ICCJ. Decizia nr. 888/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 888/2014
Dosar nr. 17129/3/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta P. A.G. R.D.S. a chemat în judecată pe pârâta SC A.R. SA solicitând obligarea pârâtei să înceteze de îndată, folosirea neautorizată pe teritoriul României a oricăror semne identice sau similare cu mărcile figurative din 25 noiembrie 1960, din 19 noiembrie 1976, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 02 februarie 2007, înregistrate pe cale internaţională cu efect în România, conform certificatelor emise de O.M.P.I., mărcile comunitare figurative din 30 iulie 2009, din 20 august 2004 şi din 31 octombrie 2003 sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 de euro/zi de întârziere, iar în subsidiar, plata amenzii civile maxime pe zi de întârziere prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 1.500 de euro, precum şi la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu provizoriu la suma de 3.000 de euro, pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin actele de contrafacere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la 1 martie 2012, reclamanta a depus calculul prejudiciului material în cuantum de 5.000 euro, precum şi un calcul al prejudiciului moral în cuantum de 10.000 euro.
Tribunalul București prin sentința civilă nr. 550 din 08 martie 2012, a admis cererea în parte, a obligat pârâta să înceteze de îndată folosirea neautorizată pe teritoriul României a oricăror semne identice sau similare cu mărcile internaţionale figurative din 19 noiembrie 1976, din 25 noiembrie 1960, din 11 iulie 1978, din 27 martie 1984, din 02 februarie 2007 şi a mărcilor comunitare figurative din 30 iulie 2009, din 20 august 2004 şi din 31 octombrie 2003 şi a respins cererile de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, daune materiale şi morale, ca neîntemeiate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 53/A din data de 14 martie 2013 a a dmis apelul formulat de reclamanta P. SE (fostă P. A.G. R.D.S.), a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 61,92 lei cu titlu de daune materiale şi 1.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de daune morale, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei, pentru considerentele ce urmează.
Se arată că prima instanță a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998, admițând în acest sens primul capăt din cererea reclamantei și interzicând pârâtei folosirea neautorizată a oricăror semne identice sau similare cu mărcile invocate de reclamantă prin acțiune.
Pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii, calea de atac declarată de reclamantă privind exclusiv capetele de cerere respinse de tribunal, astfel încât partea din hotărâre ce se referă la solicitarea reclamantei ce a fost admisă a intrat în puterea lucrului judecat.
În aceste coordonate, Curtea a considerat că nu se poate reține lipsa faptei ilicite, cum a procedat în mod eronat prima instanță, deoarece însăși constatarea încălcării reglementată de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 reprezenta dovada deplină a acesteia, fiind astfel fondată critica apelantei în sensul că motivarea tribunalului se contrazice, deoarece a reținut existența faptei de contrafacere când a soluționat primul capăt de cerere și apoi a respins solicitarea de reparare a prejudiciului pentru motivul lipsei faptei ilicite.
A fost reţinut ca nefondat argumentul primei instanțe în sensul că lipsa caracterului ilicit al faptei derivă din împrejurarea că produsele ce poartă fără drept semnele identice sau similare cu mărcile reclamantei au fost cumpărate de intimata-pârâtă de la Z. Ltd, iar în contractul încheiat cu furnizorul există o clauză prin care acesta din urmă își asumă responsabilitatea pentru orice formă de evicțiune sau pentru încălcări ale drepturilor unor terțe persoane.
Din enumerarea actelor a căror interzicere poate fi cerută de titularul în scopul obținerii protecției asupra mărcii sale, conform art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 rezultă că legiuitorul sancționează toate operațiunile care se referă la oferirea produselor spre vânzare sau comercializarea lor, fără a distinge după modul de dobândire de către contrafăcător a acestora.
Prin urmare, clauza contractuală amintită nu înlătură caracterul ilicit al faptei, iar răspunderea pârâtei intimate este personală, chiar dacă în legătură cu bunurile sau serviciile respective ar fi posibilă angajarea răspunderii și a altui subiect de drept.
