ICCJ. Decizia nr. 389/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 389/2014
Dosar nr. 53209/3/2010
Şedinţa publică de la 5 februarie 2014
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. a chemat în judecată pe pârâta S.C.D.L. Iernut, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 131.215,98 RON din care suma de 83.688,29 RON reprezintă contravaloarea subcontractului de finanţare nr. X2/2006 la contractul nr. X/2006 încheiat de reclamantă în calitate de subcontractor executant şi pârâtă în calitate de conducător de proiect sectorial, contract X/2006, iar suma de 47.527,69 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la data de 1 noiembrie 2010.
Pârâta S.C.D.L. Iernut a formulat cerere de chemare în garanţie a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, solicitând ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să fie obligată chemata în garanţie să achite acesteia suma de bani la care va fi obligată pârâta către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 7305 din 25 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamant, a fost obligată pârâta la plata către acesta a sumei de 83.688,29 RON, reprezentând contravaloare servicii şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că între reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., în calitate de subcontractant, şi pârâta S.C.D.L. Iernut, în calitate de contractor, s-a încheiat subcontractul de finanţare la contractul nr. X/2006 având ca obiect furnizarea serviciilor de execuţie a proiectului P.S. 5.1.3. „soluţii tehnologice privind procesarea producţiei agricole la nivelul fermei”.
Contractul urma a se desfăşura pe parcursul a 3 ani (2007-2009), iar plata s-a convenit să se realizeze eşalonat, bugetul estimat pentru fiecare etapă fiind stabilit în cadrul contractului.
S-a constatat că în executarea contractului reclamantul a emis facturile din 24 aprilie 2009 în valoare de 42.226,29 RON reprezentând serviciile aferentei fazei a V-a a contractului şi din 31 martie 2010 în valoare de 41.462 RON, reprezentând serviciile aferente fazei a Vl-a a contractului.
În cadrul procedurii de conciliere directă, reprezentantul pârâtei a arătat că recunoaşte debitul în valoare de 83.688,29 RON solicitat de reclamant în baza contractului nr. X din 8 decembrie 2006, dar a arătat şi că S.C.D.L. Iernut nu este vinovată de această neplată, deoarece Trezoreria Mureş a reţinut în mod nejustificat sumele alocate de la bugetul de stat pentru respectivele plăţi.
Conform dispoziţiilor art. 969 C. civ., contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părţi având forţă juridică similară unei legi.
Ele trebuie executate cu bună credinţă având în vedere şi dispoziţiile art. 1073 C. civ. potrivit cărora creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligaţiei de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.
În cadrul raporturilor juridice obligaţionale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligaţii îi revine sarcina de a dovedi existenţa creanţei, respectiv a raportului juridic care a dat naştere dreptului său subiectiv.
S-a constatat că reclamanta a făcut dovada prin administrarea probei cu înscrisuri a existenţei raportului juridic obligaţional având în vedere contractul nr. X/2006 încheiat de părţi, facturile emise în baza acestuia, procesul verbal de conciliere directă din 2 septembrie 2010.
Nu au putut fi primite susţinerile pârâtei în sensul activării dispoziţiilor art. 57 din contract ce reglementează forţa majoră, deoarece această cauză exoneratoare de răspundere presupune intervenţia unui eveniment imprevizibil, independent de voinţa părţilor, care a împiedicat una din părţi să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, ori poprirea conturilor pârâtei de către Trezorerie, s-a arătat că nu este un eveniment imprevizibil, ci dimpotrivă uşor de anticipat în condiţiile în care pârâta înregistra datorii la bugetul de stat şi în nici un caz independent de voinţa pârâtei.
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor individualizate în facturile din 24 aprilie 2009 şi din 31 martie 2010, corespunde prevederilor art. 969 C. civ. şi art. 1073 C. civ., care stipulează principiul obligativităţii actelor juridice legal încheiate şi principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligaţiei de către debitor.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, calculate până la data de 1 noiembrie 2010 la suma de 47.527,69 RON, întrucât prevederile art. 58 din contract care reglementează condiţiile unei clauze penale care se activează doar în cazul în care subcontractorul, respectiv reclamantul, nu-şi executa la termen obligaţiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate de reclamantă, în sensul că pârâta este cea care nu şi-a executat obligaţia de plată în termen, iar aceste prevederi nu pot fi applicate prin analogie, deoarece ar conduce la o încălcare a voinţei părţilor.
Pe cale de consecinţă, prima instanţă a obligat pârâta doar la plata sumei de 83.688,29 RON reprezentând contravaloare servicii aferentei fazei a V-a şi a Vl-a din contractul nr. X din 8 decembrie 2006.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Mureş, s-a reţinut că dispoziţiile ce reglementează chemare în garanţie prevăd că o parte „poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire” (art. 60 C. proc. civ.).
