parte, în mod nelegal şi ilogic, instanţa de apel a reţinut caracterul determinat al obiectului contractului prin raportare la „operele fotografice avute în vedere de părţi”, care nu au putut fi identificate în concret tocmai pentru ca actul nu le individualizează. În acest context, este nelegală şi împrejurarea reţinută de instanţa de apel, în sensul că actele de utilizare posibil a fi realizate de pârât cu privire la „alte opere fotografice decât cele pentru care părţile au convenit” nu sunt acoperite de clauzele contractului, putând fi sancţionate în condiţiile legii, câtă vreme nu se poate stabili în mod concret care sunt acele opere cu privire la care s-a convenit.

Neavând un obiect determinat sau determinabil în sensul operelor fotografice cu privire la care s-au transmis drepturi prin actele contestate, pârâtul poate dispune de orice portrete fotografice ale reclamantei, invocând acest contract, care reprezintă expresia încălcării limitelor de a dispune cu privire la drepturile personale nepatrimoniale ale unei persoane.

Nu numai că acele fotografii realizate de către pârât pot fi republicate în viitor sub aceeaşi aparenţă de legalitate a contractului, ba mai mult, având în vedere că în contract şi anexă se face vorbire despre publicarea portretelor fotografice ale reclamantei, fără, însă, ca aceste portrete să fie limitate la cele realizate de către pârât, acesta poate utiliza, sub pretextul existenţei contractului din 1 noiembrie 2003 şi a anexei, orice alte portrete fotografice ale reclamantei, chiar nerealizate de acesta, dar care pot ajunge într-un fel sau altul în posesia sa, deci indiferent dacă el este sau nu autorul fotografiilor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul ilicit al contractului şi anexei la acesta din perspectiva transmiterii/renunţării la drepturi morale, instanţa de apel nu a analizat în niciun fel acest motiv de nulitate circumscris prevederilor art. 963 C. civ., potrivit cu care „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”.

Pe de altă parte, contractul are un obiect ilicit şi din perspectiva naturii drepturilor transmise/cedate prin contractul din 1 noiembrie 2003 şi anexa la acesta.

Dincolo de calificarea susţinută în raport de dispoziţiile Legii nr. 8/1996, aceste drepturi cuprind atât o latură patrimonială, cât şi o latură nepatrimonială.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective fără conţinut economic, strâns legate de persoana omului şi care, ca atare, sunt absolute, nesusceptibile de a fi cedate prin acte juridice. În doctrină şi practică se recunoaşte unanim că dreptul la onoare, reputaţie şi imagine se încadrează în această categorie.

Or, prin contractul din 1 noiembrie 2003 şi anexa la acesta se renunţă la drepturi menite a proteja în esenţă imaginea, onoarea şi reputaţia reclamantei ca urmare a utilizării în orice fel, în orice scop şi de către orice persoană a fotografiilor care o reprezintă pe aceasta, renunţarea la drepturi personale nepatrimoniale intim legate de persoana titularului lor neputând face obiectul unui act precum cel contestat în cauză.

3. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 90 din Legea nr. 8/1996, în sensul că a restrâns sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) doar în privinţa drepturilor de autor, nu şi a dreptului recunoscut de art. 90 din Legea nr. 8/1996, cu ignorarea voinţei reale a legiuitorului si a finalităţii reglementarii legale.

Art. 90 face trimitere expresă la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d) din lege, iar această împrejurare denotă voinţa legiuitorului de a recunoaşte în favoarea persoanei reprezentate într-un portret a unui drept moral derivând din această calitate specială a sa. Chiar dacă acest drept nu este un veritabil drept de autor ca cel recunoscut în favoarea autorului unei opere, nu poate fi ignorată voinţa legiuitorului de a proteja în fapt persoana reprezentată prin recunoaşterea în favoarea acesteia a unui drept moral similar dreptului de care se bucură autorul, în aceleaşi condiţii precum toate drepturile morale prevăzute de art. 10 din Legea nr. 8/1996.

Ceea ce este esenţial nu este natura juridică a dreptului prevăzut de art. 90 din Lege, ci regimul său juridic, pe care legiuitorul l-a asimilat celui recunoscut drepturilor morale ale autorului, aşa încât excluderea acestuia din sfera art. 11 alin. (1) este lipsită de orice fundament legal.

În speţă, dreptul recunoscut persoanei reprezentate în fotografie este un drept moral, în privinţa acestei calificări urmând a fi avută în vedere atât trimiterea expresă pe care art. 90 o face la art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privitoare la drepturile morale, precum şi componenta nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei şi a dreptului la imagine al persoanei reprezentate în portret protejat prin art. 90 din legea dreptului de autor.

În atare context, dreptul moral protejat de art. 90 şi art. 10 lit. d) are soarta juridică a drepturilor morale potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, neexistând niciun temei pentru interpretarea restrictivă a acestui text de lege sub aspectul dreptului moral al persoanei reprezentate într-un portret.

De altfel, art. 11 alin. (1) se referă în mod expres la „drepturile morale”, şi nu la „drepturile morale de autor”, aşa cum, în mod nejustificat, a reţinut instanţa de apel, iar faptul că interdicţia cuprinsă în art. 11 alin. (1) este plasată în conţinutul actului normativ imediat după reglementarea drepturilor morale de autor (art. 10) nu prezintă nicio relevanţă în privinţa sferei de aplicabilitate a acestui text de lege prin raportare la art. 90.

De asemenea, faptul că alin. (2) al art. 11 vizează expres drepturile morale de autor prevăzute de art. 10 lit. b) şi d) nu poate fi interpretat sub nicio formă în sensul că interdicţia înstrăinării drepturilor morale prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol ar viza numai drepturile recunoscute autorilor, nu şi persoanei reprezentate într-un portret, în condiţiile în care acest din urmă drept este un drept moral recunoscut ca atare prin legea drepturilor de autor, iar alin. (1) se referă la drepturile morale.

Din interpretarea sistematică şi teleologică a Legii nr. 8/1996 rezultă că legiuitorul a urmărit să asigure protecţie persoanei reprezentate într-o fotografie (portret), recunoscându-i atât un drept patrimonial (consimţământul acestuia la utilizarea operei potrivit art. 88), cât şi un drept moral la inviolabilitatea operei de care se bucură şi autorul unei opere (art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d). Protecţia dreptului moral la inviolabilitate ar fi lipsita de orice finalitate dacă nu s-ar recunoaşte în privinţa acestui drept şi interdicţia înstrăinării potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, legiuitorul recunoscând în mod unitar regimul juridic al drepturilor morale pe care le instituie prin acest act normativ, indiferent că este un drept moral de autor sau un alt drept moral recunoscut de aceeaşi lege.

De altfel, atunci când legiuitorul a înţeles să stabilească prin acelaşi act normativ drepturi cu natură juridică diferită, dar şi cu regim juridic diferit, a făcut-o prin reglementarea separată a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe. Astfel, între cele două categorii de drepturi există o distincţie categorică atât în privinţa naturii, cât şi a regimului juridic, acestea fiind tratate prin actul normativ menţionat în cadrul a două titluri diferite, tocmai prin prisma voinţei legiuitorului de a sublinia diferenţa dintre acestea.

Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret prin art. 90 este însă un drept reglementat în cadrul Titlului I al Legii nr. 8/1996 privitor la drepturile de autor, ceea ce denotă, în mod evident, voinţa legiuitorului de a recunoaşte acestui drept regimul juridic recunoscut drepturilor morale de autor.

În plus, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă aplicarea în reglementarea specială a caracterului inalienabil consacrat de dreptul comun în privinţa oricărui drept personal nepatrimonial, în sfera cărora se înscrie şi dreptul moral la inviolabilitatea operei recunoscut persoanei reprezentate într-un portret.

Pe lângă interpretarea greşită a legii, hotărârea conţine argumente contradictorii, în condiţiile în care, deşi se recunoaşte natura de drept moral, totuşi instanţa a reţinut că un drept moral, personal nepatrimonial, poate face obiectul unei înstrăinări, renunţări.

4. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39, art. 41 şi art. 88 din Legea nr. 8/1996.

Plecând de la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 90 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în sensul calificării dreptului recunoscut persoanei reprezentate într-un portret ca nefiind un drept de autor, instanţa de apel a reţinut implicit şi faptul că prevederile art. 39 şi art. 41 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile contractului, întrucât reclamanta nu este titularul unor drepturi de autor. De asemenea, a apreciat lipsită de relevanţă invocarea art. 88 alin. (2) din Lege. Or, ceea ce este esenţial în cauză este stabilirea regimului juridic pe care legiuitorul a înţeles să îi urmeze drepturile persoanei reprezentate în portret, şi nu calificarea acestora ca fiind sau nu drepturi de autor.

Dreptul instituit în art. 88 este un drept patrimonial, în condiţiile în care titularul acestui drept poate să solicite pentru utilizarea imaginii sale în cadrul unei opere acordarea unei remuneraţii. În acest sens, elocvente sunt contractele încheiate de personalităţi publice în care imaginea lor este utilizată în promovarea diverselor produse sau servicii. Astfel, dreptul reglementat de art. 88 din Legea nr. 8/1996 este susceptibil de exploatare comercială, fiind un drept patrimonial.

Astfel, persoana reprezentată într-o fotografie este titularul unui drept patrimonial de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, respectiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera în care acesta este reprezentat.

Chiar dacă acest drept nu poate fi calificat ca un drept de autor - al autorului operei deci, nu poate fi, însă, negată intenţia legiuitorului de a aplica dreptului persoanei dintr-o fotografie regimul juridic recunoscut drepturilor patrimoniale de autor, inclusiv sub aspectul limitelor şi condiţiilor în care acesta poate fi cesionat, împrejurare care rezultă din interpretarea sistematică, logică şi teleologică a actului normativ.

Astfel, dreptul instituit de art. 88 este recunoscut prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, în cadrul Titlului I privitor la dreptul de autor, o astfel de reglementare fiind făcută tocmai prin raportare la asemănarea recunoscută de legiuitor celor două drepturi.

Faţă de scopul urmărit prin instituirea acestui drept, este evident că în concepţia legiuitorului dreptul persoanei reprezentate într-o fotografie (portret) este echivalent dreptului patrimonial recunoscut autorului prin art. 12 din Legea nr. 8/1996, astfel încât regimul juridic prevăzut pentru acesta din urmă sub aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil şi dreptului patrimonial reglementat de art. 88.

A interpreta norma juridică în sensul reţinut de instanţa de apel, însemna a da legii efecte contrare celor avute in vedere de legiuitor şi a o lipsi practic de finalitate, restrângând protecţia drepturilor recunoscute prin Legea nr. 8/1996 în mod eronat şi nefundamentat doar în privinţa drepturilor de autor, când în fapt legiuitorul a înţeles să instituie în mod similar o atare protecţie şi altor drepturi, precum cel al persoanei reprezentate într-un portret.

Actul juridic dedus judecăţii, reprezentând o cesiune şi a drepturilor patrimoniale recunoscute de art. 88 din Legea nr. 8/1996, încalcă dispoziţiile imperative ale art. 41 din Lege, câtă vreme menţiunile obligatorii cu privire la durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia nu se regăsesc în cadrul contractului atacat şi nici în cuprinsul anexei.

Argumentarea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu a renunţat la drepturi patrimoniale asupra unor opere viitoare, ci la drepturi actuale, privind modul de utilizare în viitor a operei realizate deja, este lipsită de temei legal, fiind necesară corelarea criticii formulate cu caracterul nedeterminat/nedeterminabil al obiectului actului juridic.

Câtă vreme contractul nu prevede care sunt operele fotografice cu privire la care s-au cedat drepturile, ci dimpotrivă, din cuprinsul acestuia se desprinde ideea că acestea privesc orice fotografii în care este reprezentată reclamanta, chiar nerealizate de pârât, este evident că cesiunea are ca obiect drepturi viitoare (drepturile legate de reprezentarea într-un portret născându-se în patrimoniul acestei persoane la momentul reprezentării fiecărui portret în parte, deci inclusiv în viitor), fiind încălcate, astfel, şi dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, iar reclamanta a susţinut că acest act juridic reprezintă o cesiune de drepturi.

Instanţele de fond în cauză nu au dat o altă calificare juridică, analizând valabilitatea actului din perspectiva prevederilor legale incidente, raportându-se la motivele de fapt şi de drept invocate, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs ale reclamantei.

1. În ceea ce priveşte cauza juridică a actului juridic în discuţie, recurenta a criticat aprecierea instanţei de apel în sensul că scopul urmărit la încheierea acestui act ar fi fost acela al obţinerii de fotografii în care să fie reprezentată, susţinând că, în realitate, s-a urmărit utilizarea fotografiilor exclusiv pentru scopul pentru care au fost făcute, respectiv evidenţierea unor ornamente pentru păr create de prietena reclamantei.

Prin aceste susţineri, recurenta critică, în fapt, o pretinsă confuzie săvârşită de către instanţa de apel între actul juridic în discuţie şi cel al contractului de prestare a serviciului de fotografiere, a cărui cauză juridică ar fi diferită şi lipsită de relevanţă pentru cauza actului juridic privind cedarea drepturilor deţinute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în aceste fotografii.

De asemenea, a susţinut că prin actul în discuţie s-a urmărit ca utilizarea fotografiilor să se facă exclusiv în scopul pentru care acestea s-au realizat, respectiv pentru evidenţierea ornamentelor de păr, iar faptul că acesta nu se reflectă în clauzele contractuale echivalează cu lipsa cauzei.

Din dezvoltarea criticilor menţionate, rezultă că acestea se încadrează în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 8 din aceeaşi normă - invocat în faţa instanţei de recurs cu ocazia dezbaterilor asupra recursului -, faţă de faptul că nu se pretinde calificarea greşită a actului juridic, ci nerespectarea dispoziţiilor art. 966 C. civ. referitoare la lipsa de efecte a obligaţiei fără cauză.

Susţinerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate.

Formulând cererea în constatarea nulităţii absolute a convenţiei din 1 noiembrie 2003, reclamanta nu a făcut vorbire despre conţinutul înţelegerii părţilor (incluzând sau nu şi alte persoane) pentru realizarea anumitor fotografii în care să fie reprezentată. Nu rezultă, din susţinerile sale formulate în cursul judecăţii, nici măcar dacă a fost încheiat vreun contract de prestare a serviciului de fotografiere, materializat în formă scrisă şi conţinând drepturile şi obligaţiile părţilor (inclusiv plata vreunei remuneraţii pentru a poza, eventual ca model).

Acest aspect interesează nu prin prisma existenţei valabile a unui asemenea contract, deoarece instanţa de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci doar din perspectiva legăturii dintre cauza actelor juridice, în raport de susţinerile recurentei.

Convenţia a cărei nulitate s-a solicitat în dosarul de faţă a fost încheiată după realizarea şedinţelor fotografice, după cum rezultă chiar din cuprinsul său, reclamanta declarând că „Sunt în deplină cunoştinţă de cauză că şedinţele fotografice au fost realizate într-o manieră profesională”. Nu a fost, însă, contestată existenţa unui acord de voinţă între reclamantă şi pârât, ca fotograf, pentru realizarea anumitor fotografii, în cadrul şedinţelor menţionate.

În mod evident, această înţelegere, perfectată sau nu în formă scrisă, a avut propria cauză juridică, reprezentată de scopul urmărit prin efectuarea fotografiilor. Acesta nu constă în simpla intenţie a obţinerii oricăror fotografii ale reclamantei, ci în intenţia realizării unor fotografii care să pună în valoare un anumit aspect - accesoriile pentru păr şi/sau persoana reclamantei şi/sau un alt scop. Nu s-a contestat că părţile, inclusiv reclamanta, au avut reprezentarea acestui scop, iar fotografiile realizate au răspuns aşteptărilor, în sensul că obiectul vizat a fost pus în valoare.

Or, actul ce a generat litigiul de faţă materializează acordul de voinţă al părţilor cu privire la etapa imediat următoare realizării fotografiilor, anume utilizarea potrivit scopului urmărit la efectuarea lor (de exemplu, publicitate pentru ornamentele de păr). Ar fi fost, de asemenea, posibil ca persoana fotografiată să intenţioneze să le păstreze sau să le folosească ea însăşi în interes propriu (de exemplu, angajarea ca model, participarea la casting-uri).

În speţă, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, care nu a vizat şi acordul de voinţă pentru realizarea fotografiilor, nu era relevant în ce a constat în concret cauza acestuia.

Ceea ce interesează în speţă este faptul că scopul pentru care au fost realizate fotografiile, indiferent în ce a constat, a fost esenţial pentru încheierea actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, deoarece părţile au acţionat de la bun început în considerarea finalităţii relevate prin acest ultim act juridic, alegând o anumită modalitate de realizare a fotografiilor, creând un anumit decor etc.

Această legătură între cauza celor două acte juridice a fost, în mod corect, stabilită de către instanţa de apel, fără a le confunda, astfel cum afirmă, în mod nefondat, recurenta.

Considerentele expuse conduc la concluzia existenţei unei cauze juridice a actului juridic în discuţie, reprezentate de intenţia de valorificare a fotografiilor potrivit scopului pentru care au fost realizate, concluzie corect reţinută prin decizia recurată.

De altfel, susţinând inexistenţa cauzei juridice, recurenta nu se raportează la motivul de nulitate absolută a contractului invocat prin cererea de chemare în judecată, anume absenţa contraprestaţiei sub forma preţului cesiunii şi nici nu formulează critici faţă de considerentele instanţei de apel pe acest aspect, ci are în vedere disproporţia dintre contraprestaţiile părţilor, astfel cum acestea ar fi fost reţinute de către instanţa de apel.

Susţinerile cu acest obiect pornesc de la premisa greşită că instanţa de apel ar fi identificat scopul urmărit de reclamantă la încheierea contractului în discuţie ca fiind realizarea de fotografii personale.

În realitate, după cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a stabilit existenţa cauzei încheierii actului prin raportare la scopul urmărit la realizarea fotografiilor, fără a-şi propune identificarea acestuia din urmă, ca fiind un interes personal sau acela pretins prin cererea de chemare în judecată, respectiv evidenţierea accesoriilor pentru păr. A apreciat că însăşi recurenta a recunoscut existenţa cauzei, cât timp a arătat, chiar prin cererea introductivă, care a fost scopul realizării fotografiilor.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la cauza actului juridic.

2. În ceea ce priveşte obiectul actului juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, se constată, de asemenea, că susţinerile recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanţa de apel a apreciat că obiectul material al actului este reprezentat de operele fotografice avute în vedere de părţi, iar actele de utilizare posibil a fi realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere fotografice decât cele pentru care părţile au convenit nu sunt acoperite de clauzele acestuia, ele putând fi sancţionate în condiţiile legii.

Această apreciere este corectă, întrucât din cuprinsul convenţiei rezultă că au fost avute în vedere fotografiile realizate de către pârât cu ocazia şedinţelor menţionate în înscris, nu orice alte fotografii ale reclamantei, chiar efectuate de către pârât.

Astfel, chiar dacă fotografiile nu sunt explicit identificate prin conţinut, dimensiuni, data şi locul efectuării, pot fi identificate ca fiind cele realizate în cadrul respectivelor şedinţe, pe baza probatoriului specific ce s-ar putea administra în acest scop, inclusiv o expertiză a fotografiilor şi/sau examinarea echipamentului tehnic cu care s-au efectuat, a negativelor etc., care ar putea releva informaţii pentru identificarea locaţiei şi/sau a datei când au fost realizate.

Acest probatoriu este relevant în cadrul unei acţiuni în încălcarea drepturilor reclamantei, prin nerespectarea obligaţiilor contractuale, cu referire la fotografii concrete, utilizate de către pârât sau un terţ.

În cauza de faţă, în care se cercetează valabilitatea convenţiei, este suficient faptul că obiectul convenţiei este determinabil, indiferent de modalitatea concretă de determinare, susţinerile contrare ale recurentei neavând suport.

În ceea ce priveşte prestaţiile asumate de părţi prin contract, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că motivele de apel nu au fost analizate din perspectiva invocată şi argumentată.

Instanţa de apel a analizat motivele de nulitate a contractului astfel cum au fost invocate în fapt şi în drept de către reclamantă prin cererea introductivă, iar această abordare a apelului este corectă, deoarece prin cererea de apel nu pot fi schimbate obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, potrivit art. 292 C. proc. civ.

Astfel, cu referire la obiectul contractului, reclamanta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 962 şi art. 963 C. civ. de la 1864, motivând că obiectul contractului este „evident ilicit, atât timp cât legea interzice renunţarea şi înstrăinarea drepturilor morale. În plus obiectul contractului nu este nici determinat, renunţarea anticipată de a da consimţământul la orice act viitor de utilizare, în toate formele, prin toate mijloacele, pe o perioadă nedeterminată se află evident în afara circuitului civil.”

Aprecierea instanţei de apel în sensul că în clauza de la lit. a din anexa contractului este vorba despre o renunţare la un drept actual de a autoriza sau de a se opune unei folosiri viitoare, şi nu la un drept viitor al reclamantei, a fost făcută în contextul motivului de nulitate decurgând din absenţa unui obiect determinat, adică întocmai cum s-a invocat prin cererea introductivă.

De asemenea, se observă, din motivarea pretenţiilor deduse judecăţii, că susţinerea referitoare la un obiect aflat în afara circuitului civil a fost formulată în legătură cu cesiunea prerogativelor patrimoniale, şi nu cu pretinsa renunţare la drepturile morale, astfel cum, în mod nefondat, se pretinde prin motivele de recurs, criticându-se omisiunea instanţei de apel de raportare la prevederile art. 963 C. civ.

Întrucât reclamanta nu a motivat în fapt, prin cererea de chemare în judecată, susţinerea privind obiectul contractului plasat în afara circuitului civil în mod distinct de susţinerea privind obiectul nedeterminat, considerentele instanţei de apel vizând aceeaşi clauză de la lit. a din anexa contractului s-au referit, în mod corect, la ambele motive de nulitate invocate.

Cât priveşte obiectul ilicit al contractului, după cum s-a arătat anterior, reclamanta a pretins că acesta derivă din renunţarea şi înstrăinarea prin contract a drepturilor sale morale.

Întrucât asemenea acte de dispoziţie, pretins regăsite în contract, au fost invocate ca temei distinct al nulităţii acestuia, în considerarea art. 90 cu referire la art. 11 din Legea nr. 8/1996, urmează ca susţinerile pe acest aspect să fie analizate în cadrul motivului de recurs cu atare obiect.

3. În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 90 din Legea nr. 8/1996, se reţin următoarele:

Potrivit art. 90 din Legea nr. 8/1996, „ Persoana reprezentată într-un portret şi persoana destinatară a unei corespondenţe pot exercita dreptul prevăzut la art. 10 lit. d) din prezenta lege, în ce priveşte difuzarea operei ce conţine portretul sau corespondenţa, după caz.”

În conformitate cu art. 10 lit. d) din Lege, autorul unei opere are „dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa”.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa acestor norme în cauză, dat fiind că fotografiile realizate de către pârât reprezintă persoana reclamantei, conţinând, aşadar, portretul acesteia, iar situaţia de fapt astfel stabilită nu poate fi cenzurată în faza procesuală a recursului.

Prin decizia recurată, s-a apreciat, însă, că nu este incident şi art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, care prevede că „Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, deoarece dreptul prevăzut de art. 90 nu este un veritabil drept de autor, ci un drept special care decurge din dreptul la imagine al oricărei persoane, iar art. 11 alin. (1) se referă doar la drepturile morale de autor.

