ICCJ. Decizia nr. 34/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 34/2014
Dosar nr. 2982/100/2009
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2008 pe rolul Judecătoriei Baia Mare (declinată la data de 14 ianuarie 2009 la Tribunalul Maramureş) reclamanta SC B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii I.L.G., P.G.I.P.U.R.L. şi în condiţii de opozabilitate cu S.C. O.V.I.G. SA - Sucursala Baia Mare în calitate de asigurător de răspundere profesională, obligarea pârâţilor I.L.G. şi P.G.I.P.U.R.L., în solidar cu pârâtul S.C. O.V.I.G. - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor însuşite abuziv de către primii pârâţi, plus dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data plăţii efective.
S-a arătat, în motivarea acţiunii, că pârâţii I.L.G. şi P.G.I.P.U.R.L., în calitate de lichidatori judiciari ai SC T.R.W. SRL, au înstrăinat, în mod abuziv, bunurile reclamantei SC B. SRL, susţinând cu rea-credinţă că bunurile ar aparţine falitei SC T.R.W. SRL, deşi au fost în mod repetat atenţionaţi că nu pot dispune de bunurile reclamantei în valoare de 489.342,5 lei.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 şi art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 85/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 3876 din 13 iunie 2012 Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de către pârâţii I.L.G. şi SC P.G. SRL, a rezultat că valorificarea bunurilor debitoarei SC T.R.W. SRL s-a făcut în cadrul procedurii de insolvenţă ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2520/100/2004, sub supravegherea judecătorului sindic, cu respectarea procedurii (inclusiv a cerinţelor de publicitate) prevăzute de Legea nr. 85/2006.
S-a reţinut ca fiind semnificativ faptul că atât SC B. SRL, cât şi SC T.R.W. SRL aveau acelaşi administrator statutar în persoana numitului T.P. şi că SC B. SRL a participat în calitate de creditor la procedura de faliment a debitoarei SC T.R.W. SRL.
În aceste condiţii, reprezentantul reclamantei SC B. SRL a avut cunoştinţă, fiind notificat la fiecare etapă, cu privire la procedura de valorificare a bunurilor.
De asemenea, între reclamanta SC B. SRL şi SC T.R.W. SRL s-a purtat procesul în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuţie - Dosar nr. 2925/2005, sentinţa pronunţată în acest dosar fiind supusă unor cereri de îndreptare eroare materială ori de lămurire a înţelesului dispozitivului încheierii de îndreptare eroare materială.
Faţă de acest context, tribunalul a constatat că nu se poate invoca o faptă ilicită a lichidatorului judiciar I.L.G., apoi P.G.I.P.U.R.L., ori reaua credinţă a acestora, cu atât mai mult cu cât procedura de valorificare a bunurilor, ca etapă a falimentului, s-a desfăşurat sub supravegherea judecătorului sindic, măsurile fiind încuviinţate de acesta, fără ca reclamanta - creditoare SC B. SRL, reprezentantul comun al SC B. SRL şi SC T.R.W. SRL- administratorul statutar T.P. ori altă parte interesată să conteste, potrivit procedurii falimentului, aceste măsuri.
Or, cât timp măsurile lichidatorului judiciar nu au fost contestate în cadrul procedurii insolvenţei, deşi reclamanta prin reprezentantul său a avut cunoştinţă de aceste măsuri şi de consecinţele lor, în raport cu patrimoniul reclamantei, invocarea răspunderii delictuale a lichidatorului judiciar este lipsită de temei.
S-a reţinut totodată, că nici prin hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 2925/2005 al Judecătoriei Baia Mare, nici prin expertiza contabilă judiciară efectuată în prezenta cauză, nu s-a stabilit un prejudiciu cert în dauna reclamantei SC B. SRL Dar, chiar şi admiţând existenţa vreunui prejudiciu, deşi din expertiza contabilă a rezultat că reclamanta ar fi încasat contravaloarea bunurilor la momentul înstrăinării către SC T.R.W. SRL, reclamanta trebuia să-şi valorifice vocaţia de creditor, în cadrul procedurii de faliment, procedură care i-ar fi permis inclusiv anularea unor acte frauduloase.
S-a concluzionat că, în lipsa unor asemenea demersuri legale, în cadrul procedurii de faliment, nu sunt întrunite cerinţele răspunderii delictuale pe seama lichidatorilor judiciari, astfel că acţiunea în raport cu pârâţii I.L.G. şi P.G.I.P.U.R.L. apare ca neîntemeiată, iar în mod subsecvent, neexistând o răspundere de natură delictuală a lichidatorilor judiciari, nu poate fi atrasă vreo formă de răspundere, cu atât mai puţin delictuală, a asigurătorului S.C. O.V.I.G. SA - Sucursala Baia Mare, ca asigurător de răspundere profesională.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta SC B. SRL Baia Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul nemotivării sentinţei întrucât instanţa nu a răspuns la niciunul din argumentele invocate prin acţiune, motivele reţinute sunt străine de natura pricinii şi nici nu a sesizat temeiul de drept invocat prin acţiune, respectiv 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006, art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, reţinând greşit că ar fi incidente dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2006, prin raportare la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006. S-a susţinut că a fost reţinută o altă situaţie de fapt, întrucât judecătorul sindic nu a încuviinţat vânzarea bunurilor reclamantei şi ca atare, aceasta nu avea ce să conteste.
Prin decizia civilă nr. 49 din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Iaşi (învestită urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de SC B. SRL) a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit acţiunii introductive de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor I.L.G. şi P.G.I.P.U.R.L. Baia Mare, în solidar cu asigurătorul de răspundere profesională S.C. O.V.I.G. SA - Sucursala Baia Mare, la restituirea sumei de 489.342,5 lei reprezentând contravaloarea bunurilor sale însuşite abuziv de către primii doi pârâţi, în temeiul art. 998 C. civ. raportat la art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2006 şi art. 41 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 86/2006.
S-a constatat că, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesar, conform art. 998 - 999 C. civ., să fie dovedită îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiţii: o faptă cauzatoare de prejudiciu şi persoana care a cauzat această faptă, prejudiciul cert, raportul de cauzalitate între fapta dăunătoare şi prejudiciu.
Instanţa a reţinut totodată, în considerarea faptului că primii doi pârâţi chemaţi în judecată au calitate de lichidatori judiciari, că dispoziţiile legale enunţate trebuie raportate şi la prevederile art. 19 alin. (8) din Legea nr. 85/2008 şi art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, ce prevăd condiţiile în care practicienii în insolvenţă răspund pentru activitatea desfăşurată, disciplinar, administrativ, civil sau penal, având obligativitatea de a face dovada asigurării lor pentru răspundere profesională.
Cu referire la mijloacele de probă administrate în cauză, s-a reţinut că pârâta I.L.G. a avut calitatea de lichidator judiciar pentru SC T.R.W. SRL şi că prin încheierea din 16 octombrie 2006, pronunţată de judecătorul sindic în Dosarul nr. 2520/2004 al Tribunalului Maramureş, a fost împuternicită să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare a societăţii debitoare, în condiţiile stabilite în raportul aprobat de adunarea creditorilor societăţii din 8 septembrie 2006, raport ce nu a fost contestat de societatea debitoare al cărei administrator statutar este T.P.
S-a constatat că aceeaşi persoană, T.P., are calitate de administrator statutar şi pentru SC B. SRL, societate care a participat în calitate de creditor în procedura falimentului pentru SC T.R.W. SRL
Faţă de aceste elemente de fapt, s-a conchis că este greu de presupus că reclamanta nu ar fi avut cunoştinţă de etapele desfăşurate în procedura insolvenţei pentru societatea falită SC T.R.W. SRL. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât între cele două societăţi s-au purtat mai multe procese cu privire la constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a statuat că nu se poate invoca o faptă ilicită săvârşită de pârâta I.L.G., în calitatea sa de lichidator judiciar iniţial pentru SC T.R.W. SRL şi apoi de către celălalt pârât, P.G.I.P.U.R.L., numit lichidator judiciar al aceleiaşi societăţi falite, atât timp cât ambii pârâţi, ca lichidatori judiciari, au îndeplinit etapele procedurii insolvenţei astfel cum au fost încuviinţate şi confirmate de către judecătorul sindic, acte care nu au fost contestate nici de debitor, nici de creditor şi nici de administratorul comun al celor două societăţi.
S-a constatat totodată, potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, că în evidenţa celor două societăţi SC T.R.W. SRL şi SC B. SRL s-a înregistrat cumpărarea şi respectiv, vânzarea bunurilor în valoare de 489.342,5 lei şi s-a operat în contabilitatea celor două societăţi aceste operaţiuni; că nu s-au identificat restituiri de sume de către societatea reclamantă către SC T.R.W. SRL, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 1 octombrie 1999 a utilajelor în discuţie şi că societatea reclamantă a rămas cu suma de 489.342,5 lei pe care a încasat-o integral de la SC T.R.W. SRL
Faţă de concluziile expertizei, societatea reclamantă nu a formulat obiecţiuni, solicitând totodată respingerea unor eventuale obiecţiuni formulate de pârâţi.
De aceea, au fost apreciate nefondate şi criticile formulate de apelantă referitoare la faptul că expertiza ar fi avut în vedere doar obiectivele propuse de pârâţi şi care nu ar avea nicio legătură cu pretenţiile deduse judecăţii.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că reclamanta, în calitatea sa de creditor în procedura falimentului faţă de societatea debitoare SC T.R.W. SRL, putea interveni şi valorifica drepturile pretinse atât prin anularea actelor frauduloase încheiate în dauna sa cât şi prin contestarea măsurilor luate de lichidatorii judiciari în cadrul procedurii, demersuri legale pe care însă nu le-a întreprins.
În consecinţă, s-a constatat că prima instanţă a fondului a statuat în mod corect că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de pârâţii lichidatori şi ca atare, nici faţă de asigurătorul de răspundere profesională nu poate fi atrasă vreo formă de răspundere.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte identificate (urmare a încadrării realizate de instanţă, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) ca fiind critici de nelegalitate:
- Motivarea deciziei este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) în sensul că, deşi în aparenţă, cauza este soluţionată pe fond, examinându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale, în realitate, lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea raportului lichidatorului din data de 8 septembrie 2006 şi prin confirmarea operaţiunilor de lichidare de către judecătorul sindic prin încheierea din 16 octombrie 2006.
Or, neatacarea măsurilor luate de lichidator reprezintă un veritabil fine de neprimire, lipsa faptei ilicite fiind justificată nu printr-o examinare a conduitei lichidatorului, autor al faptului ilicit, ci prin examinarea conduitei recurentei păgubite SC B. SRL
- Nemotivarea deciziei din apel subsumată aceluiaşi motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decurge şi din aceea că, deşi reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa nu o analizează decât pe aceea referitoare la fapta ilicită, omiţând din analiză aspectele referitoare la existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia ( art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Aceasta, întrucât s-a reţinut că prin încheierea din 16 octombrie2006 judecătorul sindic a încuviinţat vânzarea bunurilor debitoarei SC T.R.W. SRL, or, din nicio încheiere a judecătorului sindic nu rezultă că ar fi fost încuviinţată vânzarea bunurilor unui terţ (SC B. SRL) ci exclusiv bunurile societăţii debitoare menţionate anterior.
S-a reţinut, de asemenea, greşit că SC B. SRL avea, la momentul vânzării bunurilor (august 2006) calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei, putând astfel contesta raportul lichidatorului şi încheierea judecătorului sindic. În realitate, abia la 9 noiembrie 2009, SC B. SRL a devenit creditor participant la procedura insolvenţei, întrucât prin sentinţa civilă nr. 3890 din 9 noiembrie 2009 s-a admis contestaţia acestei societăţi şi s-a dispus înscrierea definitivă a creanţei sale în tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
- Decizia este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), reţinând în mod greşit că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale.
În realitate, fapta ilicită există şi constă în vânzarea de către lichidator, pentru acoperirea debitelor societăţii SC T.R.W. SRL intrate în procedura insolvenţei, a unor bunuri care nu mai erau proprietatea acesteia, ci erau proprietatea SC B. SRL.
Nu se poate invoca nicio îndoială cu privire la faptul că bunurile vândute în procedura insolvenţei SC T.R.W. SRL erau proprietatea SC B. SRL, urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin care aceste bunuri fuseseră înstrăinate anterior de la SC B. SRL la SC T.R.W. SRL.
Or, efectele nulităţii implică inexistenţa, retroactivă, a actului anulat.
De asemenea, caracterul ilicit al faptei nu poate fi înlăturat prin invocarea aprobării vânzării în cadrul adunării generale a creditorilor, întrucât ceea ce s-a aprobat a fost vânzarea bunurilor societăţii debitoare, în niciun caz vânzarea bunurilor unui terţ.
- Condiţia vinovăţiei a fost şi aceasta dovedită în cauză, întrucât pârâţii lichidatori au fost părţi în dosarul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare a utilajelor.
Lichidatorul a preluat, în vederea valorificării, utilajele proprietatea SC B. SRL, cu motivarea de totală rea-credinţă că s-ar fi anulat un cu totul alt contract, iar Curtea de Apel Cluj ar fi decis că aceste utilaje sunt proprietatea SC T.R.W. SRL, ceea ce nu se dispusese niciodată prin nicio hotărâre judecătorească.
În realitate, la data vânzării era irevocabilă sentinţa civilă nr. 989 din 6 octombrie 2005 a Tribunalului Maramureş, care a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a utilajelor în litigiu; de asemenea, era pronunţată încheierea de îndreptare a erorii materiale prin care s-a completat dispozitivul sentinţei cu anularea contractului pentru utilaje. În privinţa erorilor comise de instanţele de judecată, care mai întâi au omis să se pronunţe expres cu privire la contractul de înstrăinare a utilajelor şi apoi, prin încheierea de completare din 21 noiembrie 2005, au menţionat greşit data contractului atacat ca fiind 1 noiembrie 1999, deşi contractul era încheiat la 1 octombrie1999, acestea nu sunt imputabile recurentei şi nu pot avea efecte împotriva intereselor acesteia.
- Se regăseşte în speţă şi elementul referitor la prejudiciu, neanalizat de instanţa de apel raportat la datele dosarului, având în vedere că aceasta a reţinut că, întrucât preţul a fost încasat de către SC B. SRL, atunci nu există prejudiciu prin vânzarea bunurilor.
- Decizia este susceptibilă şi de motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât apreciază acţiunea formulată ca inadmisibilă, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor.
Or, nu se poate reţine că acţiunea în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă şi că adevăratul proprietar avea la dispoziţie posibilitatea contestării măsurilor lichidatorului conform Legii nr. 85/2006.
Aceasta, deoarece pe de o parte, căile de atac împotriva măsurilor lichidatorului sau judecătorului sindic sunt la îndemâna creditorilor participanţi la procedură, calitate pe care SC B. SRL nu o avea la acel moment, iar pe de altă parte, şi dacă societatea ar fi avut calitatea de creditor, putea formula prezenta acţiune, întrucât cele două demersuri pot coexista.
De asemenea, nu s-a răspuns prin hotărârile instanţelor de fond susţinerilor reclamantei, care a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, arătând că fapta ilicită constă în înstrăinarea unor bunuri aparţinând societăţii reclamante, de către lichidatori, faptă săvârşită cu vinovăţie.
Pe acest aspect, recurenta-reclamantă a reluat şi argumentele referitoare la dovedirea prejudiciului, precum şi elementele de fapt din care ar rezulta caracterul ilicit al demersurilor lichidatorilor care au procedat la vânzarea unor utilaje ale SC B. SRL, deşi prin decizia nr. 247 din 29 ianuarie 2008 a Curţii de apel Cluj a fost lămurit dispozitivul încheierii din 21 noiembrie 2005, prin indicarea bunurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare anulat de către instanţă.
Prin concluziile scrise depuse de către intimaţii-pârâţi I.G., P.G.I.P.U.R.L., SC O. SA s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în speţă nu subzistă condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum corect au apreciat instanţele fondului. De asemenea, s-a invocat şi nulitatea recursului sub aspectul motivelor prin care se solicită evaluarea probatoriului, susţinându-se că memoriul de recurs este redactat în mod defectuos, cu indicarea îndeosebi a situaţiilor de fapt şi fără ca argumentele expuse să fie încadrabile în motivele de recurs invocate.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că, într-adevăr, memoriul de recurs este redactat fără respectarea rigorilor procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, dar că, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă identificarea criticilor de nelegalitate (astfel încât nu este incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.) care au însă caracter nefondat, potrivit următoarele considerente:
- Pretinzând caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel (şi astfel, incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă susţine, fără temei, că „deşi în aparenţă cauza este soluţionată pe fond, în realitate lipsa faptei ilicite este justificată prin neatacarea măsurilor luate de lichidator, ceea ce echivalează cu un veritabil fine de neprimire”.
În realitate, analizând condiţiile răspunderii civile delictuale - care a constituit cauza juridică a acţiunii în pretenţii promovate - instanţa a făcut referire, dat fiind specificul activităţii pârâţilor (care ar fi cauzat, prin caracterul ei defectuos, prejudiciul pretins) la modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor legale.
În acest context, s-a reţinut, cu trimitere la elementele probatorii ale dosarului, faptul că pârâţii, în calitate de lichidatori judiciari, au îndeplinit actele procedurii insolvenţei în condiţiile stabilite de adunarea generală a creditorilor şi ca urmare a încuviinţării date de judecătorul sindic.
Constatarea instanţei de apel, conform căreia SC B. SRL S:R.L. nu a atacat măsurile lichidatorului judiciar - în situaţia în care le aprecia nelegale - nu reprezintă, cum se susţine, o neanalizare a fondului raportului juridic (un „fine de neprimire”), ci o circumstanţiere a analizei faptei ilicite la specificul activităţii pârâţilor.
Astfel, în condiţiile în care prin încheierea din 16 octombrie2006 pronunţată de judecătorul sindic (Dosarul nr. 2520/2004 al Tribunalului Maramureş) s-a dispus ca lichidatorul să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare potrivit celor stabilite în raportul adunării creditorilor din 8 septembrie 2006, iar acesta a efectuat actele şi operaţiunile încuviinţate, fără să fie contestate de persoanele interesate, nu se poate susţine cu temei existenţa unei fapte ilicite în sarcina acestora.
- Invocând aceleaşi dispoziţii ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a pretins nemotivarea deciziei şi pentru că nu sunt analizate celelalte condiţii ale răspunderii delictuale, referitoare la existenţa vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate.
Or, separat de împrejurarea că această critică nu îşi are suport, raportat la considerentele deciziei (care stabileşte, de exemplu, cu trimitere la raportul de expertiză, de ce nu poate fi identificat un prejudiciu în cauză), recurenta ignoră faptul că pentru angajarea răspunderii delictuale trebuie întrunite cumulativ condiţiile acesteia.
Aşadar, inexistenţa faptei ilicite asupra căreia s-a oprit prioritar analiza instanţelor de fond este suficientă pentru a impune concluzia netemeiniciei pretenţiilor reclamantei.
- În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurenta-reclamantă în susţinerea acestuia nu vizează ipoteza textului - respectiv, denaturarea înţelesului unui act juridic (în sensul de negotium iuris, ca manifestare de voinţă generatoare de drepturi şi obligaţii) având clauze clare, neîndoielnice care să nu fie susceptibile de interpretare.
În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs este criticată modalitatea în care, cu nesocotirea dispoziţiilor Legii insolvenţei, lichidatorii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.
De aceea, reţinându-se că este invocată încălcarea unor norme de drept material şi având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., critica va fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se, totodată, caracterul nefondat al acesteia.
Astfel, recurenta pretinde că lichidatorii au procedat la vânzarea bunurilor unui terţ (reclamanta SC B. SRL) deşi încheierea judecătorului sindic a încuviinţat exclusiv vânzarea bunurilor societăţii debitoare SC T.R.W. SRL.
Tot astfel, se susţine greşita apreciere asupra calităţii de creditor a lui SC B. SRL la momentul vânzării bunurilor (august 2006), poziţie din care putea ataca raportul lichidatorului, când, de fapt, societatea-reclamantă a devenit creditor participant la procedura insolvenţei abia la 9 noiembrie 2009 (urmare a admiterii contestaţiei formulate, conform sentinţei civile nr. 3890 din 9 noiembrie 2009).
Susţinerea în legătură cu vânzarea bunurilor unui terţ (respectiv, SC B. SRL) nu poate fi primită, având în vedere că la acel moment (august 2006) nu exista o statuare jurisdicţională asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999 (nulitate de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că, efect al acesteia, bunurile reintraseră în patrimoniul său).
Pe acest aspect, se constată că, potrivit sentinţei nr. 989 din 6 octombrie 2005 a Tribunalului Maramureş, s-a admis cererea reconvenţională formulată de SC B. SRL, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2001 şi a unor facturi, soluţie validată prin decizia nr. 170/2006 a Curţii de Apel Cluj. Ulterior, la 21 noiembrie 2005, a fost pronunţată încheierea de îndreptare eroare materială din dispozitivul sentinţei nr. 989 din 6 octombrie 2005, în sensul că „s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1999”. Şi cu privire la această încheiere SC B. SRL a formulat la 20 februarie 2006, cerere de îndreptare a erorii materiale, admisă prin încheierea din aceeaşi dată a Tribunalului Maramureş (judecătorul sindic), în sensul că nulitatea vizează contractul de vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999.
Or, această din urmă încheiere a fost modificată prin decizia nr. 7/2006 a Curţii de Apel Cluj, în sensul respingerii cererii de îndreptare eroare materială, reţinându-se în considerente că „judecătorul sindic a acordat ceea ce nu a făcut obiectul dosarului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 389 din 6 octombrie 2005 şi care viza nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 31 martie 2001 şi a facturilor încheiate la 1 noiembrie 1999”.
În prezenţa acestor statuări ale instanţei de recurs, lichidatorul nu putea considera - decât dacă ar fi făcut propriile evaluări judiciare, ceea ce nu-i este permis - că ar fi constituit obiect al nulităţii contractul de vânzare-cumpărare din 1 octombrie1999; că, astfel, bunurile s-ar fi întors în patrimoniul SC B. SRL şi că, procedând la vânzarea lor, ar fi înstrăinat nu bunurile debitorului aflat în procedura insolenţei, ci pe acelea ale unui terţ.
Mai mult, lichidatorul a comunicat lui T.P. - care avea, deopotrivă, calitatea de administrator al societăţii debitoare SC T.R.W. SRL, cât şi al societăţii SC B. SRL - raportul de evaluare a celor trei utilaje propuse pentru valorificare, la 11 august 2006, fără ca acesta să fie contestat.
În procesul-verbal întocmit de lichidator la 25 august 2006, la şedinţa adunării creditorilor (la care s-a consemnat şi prezenţa administratorului T.P.) niciunul dintre creditori nu a formulat obiecţiuni la completarea raportului de evaluare, iar procesul-verbal din 8 septembrie 2006 al adunării generale a creditorilor cu aprobarea completării raportului de evaluare a fost, de asemenea, comunicat şi administratorului celor două societăţi (SC T.R.W. SRL şi SC B. SRL), numitul T.P.
Or, cunoscând situaţia din această dublă calitate - de administrator judiciar al celor două societăţi - numitul T. putea să conteste scoaterea la vânzare a utilajelor, dacă aprecia şi dovedea că bunurile aparţin unui terţ faţă de procedura insolvenţei.
Faptul că, aşa cum susţine, SC B. SRL ar fi dobândit mai târziu calitatea de creditor nu justifică poziţia de pasivitate, având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (2), art. 73 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora măsurile dispuse de administratorul judiciar sau de lichidator pot fi contestate nu numai de creditor, debitor, ci şi de orice altă persoană interesată (categorie în care se plasează cel care pretinde că, deşi terţ faţă de procedura insolvenţei, este prejudiciat prin scoaterea la vânzare a unor bunuri care îi aparţin).
În speţă, actele şi operaţiunile întocmite în procedura insolvenţei au respectat regulile de publicitate care, în această materie, sunt astfel edictate (art. 7 din Legea nr. 85/2006) încât să asigure opozabilitatea mai largă, tocmai pentru a nu fi prejudiciate terţe persoane prin valorificarea unor bunuri care, în realitate, nu ar aparţine debitorului.
- Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la caracterul ilicit al faptei lichidatorului care ar fi înstrăinat bunuri ce nu aparţineau debitorului, în condiţiile în care fusese anulat contractul de vânzare-cumpărare prin care acesta devenise proprietar, utilajele reintrând în patrimoniul reclamantei-recurente. De asemenea, sunt reiterate aspectele referitoare la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei lichidatorilor dedusă din împrejurarea că au fost părţi în procesul în care s-a dezbătut nulitatea contractului menţionat anterior şi faptul că erorile materiale săvârşite de instanţă nu pot fi imputate părţii.
Fără a relua considerentele expuse anterior în legătură cu nedemonstrarea caracterului ilicit al faptei lichidatorilor, Înalta Curte constată, suplimentar, că tocmai poziţia lichidatorului - de reprezentant al societăţii SC T.R.W. SRL în procesul având ca obiect nulitatea contractului - nu-i permitea să ignore rezultatul judecăţii şi să considere că ar fi fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1 octombrie1999.
Contrar susţinerii recurentei, la data la care prin încheierea judecătorului sindic (din 16 octombrie 2006) s-a dispus vânzarea bunurilor la licitaţie, exista hotărâre irevocabilă (decizia nr. 7 din 6 iunie 2006 a Curţii de Apel Cluj) care statua că nu respectivul contract făcuse obiectul judecăţii şi că, dispunând îndreptarea erorii materiale în sensul indicării contractului din 1 octombrie 1999, judecătorul sindic depăşise limitele judecăţii.
Împrejurarea că ulterior, la aproximativ 2 ani de la vânzarea utilajelor în procedura falimentului, a fost pronunţată decizia nr. 247 din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, prin care, urmare a admiterii recursului SC B. SRL, au fost indicate (rejudecându-se o cerere de îndreptare eroare materială), utilajele care au constituit obiectul contractului de vânzare-cumpătare din 1 noiembrie 1999, nu este de natură să modifice în vreun fel concluzia asupra lipsei caracterului ilicit al faptei.
Aceasta, întrucât aprecierea asupra caracterului licit sau ilicit al conduitei, se face în funcţie de elementele concrete existente la data săvârşirii acesteia, iar nu în raport de împrejurări ulterioare.
În acelaşi timp, susţinerea recurentei conform căreia nu-i pot fi imputate erorile materiale săvârşite de instanţele de judecată este lipsită de suport şi denotă o prevalare de propria culpă, în condiţiile în care chiar aceasta - prin cererea reconvenţională dedusă judecăţii în Dosarul nr. 2925/2005 - a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1999, fără ca măcar să-i particularizeze obiectul, ceea ce a generat multiple cereri de îndreptare erori materiale şi de lămurire a dispozitivului.
- Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., indicat, de asemenea, ca temei al cererii de recurs, se constată că recurenta reia argumentele referitoare la pretinsa soluţionare a cauzei pe excepţia de inadmisibilitate, întrucât adevăratul proprietar al bunurilor ar fi avut posibilitatea contestării măsurilor lichidatorilor judiciari, iar nu pe aceea a promovării unei acţiuni în despăgubiri conform dreptului comun.
Aşa cum s-a arătat deja, analizându-se motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţele de fond nu au opus reclamantei un asemenea impediment în declanşarea demersului său judiciar ci, în cadrul analizei faptei ilicite, pe lângă împrejurarea că actele şi operaţiunile lichidatorului au fost validate de judecătorul sindic, a făcut referire şi la împrejurarea că acestea n-au fost contestate de creditori sau de alte persoane interesate.
Fără ca aceasta să însemne, în sine, o obstaculare a unui demers ulterior al părţii considerate prejudiciate, analiza instanţei a demonstrat şi din această perspectivă, de ce activitatea lichidatorilor s-a desfăşurat în limitele legii şi astfel, lipsindu-i caracterul ilicit, nu sunt întrunite, pe fond, condiţiile răspunderii civile delictuale, pretenţiile fiind astfel neîntemeiate.
Celelalte aspecte dezvoltate de recurentă şi subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează, în realitate, elementele de fapt şi probatorii ale pricinii, procedându-se la o reluare a prezentării judecăţilor anterioare şi a diverselor acte şi operaţiuni întocmite în cadrul procedurii insolvenţei.
Nu este vorba, deci, de nulităţi săvârşite în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, astfel, posibil de valorificat prin intermediul motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru a fi cenzurabil, ca atare, de instanţa de recurs.
Pentru toate considerentele arătate anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Va fi respinsă, de asemenea, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata O.V.I.G. prin notele scrise, având în vedere că nu a făcut nicio dovadă a efectuării lor în cadrul recursului, lipsind aşadar, justificarea pretenţiilor sale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 49 din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Respinge cererea formulată de intimata - pârâtă O.V.I.G. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 368/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 317/2014. Civil. Actiune în daune delictuale.... → |
|---|