S-a constatat că intervenienta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a instituit măsura popririi conturilor pârâtei pentru neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza acestei măsuri de executare silită, intervenienta a reţinut din conturile pârâtei suma de 144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru finanţarea unor proiecte de cercetare, printre care se număra şi cel făcea obiectului contractului încheiat cu reclamantul. Împotriva măsurilor de executare silită menţionate pârâta a formulat contestaţie la executare care a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 647 din 24 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş).
În acest context, prima instanţă a reţinut că împrejurările cauzei nu se circumscriu situaţiilor premisă reglementate de art. 60 C. proc. civ., respectiv intervenienta nu avea obligaţia legală sau convenţională de a o garanta pe pârâta, astfel încât aceasta nu poate formula o cerere în garanţie împotriva intervenientei şi, de asemenea, solicitarea pârâtei nu poate fi calificată drept acţiune în despăgubiri deoarece aceasta nu invocă nici răspunderea contractuală nici pe cea delictuală, ci doar nelegalitatea unor acte de executare silită, a căror anulare şi repunere în situaţie anterioară putea fi invocată doar în cadrul unei contestaţii la executare, acţiune care deja a fost epuizată de pârâtă.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a Direcţiei Generale A Finanţelor Publice Mureş.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., cât şi pârâta S.C.D.L. Iernut au formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant I.C.D.I.M.P.H.-H. şi de apelanta-pârâtă S.C.D.L. Iernut.
Pentru a decide astfel, în ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, I.C.D.I.M.P.H.-H., în raport de susţinerile reclamantului şi de probatoriile administrate cauzei, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a cercetat fondul referitor la ambele capete de cerere din acţiunea reclamantului, atât în cursul judecăţii cât şi la deliberare, găsind întemeiat primul capăt de cerere şi neîntemeiat pe cel de-al doilea, referitor la penalităţile de întârziere.
S-a apreciat că menţiunea respingerii celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamantului nu s-a mai consemnat în dispozitivul sentinţei atacate nu ca urmare a necercetării fondului ci, în mod benevol, prima instanţă considerând că nu se justifică decât menţionarea a ceea ce s-a admis, fie şi în parte, din acţiunea reclamantei, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate. Nemenţionarea expresă în dispozitiv şi a respingerii capătului de cerere privind penalităţile de întârziere apare, în acest context, ca fiind cel mult o eroare materială, iar nu ca o omisiune a pronunţării asupra unui capăt de cerere.
Instanţa de control judiciar a constatat că apelantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalităţile de întârziere în baza dispoziţiilor art. 43 C. com.
Aceste dispoziţii nu reglementează în niciun fel, însă, asupra penalităţilor de întârziere, ci au prevăzut ca în cazul datoriilor comerciale dobânda curge de drept.
Instanţa de apel a arătat că penalităţile de întârziere, respectiv, dobânzile sunt instituţii juridice distincte, întemeiate în drept în mod diferit şi care nu se pot confundă, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtă, S.C.D.L. Iernut, s-a constatat că pârâta a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii de chemare în garanţie. Or, admiterea cererii de chemare în garanţie a fost solicitată şi se justifică doar pentru ipoteza admiterii cererii principale.
Au fost înlăturate susţinerile apelantei în sensul că doar chemata în garanţie este vinovată pentru neefectuarea plăţii de către pârâtă, pentru reclamant, ca urmare a executării silite prin poprire a contului pârâtei asupra sumelor cu afectaţiune specială pentru plata respectivă. Aceasta, având în vedere că a fost respinsă în mod irevocabil contestaţia la executare împotriva popririi, iar culpa formulării tardive a acestei contestaţii nu poate fi pusă decât în seama pârâtei, care a iniţiat-o. De asemenea, poprirea a fost realizată dintr-un alt cont decât cel susţinut de pârâtă, prin care se derulează venituri proprii ale acesteia, nesupuse condiţiei unei afectaţiuni speciale. De altfel, sumele poprite de chemata în garanţie au acoperit debite ale pârâtei la bugetul de stat, iar pretenţiile reclamantului cu titlu de contravaloare a prestaţiei îndeplinite, s-au dovedit a fi întemeiate, necontestându-se aceasta de către pârâtă. Prin urmare, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea apelantei în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantei, iar în lipsa dovedirii culpei chematei în garanţie în efectuarea popririi unor sume care ar fi fost destinate exclusiv plăţii reclamantului, nici cererea de chemare în garanţie nu ar putea fi apreciată ca întemeiată.
În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., cât şi pârâta S.C.D.L. Iernut au declarat recurs.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, privind capătul de cerere numărul doi (cu privire la penalităţile de întârziere la plată).
Invocând în drept dispoziţiile art. 299-art. 316 C. proc. civ., după un scurt istoric al cauzei, reiterând criticile formulate în apel, în motivarea recursului, reclamantul susţine, în esenţă, că din moment ce pârâta nu a efectuat plata etapelor V şi VI din contract nici până în prezent, penalităţile de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere la plată i se cuvin.
Precizează că prin cererea de chemare în judecată, a dezvoltat modalitatea de calcul a penalităţilor şi a depus şi un borderou din care rezultă modul în care au fost calculate penalităţile.
Consideră că în dispozitivul hotărârii apelate nu rezultă că instanţa s-a pronunţat şi pe capătul de cerere cu privire la penalităţi.
Aceasta întrucât, în cuprinsul dispozitivului trebuie să se regăsească modul de soluţionare a fiecărui capăt de cerere or, în speţa de faţă, susţine recurentul, dispozitivul hotărârii se referă doar la primul capăt din cerere, al doilea fiind invocat numai prin motivare şi motivarea, la rândul ei, este axată mai mult pe cererea de chemare în garanţie decât pe aspectele invocate de reclamant.
Este adevărat că în considerentele sentinţei instanţa de fond a arătat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere este neîntemeiată în raport cu art. 58 din contractul părţilor, în aceeaşi manieră motivând şi instanţa de apel, dar în raport cu acest aspect, recurentul consideră că din moment ce intimata-pârâtă nu a efectuat plata etapelor V şi VI din contract nici până în prezent, penalităţile de întârziere i se cuvin recurentului în baza art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii subcontractului. Faţă de aceste susţineri, nu s-a făcut o cercetare judecătorească a fondului cauzei, de către tribunal.
De altfel, prin apelul declarat, arată recurentul, acesta a făcut referire la prevederile art. 43 C. com., cu titlu de exemplu şi nicidecum în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată (în apel).
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.D.L. Iernut a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea recursului, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit faptul că recunoaşterea de către pârâtă a pretenţiilor reclamantului I.C.D.I.M.P.H.-H. exclude culpa chematei în garanţie, întrucât ceea ce ar fi trebuit să reţină instanţa de apel era faptul că obligaţia pârâtei asumată prin contract faţă de I.C.D.I.M.P.H.-H. nu a putut fi onorată datorită culpei chematei în garanţie care în mod nelegal a procedat la poprirea din contul societăţii pârâte a unor sume de bani care aveau destinaţie specială reprezentând finanţare primită pentru derularea unor programe/proiecte.
Contestaţia la executare pe care a formulat-o împotriva popririi sumei de 144.333,59 RON nu a fost soluţionată pe fond, ci a fost respinsă ca tardivă, interpretându-se greşit dispoziţiile art. 401 lit. a) C. proc. civ.
Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut greşit că suma respectivă nu a fost reţinută dintr-un cont cu afectaţiune specială şi nu a ţinut cont de faptul că, destinaţia specială a acestei sume a fost dată/recunoscută chiar de către Ministerul de resort al chematei în garanţie (Ministerul Finanţelor Publice) care arată în mod clar şi indubitabil prin adresa din 26 iulie 2011, faptul că sumele care se derulează prin contul 5009-Disponibil al instituţiilor publice subvenţionate de la bugetul de stat reprezentând prefinanţare pentru proiecte finanţate din instrumente structurale conform O.U.G. nr. 64/2009 deschis la unităţile de trezorerie a statului nu pol fi executate silit, şi se poate observa că în cuprinsul contractului nr. X din 8 decembrie 2006 acest cont este specificat ca fiind exclusiv pentru derularea programului sectorial.
În ceea ce priveşte aprecierea instanţei în sensul că prin contul din care a fost încasată suma destinată reclamantei I.C.D.I.M.P.H.-H. se derulează sume de bani provenite din venituri proprii, arată că societatea pârâtă începând cu anul 2006 este instituţie publică extrabugetară care primeşte spre derulare proiecte de cercetare pentru realizarea sunt alocaţi bani de la Ministerul Agriculturii respectiv Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar sumele de bani primite trebuie justificate şi cheltuite pe baza devizelor de lucrări stabilite de ministrele finanţatoare în funcţie de temele de cercetare desfăşurate
Prin urmare, sumele de bani respective au destinaţie şi afectaţiune specială neputând fi urmărite prin prisma dispoziţiilor art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., ele sunt destinate strict activităţii de cercetare. Acest text legal se regăseşte şi în dispoziţiile cuprinse în C. proc. fisc. la art. 149 alin. (2) că sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
Direcţia Generală a Finaţelor Publice Mureş prin Administraţia Finanţelor Publice Iernut a procedat în mod nelegal la poprirea sumei de 144.333,59 RON ignorând prevederile art. 452 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 149 alin. (2) C. proc. fisc., iar instanţa de judecată este competentă de a restabili echilibrul patrimonial între părţile litigante, deoarece în urma unui fapt ilicit şi voluntar, societatea pârâtă s-a aflat în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile contractuale faţă de parteneri, în cazul de faţă reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. şi de pârâta S.C.D.L. Iernut sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. este de reţinut că recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă cu evidenţă că acesta aduce în discuţie şi sentinţa apelată, ceea ce depăşeşte sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei de control judiciar, nu pot fi asimilate unor critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.
Se constată că instanţa de apel, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelantul-reclamant a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei acestuia, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.
Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că prima instanţă a cercetat fondul şi s-a pronunţat asupra ambelor capete de cerere din acţiunea reclamantului, găsind întemeiat primul capăt de cerere şi neîntemeiat pe cel de-al doilea vizând penalităţile de întârziere.
Instanţa de control judiciar a arătat în mod legal că nemenţionarea expresă în dispozitiv şi a respingerii capătului de cerere privind penalităţile de întârziere apare ca fiind cel mult o eroare materială, iar nu o omisiune a pronunţării asupra acestui capăt de cerere, considerând că nu se justifică decât menţionarea a ceea ce s-a admis, fie şi în parte, din acţiunea reclamantului, respectiv ceea ce este susceptibil de executare.
Este de necontestat că între S.C.D.L. Iernut în calitate de contractor şi I.C.D.I.M.P.H.-H. şi de pârâta S.C.D.L. Iernut în calitate de subcontractor s-a încheiat subcontractul de finanţare nr. X2/2006 la contractul nr. X/2006.
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate.
Se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederile art. 58 din contract care reglementează condiţiile unei clauze penale care se activează doar în cazul în care subcontractorul (în speţă reclamantul) nu-şi executa la termen obligaţiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate de reclamant, în sensul că pârâta este cea care nu şi-a executat obligaţia de plată în termen, iar aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie, întrucât ar conduce la o încălcare a voinţei părţilor.
Recurentul consideră în mod greşit că i se cuvin penalităţi de întârziere, dat fiind că pârâta nu a efectuat plata etapelor V şi VI (nici până la această dată) şi că potrivit art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii subcontractului, „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, întrucât penalităţile de întârziere nu se pot confunda cu dobânda, penalităţile de întârziere şi dobânzile comerciale fiind instituţii juridice distincte, întemeiate în drept în mod diferit.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod legal, că reclamantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalităţile de întârziere în baza dispoziţiilor art. 43 C. com., însă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii şi nici nu se pot face alte cereri noi.
În acest context juridic, susţinerile recurentului în sensul că art. 43 C. com. a fost invocat cu titlu de exemplu în apel şi nicidecum în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată, sunt lipsite de orice justificare, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, solicitarea vizând penalităţile de întârziere în baza dispoziţiilor art. 43 C. com. a fost reiterată şi în recurs.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C.D.L. Iernut este de reţinut că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost demonstrată.
În speţă, intervenienta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a instituit măsura popririi conturilor pârâtei pentru neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza acestei măsuri de executare silită, intervenienta a reţinut din conturile pârâtei suma de 144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru finanţarea unor proiecte de cercetare, printre care se număra şi cel făcea obiectului contractului încheiat cu reclamantul.
Nu se poate pretinde că, în speţă, chemata în garanţie este vinovată pentru neefectuarea plăţii de către pârâtă, pentru reclamant, ca urmare a executării silite prin poprire a contului pârâtei asupra sumelor cu afectaţiune specială pentru plata respectivă.
Astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel contestaţia la executare împotriva popririi a fost respinsă în mod irevocabil, iar culpa formulării tardive a acestei contestaţii nu poate fi pusă decât în seama pârâtei, care a iniţiat-o.
Este esenţial că prin adresa din 2 august 2011 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Trezorerie şi contabilitate se solicită pârâtei să întreprindă măsurile necesare pentru deschiderea pe numele său a contului 5009 „disponibil al instituţiilor subvenţionate din bugetul de stat”, însă pârâta nu a procedat în acest sens, astfel că nu-şi poate invoca propria culpă, ştiut fiind că potrivit adagiului latin „nemo auditor propriam turpitudinem allegans”, nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.
Prin urmare, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de pârâtă, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei civile nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. şi de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei civile nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3167/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2526/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
