ICCJ. Decizia nr. 3476/2014. Civil. Expropriere. Obligaţie de a face. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3476/2014

Dosar nr. 5941/30/2011

Şedinţa publică din 5 decembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5941/30 din 18 august 201, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună admiterea acţiunii, să se constate acordul de voinţă/ învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea sa care formează obiectul exproprierii dispuse de pârât; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că, prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. S.A, aflată sub autoritatea M.T.I.

Prin Anexa nr. 1 la H.G. menţionată, a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ, s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei lucrări de utilitate publică, care au format obiectul exproprierii.

Formalităţile de publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 06 ianuarie 2011, prin afişarea la sediul Primăriei municipiului Lugoj a următoarelor documente: anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010 cuprinzând numele si prenumele proprietarilor, nr. cadastral şi suprafaţa afectată; anexa 1 (planul de situaţie avizat de O.C.P.I Timiş în care sunt evidenţiate imobilele afectate); oferta de despăgubire pe teritoriul administrativ al municipiului Lugoj pentru terenurile afectate de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”; notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor aflate pe traseul „Autostrăzii Lugoj-Deva", prin care proprietarii afectaţi erau invitaţi ca, în termen de 10 zile de la data afişării listei cu imobilele supuse exproprierii, să formuleze cererile de acordare a despăgubirilor; tabelul cuprinzând persoanele expropriate ce au luat cunoştinţa de Notificarea intenţiei de expropriere; modele de cereri şi registru de cereri.

Sumele ofertate cu titlul de despăgubiri au fost determinate pe baza Raportului de Evaluare realizat de experţii evaluatori B.G. şi B.M., luând în considerare valoarea de 27.90 lei/mp, ofertă de despăgubire ce nu a reflectat valoarea reală a terenului afectat de expropriere. Astfel, pentru suprafeţele care au format obiectul dreptului său de proprietate şi care au fost expropriate din aceleaşi parcele în cadrul procedurii derulată în anul 2007 pentru lucrarea de utilitate publică de interes naţional „Varianta de ocolire Lugoj”, cuantumul despăgubirii a fost determinat în raport cu suma de 15 euro/mp Reclamanta a menţionat că valoarea terenurilor a crescut şi, în prezent, ele sunt incluse în intravilanul municipiului Lugoj prin reactualizarea P.U.G.

Reclamanta a mai arătat că deşi sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă despăgubire, de bună credinţă fiind, în termenul legal de 10 zile menţionat în Notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 133.901 lei.

Oferta expropriatorului de despăgubire cu suma de 27,90 lei/mp, acceptată de reclamantă, se constituie drept o ofertă urmată de acceptare, care configurează perfectarea unui acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii şi, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de expropriator, fapt ce rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere şi, care se referă la tranzacţia sau „învoiala” părţilor.

Natura juridică a „învoielii părților” cu privire la cuantumul sumelor stabilite cu titlul de despăgubire este în acord şi cu jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., care statuează că litigiile privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes general intră în domeniul de aplicare a noţiunii de „contestaţii privitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, deoarece actul juridic al exproprierii priveşte „însăși substanţa dreptului de proprietate” (Decizia C.E.D.O. Boden c/a Suedia). De aceea, C.E.D.O. a decis că dreptul la indemnizaţia de expropriere este un drept patrimonial de natură civilă, indiferent de originea unui eventual diferend privitor la plata indemnizaţiei de expropriere.

În raport de caracterele exproprierii menţionate mai sus, reclamanta a arătat că se impune concluzia că între părţi a intervenit o convenţie irevocabilă cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât voinţa autorului ofertei de a se considera legat juridic în caz de acceptare şi care rezultă în mod indubitabil din „rugămintea” inserată în conţinutul Notificării intenţiei de expropriere, a fost urmată de acceptarea pură şi simplă exprimată prin ”Cererile de acordare a despăgubirilor” formulate de reclamantă.

În acest context juridic, prin Anexa 2 la H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1232/2010, a fost diminuată, în mod nelegal şi abuziv, valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat de la suma iniţială de 27,90 lei/mp, la suma de 1,49 lei/mp, sumă ce este derizorie şi se circumscrie unei „naţionalizări”. Diminuarea valorică menţionată a fost efectuată şi cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 care permit, în circumstanţe excepţionale şi temeinic motivate, numai suplimentarea sumelor individuale acordate cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, iar nu şi diminuarea acestora.

Reclamanta a arătat că stabilirea unei despăgubiri derizorii pentru terenul expropriat constituie o încălcare gravă a dreptului său de proprietate şi a dreptului la o justă şi prealabilă despăgubire, astfel cum, acest drept este recunoscut prin dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. sau prin art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la suma reprezentând prejudiciul cauzat, aceasta reprezintă o valoare minimală, derizorie, în raport cu paguba creată, întrucât prerogativele dreptului său de proprietate nu au putut fi exercitate ca urmare a faptului că intenţia de expropriere înscrisă în cărţile funciare a vizat toată suprafaţa imobilelor, terenurile fiind în integralitate indisponibilizate.

Reclamanta a mai arătat că, datorită modului de dezmembrare, parcelele care vor rămâne, nu vor putea fi utilizate în mod efectiv, deoarece nu va exista cale de acces la drumul public, precum şi datorită faptului că acestea nu vor putea fi folosite conform destinaţiei, pe durata desfăşurării lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”.

Pârâtul Statul Român prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă dar şi prematur introdusă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte:

În cazul în care reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune în pretenţii pe dreptul comun faţă de valoarea obiectului cererii, situată sub pragul de 500.000 lei, cererea de chemare în judecată este de competenţa judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., impunându-se şi timbrarea acţiunii la valoare.

Astfel pârâtul a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se află sub pragul de 500.000 lei, faţă de dispoziţiile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ.; excepţia netimbrării acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii de drept comun, având în vedere că procedura de expropriere a imobilelor proprietatea reclamanţilor, aflată în derulare, este reglementată de Legea nr. 255/2010, act normativ cu caracter special ce se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.

În situaţia respingerii excepţiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte:

Dispoziţiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 au impus expropriatorului necesitatea efectuării unor noi evaluări a terenurilor afectate de această lucrare de utilitate publică, conform actualei reglementări, fiind întocmit un nou raport de evaluare care, la stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse exproprierii, a avut în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77¹ alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind codul fiscal.

Având in vedere că noile valori de despăgubire stabilite potrivit Legii nr. 255/2010 au fost mult mai mici decât valorile de despăgubire stabilite în baza Legii nr. 198/2004 şi, având în vedere că Legea nr. 198/2004, ce a constituit cadrul legal al H.G. nr. 1.232 din 06 decembrie 2010 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 255/2010, în scopul punerii în concordanţă a acestei hotărâri cu noua reglementare în materia exproprierii - Legea nr. 255/2010, s-a procedat la modificarea H.G. nr. 1.232 din 06 decembrie 2010, prin emiterea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Acordul reclamantei asupra cuantumului despăgubirilor consemnat în cadrul cererilor formulate a vizat valorile despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010, în forma ei iniţială, anterior modificărilor survenite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

În aceste condiţii, cuantumul despăgubirilor în valoare de 325.683 lei solicitat de reclamantă prin acţiune, stabilit în baza Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1.232/2010. anterior modificărilor şi completărilor survenite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu mai au corespondent în reglementarea în vigoare la momentul actual.

În mod greşit reclamanta a considerat că între părți a intervenit un acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii şi care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator. Ceea ce nu are în vedere reclamanta este faptul că acceptarea ofertei de către expropriat trebuie să se manifeste numai în cadrul procedural reglementat de Legea nr. 255/2010.

În acest sens, simpla acceptare a cuantumului despăgubirilor consemnată în cererea de acordare a despăgubirilor nu poate produce efecte juridice atât timp cât de aceasta expropriatorul nu a luat cunoştinţă în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv prin constatarea acceptării de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei şi de expropriat.

Actul procedural prin care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor este procesul-verbal semnat de expropriat şi de comisia de analiză a cererilor, în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului.

În speţă, susţine pârâtul, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă şi Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 care să constate acceptarea ofertei de expropriere de reclamantă, situaţie în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea.

Mai mult decât atât, mai arată pârâtul, întregul demers al acordării despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 198/2004 (şi ulterior a Legii nr. 255/2010) şi H.G. nr. 1.232/2010 a fost întrerupt de către expropriator motivat de apariţia H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, care a modificat cuantumul despăgubirilor, situaţie în care expropriatorul a procedat la reluarea procedurii de expropriere avându-se în vedere noile valori.

Astfel, pârâtul a mai arătat că atâta vreme cât nu a fost numită comisia prevăzută de art. 18 din Legea nr. 255/2010, care să soluţioneze cererile de acordare a despăgubirilor formulate de reclamantă şi, să constate acceptarea cuantumului despăgubirilor de către aceasta printr-un proces-verbal, conform normelor legale anterior menţionate, nu se poate aprecia că acceptarea ofertei a ajuns la cunoştinţa expropriatorului şi, nici că simplul fapt al înregistrării cererilor la Primăria Lugoj ar putea echivala cu o cunoaştere a acceptării. Numai după evaluarea dosarului expropriatului de către comisie şi constatarea menţinerii acceptării sale printr-un proces-verbal, oferta şi acceptarea sunt pe deplin obligatorii. Numai de atunci ofertantul e ţinut de oferta sa, iar expropriatul de acceptarea manifestată, însă acest lucru în speţă nu s-a mai realizat.

În cazul în care reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 sau Legii nr. 255/2010, la care face referire în cererea de chemare în judecată, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 sau Legii nr. 255/2010.

Reglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurilor proprietate privată necesare lucrărilor de construcţie, reabilitare şi modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, o constituie Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, iar singura acţiune pe care o prevede Legea nr. 255/2010 în favoarea expropriaţilor, este acţiunea în contestarea cuantumului despăgubirilor, reglementată de art. 22 alin. (1) din actul normativ menţionat.

Pe de altă parte, arată pârâtul, temeiul juridic al cererii reclamantei nu îl poate constitui dispoziţiile Legii nr. 33/1994, întrucât Legea nr. 255/2010 este un act normativ special în materia exproprierii, ce se aplică cu prioritate faţă de Legea nr. 33/1994, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

S-a mai invocat prematuritatea cererii de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 255/2010, faţă de prevederile art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege şi de faptul că procedura exproprierii este în curs de derulare, până la data prezentei, Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu s-a întrunit pentru a analiza cererile depuse de expropriaţi, respectiv pentru a încheia procesele verbale cu expropriaţii şi, mai apoi, Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În situaţia respingerii excepţiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, faţă de faptul că valoarea de despăgubire de 1,49 lei/mp, stabilită prin H.G. nr. 492/2011 a fost determinată cu respectarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 255/2011, evaluatorul, la stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse exproprierii a avut în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77¹ alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc.

În ce priveşte daunele în valoare de 10.000 euro, echivalent în lei, s-a solicitat respingerea acestora, motivat de caracterul incert al prejudiciului pe care aceste daune se vor a-l acoperi. S-a mai arătat că, prin notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară, nu se indisponibilizează terenul, aşa cum menţionează reclamanta, acesta rămânând în continuare în proprietatea acesteia până la transferul dreptului în patrimoniul statului.

Cu privire la prejudiciul reprezentat de lipsa căilor de acces la drumul public şi lipsa de folosinţă conform destinaţiei a parcelelor neexpropriate, rămase în proprietatea reclamantei, pe durata desfăşurării lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”, s-a solicitat a se constata caracterul viitor, incert si nedovedit al acestui prejudiciu.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115 si următoarele C. proc. civ., art. 5, 8, 9, 11, 18,19 20, 22, 23 din Legea nr. 255/2010, art. 4, 5, 8, 15, 16 din H.G. nr. 53/2011.

Ulterior, reclamanta N.A. şi-a precizat acţiunea, solicitând, în principal, a se constata acordul de voinţă/învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubiri, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă cu titlu de despăgubire pentru terenurile supuse exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următ. din acest ultim act normativ şi obligarea pârâtului la plata acestei sume, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru ipoteza cu totul de excepţie, în care se va împărtăşi totuşi teza pârâtului, în sensul că nu s-ar fi perfectat între părţi o asemenea înţelegere cu privire la despăgubirea pentru expropriere, reclamanta a arătat că se impune ca, subsecvent contestaţiei cu privire la cuantumul despăgubirii „reevaluate” ulterior şi unilateral de către pârât, să se stabilească pe cale judiciară cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următ. din acest ultim act normativ şi obligarea pârâtului la plata acestei sume.

De asemenea, reclamanta N.A. şi-a completat acţiunea, solicitând anularea proceselor-verbale şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii şi, în principal să se constate acordul de voinţă/învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile expropriate de pârât, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă cu titlu de despăgubire, pentru terenurile expropriate; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat; să se stabilească cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următdin acest ultim act normativ şi, să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume şi, în toate cazurile să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 şi din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 şi nr. 29 din 14 septembrie 2011, în ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au fost reluate argumentele invocate anterior şi, în plus, s-a arătat că se impune şi anularea proceselor-verbale şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ce priveşte despăgubirea, prin care a fost stabilită unilateral de către expropriator despăgubirea la o valoare absolut derizorie şi prejudicială, cu încălcarea înţelegerii părţilor şi cu încălcarea dreptului la o justă şi prealabilă despăgubire pentru expropriere şi, a dreptului său de proprietate.

Reclamanta şi-a completat acţiunea, în sensul anulării actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua 1003/24 în suprafaţă de 11.907 mp situată documentar pe raza localităţii Coşteiu, jud. Timiş, în ce priveşte despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri calculată în raport cu echivalentul în lei a sumei de 7 euro/mp şi pentru suprafaţa de teren expropriată în baza H.G. nr. 203/2012 sau, în subsidiar, să se stabilească şi pentru acest teren cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu despăgubire pentru exproprierea terenului.

În motivare, arată că CN A.D.N.R. SA a comunicat intenţia de expropriere pentru parcela/tarlaua 1003/24 în suprafaţă de 11.907 mp, situată pe raza loc. Coşteiu, jud. Timiş pentru care s-a stabilit o valoare de despăgubire derizorie de 13.692 lei, care echivalează însă cu o veritabilă „naţionalizare”.

Fără a mai reitera motivele expuse în cuprinsul acţiunii introductive şi a completărilor ulterioare, reclamanta a considerat că, pentru aceleaşi argumente, despăgubirea stabilită pentru terenul individualizat mai sus şi expropriat în baza H.G. nr. 203 din 20 martie 2012 este derizorie, astfel încât se impune anularea tuturor actelor şi formelor de expropriere iniţiate în temeiul H.G. nr. 203/2012 în ce priveşte despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 27,90 lei/mp şi pentru suprafaţa de teren expropriată în baza actului normativ sus menţionat sau, în subsidiar, să se stabilească şi pentru acest teren cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următ. din acest ultim act normativ şi, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri.

În ce priveşte cuantumul despăgubirii, reclamanta arată că deşi formal sau documentar, parcela/tarlaua este evidenţiată ca fiind amplasată pe raza localităţii Coşteiu, jud. Timiş, aceasta este amplasată, în realitate, în zona limitrofă a Municipiului Lugoj, urmând ca valoarea de despăgubire pentru teren să fie stabilită prin prisma acestei împrejurări.

Pentru a dovedi amplasamentul parcelei ca fiind în zona limitrofă Municipiului Lugoj, s-a depus planul de amplasament, din care rezultă proximitatea acesteia faţă de Municipiul Lugoj.

Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare faţă de completarea acţiunii, solicitândrespingerea cererii completatoare, pe excepţia prematurităţii, raportat la dispoziţiile art. 22 din Legea 255/2010, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

Astfel s-a arătat că, analizând conţinutul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2019, rezultă că reclamanta se poate adresa instanţei de judecată numai după comunicarea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii. Procedura exproprierii iniţiată în baza H.G. nr. 703/2012, este în curs de derulare, nefiind emisă decizia de expropriere, în urma căreia persoanele expropriate să poată fi notificate pentru a depune la sediul Consiliului Local Coşteiu cererile de acordare a despăgubirilor, cereri ce vor fi analizate de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2011 şi, pe cale de consecinţă nu au fost încheiate procesele verbale cu expropriaţii şi, nici Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Prin sentinţa civilă nr. 3635/PI din 20 decembrie 2012, a Tribunalului Timiş a fost admisă în parte acţiunea precizată şi completată a reclamantei N.A. în contradictoriu cu pârâtul-expropriator Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafaţa de 620 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafaţa de 1.661 mp din parcela, identificată cadastral în C.F., Lugoj; suprafaţa de 1.565 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafaţa de 517 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj, toate supuse procedurii speciale de expropriere, în baza Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea cu nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanşator al procedurii speciale de expropriere.

Constatând acordul subiecţilor implicaţi în operaţiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condiţiile art. 5 - 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea atunci în vigoare, a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14 septembrie 2011, în condiţiile alin. (15) art. 15 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii în condiţiile art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, în corelaţie cu dispoziţiile art. 15 şi 16 din normele sus enunţate. A fost respins în rest demersul judiciar precizat şi completat, a fost obligată reclamanta să achite în contul Biroului de expertize judiciare pendinte Tribunalul Timiş, suma de 1130 lei cu titlu de diferenţă onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de experţii A.C., S.I. şi H.Ş., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.890 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta N.A., a fost proprietar tabular a imobilelor terenuri, supuse exproprierii, iniţiată pe calea procedurii speciale, art. 3 din Legea nr. 198/2004, afectate unor obiective de utilitate publică destinate construirii autostrăzii Lugoj-Deva.

S-a reţinut că definită „ca fiind o instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată” sau ca „o operaţiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns de drept public şi de drept privat, având ca efecte principale trecerea forţată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum şi plata unei despăgubiri”, exproprierea şi-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 din Constituţia revizuită care, statuează, în alin. (3) şi (6) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi, mai apoi, că această despăgubire se stabileşte „de comun acord cu proprietarul său, în caz de divergenţă, prin justiţie”.

Instanţa de fond a reţinut că prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale şi, mai apoi, legea nouă abrogatoare Legea nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii.

Actul de declarare a utilităţii publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentaţii tehnico-cadastrale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Lege, preluate şi în anexa ce face parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin H.G. nr. 941/2004.

În baza acestei documentaţii, reţine instanţa de fond, prin H.G. nr. 1232/16 decembrie 2010, a fost aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare.

Ca atare, reţine instanţa de fond, în speţă, declanşarea procedurii de expropriere s-a realizat prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010 urmare a declarării utilităţii publice prin Legea nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată, ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuţie să poată contesta măsura exproprierii.

În ce priveşte despăgubirea acordată în situaţia exproprierii, instanţa de fond a reţinut că aceasta reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar, ca urmare a stingerii dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu consecinţa naşterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiaşi bun. O astfel de despăgubire se impune a fi dreaptă (aptă a acoperi întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii, inclusiv cea rezultată din parcelele neexpropriate, ce nu mai pot fi exploatate ori utilizate normal, conform destinaţiei), justă (ceea ce exclude orice plafonare a acesteia) şi prealabilă (constituindu-se într-o garanţie importantă acordată persoanelor îndreptăţite la despăgubire).

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că jurisdicţia de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că o măsură privativă de proprietate, trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, şi dreptul de proprietate, ceea ce presupune existenţa unei despăgubiri drepte, juste şi prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul expropriat.

În speţă, reţine instanţa de fond, prin anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum şi sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afişarea listei imobilelor, planului cu amplasamentul lucrării, a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local.

Printre proprietarii supuşi operaţiunii juridice de expropriere figurează şi reclamanta N.A., care s-a declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.

Tribunalul a reţinut că, despăgubirile cuvenite reclamatei au fost cuantificate prin învoiala comună a celor doi subiecţi implicaţi în operaţiunea juridică de expropriere, motiv pentru care s-a statuat că, în speţă, a intervenit un acord între expropriator şi expropriat, oferta întâlnindu-se cu acceptarea încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care petiţionara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). Chiar dacă, data se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 (23 decembrie 2010), acest aspect nu are relevanţă juridică, pe tărâmul înţelegerii intervenite cu privire la despăgubirea acordată pentru terenurile expropriate.

Din această perspectivă s-a apreciat că, însăşi legea nouă, în versiunea în vigoare la data formării acordului, art. 31 din Legea nr. 255/2010, prevede că: ”Orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.” Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze drastic despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea relevanţă juridică, în ceea ce îi priveşte pe proprietarii ce au acceptat expres sumele acordate iniţial, deoarece, prin acceptarea ofertei, s-a realizat acordul de voinţă al celor doi subiecţi procesuali (expropriat şi expropriator), acord, care, implicit, a lipsit de interes declanşarea procedurii judiciare.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, nu încalcă numai dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 255/2010, dar şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional.

Or, transpunerea în practică a acestui principiu, reţine instanţa de fond, presupune cu necesitate ca procedura de notificare şi despăgubire a deţinătorilor de imobile, reglementată de Legea nr. 255/2010, să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ (sens în care se invocă practica judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 5228 din 8 noiembrie 2011, publicată în R.R.D. nr. 2/2012).

De altfel, reţine instanţa de fond, raţiunea ce stă la baza principiului fundamental enunţat, rezidă în aceea că ar fi absurd a i se pretinde unui subiect de drept să răspundă pentru un comportament ce a avut loc anterior intrării în vigoare a unei legi, ce reglementează tocmai o atare conduită. Scopul unei legi este acela de reglementa actele şi situaţiile ulterioare intrării sale în vigoare, urmând ca o situaţie juridică să producă efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la data naşterii sale, regulă abstractizată în principiul tempus regit actum.

Instanţa de fond a reţinut că nu poate fi primită nici teza pârâtului în sensul că H.G. nr. 1232/2010, ar fi devenit caducă în urma modificării sale prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, ştiut fiind că, noţiunea de caducitate presupune ca actul să nu fi produs încă nici un efect (ceea ce nu este cazul în speţă, H.G. nr. 1232/2010 producând efecte), fără a putea aduce însă atingere perioadei cuprinse între data încheierii actului şi data intervenirii cauzei ce a determinat-o.

Din perspectiva celor expuse, tribunalul a admis în parte acţiunea precizată şi completată, context în care a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente terenurilor expropriate şi, constatând acordul subiecţilor implicaţi în operaţiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condiţiile de exigenţă ale art. 5 în corelaţie cu acelea ale art. 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea atunci în vigoare, s-a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14 septembrie 2011, în condiţiile art. 15 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având aceleaşi numere, emise la 14 septembrie 2011 în condiţiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010, în corelaţie cu acelea ale art. 15 şi 16 din normele deja evocate.

Tribunalul a respins pretenţiile reclamantei vizând acordarea unei compensaţii pecuniare pentru repararea prejudiciului produs parcelelor rămase neexpropriate ce nu mai pot fi utilizate potrivit destinaţiei, de terenuri agricole extravilane, datorită inexistenţei, în prezent, a unor căi de acces care să facă posibilă exploatarea lor.

Cum, reclamanta nu a făcut dovada achitării diferenţei de onorariu solicitată de cei trei experţi desemnaţi în cauză, potrivit decontului aferent lucrării de specialitate efectuată, prima instanţă a obligat-o să achite în contul Biroului de expertize judiciare pendinte Tribunalul Timiş, suma de 1.130 lei pentru fiecare, cu titlu de diferenţă onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de către experţii A.C., S.I. şi H.Ş.

De asemenea în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4890 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu experţi.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanta N.A., pârâtul Statul Român, prin M.T.I., reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara, precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, iar prin Decizia civilă nr. 61din 25 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara a fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul Statului Român prin M.T.I. reprezentat de CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Timişoara precum şi apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, fiind schimbată în parte hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei N.A. astfel cum a fost precizată şi completată şi s-a dispus anularea în parte a proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 şi din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 şi nr. 29 din 14 septembrie 2011, toate emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj, în partea privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei N.A. pentru terenurile expropriate, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenurile expropriate, respectiv pentru: terenul în suprafaţă de 620 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafaţă de 1.661 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafaţă de 1565 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafaţă de 517 mp din parcela, identificată, înscrisă în C.F., Lugoj, la suma totală de 43.630 lei şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a acestei sume; a fost respinsă în rest acţiunea precizată şi completată, fiind menţinută în rest sentinţa cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de câte 1.130 lei, cu titlu de diferenţă onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată în faţa primei instanţe.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că nu se vor acorda reclamantei cheltuieli de judecată în apel, fiind necuvenite, că faţă de soluţia pronunţată, reclamanta va fi obligată la plata către pârât a sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, în limita pretenţiilor admise.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Reclamanta N.A. a solicitat schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii civile precizate şi completate, respectiv, în sensul de a dispune şi anularea actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua, în suprafaţă de 11.907 mp, situată documentar pe raza localităţii Coşteiu jud. Timiş, în ce priveşte despăgubirea, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 83.349 euro, echivalent în lei la data plăţii, respectiv de 7 euro/mp şi pentru suprafaţa de teren expropriată în baza H.G. nr. 203/2012, sau, în subsidiar, stabilirea şi pentru acest teren cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită reclamantei, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) şi art. 25 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu despăgubire pentru expropriere, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, reclamanta a arătat că, în mod netemeinic şi nelegal, prin sentinţa apelată, prima instanţă a respins cererea de anulare a actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012, în ce priveşte exproprierea, cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenul menţionat, precum şi cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

Reclamanta a mai arătat că în ce priveşte cererea de anulare a actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012 şi de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru acest teren, prima instanţă în mod greşit şi-a argumentat soluţia pe împrejurarea că terenul nu este identificabil în termeni topografici şi, că nu s-a confirmat relaţia acestuia cu celelalte parcele supuse exproprierii, în condiţiile în care suprafaţa de teren de 11.907 mp era identificată suficient prin însăşi lista terenurilor anexă la H.G. nr. 203/2012 şi a fost expropriată pe durata derulării procedurii jurisdicţionale, deoarece H.G. nr. 203/2012 doar a completat lista imobilelor supuse exproprierii cu noi suprafeţe de teren suplimentare (printre care şi cea în cauză), astfel încât nu s-au emis şi nici nu se vor mai emite noi hotărâri şi procese-verbale de expropriere.

Prin urmare, întrucât suprafaţa de teren individualizată mai sus a fost expropriată pe durata derulării activităţii jurisdicţionale, s-a arătat că prima instanţă trebuia să dispună atât anularea actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012, în ce priveşte despăgubirea, cât şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafeţe de teren, fie la nivelul sumei de 83.349 euro -echivalent în lei la data plăţii, determinată prin raportare la valoarea de 27,90 lei/mp (7 euro/mp) pentru care a intervenit acordul de voinţă dintre reclamantă şi pârât cu privire la terenurile expropriate iniţial, identice şi limitrofe cu cele vizate de H.G. nr. 203/2012, fie, în subsidiar, la nivelul cuantumului pe care era datoare să îl stabilească, potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următ. din acest ultim act normativ, astfel cum a solicitat prin completarea de acţiune.

S-a mai arătat că, Tribunalul Timiş a respins în mod nelegal cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat, susţinând că instanţa de judecată s-a aflat în eroare referitor la acest petit, întrucât sumele solicitate cu titlu de daune nu vizează suprafeţele de teren expropriate iniţial, faţă de care s-a constatat acordul de voinţă al părţilor, ci suprafeţe de teren limitrofe acestora, pentru care expertiza tehnică judiciară a stabilit că nu mai pot fi utilizate conform destinaţiei de teren agricol, în virtutea faptului că accesul este obstaculat ca urmare a efectuării operaţiunilor de dezmembrare şi expropriere.

Suma de 10.000 euro în echivalent în lei, pretinsă cu titlul daune este derizorie, în sensul că nu acoperă în integralitate paguba suferită. Prin lucrarea de specialitate întocmită în cauză, s-a statuat că nu există căi de acces şi, că nu există posibilitatea de utilizare a suprafeţei de 937 mp, rămasă din parcelă, datorită faptului că accesul nu mai este asigurat, fiind învecinată cu suprafaţa de teren expropriata, iar la vest de canalul H.C. 403, la nord si sud de parcelele de teren ale altor proprietari.

În consecinţă, reclamanta a susţinut că dreptul de proprietate care poartă asupra acestor suprafeţe de teren a fost dezgolit de atributele esenţiale „usus şi fructus”, iar afectaţiunea terenului a fost compromisă iremediabil, astfel că cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii de 10.000 euro echivalent în lei pentru aceste suprafețe de teren este întemeiată.

Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.T.I., reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara, s-a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii principale, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel s-a arătat că, în mod nelegal prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, prima instanţa a apreciat că, în speţă, a intervenit un acord între expropriator şi expropriată cu privire la valorile iniţiale de despăgubire, încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care petiţionara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire).

Deşi reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 şi 2 ale acţiunii introductive, rezultă că reclamanta solicită constatarea unui acord de voinţă, ce a luat naştere între aceasta şi pârât prin acceptarea valorilor iniţiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 şi respectiv obligarea pârâtului la executarea obligaţiei de plată ce rezultă din acest acord de voinţă.

S-a mai arătat că, instanţa de judecată poate lua act doar de învoiala părţilor manifestată în faţa acesteia, nu şi de o eventuală învoială născută anterior, aşa cum solicită reclamanta, iar, potrivit temeiului de drept invocat de reclamantă - art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanţa era obligată să întrebe părţile dacă se învoiesc asupra despăgubirii, iar dacă constată că părţile nu se învoiesc, să stabilească valoarea despăgubirilor potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Arată că, faţă de conţinutul petitelor 1 şi 3 din acţiunea formulată, precizată şi completată, instanţa nu avea cum să constate intervenirea unui acord între reclamanta-expropriată şi pârâtul expropriator, cu privire la acordarea despăgubirilor iniţiale.

În acest sens, învederează că, deşi în cadrul petitului 1 din cererea introductivă, reclamanta solicită constatarea acordului de voinţă cu privire la valorile anterioare de despăgubire, în cadrul petitului 3, solicită şi acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, în cuantum de 10.000 euro.

Arată că despăgubirile acordate de expropriator cuprind atât valoarea reală, de circulaţie, a imobilului, cât şi despăgubirile pentru prejudiciul cauzat expropriaţilor sau altor persoane îndreptăţite.

Or, în condiţiile în care valoarea despăgubirilor iniţiale cuprindea, pe lângă preţul terenului expropriat şi despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de expropriere, solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere nu poate conduce decât la concluzia că, expropriata nu este pe deplin de acord cu cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator, fapt ce echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe art. 22 din Legea 255/2010, temei de drept invocat de reclamantă.

Prin urmare, neexistând o acceptare clară, care să concorde pe deplin cu oferta şi să fie neîndoielnică, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile formării unui acord de voinţă valabil.

Acordul de voinţă cu privire la despăgubirile iniţiale arată pârâtul nu s-a format atâta timp cât, de acceptarea cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu a luat cunoştinţă în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu s-a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010, printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei şi de expropriat, act procedural prin care comisia poate constata acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor.