Faţă de motivele de recurs pe acest aspect, se observă că, fiind vorba despre o normă particulară, trimiterea explicită din art. 90 la art. 10 lit. d) nu poate fi extinsă, pe cale de interpretare, la celelalte prerogative morale din conţinutul dreptului de autor, prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) şi e). Aşadar, interdicţia cuprinsă în art. 11 alin. (1) ar putea interesa cauza exclusiv în legătură cu dreptul recunoscut prin art. 10 lit. d), aspect, de altfel, necontestat de către recurentă, care şi-a formulat criticile pornind de la această premisă.

Contrar, însă, susţinerilor reclamantei, convenţia în discuţie nu conţine vreo renunţare la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d).

Astfel, în ultimul paragraf din contract se arată obligaţia asumată de către reclamantă de a nu formula vreo pretenţie materială în legătură cu utilizarea operei, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea utilizare urmăreşte un scop nelegitim sau expune persoana reclamantei într-un mod care se îndepărtează de scopul artistic al fotografiilor realizate.

O asemenea clauză contractuală nu numai că nu conţine vreo renunţare la dreptul moral în discuţie, dar chiar reflectă conţinutul acestuia, atât timp cât permite reclamantei să acţioneze, în sensul art. 10 lit. d) din lege, atunci când utilizarea operei ar fi susceptibilă să prejudicieze onoarea sau reputaţia sa.

În condiţiile în care contractul nu cuprinde nici o înstrăinare a dreptului moral în discuţie, ci doar a prerogativei patrimoniale prevăzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - la care se va face referire în cadrul ultimului motiv de recurs, se constată că art. 11 alin. (1) din Lege nu este incident, pentru considerentele expuse anterior, urmând a fi înlăturate criticile recurentei pe acest aspect.

4. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 39 şi 41 din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data încheierii contractului), referitoare la condiţiile de fond şi de formă ale cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, se reţine că instanţa de apel a apreciat că aceste norme nu sunt aplicabile, deoarece persoana reprezentată într-o fotografie nu este titularul unui drept de autor.

Fără a contesta că dreptul prevăzut de art. 88 alin. (1) din Lege nu este un drept de autor, recurenta a susţinut că este vorba, totuşi, despre un drept patrimonial, susceptibil de exploatare comercială, echivalent al drepturilor patrimoniale recunoscute unui autor prin art. 12 din Lege, astfel încât regimul juridic prevăzut pentru acesta din urmă sub aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil şi dreptului patrimonial reglementat de art. 88, pentru a da eficienţă protecţiei recunoscute în mod similar de către legiuitor celorlalte drepturi decât dreptul de autor.

Se constată că aceste susţineri nu sunt fondate.

În conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 din forma în vigoare în anul 2003, „Difuzarea unei opere care conţine un portret necesită autorizarea persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice public fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea sa.”

După cum s-a arătat de către instanţa de apel, în mod necontestat, norma citată reglementează prerogative speciale ale persoanei reprezentate într-un portret, derivând din dreptul la imagine al acesteia, care nu poate fi confundat cu dreptul de autor. Pentru acest motiv, în privinţa modului de exercitare a acestor prerogative, nu pot fi aplicate, în mod imperativ, dispoziţiile cu caracter general referitoare la dreptul de autor.

Reglementând conţinutul şi modul de exercitare ale dreptului special recunoscut persoanei reprezentate într-un portret, art. 88 alin. (1) conţine, într-adevăr, o derogare de la normele generale referitoare la exerciţiul dreptului de autor, dar exclusiv din perspectiva autorului operei fotografice, nu şi a persoanei protejate prin această normă. Pentru autor, se instituie o limitare a exerciţiului prerogativelor sale patrimoniale, în sensul că nu poate utiliza opera fotografică decât în condiţiile expres prevăzute: astfel, cu toate că beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza utilizarea, în formele descrise în art. 13, nu poate difuza opera decât cu autorizarea persoanei fotografiate, respectiv poate reproduce şi comunica public opera doar cu consimţământul aceleiaşi persoane.

Din punctul de vedere al persoanei fotografiate, nu se poate vorbi despre o derogare de la art. 13, cât timp aceasta nu beneficiază de un drept de autor, ci despre un conţinut al dreptului special care se suprapune, prin voinţa legiuitorului, cu o parte dintre prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor.

Inexistenţa unui raport dintre norme speciale şi generale în cazul persoanei protejate prin art. 88 alin. (1) (ca şi prin art. 89 - 91 din acelaşi capitol referitor la p rotecţia portretului, a destinatarului corespondenţei şi a secretului sursei de informare) , dată fiind natura diferită a dreptului acesteia faţă de cel al autorului, împiedică aplicarea în completare a normelor generale din Partea I a Titlului I „Dreptul de autor” al Legii nr. 8/1996, atunci când art. 88 alin. (1) nu conţine reglementări pe anumite aspecte.

Pentru a putea fi aplicate, ar trebui o trimitere expresă prin art. 88 la toate ori la anumite norme din partea generală (astfel cum legiuitorul a procedat, de altfel, prin art. 90 din Lege, atunci când a garantat dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d), ceea ce nu s-a întâmplat în cazul art. 39 şi 41 referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Faptul că semnificaţia termenilor folosiţi în cuprinsul art. 88 alin. (1) este cea din reglementarea dreptului de autor, respectiv din art. 13 - 15 ale Legii, respectiv în privinţa noţiunilor de „difuzare”, „reproducere a operei”, „comunicare publică” nu contrazice constatarea anterioară. Interpretarea art. 88 alin. (1) prin coroborare cu normele menţionate este explicabilă prin necesitatea de abordare unitară a terminologiei specifice regăsite în cuprinsul aceleiaşi legi, în temeiul art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi nu prin raportul normă specială - normă generală, care nu se regăseşte în cazul persoanei reprezentate în portret.

Contrar susţinerilor recurentei, dreptul special reglementat de art. 88 alin. (1) nu este echivalent drepturilor patrimoniale ale autorului, pentru a i se recunoaşte o protecţie similară în privinţa tuturor aspectelor reglementate. Scopul urmărit de legiuitor prin instituirea protecţiei speciale acestui drept din categoria drepturilor personalităţii este reflectat exclusiv prin reglementarea din art. 88 - 91, atât timp cât legiuitorul nu a intenţionat aplicarea normelor generale în completare, din moment ce nu a prevăzut acest lucru în mod expres.

Împrejurarea că prerogativele din art. 88 au un caracter patrimonial, întocmai ca cele din art. 12, nu înseamnă că sunt echivalente ca natură sau conţinut, ci doar că ambele pot fi evaluate în bani, încorporând o valoare economică, dar nici măcar valorile nu sunt comparabile, deoarece acestea reflectă drepturi diferite.

În consecinţă, dispoziţiile art. 39 şi 41 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile în mod imperativ, în sensul că operează sancţiunea nulităţii pentru absenţa elementelor obligatorii expres prevăzute, printre care durata cesiunii şi remuneraţia cuvenită titularului dreptului.

În absenţa unei reglementări exprese a cesiunii dreptului special prevăzut de art. 88 alin. (1) din lege şi în virtutea libertăţii contractuale, părţile pot stabili clauzele adecvate scopului urmărit prin perfectarea actului, fără a fi obligatorie inserarea celor menţionate în art. 41.

Mai mult, art. 41 alin. (2) din Lege, la care se face expres referire prin motivele de recurs, nu este incident şi pentru argumentul că actul de cesiune din prezenta cauză nu vizează totalitatea operelor viitoare ale autorului, ipoteză pentru care norma prevede sancţiunea nulităţii absolute.

Chiar dacă s-ar accepta că norma este aplicabilă şi din perspectiva persoanei reprezentate într-un portret, ar însemna că se referă la totalitatea portretelor în care este reprezentată respectiva persoană, situaţie ce nu este întrunită în cauză, deoarece, după cum s-a arătat în analiza obiectului material al convenţiei, aceasta a vizat doar fotografiile realizate de către pârât în cadrul şedinţelor ce au precedat convenţia.

Drept urmare, vor fi înlăturate şi susţinerile pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.A.M. împotriva Deciziei nr. 97/A din 09 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3267/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 389/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: