ICCJ. Decizia nr. 3374/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3374/2014
Dosar nr. 43642/3/2007**
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 19 octombrie 2006, reclamanţii D.M.Ş.M. şi A.A.M. au chemat în judecată pârâta SC A.C. SRL solicitând să li se restituie, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul format din construcţie şi terenul aferent acesteia în suprafaţă de 712 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii lui D.I.P.M., cunoscut şi sub numele de D.D.M., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 10 mai 1994, emis de notariatul de Stat al Sectorului 4 Bucureşti. M.D.D. a fost proprietarul imobilului format din construcţie şi teren situat în Bucureşti, potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 4706/1942 şi transcris sub nr. 1470/1942 de Grefa aceluiaşi Tribunal.
În anul 1950 imobilul a fost preluat abuziv de stat, prin naţionalizare, figurând în lista imobilelor naţionalizate, anexa Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziţia 5137, proprietar naţionalizat fiind Mociorniţă Dumitru. Au apreciat reclamanţii că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, fiind încălcate dispoziţiile Constituţiei, tratatelor internaţionale şi dispoziţiilor legilor în vigoare la data preluării, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Au susţinut reclamanţii că titlul lor este preferabil celui viciat al pârâtei SC A.C. SRL deoarece provine de la adevăratul proprietar, este valabil şi necontestat, în timp ce pârâtul a dobândit imobilul de la stat, care deţinea imobilul fără nici un titlu valabil.
Prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2007 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
La data de 15 februarie 2007 pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca efect al uzucapiunii de 10 ani, argumentând în sensul îndeplinirii de către SC C. SRL a condiţiilor uzucapiunii scurte, stabilite prin art. 1895 C. civ.
La 10 mai 2007 SC A.C. SRL a depus cerere precizatoare a cererii reconvenţionale, arătând că valoarea de circulaţie a imobilului este de 550.000 lei (5.500.000 lei) şi apreciind că instanţa competentă soluţiona cauza este Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 15210 din 01 noiembrie 2007 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 43642/3/2007 la data de 6 decembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 665 din 29 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii; s-a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanţii pârâţi M.D.M.Ş., M.A.A., s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă în contradictoriu cu reclamanţii - pârâţi; s-a constatat că pârâta - reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Berzei nr. 18, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 709 mp şi construcţie ca urmare a prescripţiei achizitive de scurtă durată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este neîntemeiată, iar printr-o analiză pe fond a celor două titluri este posibilă a se da preferinţă titlului reclamanţilor având în vedere criteriile consacrate în practica de comparare, însă în cauza de faţă intervine o altă cauză care lipseşte de efecte titlul de proprietate al reclamanţilor-pârâţi şi paralizează acţiunea în revendicare şi anume constatarea prescripţiei achizitive de scurtă durată.
Primul ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a trimis cauza spre rejudecare motivând că se impune analizarea cauzei prin prisma temeiului juridic invocat de parte, art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, în ceea ce priveşte titlul reclamanţilor urmând a se avea în vedere noţiunea de „bun” definită în cauza pilot Atanasiu şi, referitor la titlul pârâtei, faptul că prin deciziile Curţii Constituţionale a fost analizată constituţionalitatea art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990; cererea reconvenţională, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată, a fost apreciată ca nefondată.
Cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 2443 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât instanţa de apel a făcut o motivare total străină de îndrumările date prin decizia de casare, referirile instanţei la jurisprudenţa C.E.D.O. eludând tocmai cauza pilot Atanasiu, indicată de instanţa de recurs, iar titlul pârâtei nu a fost analizat în raport de art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990 şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la aceste texte legale.
În rejudecare, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanţii-pârâţi M.A.A. şi M.D.Ş.M. împotriva sentinţei civile nr. 665 din 29 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut că cererea reconvenţională formulată de către pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 5658 din 30 iunie 2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât este învestită numai cu soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864, iar la soluţionarea acesteia trebuie să ţină cont de jurisprudenţa C.E.D.O. şi să analizeze cererea apelanţilor din perspectiva noţiunii de bun şi de speranţă legitimă.
În raport de limitele rejudecării, instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare următoarele criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
În ceea ce priveşte titlul apelanţilor-reclamanţi, Curtea a constatat că apelanţii-reclamanţi nu mai au în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 februarie 1942, transcris din 1942, nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, având în vedere jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare.
C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Apelanţii-reclamanţi nu deţin o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios. Împrejurarea că s-ar fi menţionat în cuprinsul considerentele hotărârii primei instanţe că preluarea realizată de către stat este abuzivă nu le conferă acestora nici un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios, deoarece o astfel de constatare nu este menţionată în dispozitivul sentinţei primei instanțe.
Oricum, chiar dacă s-ar fi constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinţei apelate, aceasta nu ar fi determinat naşterea în patrimoniul apelanţilor a unui „bun”, în sensul de drept la restituirea în natură a imobilul, construcţie şi teren din Bucureşti, sector 1.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că apelanţii-reclamanţi pârâţi M.A.A. şi M.D.Ş.M. nu au un bun actual şi nici măcar o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Titlul de proprietate al pârâtei-reclamante SC A.C. SRL este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 21 iunie 1995 emis în baza H.G.C.G.M.B. nr. 20/1995, în conformitate cu Legea nr. 15/1990, care se bucură de prezumţia de legalitate şi valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desfiinţat prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.
În ceea ce priveşte îndrumările instanţei de control judiciar, în sensul că analiza titlului pârâtei să se realizeze în raport de dispoziţiile art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către SC A.C. SRL este valabil şi necontestat, fiind apt de a-şi produce efecte juridice şi reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Având în vedere că s-a reţinut că apelanţii-reclamanţi-pârâţi M.A.A. şi M.D.Ş.M. nu au un bun actual şi nicio speranţă legitimă, acţiunea în revendicare a fost respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia şi preferabilitatea titlului invocat de către pârâtă-reclamantă SC A.C. SRL, precum şi aplicabilitatea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent.
Chiar dacă cuantumul despăgubirilor şi data obţinerii acestora de către foştii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă apelanţilor-reclamanţi este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui SC A.C. SRL, dacă aceasta ar pierde protecţia juridică a dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare. Această concluzie derivă din împrejurarea că apelanţii- reclamanţi pârâţi M.A.A. şi M.D.Ş.M. au posibilitatea efectivă de a obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi M.A.A. şi M.D.Ş.M. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a respectat limitele casării, pronunţând o hotărâre după următoarele criterii: existenta unui bun în patrimoniul pârâţilor din perspectiva art. l din Protocolul 1 al C.E.D.O., respectarea principiul securităţii raporturilor juridice şi al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, luarea în considerarea a modalităţilor concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, încălcând astfel limitele casării şi principiul disponibilităţii acţiunii civile prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Cu privire la titlul recurenţilor, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu reprezintă un "bun actual" şi nici măcar o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate, aplicând greşit art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 al Convenţiei precum şi decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României
Curtea de Apel Bucureşti a considerat că titlul de proprietate al recurenţilor, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 februarie 1942 transcris din 1942, nu poate fi considerat ca fiind titlu de proprietate întrucât împrejurarea că s-a fi menţionat în cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanţe că preluarea realizată de către stat este abuzivă nu îi conferă acestuia niciun drept la restituirea efectivă a imobilului litigios deoarece o astfel de constatare nu este menţionată în dispozitivul sentinţei primei instanţe şi chiar dacă s-ar fi constatat preluarea abuzivă în dispozitivul sentinţei apelate, aceasta nu ar fi determinat naşterea în patrimoniul recurenţilor a unui "bun" în sensul de drept la restituirea în natură a imobilului litigios.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât, pe de-o parte, niciun text de lege şi nicio hotărâre internă sau a C.E.D.O. nu prevede regula ca preluarea abuzivă să fie constatată în dispozitivul unei hotărâri şi nu doar în considerente iar, pe de altă parte, această constatare ce se bucură de puterea lucrului judecat arată că bunul litigios nu a ieşit niciodată din patrimoniul recurenţilor şi, prin urmare, dreptul lor de proprietate nu este "unul vechi", ci unul actual, aceştia fiind proprietarii neposesori ai imobilului revendicat. Această constatare nu trebuie "să dea naştere" dreptului lor de a revendica bunul, de a solicita restituirea în natură a imobilului, acest drept existând permanent şi perpetuu.
Greşita aplicare în stabilirea noţiunii de "bun" a fost dată şi cauzei pilot Maria Atanasiu împotriva României, întrucât cele două cauze au premise diferite, respectiv în cauza Maria Atanasiu împotriva României, naţionalizarea este considerată legală, în vreme ce, în cazul de faţă preluarea de către stat este considerată abuzivă de către instanţele judecătoreşti. În acest context, preluarea de către Curtea de Apel a paragrafului 136 din hotărârea Atanasiu este ruptă din context şi arată chiar că în situaţia în care bunul a fost preluat de stat (cazul Atanasiu), se naşte un drept nou la despăgubiri.
În speţa de faţă, în care preluarea este abuzivă este ilogic să se susţină că se naşte un drept nou în favoarea recurenţilor. Un astfel de raţionament duce la ideea că subzistă atât dreptul vechi (preluarea abuzivă nu îl poate desfiinţa) şi că apare şi un drept nou. Dacă am merge pe raţionamentul instanţei de apel, (care nu face diferenţa între drept şi stare de fapt, echivalându-le), acţiunea în revendicare (acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar), am desfiinţa acţiunea în revendicare. În condiţiile unei preluări abuzive, chiar dacă proprietarul pierde posesia bunului, el nu pierde niciodată dreptul de proprietate.
Prin respingerea irevocabilă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în prezenta cauză, rezultă că recurenţii avem un "bun" in sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
De altfel, aşa cum a stabilit doctrina pe marginea deciziei pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană extinde aplicarea jurisprudenţei anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naţionalizării asupra existentei "bunului". Astfel, până la Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naţionalizării în considerentele hotărârii reprezenta un "bun" în sensul Convenţiei cu privire la imobilul respectiv. Această abordare nu este schimbată în speţă ci este extinsă la existenţa bunului în legătură cu posibilitatea acordării de despăgubiri.
Această concluzie este o dezvoltare normală a jurisprudenţei Curţii şi nu schimbă cu nimic abordarea anterioară conform căreia simpla constatare a caracterului ilegal al naţionalizării în considerentele unei hotărâri este suficientă pentru a da naştere unui "bun".
Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri pilot, instanţele române trebuie să cerceteze în ce măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranţă legitimă, iar reclamantul poate invoca fie un bun actual, când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaşte caracterul nelegal al naţionalizării şi, eventual, dar nu obligatoriu, dispune restituirea imobilului, fie o speranţă legitimă (în măsura în care există constatări cu privire la calitatea de moştenitor, legalitatea naţionalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).
În concluzie, atâta vreme cât recurenţii au o hotărâre judecătorească irevocabilă în considerentele căreia s-a statuat caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei şi al cauzei Maria Atanasiu contra României.
Cu privire la titlul pârâtei-intimate, în mod nelegal instanţa de apel a constatat că acesta constă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, din 21 iunie 1995, iar acesta se bucură de prezumţia de legalitate şi valabilitate.
Întrucât ne aflăm într-o acţiune în revendicare de drept comun care presupune compararea titlurilor exhibate de părţi, respectiv al titlurilor autorilor pârtilor, nu este necesară o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă prin care să fie anulat titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă, ci titlul acestora trebuia doar comparat cu titlul recurenţilor constând într-un act autentic anterior titlului pârâtei.
În acţiunea de comparare a titlurilor este evident că titlul recurenţilor este mai bine caracterizat, întrucât constă într-un act de vânzare-cumpărare autentic, transcris în registrele de publicitate, în vreme ce titlul autorului pârâtei-intimate, respectiv titlul statului, a fost considerat irevocabil de către instanţele judecătoreşti ca fiind nelegal.
Cu privire la valabilitatea titlului pârâtei-intimate prin prisma art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, recurenţii menţionează că art. 19 nu conferă un drept de proprietate al intimatei-pârâte asupra bunurilor preluate prin reorganizarea societăţii, având doar un caracter tehnic, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 250/2001 a Curţii Constituţionale.
Cu privire la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, prin Decizia nr. 112/1995, Curtea Constituţională a reţinut că în ceea ce priveşte cuprinderea în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective, a unor bunuri care
anterior n-au intrat legal in proprietatea statului, "chestiunea de a şti, dacă în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementarilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii n-a avut loc niciodată."
Prin urmare, în lumina celor dispuse de Curtea Constituţională, instanţa de apel trebuia să constate că autorul intimatei-pârâte, respectiv statul român nu a avut un titlu legal de dobândire a imobilul (aspect stabilit deja de instanţele judecătoreşti) şi, în lipsa unui titlu legal, dobândirea proprietăţii bunului în litigiu nu a avut loc niciodată.
Preluarea abuzivă de către stat nu poate fi legalizată printr-o hotărâre judecătorească precum cea pronunţată de instanţa de apel. Acest lucru este evident cu atât mai mult cu cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate, invocat de pârâtă ca titlu, nu a fost considerat just titlu de către instanţele de judecată care au respins cererea reconvenţională de constatare a uzucapiunii, aspect de altfel reţinut de către instanţa de apel, dar ignorat în realizarea comparării titlurilor.
De asemenea, instanţa de apel consideră în mod nelegal că pârâta intimată "deţine un bun actual, dreptul de proprietate fiind consolidat şi prin vânzarea acţiunilor în proporţie de 100% către o societate privată prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 16 februarie 2000.
Or, intimata-pârâtă nu are niciun titlu translativ de proprietate, aceasta invocând doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului (nu şi asupra construcţiei), act care nu este translativ de proprietate, fiind doar declarativ, nu constitutiv de drepturi.
Cu privire la vânzarea acţiunilor, acest lucru nu poate consolida un drept de proprietate al intimatei-pârâte, proprietarul bunului fiind aceeaşi entitate juridică indiferent care e structura sau identitatea acţionariatului.
Instanţa de apel confundă vânzarea unui bun din patrimoniul unei societăţi comerciale cu vânzarea acţiunilor emise de societate, în condiţiile în care vânzarea de acţiuni nu afectează patrimoniul acesteia, acţiunile neaflându-se în patrimoniul societăţii.
Instanţa de apel aplică în mod greşit principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate al unui terţ, societate privată, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
Astfel, prin vânzarea de acţiuni nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu către societatea privată cumpărătoare a acţiunilor, posesor al bunului fiind aceeaşi entitate juridică, societatea comerciala SC A.C. SRL, care de-a lungul timpului şi-a schimbat şi acţionariatul şi denumirea.
Instanţa de apel a ajuns la concluzia neargumentată că vătămarea recurenţilor prin preluarea abuzivă a imobilului este mai mică decât vătămarea intimatei-pârâte, considerând că recurenţii au dreptul de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, deşi acelaşi drept la despăgubiri împotriva statului român îi are şi intimata-pârâtă.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi reclamanţii au iniţiat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea unei notificări, aflate în curs de soluţionare, aceştia au înţeles să solicite restituirea în natură a imobilului şi pe calea dreptului comun, în prezenta cauză.
Formularea unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun cu privire la un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 este considerată admisibilă, în condiţiile statuate prin decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, care au fost analizate în rejudecare, potrivit îndrumărilor date în primul ciclu procesual.
Asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare de drept comun cu privire la un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menţionează: „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
Întrucât de esenţa acţiunii în revendicare este faptul că ambele părţi ale raportului juridic se prevalează de titluri de proprietate care fac dovada deţinerii bunului în patrimoniu, la momentul formulării acţiunii, concluzia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se impune a fi analizată şi prin prisma dovedirii deţinerii unui astfel de „bun actual”, noţiune care a fost definită în jurisprudenţa C.E.D.O., în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei hotărâri fiind aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece au dobândit valoare de principiu şi, în această ipostază, constituie izvor de drept pentru instanţele naţionale.
Nu poate fi primită apărarea recurenţilor potrivit căreia această speţă nu ar avea incidenţă în prezenta cauză deoarece situaţia de fapt din prezenta cauză este diferită de cea din cauza Atanasiu, mai întâi pentru că analiza acestei hotărâri se impunea a fi realizată conform îndrumărilor date de instanţa de recurs, cât şi datorită faptului că statuările C.E.D.O., deşi pornesc de la o anumită situaţie de fapt, analizează aspecte de drept, iar dezlegările date acestora dobândesc valoare de principiu, urmând a fi avute în vedere în toate situaţiile ulterioare.
Definirea noţiunii de bun a fost completată în cauza pilot Atanasiu împotriva României, în sensul că „ existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140).
Contrar celor afirmate de către recurenţi, în această cauză Curtea a dus mai departe raţionamentul său anterior, în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual", statuând că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Verificând existenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu deţine o hotărâre definitivă şi executorie prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar asupra terenului în litigiu, ulterior anului 1989, şi prin care să se fi dispus în mod expres revenirea bunului în patrimoniul său.
Recurenţii susţin că titlul lor de proprietate a fost recunoscut odată cu constatarea, în considerentele hotărârii primei instanţe, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, această constatare fiind suficientă pentru a demonstra că bunul nu a ieşit din patrimoniul reclamantului, motiv pentru care nu este nevoie să se urmeze o altă procedură pentru ca bunul să revină în patrimoniul fostului proprietar.
Hotărârea primei instanţe nu are caracter irevocabil, motiv pentru care statuările sale nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat. Chiar dacă ar fi existat o astfel de hotărâre judecătorească, în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a dezlegat şi acest aspect, menţionând că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
În faţa instanţei de recurs, reclamanţii au confirmat că nu deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus ca bunul în litigiu să le fie restituit în natură .
De vreme ce reclamanţilor nu le-a fost restituit bunul naţionalizat, aceştia nu deţin un bun actual şi, în mod greşit, instanţa de apel a trecut la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din prezentul litigiu, acţiune care ar fi devenit posibilă doar dacă reclamanţii dovedeau existenţa unui titlu de proprietate.
Îndrumarea instanţei de recurs, din primul ciclu procesual, nu a fost în sensul analizării obligatorii a criteriilor de preferabilitate, această verificare fiind subsidiară îndeplinirii condiţiei premisă ca ambele părţi să deţină un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Or, cât timp dreptul de proprietate actual al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost dovedit, această condiţie a acţiunii în revendicare nu era îndeplinită, ceea ce făcea inutilă atât verificarea valabilităţii titlului de proprietate al pârâtei, cât şi preferabilitatea unuia dintre titluri.
Criticile recurenţilor privind nevalabilitatea titlului pârâtului sunt nefondate, deoarece instanţa de apel a considerat în mod corect că pârâtul deţine un titlu valabil, de vreme ce acest titlu nu a fost constatat nul. Totodată, o analiză în prezenta cauză a valabilităţii titlului pârâtului ar excede cadrului în care instanţa a fost învestită, deoarece nu există un capăt de cerere cu acest obiect, iar analizarea acestui aspect în ciclurile procesuale anterioare, din perspectiva criteriilor de preferabilitate, nu mai era necesară, pentru argumentele expuse deja.
În considerarea celor expuse anterior, devine inutilă cercetarea celorlalte critici vizând greşita interpretare a legii de către instanţa de apel sub aspectul criteriilor de preferabilitate şi nevalabilităţii titlului pârâtului.
Pentru aceste argumente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A.A. şi M.D.Ş.M. împotriva Deciziei nr. 206/A din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2939/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3370/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