În speţă, arată pârâtul cu privire la despăgubirile iniţiale, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă şi Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, situaţie în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea şi, nu s-a format un acord de voinţă valabil, astfel că prima instanţă, în mod nelegal, a consfinţit existenţa unui acord de voinţă.

Prin faptul că, atributul luării la cunoştinţa de acceptarea ofertei a fost dat de legiuitor în mod exclusiv Comisiei de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin încheierea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor, rezultă că până la momentul încheierii procesului-verbal sus evocat de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, nici simpla depunere a cererii de acordare a despăgubirilor la Primăria Lugoj, şi niciun alt fapt, nu poate fi considerat ca reprezentând ajungerea acceptării ofertei la cunoştinţa expropriatorului.

S-a mai arătat că eroarea de interpretare a dispoziţiilor legale sus evocate constă în faptul că instanţa de judecată echivalează constatarea acceptării de către Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu constatarea acordului de voinţă, deşi diferenţa dintre cele două este esenţială.

S-a mai arătat că valorile iniţiale de despăgubire afişate de expropriator la Consiliul local Lugoj reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire ce nu au fost consacrate legislativ în nici un act normativ. Singurele valori individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost prevăzute într-un act normativ, sunt valorile stabilite potrivit Legii nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv cele specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010, în forma modificată şi completată de H.G. nr. 492/2011.

Pârâtul a mai arătat că, în mod nefondat, prima instanţă a apreciat că prin modificarea despăgubirilor iniţiale, s-ar fi încălcat prevederile art. 31 din Legea nr. 255/2010, faţă de prevederile art. 32 din lege, care prevăd că: „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”. Solicită a se observa că, pârâtul nu a anulat raportul iniţial de evaluare cu încălcarea art. 31 din Legea nr. 255/2010 ci, din contră a fost nevoit să întocmească un nou raport de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, aplicabil prin raportare la stadiul în care se află procedura exproprierii, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010 şi, la dispoziţiile art. 32 din această lege.

S-a mai arătat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a înlăturat petitul subsidiar, prin care reclamanta a solicitat ca instanţa să stabilească cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 conform procedurii de la art. 25 din Legea nr. 33/1994 şi să dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume.

De asemenea, pârâtul a mai arătat că, este nelegală soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra petitului introdus prin completarea de acţiune din 07 noiembrie 2011, prin care reclamanta a solicitat si anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, precum şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii.

În acest sens, se învederează instanţei de apel că, prima instanţă a dispus anularea în întregime a proceselor verbale şi a hotărârilor mai sus evocate, deşi reclamanta a solicitat anularea acestor acte doar în ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, motiv pentru care se susţine că prima instanţă a dat mai mult decât s-a cerut, soluţia fiind nelegală.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivare a invocat greşita reţinere în cauză a incidenţei dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 33/1994, câtă vreme în faţa instanţei. un acord asupra cuantumului nu a fost exprimat, iar acordul anterior susţinut de reclamantă, nu a avut loc.

A invocat încălcarea dispoziţiilor art. 24, 21-27 din Legea nr. 33/1994, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, art. 15 alin. (17) din H.G. nr. 53/2011, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei fiind necesar a fi stabilit printr-o expertiză.

A invocat nelegalitatea anulării în întregime a tuturor actelor administrative emise de pârâtă, întrucât competenţa în acest sens revine instanţei de contencios administrativ.

În cauză, instanţa de apel a administrat proba cu expertiza tehnică judiciară, fiind depuse de părţi înscrisuri, respectiv contracte de vânzare-cumpărare cu privire la imobile afirmativ comparabile.

Astfel, instanţa de apel, a reţinut că tribunalul a făcut o eronată interpretare şi aplicare a prevederilor legale invocate de către părţi cu consecinţa stabilirii greşite a cadrului legislativ incident în cauză.

S-a apreciat că nu poate fi reţinută, ca întemeiată susţinerea primei instanţe, privind incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010, în condiţiile în care legea arătată a fost abrogată anterior momentului emiterii hotărârilor de expropriere în speţă, iar H.G. nr. 1232/06 decembrie 2010 a fost dată în aplicarea acestei legi, ulterior abrogată prin Legea nr. 255/2010.

În acest sens, s-a reţinut că, în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 198/2004 invocată de reclamantă, se arătă expres scopul acesteia: „ art. 1 alin. (1). Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”), iar art. 3 şi următoarele detaliau procedura de urmat.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2), se poate adresa instanţei competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că din prevederile legale invocate chiar de reclamantă rezultă că, prin hotărârea prevăzută de art. 4 din Legea menţionată, Comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului şi nici notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere, neconducând la preluarea dreptului de proprietate.

Câtă vreme, în speţă, exproprierea terenului nu a avut loc anterior abrogării Legii nr. 198/2004, decizia de expropriere fiind emisă la data de 16 august 2011, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării ei, instanţa de apel a reţinut că fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.

În consecinţă, reţine instanţa de apel, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială), dar s-a realizat efectiv ulterior, prin emiterea deciziei de expropriere la 16 august 2011, nu atrage retroactivitatea acestor norme, în condiţiile în care acestea au fost abrogate, respectiv modificate, pe parcursul procedurii prealabile, dar anterior emiterii deciziei de expropriere şi a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor contestate în speţă, acte ce au fost emise în aplicarea Legii nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 492/2011.

Ca atare, s-a reţinut că hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei fiind emise la 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010 (ce a abrogat Legea nr. 198/2004), controlul judiciar în prezenta cauză, urmează a fi făcut prin raportare la normele legale în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite, care sunt aplicabile speţei, conform principiului „tempus regit actum”, invocat chiar de reclamantă şi aplicat eronat de tribunal.

S-a reţinut că nu poate fi constatată încălcarea de către H.G. nr. 492/2011 a principiului neretroactivităţii legii, atâta timp cât hotărârea de guvern cuprinde normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii, fiind firesc ca, în aplicarea unei legi la o anumită situaţie juridică, să fie avute în vedere normele metodologice emise pentru aplicarea legii în discuţie, nu cele emise pentru aplicarea unei legi abrogate.

Instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din aceeaşi lege prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi.

Or, în cauză, reţine instanţa de apel procedura de expropriere deşi era în curs de desfăşurare la data apariţiei legii, nu fusese încă emisă hotărârea Comisiei, producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate).

În condiţiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9, constituie titlu pentru predarea imobilului şi, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate şi constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).

Or, reţine instanţa de apel în cauză, reclamanta nu şi-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din procedura derulată în baza Legii nr. 255/2010 şi oferite de expropriator, astfel că nu există niciun acord de voinţă cu privire la acest cuantum.

În ce priveşte susţinerea reclamantei că s-a realizat un acord de voinţă cu privire la cuantumul despăgubirilor, prin faptul că s-a adresat autorităţilor cu o cerere prin care a arătat că acceptă suma de 27,9 lei/mp, instanţa de apel a constatat că, este justă susţinerea pârâtului în sensul că, pentru realizarea efectivă a acordului de voinţă invocat, trebuia respectată forma cerută de legea specială.

Astfel, legea specială, prin derogare de la prevederile dreptului comun în materie, respectiv art. 18 din Legea nr. 255/2010, prevede că înţelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, să se realizeze numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, într-o formă specială ad validitatem pentru realizarea unui acord de voinţă, respectiv prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii şi de expropriat.

În speţă, un astfel de proces-verbal de constatare a înţelegerii cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite nu a fost întocmit de membrii comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, pe de o parte şi, de reclamantă de cealaltă parte. În plus, din cuprinsul cererii depuse la sediul autorităţii implicate în procedura de expropriere, la 17 ianuarie 2011, rezultă că reclamanta solicită ca plata despăgubirilor pentru imobilul expropriat, să se facă în condiţiile Legii nr. 255/2010, fără a fi indicat vreun cuantum al sumelor acceptate în acest sens, iar acest act nu a fost avizat de membrii comisiei de expropriere.

Instanţa de apel a mai apreciat că, nu pot fi acordate despăgubiri în cuantumul ce ar rezulta din evaluarea iniţială, de 27,90 lei/mp, întrucât această sumă a fost stabilită în baza H.G. nr. 1232/2010, modificată însă prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. Dacă s-ar proceda la validarea unui astfel de acord, reţine instanţa de apel, s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, care a modificat cuantumul despăgubirilor şi a determinat reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori.

Instanţa de apel a mai constatat că actul normativ menţionat este obligatoriu, atât pentru expropriator cât şi pentru instanţă, atâta vreme cât el nu a fost desfiinţat pe calea contenciosului administrativ.

În procedura stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, reţine instanţa de apel, singurele criterii incidente sunt cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

În plus, reţine instanţa de apel, din conţinutul raportului de evaluare întocmit în procedura administrativă, în baza prevederilor Legii nr. 198/2004, ce a reţinut valoarea de 27.9 lei/mp, la data de 17 decembrie 2010, rezultă că evaluatorii angajaţi de instituţia pârâtă au folosit, ca surse, doar ofertele de vânzare, nu şi contracte efectiv încheiate cu privire la terenuri similare. Lucrarea astfel întocmită nu respectă cerinţele Legii nr. 255/2010, ce introduce acel criteriu suplimentar, constând în valorile indicate de grila notarilor publici, motiv pentru care s-a procedat la reevaluarea terenurilor vizate pentru expropriere, raportul întocmit ulterior, în luna mai 2011, având în vedere şi acest aspect, obligatoriu potrivit legii noi.

În consecinţă, instanţa de apel reţine că între părţi nu s-a realizat acordul de voinţă invocat, în forma aptă să producă efectul juridic scontat de reclamantă, faţă de conţinutul acestor cereri şi, de faptul că actul normativ arătat cuprindea un criteriu suplimentar faţă de Legea nr. 198/2004, ce nu a fost avut în vedere la întocmirea primei lucrări de evaluare a terenului supus exproprierii, respectiv expertiza notarilor publici, fiind evident că trebuiau recalculate despăgubirile în raport şi de acest aspect.

Cu privire la aplicarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti în vederea stabilirii justei despăgubiri şi, a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, care arată că despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator, respectiv cea de 27,9 lei/mp (valoare care a fost oferită de către pârâtă în cursul lunii ianuarie 2011 şi pe care reclamanta afirmă că a acceptat-o), instanţa de apel a constatat că reclamanta avansează o modalitate eronată de aplicare a acestor dispoziţii legale, creând confuzie între valoarea despăgubirilor afirmativ calculate potrivit Legii nr. 198/2004 şi valoarea despăgubirilor oferite în baza Legii nr. 255/2010.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin prisma legislaţiei în materie de expropriere, valoarea despăgubirilor oferite este cea cuprinsă în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 15, 16, 28 şi 29, toate din 14 septembrie 2011, contestate în speţă, întrucât prin acestea au fost stabilite efectiv şi oferite reclamantei anumite sume cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, şi că prin raportare la aceste sume (cuprinse în hotărârile contestate) se apreciază îndeplinirea de către instanţa de judecată a obligaţiei de a nu acorda sume mai mici decât cele oferite de expropriator.

În consecinţă, reţine instanţa de apel, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 referitoare la condiţiile în care cuantumul despăgubirilor poate fi contestat, respectiv în limitele stabilite de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile administrate de aceştia. Ca atare, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul efectiv cauzat prin expropriere, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele similare în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Instanţa de apel a reţinut că, dată fiind această dispoziţie imperativă, cuantumul despăgubirilor nu poate fi stabilit prin luarea în considerare a altor elemente ce nu privesc unicul criteriu permis de legea specială, respectiv preţul cu care se vând imobile similare în unitatea administrativ-teritorială.

S-a mai reţinut că, despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar, ca urmare a stingerii dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu consecinţa naşterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiaşi bun, că o astfel de despăgubire se impune a fi dreaptă, justă pentru că, exclude orice plafonare a acesteia şi prealabilă, constituindu-se într-o garanţie importantă acordată persoanelor îndreptăţite la despăgubire.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că jurisdicţia de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (printre care se numără, evident, şi dreptul de proprietate), având a fi, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim, dar şi nedisproporţionată faţă de acesta (cauza C.E.D.O. James şi alţii vs Regatul Unit al Marii Britanii), ceea ce presupune existenţa unei despăgubiri drepte, juste şi prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul expropriat.

Invocând sus-menţionatele norme, reclamanta a solicitat în subsidiar şi stabilirea valorii reale a imobilului expropriat, precum şi cuantumul daunelor cauzate prin expropriere.

În baza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor (incidentă în cauză conform celor mai sus-arătate), expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei în termenul general de prescripţie care curge de la data comunicării hotărârii.

În cauză, reţine instanţa de apel reclamanta se află astfel în termenul de contestare a despăgubirilor atât sub aspectul valorii terenului, cât şi al cuantumul prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii.

Instanţa de apel a reţinut că, î n speţă, prin Anexa 2 la H.G. nr. 492/2011 pentru modificarea H.G. nr. 1232/2010, a fost stabilită suma estimată de 1,49 lei/mp teren expropriat, în total 6.514 lei, sumă alocată de la bugetul de stat, cu titlu de despăgubire pentru terenurile în întindere totală de 4.363 mp, constând în terenul în suprafaţă de 620 mp din parcela, identificată cadastral și înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafaţă de 1.661 mp din parcela, identificată cadastral și înscrisă în C.F,. Lugoj; terenul în suprafaţă de 1.565 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F. Lugoj; terenul în suprafaţă de 517 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj, parcele expropriate din patrimoniul reclamantei, sumă pe care o contestă prin prezentul demers judiciar.

În cauză, a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară, pentru evaluarea imobilelor, lucrare care a avansat două seturi de concluzii substanţial diferite.

Astfel, experţii M.G. şi O.Z. au concluzionat că valoarea totală de piaţă a terenurilor expropriate (inclusiv a celui din U.A.T. Coşteiu) este de 102.320 lei sau 23.033 euro. Cei doi experţi au considerat că valoarea estimată de piaţă a terenului supus evaluării este de 2.25 euro/mp sau 10 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj.

Pentru efectuarea calculelor, în vederea stabilirii valorii de piaţă a terenurilor expropriate, experţii au analizat: contractul de vânzare cumpărare din 22 mai 2013, S=500 mp, teren arabil extravilan Municipiului Lugoj, preţ 6.500 euro (Anexa 30); contractul de vânzare cumpărare din 22 mai 2013, S=500 mp, teren arabil extravilan Mun. Lugoj, preţ 6.500 euro (Anexa 31); contractul de vânzare cumpărare din 16 decembrie 2011, S=79.634 mp, teren extravilan, vie, păşune, fâneaţă, curţi construcţii Municipiul Lugoj, preţ 800.000 euro (Anexa 32); contractul de vânzare cumpărare din 20 august 2012, S=366 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj, preţ 5 000 euro (Anexa 33); contractul de vânzare cumpărare din 27 decembrie 2012, S=5.570 mp, teren extravilan, arabil din Municipiul Lugoj, preţ 155.960 euro (Anexa 34); promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 19 iunie 2012, S=4.606 mp, teren extravilan din Municipiul Lugoj, preţ 69.090 euro (Anexa 43).

Astfel, experţii M.G. şi O.Z.C. au arătat că, în ce priveşte contractele din 22 mai 2013 (Anexa 31) şi din 22 mai 2013 (Anexa 32), acestea au ca obiect suprafeţe de teren de câte 500 mp, cu preţuri de 13 euro/mp, amplasate în zona spitalului municipal Lugoj, la mare distanţă de zona de centură, unde sunt amplasate parcelele în litigiu, astfel că ele nu sunt reprezentative pentru evaluarea imobilelor din litigiu.

Contractul din 16 decembrie 2011 are ca obiect suprafeţe de teren de 79.634 mp, amplasate în vecinătatea centurii Lugoj, cu categoria de folosinţă extravilan vie, păşune, fâneaţă şi intravilan curţi construcţii, cu construcţii de locuinţe în str. S., cu preţul mediu de 10 euro/mp, are o structură de folosinţă eterogenă, mult diferită de parcelele în litigiu. Experţii au reţinut că în ce priveşte contractul din 20 august 2012 are ca obiect o suprafaţă de teren de 366 mp, amplasată în imediata vecinătate a intersecţiei centurii Lugoj, cu breteaua de legătură a acesteia cu autostrada, cu preţul de 13.70 euro/mp, are un preţ exagerat de mare datorită formei sale de triunghi şi a suprafeţei sale extrem de mici, care nu o fac pretabilă exploatării agricole, întrucât această tarla are în prezent categoria de folosinţă teren arabil extravilan, iar trecerea ei în intravilan este condiţionată de cuprinderea într-un P.U.Z. Chiar dacă ar putea fi trecută în intravilan, această parcelă n-ar putea fi construită datorită suprafeţei mici, a formei sale de triunghi şi, mai ales, datorită amplasării acesteia în zona de protecţie a drumurilor naţional-europene adiacente.

Contractul din 27 decembrie 2012 are ca obiect o suprafaţă de teren de 5570 mp, amplasată în imediata vecinătate a intersecţiei centurii Lugoj, în zona liceului agricol, cu preţul de 28 euro/mp, are un preţ exagerat de mare datorită faptului că, în prezent, în aceasta zonă există mai multe oferte de vânzare de terenuri cu preţuri cuprinse între 3 şi 4.5 euro/mp, cu accese mai rapide şi mai eficiente.

Experţii au remarcat faptul că parcela s-a dezmembrat pentru construirea şoselei de centură a Municipiului Lugoj în parcelele cu nr. cadastral, care a făcut obiectul contractului sus menţionat, s-a vândut cu un preţ de 28 euro/mp în 2012, iar cealaltă parcelă, rămasă proprietarului, este oferită în prezent la vânzare cu o valoare negociabilă de 4.5 euro/mp.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 19 iunie 2012, S=4.606 mp, teren extravilan Municipiul Lugoj, preţ unitar de 15 euro/mp a avut ca cerinţă de aplicare obţinerea unui P.U.Z. până în data de 18 decembrie 2012, dar experţii nu au primit vreun document din care să reiasă aprobarea acestui P.U.Z.

Referitor la extinderea intravilanului, prin unificarea de parcele şi construire de spaţii pentru servicii, experţii au primit Certificatul de urbanism din 06 noiembrie 2012, P.U.Z., Avizul C.J. Timiş din 28 iunie 213, adresa C.J. Timiş din 09 octombrie 213 şi adresa Primăriei Lugoj din 01 august 2013 (Anexa 27), prin care se precizează că „în momentul de faţă este în curs de aprobare un P.U.Z. pentru extinderea intravilanului, unificare parcele şi construire spaţii pentru servicii, comerţ, cu dotările aferente, pe parcela cu nr. cadastral”.

Instanţa de apel a reţinut că experţii au precizat că este vorba de construirea unei benzinării, cu construcţiile aferente, doar pe parcela, care se află în vecinătatea imediată a şoselei de centură a municipiului Lugoj, a bretelei de legătură a autostrăzii Timişoara-Deva cu şoseaua de centură a Lugojului şi a sensului giratoriu din intersecţia acestor două drumuri.

Având în vedere cele expuse, şi faptul că experţii au identificat oferte de vânzare de teren cu amplasament similar cu parcelele aflate în litigiu, ambii experţi au apreciat că fiind mai apropiată de tranzacţiile posibile din zona, folosirea acestor oferte de vânzare-cumpărare, oferte care au fost corectate cu marja de negociere între vânzător şi cumpărător.

Experţii au mai precizat că au identificat în zona de interes, oferte de vânzare pentru parcele de teren, care sunt nejustificate (parcela, S=5791 mp, oferta cu 150 euro/mp, pentru o posibilă benzinărie; parcela, S=4606 mp, preţ unitar de 15 euro/mp, pentru posibil P.U.Z.), dar au primit şi informaţii de la firma „Ceimobiliare”, conform cărora terenurile aflate la centura Lugojului sunt la preţul de ofertă de 4.5 euro/mp, iar cele care nu au front direct, se vând la hectar, la preţul de 6.500 euro/hectar.

Ca urmare, experţii au făcut calculele în Anexa 16, pentru valorile de piaţă ale terenurilor expropriate din U.A.T. Lugoj, în baza ofertelor de vânzare-cumpărare, conchizând că valoarea estimată, de piaţă, a terenului supus evaluării este de 2.25 euro/mp sau 10 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj şi de 1.0 euro/mp sau 4.44 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Coşteiu.

Instanţa de apel a reţinut că expertul D.D. a folosit aceleaşi materiale ca şi cei doi experţi, însă a ajuns la concluzii substanţial diferite.

Astfel, expertul D.D. a făcut calculele in Anexa 18 pentru valorile de piaţă ale terenurile expropriate din U.A.T. Lugoj, în baza contractelor de vânzare-cumpărare prezentate mai sus, considerând că valoarea estimată, de piaţă, a terenului supus evaluării este de 10,9 euro/mp sau 48,42 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj.

Pentru a ajunge la această concluzie, expertul a avut în vedere că terenurile se află pe centura Lugojului; că obiectivul se află în apropiere de aproximativ 150-200 m de suprafaţa reprezentată de comparabila 2, având construit un complex de servicii; zona se află într-un amplu proces de dezvoltare industrială şi comercială pe segmentul supus evaluării; comparabila 2 are cele mai mici corecţii; că în baza adreselor din 01 august 2013 şi din 21 august 2013 emise de compartimentul urbanism al Primăriei Municipiului Lugoj, se va extinde intravilanul U.A.T. Lugoj, ce va cuprinde şi terenurile supuse evaluării în parcelă; că în apropierea terenurilor supuse evaluării, la intersecţia centurii cu autostrada Lugoj Deva, se va construi un complex servicii-comercial având în momentul de faţă aviz din 28 iunie 2013, certificat de urbanism 6 noiembrie 2012 şi Horărârea C.L. Lugoj nr. 188 din 28 noiembrie 2013 pentru aprobarea P.U.Z.-ului; că se află în curs de aprobare P.U.Z. pentru o suprafaţă de 11,01 ha; că SC M.L. SRL va construi un depozit de mărfuri generale, având în momentul de faţă autorizaţie de construcţie din 21 martie 2013.

Evaluatorul a considerat că această suprafaţă de teren din zona centurii Lugoj va deveni şi mai atractivă odată cu începerea lucrărilor ce vor face legătura cu cealaltă autostradă Lugoj-Calafat-Bucureşti.

Raportat la valoarea reţinută şi la suprafeţele de teren expropriate, expertul a făcut calculul, conform anexei nr. 18, rezultând o valoare totală de piaţă a terenurilor expropriate de 211.263 lei sau 47.556 euro (anexa 18) (filele 228-338 dosar).

Părţile au identificat ulterior întocmirii lucrării de specialitate mai multe contracte de vânzare-cumpărare, acestea fiind comunicate experţilor, împreună cu obiecţiunile formulate de către acestea.

În cuprinsul răspunsului la obiecţiunile formulate de părţi la expertiza întocmită de expert D.D., a fost menţinut punctul de vedere iniţial, invocând în plus evoluţia pieţei imobiliare, precum şi Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 140 din 13 noiembrie 2007 emisă de instituţia pârâtă, prin care reclamanta a fost despăgubită cu preţul de 15 euro/mp

Experţii M.G. şi O.C.Z., prin răspunsul la obiecţiunile formulate de către reclamantă şi în urma primirii unor noi contracte din U.A.T. Lugoj, au prezentat o analiză detaliată a tuturor contractelor, concluzionând că valoarea de despăgubire aferentă suprafeţei de 4.363 mp este de 0.12 euro/mp, respectiv 2.361 lei.

Contractele nou analizate au fost următoarele: 1) antecontractul de vânzare cumpărare din 10 ianuarie 2009, S=3.334 mp, teren intravilan extins, arabil, Municipiul Lugoj, preţ unitar 20 euro/mp Având în vedere că terenul care face obiectul acestui contract este situat în intravilanul extins al Municipiului Lugoj, şi nu în extravilanul acestui oraş, experţii au apreciat că acest act nu reprezintă o tranzacţie obişnuită pentru terenul în litigiu şi nu este reprezentativ pentru prezenta evaluare.; 2) contractul de vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2013, C.F., Lugoj, parcela, S=l 1510 mp, teren extravilan, arabil, Mun Lugoj, preţ unitar 0.435 lei (Anexa 55). Acest teren este amplasat în U.A.T. Lugoj, în zona sudică a municipiului Lugoj, la circa 1.000 m de limita cea mai apropiată a intravilanului localităţii, având acces pe drum de exploatare până în zona asfaltată din intravilan, astfel că experţii au apreciat că acest contract de vânzare-cumpărare reprezintă o tranzacţie obişnuită pentru terenul în litigiu, care este teren arabil extravilan, aflat la cca 3.900 m, de limita cea mai apropiată a intravilanului Municipiului Lugoj, fiind reprezentativ pentru evaluare; 3) contractul de vânzare cumpărare din 25 noiembrie 2013, C.F., Lugoj, S=6.796 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj, C.F., Lugoj, S=6.730 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj, nr. C.F., Lugoj, S=2.704 mp, teren extravilan, faneaţă, mun. Lugoj, nr. C.F., Lugoj, S=1.492 mp, teren extravilan, păşune, Municipiul Lugoj, preţ total 10 000 Iei sau preţ unitar lei 0.564 lei/mp (Anexa 57). Aceste parcele, faţă de amplasamentul lor, la distanţe mici de drumul Tapia-Lugoj, de drumul Tapia-Măguri sau de limita intravilanului localităţii, au fost apreciate a fi reprezentative pentru evaluare; 4) contractul de vânzare cumpărare din 21 mai 2008, nr. C.F. nedefinitiv, Lugoj, în U.A.T. Lugoj, S=0,3.600 ha, teren extravilan, vie, Municipiul Lugoj, C.F. nedefinitiv, Lugoj, în U.A.T. Lugoj, S=0.7.600 ha, teren extravilan, vie, Municipiul Lugoj, C.F. nedefinitiv, Lugoj, in U.A.T. Lugoj, S=0.9500 ha, teren extravilan, vie, Municipiul Lugoj, preţ total 26 900 euro, preţ unitar 1 euro/mp Având în vedere că terenul care face obiectul contractului de mai sus, este teren extravilan cu categoria de folosinţă vie, experţii au apreciat că acest contract nu reprezintă o tranzacţie obişnuită pentru terenul în litigiu şi nu este reprezentativ pentru evaluare.; 5) contractul de vânzare cumpărare din 01 februarie 2012, nr. C.F., Lugoj, în U.A.T. Lugoj, parcela, S=8.139 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj. C.F., Lugoj, în U.A.T. Lugoj, parcela, S=14.400 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj, nr. C.F., Lugoj, în U.A.T. Lugoj, parcela, S=6.460 mp, teren extravilan, arabil, Municipiul Lugoj, preţ 4.350 euro. Faţă de amplasamentul lor, experţii au apreciat că acest contract reprezintă o tranzacţie obişnuită pentru terenul în litigiu, care este teren arabil extravilan, aflat la cea 3.900 de limita cea mai apropiată a intravilanului Municipiului Lugoj, şi este reprezentativ pentru evaluare.

Referitor la extinderea intravilanului, prin unificare de parcele şi construire spaţii pentru servicii, experţii au primit Certificat de urbanism din 06 noiembrie 2012, P.U.Z., Aviz C.J. Timiş din 28 iunie 213, Adresa C.J. Timiş din 09 octombrie 213 şi adresa Primăriei Lugoj din 01 august 2013, prin care se precizează că „în momentul de faţă este în curs de aprobare un P.U.Z. pentru extinderea intravilanului, unificare parcele şi construire spaţii pentru servicii, comerţ, cu dotările aferente, pe parcela cu nr. cadastral”.

Experţii au precizat faptul că este vorba despre o extindere locală, insulară, a intravilanului şi nicidecum o extindere a intravilanului de-a lungul întregii şosele de centură şi a autostrăzii A6, extindere ce este solicitată încă de anul trecut pentru construirea unei benzinării, cu construcţiile aferente, doar pe parcela care se află în vecinătatea imediată a şoselei de centură a municipiului Lugoj, a bretelei de legătură a autostrăzii Timişoara Deva cu şoseaua de centură a Lugojului şi a sensului giratoriu din intersecţia acestor două drumuri.

Ca urmare, reţine instanţa de apel, experţii au făcut calculele în Anexa 16 pentru estimarea valorii de piaţă a terenului expropriat din U.A.T. Lugoj, în baza contractelor de vânzare-cumpărare, la data de 14 martie 2014, data întocmirii raportului de evaluare, iar în Anexa 17 pentru estimarea valorii de piaţă a terenului expropriat din U.A.T. Lugoj, în baza contractelor de vânzare-cumpărare, la data de 14 martie 2014, data întocmirii raportului de evaluare.

Cu privire la susţinerea pârâtului privind nespecializarea expertului evaluator D.D., instanţa de apel a constatat că această susţinere este neîntemeiată, în condiţiile în care acesta a depus la dosar înscrisuri ce atestă calitatea sa de expert A.N.E.V.A.R.

Faţă de concluziile experţilor, instanţa de apel a constatat că, se regăsesc la dosarul cauzei un număr de 10 contracte, prin care s-au vândut diverse suprafeţe de teren, unele mai reduse, de numai 366 mp, până la suprafeţe mai mari, de aproape 8 ha teren arabil şi, că toate contractele depuse la dosar datează din perioada 2008-2013, astfel că nu toate preţurile indicate în cuprinsul lor sunt de certă actualitate.

Dintr-o analiză sumară a acestor contracte, instanţa de apel a constatat că, preţurile indicate în cuprinsul acestor acte variază considerabil, fiind între 0,435 lei/mp şi 28 de euro /mp, că suprafeţele până în 0,5 ha., cum sunt parcelele expropriate de la reclamantă, s-au vândut cu un preţ mai mare, între 13 şi 28 de euro/mp, iar suprafeţele mai mari, de peste 1 ha, cu preţuri considerabil mai mici, ştiut fiind că preţul achitat pe mp cuprins în parcele mari de teren, este mult mai mic, marja de negociere fiind diferită.

Instanţa de apel a mai constatat că preţurile cuprinse între 13 şi 28 euro au fost stabilite pentru terenuri ce, în opinia experţilor, nu sunt comparabile cu terenurile în litigiu, întrucât, fie sunt situate în intravilanul localităţii, fie au o destinaţie diferită (vie, curţi construcţii), fie vizează amplasamente cu potenţial maxim de exploatare economică, aspecte ce, fiecare în parte, implică posibilitatea de a se obţine un preţ mai mare pe mp, toţi experţii arătând că nu sunt reprezentative în speţă.

Tot nereprezentativ a fost apreciat şi preţul cuprins în contractele depuse ulterior la dosar, avute în vedere la stabilirea preţului de către experţii M. şi O. în cuprinsul răspunsului la obiecţiuni, întrucât acest calcul s-a raportat exclusiv la contracte ce vizează terenuri situate în extravilanul localităţii Lugoj, la distanţe similare de limita intravilanului cu terenurile în litigiu, însă ce au ca obiect suprafeţe mult mai mari de teren decât cele din litigiu (de peste 1 ha teren), reţinându-se că se poate conchide că preţul final pe mp este influenţat direct de suprafaţa considerabilă vândută, faţă de cele arătate mai sus.

S-a mai constatat că există o diferenţă foarte mare între preţul extravilanului arabil la hectar ori la mp ce rezultă din contractele de vânzare cumpărare încheiate de notarii publici şi valoarea propusă de expert D.D., de 10,9 euro/mp sau 48,42 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj.

Instanţa de apel a mai reţinut că, valoarea de piaţă a imobilului expropriat, se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la amplasamentul acestuia, destinaţia terenului la momentul evaluării, categoria localităţii, poziţionarea faţă de localităţi şi căile de acces, echiparea tehnică edilitară a zonei, restricţii de folosire, iar nu perspectiva unei dezvoltări viitoare.

Or, în speţă, reţine instanţa de apel prin lucrarea de specialitate întocmită în cauză de expert D.D., acesta avansează o valoare a imobilelor expropriate de 211.263 lei (47.556 euro), calculată având în vedere „potenţialul de dezvoltare dat de amplasament şi de P.U.Z.-urile aprobate”, cu referire directă la evoluţia pieţei imobiliare generată tocmai de efectuarea lucrării de utilitate publică pentru care s-a demarat exproprierea în speţă.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că este nelegal ca reclamantei să-i fie acordate despăgubiri pentru terenul expropriat, stabilite faţă de creşterea în timp, pe parcursul prezentului litigiu, a pieţei imobiliare, creştere generată tocmai de faptul că s-a construit autostrada în zonă, cu consecinţe asupra posibilităţii de investiţii în zonă. Cu alte cuvinte, reclamanta doreşte să obţină beneficii din chiar faptul că a declanşat prezentul litigiu, ce s-a prelungit în timp, astfel că s-a realizat lucrarea de utilitate publică, cu consecinţe pozitive asupra dezvoltării generale a zonei, lucru care nu poate fi permis. Legal, reclamantei trebuie să i se acorde reparaţii constând în valoarea terenului de la momentul demarării lucrării de utilitate publică, respectiv o sumă care să reprezinte valoarea corectă a bunului său, în ipoteza în care nu era construită autostrada, în caz contrar realizându-se o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă, instanţa de apel a înlăturat, pentru considerentele arătate, lucrarea efectuată de expert D.D.

În opinia instanţei de apel, prima variantă de calcul utilizată de experţii M. şi O., conform căreia valoarea estimată, de piaţă, a terenului supus evaluării este de 2.25 euro/mp sau 10 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj , este de natură să conducă la rezultate apropiate de realitatea din teren şi să asigure o justă despăgubire a reclamantei, în condiţiile în care nu a putut fi identificat niciun contract prin care să fie supus vânzării un teren având aproximativ acelaşi amplasament, aceeaşi suprafaţă şi aceleaşi calităţi cu cele din litigiu, iar piaţa imobiliară a cunoscut o evoluţie considerabilă ca urmare a crizei economice.

În acest sens, s-a reţinut că noţiunea de „preţ de vânzare practicat în mod obişnuit” uzitată de norma legală sus evocată indică preţul de piaţă, respectiv cel care se formează pe piaţa imobiliară concurenţială, în urma fluctuaţiei cererii şi ofertei şi la nivelul căruia este plauzibil a fi înstrăinat un teren din zona de referinţă la data indicată de legiuitor, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi, în care vânzătorul şi cumpărătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interes propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Instanţa de apel a mai reţinut că, aşa cum constant s-a statuat în practica relevantă în materie, raportul de expertiză nu are o forţă probantă superioară celorlalte probe (spre exemplu, proba cu înscrisuri, constând în contracte autentice de vânzare-cumpărare), iar concluziile experţilor nu sunt obligatorii pentru instanţă. Că este aşa, o confirmă şi prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care obligă judecătorul să compare concluziile lucrării de specialitate cu „oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi”.

S-a mai reţinut că nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei nici despăgubirile acordate altor persoane şi nici chiar reclamantei pentru alte imobile expropriate, în condiţiile în care legea stabileşte, ca unic criteriu, valoarea de circulaţie a imobilului, care a fost stabilită prin lucrarea de specialitate administrată în cauză, neputând fi stabilită o despăgubire mai mare decât cea care rezultă din prospectarea pieţii imobiliare din zonă. Valoarea disproporţionat de mare a acelor despăgubiri a determinat Guvernul României să intervină legislativ pentru restabilirea echilibrului în procesul de expropriere şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Prin urmare, reţine instanţa de apel în lipsa altor criterii de determinare a valorii reale de piaţă a imobilului şi în condiţiile în care prin metoda utilizată de experţi în răspunsul la obiecţiuni, se ajunge la rezultate străine de realitate, preţul de 10 lei/mp pentru terenurile din U.A.T. Lugoj este un indicator pentru stabilirea valorii de circulaţie a suprafeţei expropriate, dând eficienţă concluziilor raportului de expertiză întocmit de experţii experţii M.G. şi O.C.Z.

Din această perspectivă instanţa de apel şi-a însuşit parţial valorile indicate în lucrarea de specialitate, urmare a comparării cu preţul la care s-au vândut imobile din categoria celui expropriat de pe raza aceleiaşi localităţi, la data efectuării raportului de expertiză, fără a lua în calcul pretinsele daune suferite sau eventuale, propuse de experţi în corpul raportului de expertiză şi, întrucât reclamanta nu a dovedit că, anterior exproprierii, ar fi exploatat terenul agricol şi ar fi obţinut venituri, nici că ar fi beneficiat de subvenţii în acest sens. De asemenea, nu s-a dovedit că reclamanta va fi supusă unor cheltuieli suplimentare de transport, sau că, în eventualitatea în care ar dori să cumpere un teren similar, ar fi achitat un comision unei agenţii imobiliare (aceste privindu-se a fi prejudicii eventuale, incerte a se produce în viitor).

Instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate criticile pârâtului şi ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cu privire la dispoziţia primei instanţe de anulare integrală a proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 şi din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. din 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 şi nr. 29 din 14 septembrie 2011, toate emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj. S-a reţinut că din cuprinsul cererilor formulate, precizate şi completate de reclamantă rezultă că aceasta contestă aceste acte doar în partea privind cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenurile expropriate, astfel că instanţa de judecată este ţinută de limitele devoluţiunii controlului judiciar declanşat de reclamantă, în respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat expres de art. 129 alin. ultim C. proc. civ.

Ca atare, au fost admise cererile de apel ale pârâtului şi ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş cu privire la acest aspect, fiind schimbată în parte soluţia primei instanţe, în sensul anulării în parte a proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 şi din 14 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 şi nr. 29/14 septembrie 2011, toate emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj, doar în ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei N.A. pentru terenurile expropriate, menţinând în rest prevederile actelor contestate.

Cu privire la apelul a reclamantei, instanţa a reţinut că aceasta vizează două aspecte: anularea formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012 pentru parcela în suprafaţă de 11.907 mp şi acordarea unor despăgubiri în cuantum de 27,9 lei /mp, în principal, iar în subsidiar, stabilirea şi pentru acest teren a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 şi următ. din acest ultim act normativ, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri pentru expropriere, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin expropriere.

Cu privire la prima critică adusă sentinţei, s-a constatat că, în mod just tribunalul a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru parcela în suprafaţă de 11.907 mp, în sumă de 27,9 lei, nefiind realizat cu privire la acest teren vreun acord de voinţă între părţi. Instanţa de apel a mai constatat că, pentru acest teren, procedura exproprierii a fost declanşată pe parcursul prezentului proces, nefiind finalizată până la data pronunţării primei instanţe, astfel că, dacă reclamanta este nemulţumită de cuantumul despăgubirilor oferite de pârât, trebuie să apeleze la calea procedurală prevăzută de legea în vigoare, respectiv contestaţie, în cadrul căreia să se verifice cuantumul sumelor acordate.

Calea aleasă de reclamantă, de solicitare a despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea acestei suprafeţe de teren direct în faţa instanţei de judecată, nu este aptă să ducă la realizarea scopului urmărit de reclamantă, faţă de prevederile imperative ale art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Astfel, conform art. 22 alin (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.

Faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri, în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 si 19 din Legea nr. 255/2010.

În consecinţă, reţine instanţa de apel pentru a lua naştere dreptul reclamantei de a contesta, în calitate de persoană expropriată, cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, este necesar ca acesta să emită o hotărâre în acest sens. Spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanşată de persoanele îndreptăţite la despăgubiri, nemulţumite de hotărârea pronunţată de Comisia înfiinţată la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilele expropriabile, conform art. 20 din lege. Prin urmare, declanşarea procedurii judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).

Faţă de considerentele expuse instanţa de apel a reţinut că în raport de situaţia de fapt existentă în cauză, s-a constatat că, raportat la parcela de teren , în suprafaţă de 11.907 mp, faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, că în fapt Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu a emis până la momentul sesizării instanţei de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, situaţie în care în mod just Tribunalul Timiş a respins completarea de acţiune cu acest petit.

S-a mai reţinut că H.G. nr. 203/2012 invocată de reclamantă, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Lugoj-Deva, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum și a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 că valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 8 coroborat cu art. 7 din legea sus evocată.

Însă, pentru finalizarea procedurii de expropriere, este necesar a se emite şi o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, care, în cauză nu a fost emisă.

Prin urmare, în absenţa unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii, emisă de expropriator, reclamantei nu-i poate fi recunoscut demersul judiciar care să aibă ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri, ce nu sunt încă determinate de către expropriator, în mod individual pentru fiecare persoană expropriată, în baza unui raport de evaluare, care să aibă în vedere caracteristicile tehnico-edilitare ale fiecărui teren expropriat, situat pe coridorul de expropriere.

S-a apreciat că această interpretare a dispoziţiilor legale nu aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului supus procedurii exproprierii, întrucât, până la momentul consemnării despăgubirilor la dispoziţia expropriatului, nu operează un transfer al dreptului de proprietate către expropriator.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu poate fi reţinută nici împrejurarea că prin această soluţie se aduce atingere dreptului reclamantei de acces la justiţie, pentru că, reclamanta este îndreptăţită să formuleze o acţiune pentru angajarea răspunderii statului pentru exproprierea de fapt, sau poate solicita instanţei să dispună obligarea expropriatorului să emită o hotărâre de stabilire a despăgubirilor, cu plata de daune-interese pentru prejudiciul creat.

Accesul la justiţie nu este, însă, un drept absolut, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care stabilirea unor termene, parcurgerea unor etape administrative prealabile, respectarea competenţei instanţei de judecată pentru situaţii deosebite, cum este şi cazul exproprierii pentru utilitate publică în vederea realizării unor autostrăzi, legiuitorul putând stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

S-a reţinut că accesul la justiţie presupune în mod necesar ca, după parcurgerea unor proceduri administrative (cum este cea impusă de Legea nr. 255/2010) părţile interesate să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti, în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă fiind atins în substanţa sa.

Or, prin Legea nr. 255/2010 au fost reglementate nu numai procedurile administrative prealabile exproprierii, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie una dintre măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri şi anume, stabilirea despăgubirilor. Or, expropriatul nu poate, să formuleze contestaţia prevăzută de art. 22 din Lege, decât dacă expropriatorul emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Modalitatea de soluţionare a acestei excepţii reţine instanţa de apel face inutilă cercetarea celorlalte critici ale reclamantei, care vizează modalitatea de determinare a unei despăgubiri în valoare de 27,9 lei/mp teren.

Cu privire la despăgubirile pretinse de reclamantă, instanţa de apel a constatat că, chiar dacă nu mai subzistă motivarea primei instanţe, faţă de reformarea sentinţei apelate sub aspectul acordului de voinţă reţinut de aceasta în mod eronat, nu se impune modificarea hotărârii sub acest aspect, faţă de motivele invocate de reclamantă în justificarea acestor pretenţii.

Astfel, reclamanta a arătat că pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru suprafeţele de teren limitrofe terenurilor expropriate, pentru care expertiza tehnică judiciară a stabilit că nu mai pot fi utilizate conform destinaţiei de teren agricol, în virtutea faptului că au accesul obstaculat ca urmare a efectuării operaţiunilor de dezmembrare şi expropriere. Este vorba, afirmă reclamanta, de suprafaţa de 937 mp, rămasă, şi de suprafaţa de 1.800 mp rămasă, la care accesul nu mai este asigurat, fiind golit dreptul său de proprietate, iar afectaţiunea terenului a fost compromisă iremediabil.

Instanţa de apel a constatat că, din cuprinsul expertizelor judiciare efectuate în apel, rezultă că, în ceea ce priveşte aceste parcele de teren, este adevărat că nu există acces la drumul public, pentru exploatare, însă nici înainte de dezmembrarea terenului proprietatea reclamantei şi de exproprierea acestuia, nu a existat un astfel de acces. Ca atare, instanţa de ape a constatat că nu există raportul de cauzalitate cerut de lege între faptul exproprierii şi prejudiciul ce decurge din imposibilitatea de acces la aceste terenuri, în condiţiile în care această imposibilitate era preexistentă exproprierii.

De asemenea, s-a constatat că declanşarea procedurii de expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunurilor, reclamanta putând să dispună juridic cu privire la acestea până la momentul deciziei de expropriere, emisă în cauză la data de 16 august 2011.

Experţii au calculat şi propus a fi reparate o serie de daune pretins a fi cauzate prin expropriere, respectiv pentru redobândirea unei suprafeţe similare şi pentru subvenţii, în sumă totală de 10.765 lei, însă reclamanta nu a cerut acordarea unor sume pentru repararea unor astfel de prejudicii, motiv pentru care respectând principiul disponibilităţii, s-a apreciat că instanţa nu le poate acorda. De asemenea, experţii au constatat că nu există daune pentru cheltuieli suplimentare de transport, pentru lipsa veniturilor pentru 1 an, daune pentru terenuri greu de cultivat, în condiţiile în care reclamanta nu a cultivat terenurile în discuţie. Astfel instanţa de apel a constatat că se impune a fi respinsă în întregime cererea reclamantei de acordare a unor sume pentru prejudiciul pretins produs de expropriere, ca nedovedite, în condiţiile prevăzute de lege.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA cât şi reclamanta N.A.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de reclamantă vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, a Legii nr. 255/2010 şi a dispoziţiilor art. 24 - 25 din Legea nr. 33/1994, instanţa schimbând înţelesul neîndoielnic al convenţiei părţilor asupra valorii despăgubirilor pentru expropriere.

Astfel, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa dispoziţiilor H.G. nr. 492/2011, ignorând convenţia validă în ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Recurenta a arătat că prevederile art. 24 din Legea nr. 33/1994 statuează în mod indubitabil asupra principiului stabilirii prioritare a despăgubirii pentru expropriere pe cale convenţională, ingerinţa forului judiciar fiind îngăduită numai în subsidiar, în ipoteza în care părţile nu au determinat mutual despăgubirea, ceea ce nu este cazul în speţă. Stabilirea convenţională a cuantumului despăgubirilor pentru expropriere nu doar că se constituie drept un imperativ pentru părţi, în baza principiului consensualismului, care guvernează şi exproprierea, ce are natura juridică a unei vânzări-cumpărări forţate pentru persoana expropriată, în interes public, cu singura diferenţă că despăgubirea, respectiv „preţul”, se determină, în caz de litigiu, de instanţa de judecată, dar învoiala părţilor este consacrată ca o soluţie prioritară chiar şi în faţa instanţei judecătoreşti, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

S-a mai susţinut că înţelegerea dintre părţi poate interveni cu privire la expropriere şi la cuantumul despăgubirilor. Această soluţie este valabilă atât în etapa administrativă a procedurii exproprierii, cât şi în etapa judiciară. Lucrările de specialitate privind instituţia exproprierii subliniază, că în toate cazurile, convenţia are natura juridică a unui contract de tranzacţie, cu caracter extrajudiciar sau judiciar, în funcţie de etapa în care se încheie.

Prin urmare, susţine recurenta, discordant tezei juridice eronate a instanţei de apel, stabilirea convenţională a despăgubirii pentru expropriere este prioritară şi aplicabilă în cadrul instituţiei exproprierii pentru utilitate publică, deoarece determinarea cuantumului despăgubirii prin învoiala părţilor constituie un raport juridic de drept privat, de care forul judiciar trebuie să ia act şi să îi confere toate efectele juridice, indiferent că acest raport juridic s-a încheiat în faza administrativă sau în cea jurisdicţională şi, indiferent dacă acordul părţilor asupra despăgubirii îmbracă forma unui proces-verbal sau a unei convenţii civile, perfectate în temeiul art. 969 .C. civ., prin ofertă urmată de acceptare.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, care nu impun încheierea cu titlu ad validitatem a procesului-verbal prin care să se constate acceptarea despăgubirii.

De altfel, textul legal sus evocat nu este incident în cauză, deoarece cuantumul despăgubirii a fost stabilit pe cale legală de Guvernul României prin anexa la H.G. nr. 1232/2010 şi ofertat pe această cale şi prin publicaţia de la consiliul local, nefiind întocmită la acea epocă şi decizia de expropriere, astfel încât nu era aplicabilă procedura prevăzută de art. 18 din Legea nr. 255/2010.

Atâta vreme cât cuantumul despăgubirii de 27,90 lei/mp a fost ofertat prin anexa la H.G. nr. 1232/2010 şi avea natura juridică a unei policitaţiuni, simpla acceptare a ofertei notificată ofertantului era suficientă pentru perfectarea acordului asupra despăgubirii, nemaifiind necesară dresarea vreunui proces-verbal, sau a altei formalităţi administrative.

Oricum, susţine recurenta, întrucât nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu era permis expropriatorului să invoce inexistenţa unui proces-verbal scris de constatare a acordului părţilor asupra despăgubirii ofertate, întrucât autoritatea publică avea îndatorirea de a-şi constitui comisia abilitată în acest scop şi de a convoca părţile în scris, astfel că argumentele pârâtului cu privire la lipsa unui proces-verbal constatator au fost în mod nelegal împărtăşite şi valorificate juridic de instanţa de apel.

Se arată că valenţa de act juridic de drept public o are numai stabilirea utilităţii publice şi transferul silit al dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, iar nu şi determinarea convenţională a despăgubirii, situaţie în care expropriatorul participă la raportul juridic civil întocmai ca o entitate privată, iar raportul juridic obligaţional privind „preţul” exproprierii este, de asemenea, unul de drept privat.

Reclamanta a mai arătat că aceasta este, de altfel, şi raţiunea pentru care acţiunea judiciară a persoanei nemulţumite de cuantumul despăgubirii poate viza exclusiv acest aspect, care este „negociabil” şi de interes privat, iar nu şi utilitatea publică şi oportunitatea exproprierii.

În consecinţă, susţine reclamanta, nu poate fi acreditată teza nefondării demersului său judiciar având ca obiect consfinţirea jurisdicţională a convenţiei încheiată între ea şi pârât pe calea ofertei urmată de acceptare, pe motiv că o asemenea cerere în constatarea acordului de voinţă şi a despăgubirii ar excede procedurii „stricte şi imperative” de contestare a despăgubirilor reglementate de Legea nr. 198/2004 şi de Legea nr. 255/2010, atâta vreme cât ambele legi sus menţionate trimit în mod expres la procedura prevăzută de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, iar dispoziţiile art. 24 încorporate în legea dreptului comun asupra exproprierii, statuează asupra principiului stabilirii consensuale a cuantumului despăgubirii, fiind astfel îngăduit forului judiciar să constate convenţia părţilor asupra despăgubirii şi cuantumul acesteia determinat mutual.

Reclamanta a mai arătat că prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată sub autoritatea M.T.I. Prin Anexa nr. l la H.G. menţionată a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei lucrări de utilitate publică care au format obiectul exproprierii.

În acelaşi sens se arată că formalităţile de publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la 06 ianuarie 2011 prin afişarea la sediul Primăriei Municipiului Lugoj a următoarelor documente: anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010 cuprinzând numele şi prenumele proprietarilor, nr. cadastral şi suprafaţa afectată; anexa 1 (planul de situaţie avizat de O.C.P.I. Timiş în care sunt evidenţiate imobilele afectate); oferta de despăgubire pe teritoriul administrativ al mun.Lugoj pentru terenurile afectate de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”; notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor aflate pe traseul autostrăzii Lugoj-Deva prin care proprietarii afectaţi erau invitaţi ca în termen de 10 zile de la data afişării listei cu imobile supuse exproprierii, să formuleze cererile de acordare a despăgubirilor; tabelul cuprinzând persoanele expropriate ce au luat cunoştinţă de Notificarea intenţiei de expropriere; modele de cereri; registru de cereri.

Reclamanta arată că sumele ofertate cu titlul de despăgubiri pe care proprietarii afectaţi de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva” au fost invitaţi să le accepte, au fost determinate pe baza Raportul de Evaluare realizat de experţii evaluatori B.G. şi B.M. luând în considerare valoarea de 27,90 lei/mp În acest sens arată că din documentele indicate, rezultă suprafeţele de teren supuse exproprierii, numerele cadastrale după efectuarea operaţiunilor de dezmembrare, precum şi valoarea sumelor ofertate cu titlul de despăgubiri.

Astfel, se învederează că deşi sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă despăgubire, de bună credinţă fiind, în termenul legal de 10 zile menţionat în Notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile Legii 255/2010, care totalizau suma de 133.901 lei.

Oferta expropriatorului de despăgubire cu suma de 27.90 lei/mp acceptată, se constituie drept o ofertă urmată de acceptare care configurează perfectarea unui acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii şi care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator.

În aceeaşi idee, arată reclamanta, caracterul convenţional al acordului părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, şi care se referă la tranzacţia sau „învoiala” părţilor. Natura juridică a „învoielii părţilor” cu privire la cuantumul sumelor stabilite cu titlul de despăgubire este în acord şi cu jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., care statuează că litigiile privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes general intră în domeniul de aplicare a noţiunii de „contestaţii privitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, deoarece actul juridic al exproprierii priveşte „însăşi substanţa dreptului de proprietate”. De aceea, arată reclamanta, C.E.D.O. a decis că dreptul la indemnizaţia de expropriere este un drept patrimonial de natură civilă, indiferent de originea unui eventual diferend privitor la plata acesteia.

În raport de caracterele exproprierii, reclamanta susţine că se impune concluzia că între părţi a intervenit o convenţie irevocabilă cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât voinţa autorului ofertei de a se considera legat juridic în caz de acceptare şi, care rezultă în mod indubitabil din oferta de despăgubire afişată la sediul Consiliului Local Balinț, a fost urmată de acceptarea pură şi simplă exprimată prin ”Cererile de acordare a despăgubirilor”, nemaifiind necesar nici un alt act sau instrument juridic suplimentar care să constate acordul de voinţă al părţilor.

În acest context, reclamanta mai susţine că decizia civilă recurată încalcă principiul puterii lucrului judecat şi al nediscriminări, arătând că prin Decizia civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2013 pronunţată în Dosar nr. 5979/30/2011 al Curţii de Apel Timişoara, (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5735 din 10 decembrie 2013 pronunţată în acelaşi dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă absolut identică, respingându-se apelul pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.R., s-a validat convenţia părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii pentru expropriere, astfel cum aceasta a fost configurată prin oferta expropriatorului de despăgubire pe baza documentaţiei tehnice întocmite pe baza Legii nr. 198/2004 şi ratificată explicit şi în concret prin anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010 şi prin acceptarea expresă a acestei sume iniţiale de despăgubire, acceptare obiectivată prin cererea de plată a acesteia.

De asemenea, prin acelaşi act jurisdicţional, arată reclamanta, Curtea de Apel Timişoara a mai reţinut în mod corect că „sumele stabilite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care s-a făcut o nouă evaluare, încalcă atât norma tranzitorie prevăzută de art. 31 din Legea nr. 255/2010, în forma avută la data intrării în vigoare a legii (care consideră valabilă orice documentaţie de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a legii), cât şi principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 C. civ., în raport cu care, procedura de expropriere (notificarea intenţiei de expropriere, emiterea deciziei de expropriere, stabilirea despăgubirilor) prevăzută de Legea nr. 255/2010 trebuie să se aplice numai exproprierilor care se realizează după intrarea în vigoare a acestei legi”.

În consecinţă, susţine reclamanta, valoarea despăgubirii este cea din documentaţia tehnică iniţiată sub incidenţa Legii nr. 198/2004, dimensionată în concret prin anexa la H.G. nr. 1232/2010, despăgubire care a fost ofertată de expropriator şi acceptată de reclamantă, dobândind valenţa de voinţă cu privire la cuantumul despăgubirii, nemaifiind susceptibilă de redimensionare ulterioară prin H.G. nr. 492/2011.

Pe de altă parte, susţine reclamanta, în raport cu statuările jurisdicţionale menţionate, aplicarea unui alt tratament judiciar ar concretiza o discriminare a cetăţenilor în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi al celor ale art. 14 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, deoarece este una şi aceeaşi autostradă Lugoj-Deva, că terenul limitrof com. Balinţ este unul şi acelaşi, neexistând nicio raţiune factuală sau juridică pentru ca unui cetăţean român, precum cel din cauza care a format obiectul Dosarului nr. 5979/30/2011 al Curţii de Apel Timişoara, să i se recunoască dreptul la despăgubirea oferită şi acceptată, prevăzută în anexa nr. 2 la H.G. nr. 1232/2010, iar altei persoane să nu i se recunoască acelaşi drept.

Astfel, se susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea de încuviinţare a unei expertize contrare şi, a ratificat în mod greşit evaluarea realizată de experţi tehnici M.G. şi O.C.Z., înlăturând în mod arbitrar şi eronat lucrarea de specialitate realizată de expert D.D., cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, nesocotind preţurile la care se vând în mod obişnuit imobilele similare rezultate din contractele pe care le-a depus la dosar.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare imobiliară, experţii tehnici ing.M.G. şi ing.O.C.Z. au concluzionat că valoarea de piaţă a terenurilor supuse evaluării este de 2,25 euro/mp sau 10 lei/mp pentru terenurile situate în U.A.T. Lugoj şi de 1 euro/mp sau 4,44 lei/mp pentru terenurile situate în U.A.T. Coşteiu.

Or, susţine reclamanta, această valoare este eronat determinată şi stabilită în contradicţie cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care statuează asupra criteriilor de evaluare a despăgubirii pentru expropriere.

O primă concluzie, susţine reclamanta, decelată din dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, este aceea că se realizează comparaţia între valoarea terenurilor expropriate şi preţul efectiv de vânzare a unor terenuri similare, iar nu prin raportare la preţurile ipotetice vehiculate pe piaţa imobiliară de agenţiile de intermediere imobiliară.

Sintagma „preţul cu care se vând” utilizată de legiuitor semnifică univoc că se procedează la o comparaţie de natură empirică cu preţurile din contracte de vânzare la care s-au vândut efectiv terenuri similare, că prin expertiză nu se procedează la o comparaţie de natură ipotetică cu valorile avansate de agenţiile imobiliare. Aceasta este, de altfel, raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut proba cu expertiza de evaluare imobiliară, spre a se determina în concret valoarea, prin raportare la vânzările perfectate pentru terenuri similare, întrucât, în caz contrar, era suficientă solicitarea de către forul judiciar a unui punct de vedere al unei agenţii imobiliare.

Cu atât mai mult, susţine reclamanta, este inadmisibil a se recurge la acest criteriu subsidiar de raportare la preţurile orientative şi artificiale ale agenţiilor imobiliare, atunci când există dovezi la dosarul cauzei privind vânzări împlinite pentru terenuri similare, cu preţuri concrete, plătite şi încasate, nefiind cazul să se apeleze la valorile prezumtive furnizate de agenţiile imobiliare.

Prin urmare, arată reclamanta, valoarea de 4,5 euro/mp pe care experţii tehnici ing. M.G. şi ing. O.C.Z. au solicitat-o de la o singură agenţie imobiliară, nefundamentată şi neconcretizată în contracte de vânzare înfăptuite, dar pe care experţii o ratifică greşit ca fiind irefutabilă, nu poate înfrânge valorile mult mai mari de 7 euro/mp, 10 eur/mp, 13-15 euro/mp sau chiar 28 euro/mp care sunt fundamentate temeinic prin contractele de vânzare existente la dosarul cauzei şi care obiectivează preţul real cu care terenuri similare s-au vândut în mod obişnuit.

Se mai arată că, aşa cum rezultă din documentaţia tehnică de dezmembrare şi din încheierile de carte funciară anexate, terenul proprietatea reclamantei ce a constituit obiectul exproprierilor succesive la nivelul anului 2008 şi 2011 formau un lot compact, astfel încât situaţia sa juridică şi valorică era una şi aceeaşi.

În acest sens arată că pentru terenurile dezmembrate şi expropriate la nivelul anului 2008 din parcel s-a propus şi plătit o despăgubire de 15 euro/ mp, astfel încât nu există nicio raţiune pentru care aceleaşi terenuri rămase în proprietatea sa şi care au format obiectul unei noi exproprieri în anul 2011, să aibă o altă evaluare decât cea de 15 euro.

În aceeaşi idee reclamanta arată că, nici contractele identificate de experţii tehnici M.G. şi O.C.Z., nu sunt susceptibile să înfrângă valorile rezultate din preţurile vânzărilor înfăptuite efectiv, concretizate în contractele autentice existente la dosarul cauzei. În plus, aceste contracte sunt nerealiste, motiv pentru care anexează contracte, care configurează cu totul alte valori, inclusiv pentru suprafeţe întinse de teren (75.342 mp), pentru care valoarea este totuşi superioară celei determinate de experţii în cauză pentru suprafeţe mici - 5 euro/mp, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 15 iulie 2014 la B.N.P., P.I.V. din Lugoj (anexat).

În mod cu totul surprinzător, arată reclamanta, experţii au ignorat chiar documentele solicitate în vederea efectuării expertizei tehnice de la O.C.P.I. Timiş. Valoarea stabilită de experţii tehnici M.G. şi O.C.Z. nu cuantifică nici planurile urbanistice zonale aflate în curs de aprobare sau aprobate deja (existente în anexele 28 şi urm. la raportul de expertiză întocmit în cauză).

Se mai arată că discordant aprecierilor experţilor, integrarea terenurilor în intravilanul Municipiului Lugoj şi investiţiile prefigurate în zona acestora (benzinării, parcări T.I.R., birouri etc.) sunt incontestabil de natură să argumenteze valoarea acestora.

În aceeaşi idee, se susţine că la stabilirea valorii de despăgubire experţii tehnici ing.M.G. şi O.C.Z. au ignorat şi perspectivele de dezvoltare a terenurilor expropriate, fără a cuantifica valoric că acestea sunt incluse în P.U.G. al Municipiului Lugoj, în curs de avizare şi aprobare, astfel încât aceste terenuri sunt, în realitate, terenuri intravilane incluse în aria de servicii comerţ limitrofă Autostradei A 1 şi centurii rutiere, iar nu terenuri extravilane, aşa cum rezultă din Adresa Municipiului Lugoj din 16 iunie 2011 şi din Hotărârea C.L.M. Lugoj nr. 188 din 28 noiembrie 2013.

Se mai arată că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de experţii tehnici ing.M.G. şi O.C.Z. nu s-a răspuns la obiectivul nr. 1, prevalându-se în mod evaziv că nu ar fi de competenţa experţilor evaluatori să facă analiza solicitată (de evaluare imobiliară).

Pe de altă parte, reclamanta arată că, se impune precizarea că imobilele care formează obiectul apelului, respectiv terenul expropriat ulterior pe cale administrativă (pe temeiul H.G. nr. 203/2012), expropriat in faciendo, ce nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei sale oricum, pentru care nu s-au acordat despăgubiri, este utilizat factual de expropriator, în beneficiul său, autostrada Lugoj-Deva fiind inaugurată în data de 15 decembrie 2013 (potrivit săptămânalului lugojean „Redeşteptarea” nr. 1171 din 21-28 noiembrie 2013).

Reclamanta arată că discordant acestei situaţii factuale, este obligată să achite în continuare impozitele şi taxele relative la acest teren, aspect prejudicial care nu este reflectat în expertiză.

În raport cu cele expuse, reclamanta susţine că se impune precizarea că valoarea terenurilor expropriate este cea de 7 euro/mp, astfel cum a fost convenită de părţi prin oferta de despăgubire pe care a acceptat-o, iar terenul expropriat ulterior in faciendo are aceeaşi valoare, pentru identitate de raţiune şi de voinţă implicită a părţilor. Prin urmare, expertizele evaluatorii în cauză nu-şi află rostul în demersul meu judiciar, în raport cu obiectul principal al acestuia.

În subsidiar, reclamanta arată că se impune a fi valorizate concluziile şi valorile statuate în raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expert tehnic D.D., care confirmă teza juridică şi evaluatorie pe care a acreditat-o în demersul judiciar pendinte, iar raportul întocmit de experţi tehnici ing .M.G. şi ing. O.C.Z., să fie înlăturat prin prisma celor expuse.

În consecinţă, arată reclamanta, pentru ipoteza subsidiară în care instanţa ar aprecia necesară evaluarea judiciară a terenului expropriat şi prin prisma respingerii cererii de încuviinţare a unei expertize contrare şi, a ratificării greşite de către instanţa de apel a evaluării realizate de experţii M.G. şi O.C.Z., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., în vederea administrării probei cu expertiza contrară.

Reclamanta mai învederează că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva respingerii ca nefondat a apelului.

Astfel, se susţine că instanţele de fond au respins în mod greşit cererea privind anularea actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua în suprafaţă de 11.907 mp situată documentar pe raza loc. Coşteiu, jud. Timiş, în ceea ce priveşte despăgubirea.

Soluţia a fost argumentată pe împrejurarea că terenul nu ar fi identificabil în termeni topografici şi că nu s-a confirmat relaţia acestuia cu celelalte parcele supuse operaţiunii juridice de expropriere.

Se mai învederează că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cererea de expropriere judiciară şi de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor aferente s-ar caracteriza ca inadmisibilă, atâta vreme cât nu s-a emis de către expropriator o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Discordant celor expuse, arată reclamanta, suprafaţa de teren de 11.907 mp era identificată suficient prin însăşi lista terenurilor anexă la H.G. nr. 203/2012, fiind expropriată pe durata derulării activităţii jurisdicţionale, deoarece H.G. nr. 203/2012 doar a completat lista imobilelor supuse exproprierii cu noi suprafeţe de teren suplimentare (printre care şi cea în cauză), astfel încât nu s-au emis şi nici nu se vor mai emite noi hotărâri şi procese-verbale de expropriere, iar considerentele instanţei de apel cu privire la admisibilitatea unui asemenea demers judiciar numai pendinte de existenţa unei hotărâri de despăgubire, sunt nefondate.

Prin urmare, susţine, reclamanta, întrucât suprafaţa de teren individualizată mai sus a fost expropriată pe durata derulării activităţii jurisdicţionale, forul judiciar trebuia să dispună atât anularea actelor şi formelor de expropriere iniţiate în baza H.G. nr. 203/2012, în ce priveşte despăgubirea, cât şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafeţe de teren la nivelul sumei de 83.349 euro - echivalent în lei la data plăţii, determinată prin raportare la valoarea de 27,90 lei/mp (7 euro/mp) pentru care a intervenit acordul de voinţă cu privire la terenurile expropriate iniţial, identice şi limitrofe cu cele vizate de H.G. nr. 203/2012.

În acest sens reclamanta arată că această suprafaţă de teren este faptic utilizată de pârât deja, ca urmare a inaugurării autostrăzii şi centurii rutiere, astfel cum rezultă din planşele fotografice anexate cu terenul meu rămas formal în proprietatea mea, dar expropriat in faciendo şi folosit de pârât, teren pentru care, de altfel, deşi nu îl mai poate utiliza, plăteşte impozit.

Se mai susţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal apelul şi în raport cu cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat. Suma de 10.000 euro în echivalent în lei pretinsă cu titlul de daune era pe deplin dovedită şi justificată, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză. Prin lucrarea de specialitate întocmită în cauză s-a statuat că, prin efectuarea operaţiunilor de dezmembrare şi expropriere parţială, nu mai există căi de acces şi că, în consecinţă, nu mai există posibilitatea de utilizare a următoarelor suprafeţe de teren: suprafaţa de 1.800 mp rămasă din suprafaţa de 937 mp rămasă datorită faptului că accesul nu mai este asigurat fiind învecinate cu suprafaţa de teren expropriată la est, la vest de canalul H.C. 403, iar la nord şi sud de parcelele de teren ale altor proprietari.

În consecinţă, susţine reclamanta, dreptul de proprietate care poartă asupra acestor suprafeţe de teren, a fost dezgolit de atributele sale esenţiale usus şi fructus, iar afectaţiunea terenului a fost compromisă iremediabil, astfel încât cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii de 10.000 euro echivalent în lei pentru această suprafaţă de teren (determinată prin raportare la aceeaşi valoare de 27,90 lei/mp, respectiv de 7 euro/mp) era întemeiată şi trebuia admisă ca atare.

În ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Timişoara, criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine, încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd în mod imperativ criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea valorii reale a terenurilor expropriate, în condiţiile în care au fost înlăturate în mod nelegal concluziile experţilor M.G. şi O.C.Z., exprimate în cadrul răspunsului la obiecţiuni, prin care s-a stabilit valoarea de despăgubire a celor 4 terenuri expropriate prin raportare la preţurile de tranzacţionare a terenurilor de acelaşi fel cu cele expropriate din U.A.T. Lugoj, obţinându-se o valoare de despăgubire mai mică decât despăgubirea stabilită de expropriator prin H.G. nr. 1232/2010 modificată prin H.G. nr. 492/2011.

Astfel, arată pârâtul, răspunsul la obiecţiuni analizează preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în localitatea Lugoj, la data întocmirii raportului de expertiză. În acest sens, experţii M.G. şi O.C.Z. au analizat un număr de 11 contracte şi 2 antecontracte de vânzare cumpărare, înscrisuri depuse de ambele părţi la dosar. La stabilirea valorii terenului, experţii au ţinut cont de categoria acestuia, în speţă teren arabil în extravilanul localităţii Lugoj.

Analizând aceste înscrisuri, arată pârâtul, prin raportare la sintagma „preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel”, „la data întocmirii raportului de expertiză”, rezultă că doar 2 contracte cel din 04 noiembrie 2013 şi respectiv cel din 25 noiembrie 2013. pot fi avute în vedere la stabilirea valorii de despăgubire, faţă de faptul că cele 2 contracte au fost încheiate la data întocmirii raportului de expertiză şi,vizează imobile de acelaşi fel cu imobilele expropriate, respectiv au aceeaşi categorie de folosinţă, arabil în extravilanul localităţii Lugoj.

Or, arată pârâtul, valoarea de despăgubire de 0,12 euro/mp, echivalentul a 0,52 lei/mp, stabilită de cei doi experţi fiind mai mică decât despăgubirea stabilită de expropriator pentru imobilele expropriate, rezultă că valoarea de despăgubire stabilită de Statul Român este o valoare corectă şi reală şi reprezintă o justă şi prealabilă despăgubire.

În aceeaşi idee, pârâtul mai susţine că instanţa în mod greşit a motivat refuzul de a omologa concluziile experţilor din cadrul răspunsului la obiecţiuni, prin faptul că cele două contracte din 04 noiembrie 2013, şi din 25 noiembrie 2013. folosite de experţi ca probe concludente în stabilirea valorii de despăgubire, au ca obiect suprafeţe mult mai mari de teren decât cele în evaluare în cauză (de peste 1 ha), şi că preţul final pe mp este influenţat direct de suprafaţa considerabilă vândută.

În ce priveşte suprafeţele din cele două contracte de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 2013 şi din 25 noiembrie 2013, se arată că sunt apropiate de suprafeţele expropriate, că diferenţele dintre aceste suprafeţe nu justifică excluderea terenurilor din cele două contracte din categoria „imobilele de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială”, la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, se susţine că cele patru parcele din contractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 2013, sunt parcele distincte din punct de vedere al poziţionării, aşa cum rezultă din planşele anexate de experţi la răspunsul la obiecţiuni, iar cele din contractul de vânzare - cumpărare din 25 noiembrie 2013, sunt parcele distincte din punct de vedere al poziţionării, aşa cum rezultă din planşele anexate de experţi la răspunsul la obiecţiuni. Cu toate că în cadrul răspunsului la obiecţiuni, experţii M. si O. au luat în considerare suprafaţa totală de 17.722 mp, parcelele nu sunt învecinate ci sunt parcele localizate la distanţă unele de altele, motiv pentru care se susţine că ar fi mai corect a raporta suprafaţa fiecărei din aceste 4 parcele, la suprafeţele expropriate, iar nu suprafaţa lor totală.

Or, susţine pârâtul într-un asemenea caz, raportat şi la obligaţia instanţei de a stărui în aflarea adevărului, prin toate mijloacele legale, în respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., o măsură proporţională este cea a ajustării preţului din aceste contracte, avându-se în vedere faptul că suprafeţele vândute sunt mai mari (de peste 1 ha) şi nicidecum înlăturarea totală a acestor probe.

Pârâtul mai arată că experţii, atunci când au stabilit valoarea de piaţă a terenurilor expropriate la 0,12 euro/mp sau 0,52 lei/mp, au luat in calcul şi aspectul privind diferenţele dintre suprafeţele din contracte şi cele expropriate, aplicând corecţii în acest sens, aşa cum reiese din anexa nr. 16 la răspunsul la obiecţiuni (corecţii în procente de 30%, 20% şi 25%). Astfel, dacă pentru prima comparabilă preţul din contract era de 0,68 lei/mp, în urma aplicării tuturor corecţiilor, printre care şi corecţia de suprafaţă de 30%, valoarea finală stabilită de experţi a fost de 0,83 lei/mp În ce priveşte a doua comparabilă, preţul din contract era de 0,43 lei/mp, iar în urma aplicării tuturor corecţiilor, printre care şi corecţia de 20%, valoarea finală stabilită de experţi a fost de 0,52 lei/mp În acelaşi sens, se susţine că a treia comparabilă se raporta la un preţ de 0,56 lei/mp, urmând ca, după aplicarea tuturor corecţiilor, printre care şi corecţia de 25%, să rezulte un preţ corectat de 1,06 lei.

Prin urmare, susţine pârâtul, instanţa de apel a apreciat greşit că preţurile la care s-au raportat experţii M. şi O. în cadrul răspunsului la obiecţiuni, nu pot fi luate în calcul deoarece sunt aferente unor terenuri mult mai mari decât terenurile expropriate, atâta timp cât, la stabilirea valorilor, experţii avuseseră în vedere acest aspect al diferenţei de suprafeţe, făcând cuvenitele corecţii.

Aşadar, susţine pârâtul, cum, la dosarul cauzei există probe legale şi concludente, nu mai este necesară administrarea altor probe, nici a unei alte expertize.

Din perspectiva celor expuse, pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de Statul Român , astfel cum a fost formulat, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Susţinerile reclamantei legate de natura juridică a exproprierii şi de participarea expropriatorului în calitate de entitate privată în raportul juridic de expropriere în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, sunt nefondate pentru următoarele aspecte:

Reglementarea cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994. Din coroborarea art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 28 din Legea nr. 33/1994, rezultă că exproprierea este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum şi a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, judeţului, municipiului, oraşelor şi comunei, după caz, în condiţiile existenţei unei cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.Astfel, e xproprierea, pentru cauză utilitate publică apare ca limitare extremă a dreptului de proprietate privată, fiind un act de autoritate publică, prin care se realizează dobândirea forţată a proprietăţilor private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.

Fiind un act de putere publică, este de reţinut că sub aspectul naturii juridice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, apare ca o instituţie de drept public, prin care se realizează o transformare calitativă a proprietăţii, din proprietate privată în proprietate publică, în temeiul funcţiei sociale a dreptului de proprietate.

Fiind o instituţie de drept public este de reţinut că obiectul de reglementare al dreptului public vizează atât autorităţile administraţiei publice de natură statală sau autonomă local (ca entităţi de drept public şi nu privat) cât şi relaţia dintre stat şi cetăţean, inclusiv relaţia dintre stat şi unităţile administrativ-teritoriale, ca proprietare de bunuri. Mai mult decât atât, raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că, întotdeauna unul dintre subiectele sale, este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţii de egalitate juridică. Forma de activitate specifică dreptului public este aceea a actului unilateral, în principiu obligatoriu. În procedura de expropriere sunt angrenate în mod preponderent autorităţi administrative, ceea ce dă instituţiei exproprierii natura juridică specifică dreptului public, dar având în vedere faptul că cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, se poate aprecia că exproprierea apare şi ca o convenţie a părţilor, transferată din dreptul administrativ în dreptul civil. Dar această convenţie nu operează pe deplin, pentru că exproprierea este premisa, iar acordul părţilor dat cu îndeplinirea cerinţelor de fond şi de formă specifice actelor juridice civile, are menirea doar de a simplifica procedurile supuse unor acte de autoritate administrativă şi judecătorească.

Este real că, exproprierea ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, numai că aceste raporturi derivă din actul de autoritate publică, astfel că în expropriatorul îşi păstrează aceeaşi calitate de entitate de drept public şi nu de drept privat, cum susţine reclamanta.

În ce priveşte susţinerile reclamantei legate de existenţa unei „convenţii /învoieli” cu expropriatorul în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, convenţie materializată, în opinia reclamantei în înscrisurile denumite „Cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010,” din 17 ianuarie 2010, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Legea nr. 198/2004 (invocată de reclamantă ca fiind incidentă în cauză), prevede în art. 1 alin. (1) că : „Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”). Procedura de urmat fiind reglementată prin dispoziţiile art. 3 şi următoarele din acelaşi act normativ. Astfel, prin hotărârea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 198/2004, Comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului despăgubirii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se putea adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii.

Raportând cele expuse la starea de fapt conturată în cauză este de reţinut că, declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată sub autoritatea M.T.I., s-a realizat prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, numai că, exproprierea terenurilor reclamantei nu a avut loc anterior abrogării Legii nr. 198/2004, ci ulterior, prin decizia de expropriere emisă la 16 august 2011. Cum, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 255 din 20 decembrie 2010, (intrată în vigoare la 23 decembrie 2010), este de reţinut că acest act normativ constituie r eglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurilor proprietate privată necesare lucrărilor de construcţie, reabilitare şi modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean şi local.Astfel, singura acţiune pe care Legea nr. 255/2010 o prevede în favoarea expropriaţilor nemulţumiţi de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, este potrivit art. 22 alin. (1), acţiunea în contestarea cuantumului despăgubirilor .

Or, faţă de acest act normativ special în materia exproprierii, este de reţinut că dispoziţiile acestuia se aplică cu prioritate faţă de Legea nr. 33/1994, potrivit principiului „specialia generalibus derogant, motiv pentru care temeiul juridic al cererii reclamantei vizează dispoziţiile legii speciale.

Ca atare, în condiţiile în care în cauză, decizia de expropriere a fost emisă la 16 august 2011, este incidentă în cauză doar procedura prevăzută de legea în vigoare la momentul emiterii ei, respectiv Legea nr. 255/2010.

Este real că, în cauză derularea procedurii de expropriere a început sub imperiul Legii nr. 198/2004 şi a H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială), însă exproprierea s-a realizat efectiv doar la 16 august 2011 prin emiterea deciziei de expropriere sub imperiul Legii nr 255/2010, motiv pentru care nu se poate reţine retroactivitatea acestor norme, în condiţiile abrogării lor pe parcursul procedurii prealabile şi anterior emiterii deciziei de expropriere şi a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor (acestea din urmă fiind emise în aplicarea Legii nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 492/2011).

Cum, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reţinut că potrivit principiului „tempus regis actum” acestea sunt supuse normelor legale în vigoare la data emiterii lor, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.

Este adevărat că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din aceeaşi lege prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Dispoziţiile Legii nr. 255/2010, prevăd că decizia de expropriere emisă în baza art. 9, constituie titlu pentru predarea imobilului şi, că în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate, care va constata acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din Legea nr. 255/2010).

Or, faţă de aceste dispoziţii legale este de reţinut că, în cauză în procedura derulată în temeiul Legii nr. 255/2010, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite în condiţiile acestui act normativ, nu s-a făcut dovada existenţei unei convenţii/acord de voinţă, a unei învoieli, între expropriat şi expropriator.

Este real că, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie atât fazei administrative cât şi celei judiciare, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, situaţie în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părţilor (art. 4 alin . (1) din Legea nr. 33/1994). Însă, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înţelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza, numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii şi de expropriat, ca o condiţie ad validitatem pentru materializarea convenţiei părţilor.

Or, în cauză, nu a fost probată existenţa unui astfel de proces verbal de constatare a unui acord de voinţă intervenit între reclamantă şi expropriator, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor.

Reclamanta în susţinerea existenţei unui acord de voinţă, a unei înţelegeri, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate, se prevalează de „Cererile de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010 depuse la 17 ianuarie 2011, la sediul autorităţii implicate în procedura exproprierii.Numai că, din examinarea acestor înscrisuri rezultă fără posibilitate de echivoc, că acestea nu cuprind nici o menţiune cu referire la cuantumul sumelor pe care le-ar fi acceptat cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, motiv pentru care nu se poate reţine că aceste cereri fac dovada întâlnirii ofertei cu acceptarea, respectiv existenţa unui muttus consensus. Pe de altă parte este de observat că aceste „Cereri de acordare a despăgubirilor” vizează acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 255/2010 şi nu ale Legii nr. 198/2004.

Cu privire la aceste „Cereri de stabilire a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010,” mai este de observat că, nu au fost avizate de membrii comisiei de expropriere pentru a putea reţine întâlnirea ofertei cu acceptarea, motiv pentru care nu pot avea valenţa unei înţelegerii sau a unui acord de voinţă şi, nici nu pot fi apreciate ca echivalente ale actului la care fac referire în mod expres dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010.

Din această perspectivă, este nefondată dar şi fără suport juridic susţinerea reclamantei legată de existenţa convenţiei/învoielii în ce priveşte stabilirea despăgubirilor atât pentru terenurile expropriate prin decizia de expropriere din 16 august 2011 cât şi implicit cu privire terenul în suprafaţă de 11.907mp, pentru care nu există încă decizie stabilire a despăgubirilor.

Nefondate sunt şi susţinerile reclamantei ce vizează acordarea despăgubirilor din evaluarea iniţială stabilită în baza H.G. nr. 1232/2010, în condiţiile în care acest act normativ a fost modificat prin H.G. nr. 492/2011şi în condiţiile în care Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 255/2010, iar despăgubirile cuvenite reclamantei pentru terenurile expropriate, au fost calculate la 14 septembrie 2011 în temeiul legii speciale.

Astfel, este de reţinut că în condiţiile în care exproprierea terenurilor a operat efectiv sub imperiul Legii nr. 255/2010, prin emiterea deciziei de expropriere la 16 august 2011, dacă s-ar avea în vedere cuantumul despăgubirilor stabilit în baza H.G. nr. 1232/2010, ( ce a fost modificată prin H.G. nr. 492/11 mai 2011), s-ar încălca atât principiul neretroactivităţii legii cât şi principiul „tempus regis actum” şi implicit principiul „ specialia generalibus derogant”.

În ce priveşte valoarea despăgubirilor oferite de expropriator, aceasta este cuprinsă în Hotărârile nr. 15, 16, 28 şi 29 din 14 septembrie 2011, contestate în prezentul litigiu.

Astfel, este de reţinut că în procedura judiciară de stabilire a despăgubirilor, sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi şi de căile de acces.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unităţile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Astfel, textul legal sus evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât, la calcularea acestora trebuie să se ţină seama de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Instanţa de apel în mod corect a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ce priveşte momentul în raport de care trebuie stabilită valoarea imobilului expropriat şi anume cea de la data întocmirii raportului de expertiză.

Aşa cum s-a cristalizat în practica judiciară sintagma „ preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele” are în vedere preţul de piaţă, respectiv cel de tranzacţionare, stipulat în acte de înstrăinare încheiate la o dată apropiată celei la care se efectuează expertiza de evaluare.

„Preţul de piaţă” este considerat preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi, în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştiinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Stabilirea preţului de piaţă presupune astfel administrarea unor probatorii pertinente, una din cele mai importante probe fiind expertiza tehnică de evaluare.

Astfel, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice având ca obiectiv stabilirea valorii despăgubirilor pentru terenurile expropriate de la reclamantă, în raport de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile similare în unitatea administrativ teritorială unde este situat imobilul în litigiu, în raport de data efectuării raportului de expertiză precum şi de daunele produse proprietarului.

Faţă de obiectivele stabilite de instanţă, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru efectuarea expertizei, a fost desemnată o comisie formată din trei experţi şi anume: M.G., O.C.Z. şi D.D.

Cum, faţă de obiectivele stabilite, cei trei experţi nu au ajuns la un consens, raportul de expertiză efectuat în cauză cuprinde atât concluziile comune ale experţilor M.G. şi O.C.Z., cât şi punctul de vedere separat al expertului D.D., situaţie în care instanţa de apel a procedat la examinarea tuturor punctelor de vedere exprimate în raportul de expertiză, atât prin prisma dispoziţiilor art. 26 cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, a înlăturat expertiza efectuată de ing. D.D., câtă vreme la stabilirea valorii despăgubirilor pentru imobilele expropriate, au fost avute în vedere alte criterii decât cele stabilite prin dispoziţiile legale sus evocate.

În ce priveşte lucrarea de specialitate întocmită de expert D.D., este de reţinut că într-adevăr nu au fost respectate criteriile legale prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care au fost reţinute criterii precum: „potenţialul de dezvoltare dat de amplasament şi de P.U.Z.-urile aprobate”, cu referire directă la evoluţia pieţei imobiliare generată tocmai de efectuarea lucrării de utilitate publică pentru care s-a demarat exproprierea în cauză.

Cum, raportul de expertiză efectuat de ing. D.D. vizează criterii ce nu se circumscriu dispoziţiilor legale sus evocate în ce priveşte calculul despăgubirilor pentru terenurile expropriate, criticile reclamantei legate de înlăturarea acestei expertize, sunt numai nefondate, dar şi fără suport legal.

În ce priveşte criticile recurenţilor legate de valorificarea greşită a variantei din expertiza efectuată de experţii M.G. şi O.C.Z., sunt de reţinut următoarele aspecte:

Faţă de concluzia comună a celor doi experţi, instanţa de apel în mod corect a reţinut că într-adevăr la dosar se află un număr de 10 contracte, prin care s-au vândut diverse suprafeţe de teren, unele mai reduse, de numai 366 mp, până la suprafeţe mai mari, de aproape 8 ha teren arabil, însă cum toate contractele datează din perioada 2008-2013, nu toate preţurile indicate în cuprinsul lor, sunt de certă actualitate, motiv pentru care au fost înlăturate concluziile experţilor din răspunsul la obiecţiuni, inclusiv cele legate de contractele de vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2013 şi respectiv din 25 noiembrie 2013.

Din această perspectivă, este de reţinut că în lipsa altor criterii de determinare a valorii reale de piaţă a imobilului şi, în condiţiile în care prin metoda utilizată de experţi în răspunsul la obiecţiuni, s-ar ajunge la rezultate străine de realitate, varianta reţinută de instanţa de apel pentru stabilirea valorii de circulaţie a suprafeţei expropriate respectă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de încălcarea acestor dispoziţii legale.

Din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate, este de reţinut că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit doar parţial valorile indicate în lucrarea celor doi experţi prin comparare cu preţul la care s-au vândut imobile din categoria celui expropriat aflate pe raza aceleiaşi localităţi, la data efectuării raportului de expertiză.

În ce priveşte cuantumul prejudiciului cauzat prin expropriere în mod corect şi legal instanţa de apel nu a luat în calcul pretinsele daune suferite sau eventuale, propuse de experţi în raportul de expertiză, câtă vreme reclamanta nu a dovedit că, anterior exproprierii, ar fi exploatat terenul agricol şi ar fi obţinut venituri, sau că ar fi beneficiat de subvenţii în acest sens.

În ce priveşte critica legată de despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru suprafeţele de teren limitrofe terenurilor expropriate ce nu mai pot fi utilizate conform destinaţiei lor, pentru lipsa căilor de acces, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Suprafeţele de teren la care reclamanta nu mai are asigurat accesul sunt: de 937 mp şi respectiv de 1.800 mp.

Este real că, de la aceste suprafeţe de teren nu există acces la drumul public, însă nici anterior exproprierii nu a existat un astfel de acces cu privire la aceste terenuri, fapt ce rezultă de altfel din raportul de expertiză.

Din această perspectivă este de reţinut că în mod corect şi legal a reţinut instanţa de apel că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate între faptul exproprierii şi prejudiciul ce ar decurge din lipsa căii de acces la terenurile sus menţionate.

Or, în lipsa unui astfel de raport de cauzalitate, sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de aplicarea greşită a legii în ce priveşte neacordarea prejudiciului cauzat pentru lipsa căilor de acces la imobilele sus menţionate.

Nefondate sunt şi criticile legate de cererea de acordare a despăgubirilor pentru parcela 1003/24 în suprafaţă de 11.907 mp

Astfel, în ce priveşte situaţia acestui teren, este de reţinut că într-adevăr pentru acest teren, procedura exproprierii a fost declanşată în timpul derulării prezentului litigiu, nefiind de altfel finalizată nici până în prezent.

Faţă de această situaţie, este de reţinut că potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere sunt: aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrării de interes naţional, judeţean sau local,consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele ce fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor, transferul dreptului de proprietate şi finalizarea formalităţilor procedurii de expropriere.

Conform art. 18 şi 19 din actul normativ sus evocat, faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie, (putând fi declanşată procedura judiciară), numai după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.

Ca atare, pentru a lua naştere dreptul reclamantei la acordarea despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 11.907 mp, este necesară existenţa unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor.

Dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevăd în mod expres şi imperativ că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi a transferului dreptului de proprietate.

Or, faţă de dispoziţiile legale evocate este de reţinut că faza administrativă a procedurii exproprierii se încheie numai după emiterea de către comisie a unei hotărâri privind valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă de altfel şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 18 și 19 din Legea nr. 255/2010.

Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că, în ce priveşte parcela în suprafaţă de 11.907 mp, încă nu a fost finalizată faza administrativă a exproprierii, în condiţiile în care nu a fost emisă nici o hotărâre de către Comisia constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, cu privire la valoarea despăgubirilor şi modul de plată a acestora.

Or, din perspectiva celor expuse H.G. nr. 203/2012 invocată de reclamantă, care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul Lugoj-Deva, a proprietarilor sau deţinătorilor acestora, precum şi a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010, valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei are doar un caracter orientativ, în condiţiile în care vizează aspecte ce ţin de stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 8 din Lege coroborat cu art. 7 din actul normativ sus evocat.

Cum, pentru finalizarea procedurii de expropriere, este necesară emiterea unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirii, care, în cauză încă nu a fost încă emisă, este de reţinut că într-adevăr reclamantei nu-i poate fi recunoscut demersul judiciar care să aibă ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri, ce nu sunt încă determinate de expropriator, în mod individual pentru fiecare persoană expropriată, în baza unui raport de evaluare, care să aibă în vedere caracteristicile tehnico-edilitare ale fiecărui teren expropriat.

Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea principiul puterii lucrului judecat şi al nediscriminării în condiţiile în care reclamanta susţine încălcarea acestor principii prin raportare la Decizia civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara (Dosar nr. 5979/30/2011) (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5735 din 10 decembrie 2013 pronunţată în acelaşi dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) prin care a fost validată convenţia părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii pentru terenurile supuse exproprierii.

Astfel, este de reţinut că într-adevăr, principiul autorităţii de lucru judecat este destinat să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă activităţii instanţelor judecătoreşti, situaţie faţă de care ori de câte ori instanţa soluţionează fondul cauzei pronunţând o hotărâre judecătorească irevocabilă, în cazul iniţierii unui nou litigiu între aceleaşi părţi şi care are ca finalitate valorificarea aceluiaşi drept de către aceeaşi parte, este incident principiul prevăzut în dispoziţiile art. 1201 C. civ.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. respectiv obiect, părţi şi cauză.

Cum, Decizia civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2013 pronunţată în Dosar nr. 5979/30/2011 al Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5735 din 10 decembrie 2013 pronunţată în acelaşi dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizează alte părţi şi, cum reclamanta nu a avut calitatea de parte în acel litigiu, este de reţinut că nu este întrunită cerinţa triplei identităţi de parţi, cauză şi obiect, motiv pentru care susţinerea reclamantei legată de încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat este nu numai nefondată dar şi fără suport legal.

În ce priveşte susţinerea reclamantei legată de încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la aceeaşi decizie sus evocată, este de reţinut că şi aceasta este nefondată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă , religie , categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

Or, din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate, este de reţinut că în cauză, instanţa de apel a examinat cauza în mod obiectiv prin prisma dispoziţiilor legale incidente în raport de obiectul dedus judecăţii şi nu raportat la criteriile prevăzute de textul legal sus evocat, situaţie în care este nefondată critica reclamantei legată de încălcarea principiului nediscriminării.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii. Acest motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci,,când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii. Acest motiv de recurs sancţionează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.

Pe de altă parte este de observat că art. 304 pct. 8 C. proc. civ., are în vedere acele situaţii în care concluzia instanţei de apel pe care o deduce din interpretarea actului este contrazisă prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat, situaţie care nu se regăseşte în speţă, întrucât instanţa în raport de obiectul dedus judecăţii, de principiile tempus regis actum, al neretroactivităţii legii, a analizat actul dedus judecăţii fără a-i schimba natura sau înţelesul, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenta unei convenţii valide a părţilor în condiţiile reglementate expres de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 sub imperiul căreia s-a emis decizia de expropriere şi respectiv hotărârea de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile reclamantei supuse exproprierii.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat atât recursul reclamantei, cât şi cel al pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta N.A. şi de pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timişoara împotriva Deciziei nr. 61 din 25 aprilie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 888/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 55/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 55/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond