ICCJ. Decizia nr. 3291/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3291/2014
Dosar nr. 76709/3/2011
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 344 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 76709/3/2011 instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC H.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A. A dispus rezoluţiunea contractului intitulat " protocol de acord" încheiat la data de 26 ianuarie 2009. A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 200.000 euro. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea sumei de 200.000 euro cu indicele de inflaţie ca neîntemeiat. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.796 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Suma de 200.000 euro ce a fost achitată de reclamantă pârâtei a constituit, potrivit art. 5.2 din contract, un avans menit să acopere cheltuielile angajate în vederea punerii la punct a misiunii, însă pârâta nu a arătat în ce au constat măsurile întreprinse pentru "punerea la punct a misiunii", care să justifice încasarea acestei sume. Prin încasarea acestui avans pârâta şi-a asumat obligaţia corelativă de a "pune la punct misiunea" încredinţată de reclamantă, însă nu a depus nici o dovadă concretă în acest sens.
Înscrisurile depuse de pârâtă la dosar nu fac dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale întrucât nu se circumscriu cerinţelor obiectului contractului semnat de părţi. Informaţiile furnizate de pârâtă reclamantei prin înscrisurile aflate la dosar sunt informaţii generale cu privire la România, descărcate de pe internet. Obiectul contractului semnat de părţi constă în acordarea de consultanţă în vederea identificării unor potenţiali clienţi în vederea încheierii unor contracte pentru realizarea oricăror obiective rezidenţiale, industriale sau comerciale în România.
În drept, potrivit art. 1020 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părţi nu îşi îndeplineşte angajamentul său.
Rezoluţiunea contractului reprezintă o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea cu efect retroactiv a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Temeiul juridic al rezoluţiunii îl reprezintă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia din obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât rezoluţiunea contractului se impune.
În speţă, Tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera rezoluţiunea contractului întrucât pârâta nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile asumate. Chiar dacă părţile nu au încheiat acte adiţionale la contract prin care să stabilească în concret operaţiunile ce urmau a fi întreprinse de pârâtă, aceasta a încasat suma de 200.000 lei cu titlu de avans, asumându-şi obligaţia corelativă de a pune la punct misiunea încredinţată în vederea identificării unor potenţiali clienţi pentru încheierea de contracte, însă nu a depus nicio dovadă a îndeplinirii obligaţiilor asumate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta SC A. Monaco.
Prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Între reclamanta SC H.B. SRL şi pârâta SC A. Monaco s-a încheiat la data de 26 ianuarie 2009 un contract intitulat "protocol de acord" având ca obiect următoarele:
"1.1. Prin prezentul contract, H.R.V. încredinţează societăţii A. misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienţi potenţiali, interesaţi în cunoştinţele sale internaţionale în vederea obţinerii de contracte pentru realizarea oricăror obiective rezidenţiale, industriale sau comerciale în România şi de găsire a finanţărilor aplicabile pentru realizarea obiectivelor propuse.
1.2.Pentru a permite societăţii H.R.V. să îşi atingă obiectivele definite în art. 1.1, anterior, societatea A. se obligă să depună toate eforturile necesare pentru a le realiza.
3. H.R.V. şi A. vor stabili, împreună, documentele adiţionale ale acestui protocol de contract de afaceri, în care vor defini, cu exactitate, operaţiunile întreprinse de A. în beneficiul H.R.V. Aceste documente adiţionale vor fi stabilite, pas cu pas, anterior demarării operaţiunilor.
Articolul 2 - Obligaţiile părţilor
2.1 Pe parcursul executării misiunii sale, A. trebuie să informeze H.R.V., cu regularitate, despre activităţile referitoare la prezentul contract, H.R.V. având dreptul să solicite prezentarea unor rapoarte referitoare la studiile şi prospecţiunile efectuate de A. 2.2 Cele două părţi se obligă să coopereze cu loialitate şi cu bună credinţă şi să îşi ofere reciproc, tot sprijinul necesar pe parcursul exercitării activităţilor respective.
2.3 Se convine, în mod expres, că A. nu poate, în nici un caz să angajeze, verbal sau în scris, societatea H.R.V. fără acordul prealabil al acesteia.
2.4 A. se obligă să se conformeze tuturor instrucţiunilor date de H.R.V. în vederea realizării obiectivului definit în Art 1.1 anterior, fiind de la sine înţeles că fiecare dintre părţi este şi va rămâne independentă una faţă de cealaltă.
2.5. A. se obligă să asiste H.R.V. în soluţionarea oricărui litigiu comercial ce ar putea apărea între H.R.V. şi client, până în momentul semnării de către ambele părţi a decontului general final al operaţiunii".
Conform art. 7 din contract - Durata contractului - părţile au stabilit: Prezentul contract are o durată de 3 (trei) ani, începând din data de 09 ianuarie 2009. Această durată poate fi prelungită cu perioade egale cu cea iniţială, prin acord tacit, cu excepţia cazurilor în care prezentul este denunţat, în scris, de către una dintre părţi, cu cel puţin 3 luni înainte de data de expirare.
Urmare a acestei dispoziţii contractuale contractul era valabil până la data de 09 ianuarie 2012.
La data de 20 septembrie 2011, intimata reclamantă SC H.B. SRL a comunicat apelantei pârâte SC A. Monaco, notificarea din 20 septembrie 2011 prin care anunţa denunţarea unilaterală a contractului.
Susţine apelanta că, existând această notificare de denunţare unilaterală a contractului instanţa de fond nu mai putea dispune rezoluţiunea contractului.
Susţinerea apelantei este nefondată, având în vedere principiul forţei obligatorii a contractelor.
Potrivit articolului 969 C. civ. "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractului".
În virtutea acestui principiu se explică simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de revocare a acestuia, contractul fiind rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Această simetrie este înscrisă în principiul formulat de art. 969 alin. (2) C. civ., care, referindu-se la convenţii, arată că "ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Necesitatea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului încheiat iniţial apare numai ca o prevedere ce principiu.
De la acest principiu nu sunt excluse unele excepţii, cu privire la posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege sau contract.
În condiţiile în care contractul dintre părţi nu prevede această posibilitate, denunţarea unilaterală formulată de reclamantă nu produce efecte juridice şi atunci posibilitatea pe care o are reclamanta este aceea de a cere rezoluţiunea pe cale judiciară a contractului (acesta fiind valabil până la data de 09 ianuarie 2012).
Pentru a opera rezoluţiunea contractului în condiţiile articolului 1020 C. civ., trebuie avut în vedere şi dispoziţiile articolului 1021 C. civ., potrivit cu care rezoluţiunea nu operează de drept, partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii sunt:
a) una dintre părţi să nu-şi fi exercitat obligaţiile ce-i revin.
b) neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia - condiţia punerii în întârziere nu este cerută în cazul societăţii comerciale (comercianţi) care sunt de drept în întârziere.
Date fiind aceste condiţii, instanţa urmează a verifica îndeplinirea acestora în cauză.
Se constată că pârâta SC A. Monaco avea, conform contractului obligaţia de a asigura consultanţă în vederea identificării unor potenţiali clienţi şi de a prezenta rapoarte periodice în legătură cu activitatea desfăşurată, obligaţii pe care nu le-a îndeplinit, nedând curs solicitărilor reclamantei de a prezenta rapoarte periodice, singurul demers fiind prezentarea unui material general preluat de pe Internet în data de 13 martie 2010 (după multiple solicitări ale reclamantei - astfel cum rezultă din corespondenţa purtată între părţi).
De asemenea se constată că neexecutarea obligaţiilor este imputabilă apelantei-pârâte, care nu poate invoca în favoarea sa faptul că avea doar obligaţie de diligentă şi nu una de rezultat.
De asemenea, nu se poate invoca neexecutarea obligaţiei de existenţa unui caz fortuit, independenţa de voinţa sa (scăderea pieţei imobiliare) întrucât obligaţia de a comunica cel puţin rapoartele periodice şi de a asigura consultanţă nu se încadrează în această categorie de cauze exoneratoare de răspundere.
Întrucât potrivit articolului 1073 C. civ. "creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei" şi dreptul de opţiune de a cere rezoluţiunea contractului cu posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară (ca efect al rezoluţiunii) în mod corect a reţinut instanţa de fond că sunt îndeplinite condiţiile legale (articolul 1020 C. civ.) pentru a dispune rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva Deciziei nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC A. - Monaco solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8, şi 9 C. proc. civ, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului declarat de aceasta şi e fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.
În dezvoltarea criticilor recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit contractul intitulat "Protocol de acord" încheiat în 26 ianuarie 2009 fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta consideră că instanţa trebuia să analizeze obligaţiile clare şi precise asumate de părţi prin art. 1 şi 2 din acest act, instanţa neavând dreptul de a le da un alt înţeles, contrar voinţei părţilor, conform art. 969 C. civ. Din conţinutul art. 1.1 din protocol rezultă că societatea reclamantă a încredinţat societăţii pârâte misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienţi potenţiali, aceasta din urmă asumându-şi doar o obligaţie de diligentă iar nu de rezultat.
Contrar prevederilor contractuale şi voinţei părţilor instanţa de apel a reţinut că neexecutarea obligaţiilor este imputabilă apelantei pârâte care nu poate invoca în favoarea sa faptul că avea doar o obligaţie de diligentă iar nu de rezultat. Societatea recurentă nu s-a obligat prin contract să obţină un rezultat determinat, încheierea de parteneriate de afaceri sau de finanţare cum greşit a pretins intimata ci doar să iniţieze o serie de întâlniri cu investitori potenţiali care să intre în parteneriat cu intimata.
Aplicarea principiului forţei obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ trebuia realizată de către instanţa de apel prin raportare la prevederile art. 7 din contract care a fost interpretat greşit de instanţă contrar voinţei clar exprimate de către părţi cu privire la posibilitatea denunţării în scris a contractului "de către una din părţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirare". Deşi prin notificarea din 20 septembrie 2011 intimata reclamantă a comunicat că denunţă unilateral contractul începând cu data de 9 ianuarie 2011, instanţa de apel nu a ţinut cont de manifestarea de voinţă a acesteia şi consimţământul tacit al recurentei. În situaţia în care contractul încetase a mai produce efecte anterior sesizării instanţei de judecată cu cererea de chemare în judecată având drept rezoluţiunea contractului, instanţa de apel nu putea să reţină că se poate dispune pe cale judecătorească rezoluţiunea unui contract care îşi încetase efectele prin denunţarea sa unilaterală cu un an de zile anterior sesizării instanţei şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară întrucât nu se poate dispune decât rezoluţiunea unui contract pendinte nu şi a unui care nu mai este în vigoare.
Recurenta arată că în mod greşit a interpretat instanţa dispoziţiile art. 2.1 din contract în sensul că recurenta ar fi avut obligaţia să comunice cel puţin rapoarte periodice trecându-se peste voinţa clar exprimată a părţilor care nu au menţionat acest lucru.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ întrucât nu arată în cuprinsul dispozitivului argumentele juridice pentru care a respins toate apărările şi probele administrate în apel de către recurenta-pârâtă, neaducând niciun argument pentru care a înlăturat apărarea în sensul că raportat la obiectul contractului, obligaţia asumată de recurenta în calitate de consultant a fost una de diligenţă. Instanţa doar constată că neexecutarea obligaţiilor este imputabilă recurentei fără a motiva în concret de ce a respins susţinerile şi probele administrate în acest sens.
Instanţa de apel nu a arătat de ce a înlăturat apărarea recurentei cu privire la faptul că obligaţia principală asumată de recurentă nu era aceea de întocmi rapoarte ci aceea de a oferii consultanţă.
Consideră recurenta că întrucât instanţa de apel nu examinează de fapt toate motivele de apel şi probele administrate, acest lucru echivalează cu nemotivarea la care face referire art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, constată că acesta este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce succed.
Raporturile juridice dintre părţi s-au desfăşurat în baza unui act juridic numit protocol de acord, act prin care a fost încredinţată societăţii recurente misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienţi potenţiali, aceasta din urmă asumându-şi o obligaţie de diligenţă.
Conform art. 7 din, acest act, părţile au convenit posibilitatea denunţării în scris a acestuia "de către una din părţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirare". În temeiul acestui articol, prin notificarea din 20 septembrie 2011, intimata-reclamantă a comunicat că denunţă unilateral contractul începând cu data de 9 ianuarie 2011, recurenta necomunicându-i vreo opoziţie.
În aceste condiţii, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a ţinut cont de manifestarea de voinţă a reclamantei şi consimţământul tacit al recurentei în sensul încetării efectelor protocolului, dispunând rezoluţiunea unui act care îşi încetase efectele prin denunţarea sa unilaterală, înaintea sesizării instanţei.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară este o cerere accesorie rezoluţiunii or, în condiţiile în care actul juridic încheiat de părţi nu mai era în fiinţă la data sesizării instanţei, rezultă că în mod nelegal s-a dispus rezoluţiunea şi măsura repunerii părţilor în situaţia anterioară cu obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumei primită în temeiul protocolului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. - Monaco şi va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinţei civile nr. 344 din 21 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanta SC H.B. SRL în contradictoriu cu SC A. - Monaco.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă SC H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către SC A. - Monaco.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. - Monaco împotriva Deciziei nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinţei civile nr. 344 din 21 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC H.B. SRL în contradictoriu cu SC A. - Monaco.
Obligă intimata reclamantă SC H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către SC A. - Monaco.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3285/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3383/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
