ICCJ. Decizia nr. 3189/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3189/2014

Dosar nr. 46990/3/2012

Şedinţa publică din 18 noiembrie 2034

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul C.N. i-a chemat în judecată pe pârâţii; Statul român, prin M.F.P. şi Statul român, prin A.N.R.P., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care:

- să se constate faptul ca reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010 (în cuantum de 6.096.600 lei), prin Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 la suma de 3.718,926 lei, prin conversie în acţiuni la F.P.;

- să se constate că reclamantul mai deţine împotriva Statului Român o creanţă de 2.377.674 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010, emis de C.C.S.D.

- să fie obligat Statul român, prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 2,377.674 lei, reprezentând creanţa deţinută de acesta împotriva Statului român în baza Deciziei emisă de C.C.S.D. nr. 8362 din 17 iunie 2010, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acţiuni Ia F.P. conform Deciziei nr. 1407 din 09 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2013, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de Statul român, reprezentant de M.F.P. şi a stabilit termen pentru continuarea cercetării judecătoreşti pe fond.

Prin sentinţa nr. 1057 din 22 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.N.

A obligat Statul român, prin M.F.P. să-i plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 2.377.674 lei.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei A.N.R.P.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 8362 din 17 iunie 2010 a C.C.S.D. a fost emis în favoarea reclamantului C.N. titlu de despăgubire în cuantum de 6.096,600 lei pentru drepturile sale referitoare la un imobil preluat abuziv, care nu a putut fi restituit în natură.

Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi normele de aplicare a acestei legi, reclamantul putea exercita două opţiuni pentru valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv de a opta pentru emitere de titluri de valoare pentru partea din titiu de despăgubire de până la 500,000 lei şi pentru diferenţă de a opta pentru emitere de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P. sau de a opta direct, pentru întreg titlul de despăgubire, pentru emitere de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P., acestea fiind posibilităţile de realizare efectivă a creanţei pusă la dispoziţie de către Statul român, prin autorităţile sale.

Constatând procedura ineficientă de acordare a titlurilor de plată şi de încasare efectivă a sumelor de bani, faptul că în legea specială nu au fost prevăzute termene clare de soluţionare a cererilor de opţiune şi emitere a titlurilor de plată, precum şi faptul că prin lege s-a prevăzut că plăţile se fac în funcţie de disponibilităţile băneşti ale A.N.R.P., reclamantul C.N., creditor de buna-credinţă, a optat integral pentru emiterea de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P., apreciind că şi această variantă pusă la dispoziţie prin lege este In măsură să-i satisfacă efectiv creanţa pe care o deţinea.

Astfel, optând pentru emiterea de titluri de conversie pentru acţiuni ale F.P., prin Decizia nr, 1407 din 9 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. a fost emis în favoarea reclamantului C.N., titlul de conversie în cuantum de 6.096.600 lei, pentm un număr de 6.096.600 acţiuni la F.P., conversia fiind efectuată la o valoare nominală de 1 leu pentm fiecare acţiune.

Valoarea nominală a fost impusă de legiuitor prin dispoziţiile art. 187din Legea nr. 247/2005, teza a doua, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din actul constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007, însă la momentul emiterii titlului de conversie nu erau finalizate formalităţile de listare a F.P. la bursă.

La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacţionare pe B.V.B. a acţiunilor F.P., iar tranzacţionarea acţiunilor pe piaţa reglementată a fost posibilă efectiv începând cu data de 25 ianuarie 2011, valoarea iniţială de tranzacţionare fiind de 0,61 lei/acţiune.

Titlurile de despăgubire nu puteau fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii, erau lovite de nulitate absolută.

Instanţa de fond a constatat că reclamantul C.N. a primit în cele din urmă, la peste 9 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, un titlu de conversie în cuantum de 6.096.600 lei, care avea un regim juridic limitat şi putea fi valorificat numai în condiţiile legii speciale.