Un alt argument al primei instanțe a fost în sensul că pârâta nu a avut reprezentarea faptului că produsele achiziționate de la Z. Ltd ar putea să încalce drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei.
Deși tribunalul a tratat cerința vinovăției distinct de acest aspect, Curtea a considerat că, practic, o asemenea observație are valoarea unui argument în sensul că în cauză lipsește vinovăția, deoarece împrejurarea necunoașterii caracterului contrafăcut al produselor are legătură cu atitudinea subiectivă a celui care săvârșește fapta ilicită.
În mod eronat a examinat tribunalul cerința vinovăției în strânsă legătură cu caracterul distinctiv redus al mărcilor reclamantei, apreciind astfel că acesta era de natură a înșela vigilența pârâtei în alegerea produselor pe care le oferă spre vânzare.
Curtea reține ca pertinentă observația apelantei reclamante în sensul că atitudinea pârâtei, ce are calitatea de profesionist, trebuie să fie examinată în alte coordonate decât cea unui consumator, astfel încât analiza distinctivității mărcii urmează alte repere în privința acesteia.
Analiza distinctivității nu era cerută de examinarea cerinței vinovăției, deoarece înregistrarea mărcii prezumă și caracterul distinctiv al acesteia și dă naștere drepturilor exclusive prevăzute de art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, iar vinovăția are legătură cu atitudinea subiectivă a contrafăcătorului, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Astfel, îndeplinirea formalităților de publicitate a mărcii asigură opozabilitatea acesteia față de orice terț (cu excepția titularului de drepturi anterioare), care nu mai poate invoca necunoașterea existenței mărcii, publicarea mărcii instituind o prezumție simplă în sensul că aceasta a ajuns la cunoștința terților.
Mai mult, în cazul profesioniștilor, cum este pârâta, aceste aspecte sunt examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare și a obiectului de activitate al pârâtei SC A.R. SA, ce include comercializarea cu amănuntul de produse ce fac parte din aceeași clasă cu produsele pentru care este protejată marca reclamantei, 25 - încălțăminte.
Împrejurarea că, odată notificată, pârâta a retras de la vânzare produsele în discuție, nu înlătură vinovăția acesteia, ci dovedește că pârâta nu a urmărit contrafacerea, însă nefiind răsturnată prezumția mai sus amintită în sensul că existența mărcii îi era cunoscută, Curtea a reținut că fapta ilicită de contrafacere a fost săvârșită cu intenție indirectă, pârâta acceptând implicit că ar putea produce un prejudiciu titularului mărcii înregistrate prin comercializarea produselor purtând semnul protejat, fiind îndeplinită și cerința vinovăției la angajarea răspunderii pârâtei intimate pentru fapta sa ilicită.
În privința prejudiciului, Curtea a reținut că probele administrate în cauză au relevat că profitul obținut de pârâtă prin comercializarea celor 72 perechi de încălțăminte purtând semnele protejate ca marcă pentru reclamantă a fost de 61,92 lei.
Susținerea apelantei în sensul că sarcina probei nu îi revenea în ceea ce privește întinderea profitului obținut de pârâtă din activitatea de contrafacere, contrar celor reținute de tribunal, este adevărată doar în parte, respectiv în sensul că nu îi putea reveni sarcina de a procura înscrisurile contabile atestând volumul de vânzări al unui anumit produs pe perioada de referință.
Cu toate acestea, revenea reclamantei sarcina de a cere instanței luarea de măsuri în scopul administrării complete a probatoriului sub acest aspect, în coordonatele stabilite de art. 5 și art. 8 din O.U.G. nr. 100/2005.
Sunt nefondate considerațiile primei instanțe în sensul că prejudiciul material nu s-a produs întrucât cele două societăți nu sunt concurente și că publicul țintă este diferit.
Dacă publicul țintă ar fi fost diferit, nu ar fi fost îndeplinite cerințele art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care impun analiza riscului de confuzie ce include și riscul de asociere între semnul utilizat de pârâtă și marca reclamantei, or prima instanță a reținut expres și incidența acestei norme în speță.
Prin urmare, față de cele constatate în sensul că a intrat în puterea lucrului judecat partea din hotărâre ce nu a fost atacată, Curtea a reținut că utilizarea de către pârâta intimată a semnului protejat ca marcă este apt a da naștere unui risc de confuzie în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, deci publicul cărora cele două părți se adresează este același.
Nu se poate afirma, în acest context, că fapta pârâtei nu putea produce vreun prejudiciu reclamantei, deoarece a fost de gravitate redusă, întinderea prejudiciului fiind, de regulă, direct proporțională cu gravitatea faptei.
În aceste condiții, Curtea a considerat că în mod greșit a respins prima instanță cererea privind repararea prejudiciului material suferit de reclamantă, reținând în același timp că din probatoriul administrat a rezultat realizarea unui profit bănesc de către pârâtă din comercializarea produselor contrafăcute identificate prin documentele aflate la dosarul cauzei, deoarece în această ipoteză cuantumul prejudiciului era dovedit.
De asemenea, și cerința legăturii de cauzalitate s-a considerat ca fiind îndeplinită în cauză, de vreme ce incidența prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 face credibilă susținerea apelantei reclamante în sensul că un consumator a cumpărat de la pârâtă produsele purtând semnul protejat cu credința că ele provin de la titularul mărcii sau cel puțin că între acesta din urmă și contrafăcător există o legătură.
Consecința unei asemenea constatări este că veniturile obținute de pârâtă din vânzarea celor 72 perechi de încălțăminte reprezintă un beneficiu realizat pe nedrept.
În privința prejudiciului moral solicitat de reclamantă a fi reparat, curtea a considerat că acesta trebuie să fie reparat în condițiile în care este statuat de lege, iar comercializarea unor produse de calitate inferioară celor originale sub însemne identice cu cele protejate este aptă a aduce atingere renumelui titularului mărcii, prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor titularului mărcii.
Curtea a considerat că, față de întinderea redusă a încălcării și de încetarea de către pârâtă a săvârșirii faptei la momentul înștiințării sale de către reclamantă, suma de 1.000 euro, în echivalent lei, reprezintă o reparație îndestulătoare a acestui prejudiciu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.R. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând, în esenţă, menţinerea dispoziţiilor primei instanţe de fond.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs referitoare la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, se arată, sub un prim aspect, că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, poate fi obligată la plata de despăgubiri persoana care, acţionând cu intenţie, a încălcat un drept de proprietate industrială şi a desfăşurat acte de contrafacere, instituindu-se condiţia săvârşirii actelor de contrafacere cu intenţie, condiţie derogatorie de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune ca, recurenta să fi cunoscut caracterul contrafăcut al pantofilor sport achiziţionaţi.
Aceste dispoziţii au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, care a prezentat argumente ce ţin mai mult de caracterul ilicit al actelor de comercializare a unor pantofii sport furnizaţi de către un terţ vinovat de contrafacere, iar nu de atitudinea subiectivă faţă de faptul că produsele respective aduceau atingere semnelor distinctive protejate ca mărci P.
Sub aspectul intenţiei, instanţa de apel motivează soluţia pe faptul că mărcile P. au fost supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, publicarea mărcii constituind o prezumţie simplă în sensul că aceasta a ajuns la cunoştinţa terţelor persoane.
Însă, chestiunea opozabilităţii mărcilor P. decurgând din simplul fapt al îndeplinirii formalităţilor de publicitate nu poate fi o motivare suficientă pentru a se reţine forma intenţiei pentru că ar fi fost necesară şi o altă condiţie, respectiv ca recurenta să fi cunoscut caracterul contrafăcut al produselor achiziţionate de la un terţ furnizor, pentru ca, să se poată reţine vinovăţia recurentei în forma intenţiei.
Din întregul material probator, nu rezultă achiziţionarea pantofilor sport în discuţie în considerarea similarităţii semnelor aplicate pe aceştia cu semnele disctinctive protejate ca marcă de către P.. Unul dintre elementele care stau la baza luării deciziei de a achiziţiona diverse produse de încălţăminte se referă la preţul lor, care trebuie să se încadreze între limitele fixate de clientela specifică a magazinelor recurentei.
Din această perspectivă, nu se poate reţine faptul că s-ar fi acţionat cu intenţia de a vătăma drepturile la marcă pe care le deţine P. şi, pentru acelaşi motive, nici cu intenţia de a diminua distinctivitatea acestor mărci.
Instanţa de apel aduce ca un motiv suplimentar şi calitatea de profesionist a recurentei, care a făcut comerţ, printre altele, şi cu produse care fac parte din aceeaşi clasă de produse pentru care sunt protejate mărcile P.
Acest argument al comercializării unor produse din aceeaşi clasă este utilizat în mod greşit, de vreme ce între produsele P. şi pantofii sport contrafăcuţi primiţi de la un furnizor există diferenţe semnificative de calitate, preţ şi de cumpărătorii potenţiali, astfel că, chiar şi în condiţiile prezumţiei de cunoaştere a mărcilor P. izvorâtă exclusiv din faptul publicităţii lor, recurenta nu poate fi bănuită că ar fi urmărit încălcarea drepturilor de proprietate industrială ale reclamantei.
Cei doi agenţi economici în litigiu sunt profund diferiţi şi nu concurează pe aceeaşi piaţă, chiar dacă şi recurenta comercializează în hipermarket-urile sale un număr de pantofi sport.
Consumatorul, atunci când se gândeşte la magazinele şi marca A., are prefigurarea în principal a bogatei varietăţi de produse, şi eventual a produselor alimentare, dar niciodată a pantofilor sport. Consumatorul, în momentul în care se gândeşte la magazinele şi marca P., are reprezentarea pantofilor sport şi eventual a existenţei de alte articole sportive ale aceleiaşi mărci.
De asemenea, nu există substituibilitate, respectiv consumatorii P. nu vor achiziţiona pantofi sport din magazinele A. în cazul în care ar exista un eveniment deosebit în legătură cu agentul economic P., ci se vor adresa unor alţi producători specializaţi de produse pentru sport.
De asemenea, prin contractul de import de produse încheiat cu Z., furnizorul a garantat pentru produsele livrate, garanţie confirmată şi prin contractul cadru de achiziţie de produse dintre M.G.V. F.A. şi M.G.V. D.H., actuala A., ceea ce demonstrează că s-au depus diligenţe pentru ca produsele achiziţionate, iar apoi comercializate, să fie în conformitate cu prevederile legale.
Chiar şi instanţa de apel constată că „pârâta nu a urmărit contrafacerea", însă apreciază cu totul greşit că nu se înlătură intenţia recurentei faţă de caracterul contrafăcut al produselor.
De asemenea, condiţia de producere a unui prejudiciu material sau moral nu este îndeplinită.
În ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel a folosit criteriul de determinare reprezentat de beneficiul realizat de către subscrisa în urma comercializării celor 72 de perechi de pantofi sport, care - aşa cum s-a stabilit în primă instanţă cu putere de lucru judecat - poartă semne de aduc atingere celor protejate ca marcă de către P.. însă, cu ocazia aplicării acestui criteriu, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că profitul subscrisei ar fi fost de 61,92 lei.
Aşa cum reiese din probele administrate, suma de 61,92 de lei nu reprezintă profitul încasat în urma comercializării produselor în litigiu, ci, dimpotrivă, doar o diferenţă între preţul de vânzare - practicat în magazinele A. - şi preţul de achiziţie plătit furnizorului.
Potrivit facturilor din 26 martie 2009 încheiate între M.G.V. F.A. şi M.G.V. D.H., preţul unei perechi de pantofi sport a fost de 32,78 lei.
Din factura emisă la data de 04 martie 2011 prin care P., prin societatea de avocatură care o reprezintă, a cumpărat perechea de pantofi sport de la recurentă, cu scopul de a face dovada pretenţiilor sale, rezultă că preţul unei perechi la vânzare a fost de 41,71 lei, din care 8,07 lei reprezintă T.V.A., astfel încât preţul real al unei singure perechi de pantofi sport a fost de 33,64 lei.
Un simplu calcul matematic arată că recurenta a plătit pentru pantofii sport respectivi suma totală de 2.360,16 lei (fără T.V.A.) - respectiv 32,78 lei înmulţit cu 72 produse - şi a obţinut în urma vânzării acestora suma totală de 2.422,08 lei (fără T.V.A.) - respectiv 33,64 lei înmulţit cu 72 produse. Prin urmare, diferenţa dintre sumele plătite la furnizor şi sumele încasate de la cumpărători este în cuantum de 61,92 lei.
Această diferenţă bănească nu echivalează, însă, cu un beneficiu material obţinut de către recurentă, de vreme ce procesul de comercializare a produselor include şi cheltuieli indirecte, precum salariile angajaţilor, cheltuielile pentru utilităţi ş.a.m.d., costuri care se distribuie la toate produsele comercializate de societate. Aşadar, în măsura în care ar fi luate în considerare şi aceste costuri, concluzia ar fi că profitul obţinut a fost şi mai mic, sau chiar inexistent.
Acest lucru se explică prin faptul că veniturile recurentei au o independenţă extrem de mare de rezultatele comerţului cu pantofi sport, iar consumatorii A. nu vin în aceste magazine pentru a achiziţiona pantofi sport fiind perfect conştienţi de inexistenţa unor pantofi sport de marcă, precum cei P., în hipermarket-urile A.
De altfel, P. nu a renunţat întâmplător la efectuarea expertizei contabile, tocmai pentru că a realizat din înscrisurile depuse la dosar faptul că numărul de produse de acest tip comercializate a fost unul extrem de redus, la un preţ derizoriu, astfel încât costul expertizei în sine ar fi depăşit cuantumul prejudiciului pe care l-ar fi putut cere în baza concluziilor la care ar fi ajuns expertul contabil.
După cum reiese din probele administrate, actele de comercializare ale recurentei nu au provocat intimatei P. pierderi la vânzarea produselor sale sport similare.
Nu se poate reţine nici cauzarea unui prejudiciu de imagine intimatei P., din moment ce nu există elemente de probă care să permită ideea unei vătămări a încrederii clienţilor P. în valoarea şi renumele mărcilor în discuţie.
Contrar acestei realităţi a faptelor din proces, instanţa din apel justifică producerea unui prejudiciu moral prin faptul că activitatea de comercializare desfăşurată de către A. „este aptă a aduce atingere renumelui titularului mărcii prin scăderea încrederii consumatorului în calitatea produselor titularului mărcii." Prima instanţă a reţinut corect inexistenţa vreunui prejudiciu material ori moral.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, instanţa învederează că îşi însuşeşte în totalitate argumentele de drept şi de fapt reţinute de instanţa superioară de fond.
- Mărcile contrafăcute nu mai au rolul de a certifica autenticitatea şi de a garanta calitatea pe care consumatorii sunt îndreptăţiţi să o pretindă, iar producătorilor, o astfel de marcă, le provoacă pierderi la vânzarea bunurilor şi serviciilor. În acelaşi timp, mărcile contrafăcute dezorganizează piaţa.
În materie de contrafacere de mărci, buna credinţă este irelevantă; simpla încălcare a dreptului privativ la marcă poate da naştere la despăgubiri.
În consecinţă, cum petitul întemeiat pe dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a intrat în puterea lucrului judecat, susţinerile recurentei referitoare la buna sa credinţă în achiziţionarea mărfurilor este lipsită de relevanţă juridică.
Cât timp s-a constatat comercializarea de bunuri contrafăcute orice critică referitoare la faptul că publicul ce achiziţionează pantofi sport P. nu va achiziţiona din reţeaua de magazine A., că cei doi agenţi economici sunt profund diferiţi şi nu concurează pe această piaţă, nu pot fi reanalizate în cadrul criticii referitore la absenţa unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale, anume vinovăţia. Şi aceasta pentru că s-a constatat cu putere de lucru judecat contrafacerea.
Recurenta susţine lipsa vinovăţiei cu motivarea că nu a cunoscut caracterul contrafăcut al produselor achiziţionate de la un terţ furnizor care i-a garantat autenticitatea produselor.
Numai că, aşa cum a arătat şi instanţa superioară de fond, câtă vreme publicitatea mărcii era efectivă, iar recurenta este o societate comercială cu o amplă şi bogată experienţă pe piaţă, aceasta nu poate susţine absenţa intenţiei indirecte motivat de existenţa clauzei de garanţie inserată de vânzătorul bunurilor contrafăcute câtă vreme trebuia să facă minime şi prealabile verificări cu privire la autenticitatea bunurilor achiziţionate.
Oricum, niciunul dintre argumentele recurentei nu se referă în mod neechivoc la forma de vinovăţie reţinută de instanța de apel şi anume intenţia indirectă.
- Recurenta, reanalizând probele administrate înainte instanţelor de fond, susţine că actele sale de comercializare nu au produs intimatei vreun prejudiciu material, precum şi că, în fapt, nu au obţinut niciun profit.
Osebit de faptul că art. 304 alin. (1) C. proc. civ. nu permite analiza în această etapă procesuală a aspectelor de netemeinicie, prima instanţă de fond a reținut că pârâta a realizat un profit bănesc din comercializarea bunurilor contrafăcute în sumă de 61,92 lei, considerent ce nu a fost contestat de recurentă în apel. Rezultă astfel că, cu putere de lucru judecat s-a constatat existenţa unui profit.
Reţinând existenţa faptului ilicit - contrafacerea - a intenţiei indirecte şi a prejudiciului material este îndeplinită şi cerinţa legăturii de cauzalitate, rezultând astfel că dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 cu referire la art. 998-999 C. civ. au fost aplicate corect.
Cât priveşte prejudiciul moral, recurenta critică cuantumul daunelor acordate, apreciind că 1.000 de euro este o sumă vădit disproporţionată faţă de diferenţa de bani pe care a încasat-o urmare a vânzării pantofilor sport P..
Întinderea daunelor morale, spre deosebire de întinderea prejudiciului material care trebuie determinat după criterii specifice, se face prin apreciere şi, prin urmare, exclusă de la posibilitatea cenzurării cuantumului acestora în recurs, fiind vorba de un aspect de temeinicie.
Problema daunelor morale putea fi analizată în recurs doar în situaţia în care instanţa nu ar fi indicat criteriile ce au determinant-o să le acorde. Sub acest aspect, instanţa reţinând că fapta de contrafacere este de natură a aduce atingere imaginii reclamantei, a produselor acesteia, pe piaţa respectivă, a îndeplinit obligaţia legală de a indica criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în care sunt incluse şi cele referitoare la întinderea redusă a încălcării şi de încetare de îndată a comercializării produselor contrafăcute.
Considerentele recurentei prin care arată diferenţele semnificative de preţ şi calitate între pantofii sport marca P. şi pantofii sport contrafăcuţi se constituie în tot atâtea argumente în favoarea opiniei instanţei că vânzarea unor produse inferioare calitativ pantofilor originali a adus atingere imaginii societăţii reclamante.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.R. SA împotriva Deciziei nr. 53/A din data de 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 895/2014. Civil. Reexaminare anulare cerere.... | ICCJ. Decizia nr. 3476/2014. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