Tocmai acest regim juridic limitat impunea sarcina Statului român de a lua toate măsurile care să asigure realizarea efectivă şi integrală a dreptului recunoscut.

Valoarea nominală a acţiunilor trebuia să fie stabilită In aşa fel încât să asigure despăgubirea efectivă şi integrală a persoanelor care alegeau să-şi convertească titlurile de despăgubiri în acţiuni la acest fond.

În speţă, la scurt timp după tranzacţionarea acţiunilor la bursă, valoarea acestora a scăzut într-un mod inexplicabil şi vertiginos în cotă de peste 25% iniţial, ajungându-se la scăderi de aproape 60%, ceea ce înseamnă că valoarea nominală a acţiunilor a fost stabilita în mod cu totul subiectiv, fâră un suport rea! corespunzător valorii economico-fmanciare a fondului şi fără să răspundă cerinţei prevăzute de art. 10 alirul, de a avea o dimensiune corespunzătoare valorii estimate a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea legilor cu caracter reparatoriu, pentru a asigura o despăgubire efectivă şi integrală a foştilor proprietari deposedaţi abuziv de bunurile lor.

O astfel de deficienţă a fondului, cu consecinţe deosebit de grave pentru reclamant, nu poate fi pusă pe seama cursului aleatoriu al bursei şi eventual, pe opţiunea greşită a reclamantului, care a ales această cale de realizare a despăgubirilor, astfel că nu se poate considera că Statul român şi-a îndeplinit în mod real şi efectiv obligaţia de plată a despăgubirilor.

În speţă, rezultă ca reclamantul C.N. a urmat aceste proceduri, optând pentru conversia titlului de despăgubiri în acţiuni emise de F.P., ca fiind una dintre căile indicate de legiuitor prin care putea să-şi realizeze efectiv dreptul de creanţă recunoscut Irevocabil pe seama Statului român.

Art. 3 lit. i) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevedea că "titlurile de conversie" sunt certificate emise de A.N.R.P., în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P.".

Cum reclamantul a urmat toate procedurile prevăzute de legea specială, avea o speranţă legitimă că în acest mod îşi va realiza efectiv dreptul de creanţă recunoscut şi că nu va fi pus în faţa unor situaţii aleatorii în ceea ce priveşte cuantumul creanţei sale.

Privind ''Regulile de atribuire a acţiunilor emise de F.P.", prin secţiunea a II-a a cap. VI din titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 187 a prevăzut că (1) Procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. se suspendă cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare şi până la data stabilită conform prevederilor alin. (2). Până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală", dispoziţie legală aplicabilă începând cu 17 iulie 2010 şi introdusă prin punctul 26 din O.U.G. nr. 81/2007, astfel că a fost aplicabilă şi la data de 9 septembrie 2010, când a fost emis titlul de conversie Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 de către A.N.R.P, în favoarea reclamantului.

Conversia s-a făcut astfel la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, astfel că A.N.R.P. şi-a îndeplinit obligaţiile conform legii speciale de acordare a despăgubirilor şi nu poate fi reţinută o altă atitudine culpabilă şi prejudiciabilă pentru reclamant.

În consecinţă, acţiunea reclamantului C.N. îndreptată împotriva A.N.R.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Conversia a fost efectuată având în vedere valoarea nominala de 1 leu pentru o acţiune, însă la momentul emiterii titlului de conversie nu erau finalizate formalităţile de listare a F.P. la bursă.

La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacţionare pe B.V.B. a acţiunilor F.P., astfel că acestea au putut fi tranzacţionale pe piaţa reglementată începând cu data de 25 ianuarie 2011, valoarea iniţială de tranzacţionare fiind de 0,61 lei/ acţiune.

Deşi F.P. a fost înfiinţat încă din anul 2005, au existat numeroase ezitări şi alte interese ale autorităţilor Statului român, motive pentru care admiterea la tranzacţionare a fost întârziată, situaţie prejudiciabilă pentru reclamantul care avea o creanţă certă.

Valoarea nominală a fost stabilită de legiuitor la momentul adoptării actului constitutiv printr-im act de voinţă propriu al acţionarului unic iniţial al Fondului - Statul român, iar această valoare nominală nu a avut o corespondenţă în realitatea economică, nu era stabilită de cerere şi ofertă, fiind stabilită în mod subiectiv de către însuşi debitor prin autorităţile sale.

Reclamantul-deţinător al titlului de conversie a fost nevoit sa accepte condiţiile de valorificare a titlului» conform variantelor puse la dispoziţie de către legiuitor» cu intenţia de bună-credinţă că în modalităţile indicate îşi va putea realiza integral şi efectiv creanţa, iar din regimul juridic restrictiv, legal creat pentru aceste titluri de conversie, menţionat mai sus, rezultă că nu avea Ia îndemână alte căi de valorificare, pentru a se putea reţine vreo culpă în sarcina creditorului pentru pierderea suferită.

Că valoarea de 1 leu pe acţiune nu avea nicio legătură cu valoarea reală, cea de piaţa a acţiunilor, s-a dovedit prin însăşi valoarea de tranzacţionare din prima zi de tranzacţionare a acţiunilor F.P., care a fost de 0,61 lei/acţiune, înregistrându~se astfel, din stări, o pierdere de 39% din valoarea creanţei, aceasta fiind, de altfel, cea mai mare valoare de tranzacţionare a acţiunilor fondului realizată până în prezent.

Plecând de la premisa anterior menţionată, tribunalul a. constatat că fiecare leu din titlul de despăgubire a fost convertit într-o acţiune a F.P. care a fost însă, supraevaluată întrucât, deşi ia valoarea nominală indicată de către debitor a fost de 1 leu/acţiune, în realitate valora 0,61 lei/acţiune, rezultând astfel că din fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost valorificată valoarea de 0,39 lei.

Valorificarea obligatorie, prin conversia în acţiuni la F.P., a căror valoare reală a fost de 0,61 lei/acţiune, a avut drept consecinţă neîndeplinirea integrală de către debitorul Statul român, a obligaţiei de plată a creanţei prevăzută în titlul de despăgubire deţinut de reclamant.

Deşi prin titlul de conversie emis prin Decizia nr. 1407 din 09 septembrie 2010 s-a stabilit valorificarea In totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr. 8362 din 7 iunie 2010, în fapt s-a valorificat doar suma de 3.718,926 tei, reclamantul suferind un prejudiciu de 2.377.674 lei, diferenţa dintre creanţa din titlul de despăgubire şi valoarea reală a acţiunilor F.P. care au făcut obiectul conversiei prin titlul de conversie nr. 1407 din 09 septembrie 2010.

In urma emiterii titlului de conversie, reclamantul nu mai deţine nici un înscris care să ateste existenta unei creanţe împotriva Statului român, fiind obligat să predea originalul înscrisului constatator al creanţei, deşi obligaţia de plată nu a fost stinsă în întregime de către Statul român, astfel că singura cale de recunoaştere a existentei acestei creanţe este pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să consfinţească existenţa dreptului sau de creanţă împotriva Statului român pentru suma de 2.377.674 lei.

Tribunalul a constatat că titlul de despăgubire pe care l-a deţinut reclamantul reprezintă un act constatator al unei creanţe deţinută pe seama Statului român şi „un bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reclamantul trebuia să beneficieze de protecţia acestui bun prin realizarea plăţii efective şi integrale.

S-a constatat că, în condiţiile în care statul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a acestei creanţe în integralitatea sa şi în fapt lipseşte de efecte, parţial, titlul de despăgubire emis în aplicarea unor dispoziţii legale adoptate tocmai pentru stabilirea unei proceduri de despăgubire a persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat în mod abuziv, se ajunge la un nou abuz al autorităţilor statului, prin. încălcarea dreptului de proprietate asupra acestui titlu de despăgubire ce atestă dreptul de creanţă.

Suntem astfel, în situaţia unei încălcări fără echivoc a dreptului de proprietate al reclamantului de către Statul român, în condiţiile în care acesta a reuşit sa valorifice prin procedura specială instituita de Legea nr. 247/2005, prin conversie în acţiuni la F.P., doar 3.718.926 lei din titlul de despăgubire în cuantum de 6.096,600 lei, emis conform Deciziei C.C.S.D. nr. 8362 din 7 iunie 2010, realizând o pierdere semnificativă de 2.377.674 lei, care nu poate li pusă pe seama opţiunii greşite sau neinspirate a reclamantului şi nici pe seama riscului ce caracterizează activitatea de tranzacţionare a acţiunilor la bursă.

Reclamantul invocă astfel un prejudiciu pe care l-a suferit prin valorificarea titlului de despăgubiri la o valoare mult diminuată, datorită modului defectuos în care Statul român a înţeles să asigure mecanismele de acordare a despăgubirilor, astfel că Statul român reprezentat prin M.F.P., are calitate procesuală pasivă în cauza, existând identitatea necesară între această instituţie pârâtă chemată în judecată şi titularul obligaţiei de a garanta existenţa, valabilitatea şi realizarea efectivă a „titlului de despăgubire emis de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului român".

Daca s-ar aprecia în sens contrar, că Statul român nu este parte a acestui raport juridic oblîgaţional, tribunalul a apreciat că sintagma "în numele şi pe seama Statului român" folosită de legiuitor, ar fi golită de conţinut, în mod nejustificat, cu consecinţa încălcării grave a dreptului reclamantului asupra bunului care beneficiază de ocrotire potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu ocazia conversiei titlului în acţiuni, reclamantul a fost obligat să predea titlul de despăgubire, numai că, faţă de proporţia în care şi-a realizat despăgubirile stabilite, tribunalul a constatat că acesta mai este încă deţinătorul unui drept de creanţă împotriva Statului român, în valoare de 2.377,674 lei, pentru care nu mai deţine un titlu doveditor, drept pe care, din atitudinea procesuală adoptată de Statul Român reprezentat prin M.F.P., se reţine că instituţia debitoare nu-1 recunoaşte.

Acţiunea reclamantului nu este una prin care ar încerca să obţină despăgubiri direct de la Statul român, prin M.F.P., în condiţiile în care acesta a parcurs căile prevăzute de legea specială de stabilire şi de plată a despăgubirilor şi cu toate acestea, nu a ajuns la realizarea efectivă a creanţei recunoscută, dimpotrivă, suferind pentru a doua oară, un prejudiciu semnificativ.

Statul român, prin M.F.P. nu este chemat în judecată în prezenta cauză să acorde direct despăgubiri potrivit Legii nr. 247/2005, ci să răspundă pentru prejudiciul cauzat ca urmare a nerealizării efective a dreptului de creanţă stabilit prin titlul de despăgubiri emis de către C.C.S.D.

În cauza Păduraru împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei,

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

S-a reţinut că incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

În cazul de faţă, Statul român nu a asigurat realizarea efectivă a drepturilor reclamantului C.N., expunându-1 la o procedură necunoscută, aleatorie, speculativă (tranzacţionarea la bursă a unor acţiuni incorect dimensionate chiar de către Statul român debitor), situaţie care s-a dovedit exorbitantă pentru reclamant, prin dimensiunea prejudiciului suferit ca urmare a valorificării drepturilor sale pe această cale speculativă indicata de către legiuitor ca fiind o cale de reparaţie.

În aceste condiţii, Tribunalul a constatat ca debitorul Statul român este în culpă pentru neîndeplinirea integrală a obligaţiei de plată a creanţei, situaţie care atrage răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ. de la 1864, aplicabil In cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, respectiv, obiectul acesteia privind recuperarea diferenţei de creanţă de 2.377.674 lei, a fost determinată de modul şi maniera în care F.P. a fost listat la B.V.B.

Tribunalul a reţinut că, deşi Legea nr. 10/2001 prevedea încă de la adoptarea sa, că în măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirilor privind imobilele imposibil de restituit în natură a fost făcută abia prin Legea nr. 247/2005, prin înfiinţarea unor instituţii menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind şi F.P.

Prin O.U.G. nr. 81/2007, s-au modificat o serie de dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 tocmai în scopul accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cu toate acestea, procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacţionare la Bursa de Valori Bucureşti a acţiunilor societăţilor, ce făceau parte din portofoliul de acţiuni al F.P., nu au fost finalizate în termenul legal, situaţie în care exista posibilitatea ca procedurile de admitere la tranzacţionare să fie finalizate cel târziu la data de 31 decembrie 2008, aşa cum prevedea actul normativ.

Listarea la bursă a F.P. s-a realizat abia la data de 25 ianuarie 2011, însă lentoarea autorităţilor sau a altor factori implicaţi în acest proces, nu-i pot fi imputate reclamantului C.N., astfel că acesta suportă în mod nejustificat un prejudiciu insurmontabil.

În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că Statul român este în culpă şi cu privire ia nefinalizarea, în termenul prevăzut de lege, a demersurilor necesare pentru ca F.P. să poată fi listat la bursă în termenul legal sau într-un aît termen rezonabil.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut mai sus, culpa statului constă şi în supraevaluarea acţiunilor F.P., deşi avea la îndemână suficiente semnale potrivit cărora putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor va fi în mod cert mai mică decât valoarea nominală de lleu/acţiune, stabilită în mod subiectiv şi arbitrarul.

Tribunalul a apreciat că, dacă acţiunile prevăzute la art. 11 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost tăcute în termenul legal, ele ar fi condus ulterior la o evaluare reală a activelor, ce formează participaţiile deţinute de societăţile comerciale, de societăţile naţionale şi de companiile naţionale neadmise la tranzacţionare şi ar fi influenţat pozitiv preţul de tranzacţionare la bursa a acţiunilor F.P., astfel că s-ar fi evitat situaţia ca reclamantul să suporte nejustificat, un prejudiciu semnificativ.

Dispoziţiile art. 998 C. civ. sunt aplicabile şi Statului român, pârât în cauză, inclusiv pentru lentoarea sau neglijenţa autorităţilor de a lua cele mai adecvate măsuri pentru a asigura realizarea efectivă şi integrală a creanţelor recunoscute în condiţiile legii speciale, în numele şi pe seama Statului român.

Astfel, prejudiciul suferit de către reclamant există, contrar dispoziţiilor legale, autorităţile statului nu au reuşit să asigure listarea F.P. la bursă în termenul stabilit, iar evaluarea acţiunilor acestui fond a fost făcută înîr-o manieră subiectivă, fără legătură cu realitatea economică. precum şi cu raportul dintre cerere şi ofertă specific tranzacţiilor de acţiuni la bursă, astfel că se poate reţine culpa Statului român, privind nerealizarea acestor obiective la termenul stabilit ori realizarea lor defectuoasă, situaţii prejudiciabile pentru reclamant, în condiţiile în care acesta a fost pus în situaţia de a-şi valorifica acţiunile la o valoare situată cu mult sub valoarea nominala stabilită de către Statul român debitor.

În aceste condiţii, se poate reţine fapta ilicită în sarcina Statului român, precum şi raportul da cauzalitate dintre fapta ilicită a Statului român şi prejudiciul suportat de către reclamant.

Prin Decizia nr. 233/A din 2 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. împotriva încheierii din data de 15 martie 2013 (prin care s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţu acţiunii) şi a sentinţei civile nr. 1057 din 22 mai 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea şi faţă de pârâtui Stalul român, prin M.F.P.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că motivul promovării cererii de chemare în judecată l-a constituit faptul că, deşi F.P. a fost înfiinţată încă din anul 2005, admiterea la tranzacţionare a fost întârziată astfel încât legiuitorul a fost nevoit să stabilească prin dispoziţiile art. 18⁷ alin. (1) din Legea nr. 247/2005 teza a II-a, ca până la momentul admiterii la tranzacţionare a acţiunilor F.P., de fapt a suspendării oricăror tranzacţii eu acţiunile F.P., conversia se va face la valoarea de 1 leu/acţiune.

Se susţine că valoarea nominală nu a avut o corespondenţă reală reflectată de realitatea economica, în sensul că valoarea acţiunii nu era o valoare de piaţă de tranzacţionare.

Excluderea factorului subiectiv, care presupunea stabilirea unei valori nominale pe baza cererii şi a ofertei, a determinat dispoziţia potrivit căreia conversia se va face la 1 leu/acţiune, iar în prezent cea mai mare valoare de tranzacţionare a acţiunilor oscilează între 0,4 şi 0,6 lei de la momentul listării şi până în prezent.

Curtea de Apel a constatat că valoarea nominală de 1 leu/acţiune a fost stabilită prin acte normative, respectiv art. 18⁷ alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi art. 7 pct. 1 din H.G. nr. 1581/2007.

B.V.B. este o societate comercială ce funcţionează în condiţiile şi după regulile economiei de piaţă, respectiv ale cererii şi ofertei.

Valoarea, de tranzacţionare a acţiunilor fluctuează In permanenţă, fără ca statul sau alta entitate să aibă posibilitatea de a anticipa sensul şi amploarea acestei fluctuaţii, astfel încât nu se poate reţine nicio culpa în sarcina Statului român, prin M.F.P.

În cauza de faţă, astfel cum arată intimatul-reclamant prin petitul acţiunii, se susţine că deşi prin Titlul de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010 i s-a stabilit suma de 6,096.600 lei, prin Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 i s-a stabilit suma de 3.718.926 lei prin conversie In acţiuni la F.P.

Prin urmare, reclamantul ar mai deţine împotriva statului o creanţă de 2.377.674 lei în baza titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010.

Din actele depuse ia dosar rezultă că, într-adevăr, prin Decizia nr. 8362/2010 emisă de C.C.S.D., s-a stabilit un titlu de despăgubire în cuantum de 6.096.600 lei, iar prin titlul de conversie, Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010, s-a constatat un cuantum de 6.096.600 lei reprezentând un număr total de 6.096.600 acţiuni la valoarea nominală de I leu/acţiune.

Prin urmare, este neadevărată susţinerea reclamantului că prin Decizia nr. 1407/2010 i s-ar fi stabilit suma de 3.718.926 lei prin conversie în acţiuni la F.P. la o valoare mai mică decât cea prevăzută de lege, de 1 leu/acţiune.

Faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor variază în prezent între 0,4 şi 0,6 lei este o consecinţă a cererii şi a ofertei, însă reclamantului nu i s-a produs niciun prejudiciu efectiv în condiţiile în care, lui i s-a stabilit o valoare de 1 leu/acţiune, astfel cum esîe reglementat prin actele normative susmenţionate.

Apelul a fost constatat nefondat sub aspectul criticilor referitoare la inadmisibilitate şi la lipsa calităţii procesuale pasive, având în vedere că acţiunea este o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi nu în temeiul unor legi speciale de reparaţie, precum Legea nr. 247/2005 ori Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabilă în prezenta cauză Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea în tot a apelului formulat de M.F.P., menţinerea, ca temeinică şi legala, a sentinţei civile nr. 1057 din 22 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanţa a schimbat obiectul dedus judecăţii, deviind de la înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fapt ce a dus şi la o lipsă de îndeplinire de către instanţa de control judiciar a obligaţiei de motivare a hotărârii recurate.

Astfel, instanţa a expus o pseudo-rnotivare în cuprinsul penultimei pagini a hotărârii recurate, ce ignoră obiectul cererii introductive şi care are la bază „ susţineri ale recurentului, în fapt inexistente,

Instanţa de apel a omis să aibă în vedere, la momentul la care a soluţionat cauza în calitate de instanţă de control judiciar, că există o obligaţie a instanţelor naţionale de a sancţiona orice încălcare a dreptului de proprietate suferit de către un subiect de drept şi care a fost sesizată instanţei de judecată, apreciind de o manieră extrem de simplistă faptul că atâta timp cât există acte normative sau cu caracter normativ care stabilesc o procedură şi este respectată această procedură, nu există nicio culpă a Statului român, ce deţine calitatea de debitor în raportul juridic obiigaţional cu recurentul din prezenta cauza.

Instanţa de apel a interpretat greşit obiectul dedus judecăţii, în cadrul acţiunii introductive, nefiind criticate dispoziţii legale, ci modul în care mecanismul de despăgubire stabilit de Statul român a fost pus în practică.

Nu a fost criticat faptul că mecanismul de despăgubire a prevăzut valorificarea forţată a titlurilor de despăgubire prin conversia în acţiuni la F.P., nu a fost criticat faptul ca F.P. urma să fie listat Ia bursă, din contră, recurentul a apreciat listarea, tranzacţionarea pe piaţa liberă fiind unica metodă incontestabila a stabilirii unei valori a unei acţiuni prin întâlnirea cererii de cumpărare cu oferta de vânzare.

Ceea ce a fost criticat de către recurent prin acţiunea introductivă de instanţă a fost nefuncţionalitatea F.P., lenîoarea cu care au fost iniţiate şi finalizate operaţiunile de listare a F.P., ce a avut drept consecinţă obligarea recurentului să accepte valorificarea titlului său de despăgubire prin conversie în acţiuni la F.P. la valoarea nominală, valoare supraestimată de chiar debitorul obligaţiei de plată faţă de recurent, respectiv Statul român, care la momentul înfiinţări F.P., în calitatea sa de acţionar unic, a stabilit valoarea nominală a fiecărei acţiuni, respectiv 1 leu/acţiune .

În fapt, aceste aspecte expuse de recurent în susţinerea acţiunii introductive de instanţă au fost menţionate chiar de C.E.D.O., care în hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României" a constatat faptul că F.P. este nefuncţional, motiv pentru care a obligat Statul român să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

Instanţa de apel a omis să dea eficienţă şi altor prevederi din cadrul hotărârii pilot, incidente în prezenta cauză, prevederi prin intermediul cărora C.E.D.O. şi-a manifestat surprinderea cu privire la ientoarea cu care înaintează cotarea la bursa a F.P., (pct. 227), în condiţiile în care acesta ar fi trebuit să fie înfiinţat şi listat încă din anul 2005.

Exact acest aspect a fost susţinut de către recurent şi a fost reţinut şi de către instanţa de fond, care a constatat culpa exclusivă a Statului român în întârzierea listării F.P., faptă culpabilă ce a dus la prejudicierea recurentului, care a fost obligat să accepte conversia în acţiuni, dar la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, valoare nereală şi feră acoperire economică.

Este de necontestat faptul că unicul subiect de drept din culpa căruia listarea F.P. a fost întârziată 6 ani, între anul 2005 (momentul înfiinţării F.P.) şi 25 ianuarie 2011 este Statul român, care a deţinut în cadrul raportului juridic obligaţional generat prin efectul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 247/2005, o dublă calitate, atât calitatea de debitor, dar şi de putere legislativă, care a putut întârzia şi bloca adoptarea dispoziţiilor legale conexe Legii nr. 247/2005, până la un moment considerat favorabil sie, respectiv cel ulterior valorificării de către persoanele îndreptăţite a titlurilor de despăgubire, în mod obligatoriu, prin conversie în acţiuni la F.P., ia valoarea nominală a acestor acţiuni.

Totodată, hotărârea este lipsită de temei legal, fiind fără putinţă de tăgadă dovedită culpa Statului român în cadrul operaţiunii de listare a F.P., ce a avut drept consecinţă directa o operaţiune de valorificare a titlurilor de despăgubire aparţinând persoanelor îndreptăţite efectuată cu încălcarea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite.

Nu poate fi admisibil ca într-un sistem de drept european, într-o materie atât de sensibilă care a dat naştere în cadrul C.E.D.O. la necesitatea pronunţării unei hotărâri pilot» instanţele naţionale să evite prin orice mijloace să constate că a existat o încălcarea a dreptului de proprietate al recurentului, prin modul de aplicare a dispoziţiilor legilor speciale reparatorii, având în vedere că dreptul de creanţă dobândit împotriva Statului român, prin efectul legii (art. 3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă „un bun" în înţelesul legislaţiei şi jurisprudenţei europene, bun ce este ocrotit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de protocoalele adiţionale.

În condiţiile în care Statul român ar fi oferit un mecanism eficient, real şi funcţional de despăgubire ar fi Însemnat că orice deţinător de acţiuni la F.P. să poată exercita în orice moment drepturile conferite de calitatea de acţionar, inclusiv de vânzare a acţiunilor, iar valoarea de valorificare să fie cel puţin apropiată de valoarea la care s-a făcut conversia, pentru că în fapt valorificarea titlului de despăgubire trebuie să ducă la obţinerea unei majorări a patrimoniului persoanei îndreptăţite conform despăgubirilor Ia care era îndreptăţit în fapt, doar în acest fel raportul juridic obligaţional instituit de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 247/2005 producând în mod real efecte.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamantul nu a dezvoltat critici care sa poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Art. 304 pct. S C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la interpretarea greşită a unei cereri, cum, în mod eronat, susţine reclamantul.

Or, recurentul nu a precizat care esîe actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmaţie făcută în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.

Nici critica recurentului în sensul ca hotărârea instanţei de apei ar fi insuficient motivată nu este dezvoltată în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate şi, astfel, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speţa, decizia curţii de apel respectă cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susţine soluţia adoptată şi în temeiul căreia instanţa şi-a format convingerea.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, modificat prin titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

Conform acestor dispoziţii legale, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.

Raportat la pretenţiile recurentului nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentului nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.

Recurentul nu contesta procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parţiale.

Cum însă valoarea acţiunilor la F.P. este fluctuantă valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acţionar, suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În concret, recurentul nu a indicat nicio dispoziţie legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

Mai mult, cu referire ia împrejurarea că recurentul nu ar obţine plata integrală a creanţei, este de reţinut că recurentul-reclamant este deţinătorul acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, daca va decide să vândă acţiunile,

Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicita, în fapt, sa i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţîaîă, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în alta procedură decât cele instituite de legea specială.

Deşi nu se poate contesta ca scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Păduraru împotriva României), articolul 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Referitor la trimiterea recurentului la jurisprudenţa C.E.D.O. în care se reţine că F.P. nu ar fi funcţional într-un mod care ar putea fi considerat ca fund echivalent cu atribuirea unei compensaţii, este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor*

În ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013.

Dispoziţiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor.

În acest context, nu s-ar putea susţine lipsa unei noi legislaţii, ulterioară pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot „Atanasiu şi alţii contra României",, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţii", aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei europene (parag. 241).

Având în vedere considerentele reţinute, se constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul declarat de reclamant urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva Deciziei nr. 233/A din data de 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3291/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3191/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3191/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs