ICCJ. Decizia nr. 348/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 348/2014
Dosar nr. 15209/245/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 31 ianuarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 192/301/2010, reclamanta L.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul B.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate valabilitatea convenţiei sub semnătură privată încheiată la data de 24 aprilie 2007 şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, având ca obiect garsoniera situată în București, sector 3, imobil evaluat (după preţuirea reclamantei) la suma de 40.000 RON.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073, art. 942, art. 943, art. 962, art. 964, art. 969, art. 970, art. 973, art. 1068, art. 1172, art. 1176, art. 1294-art. 1295 C. civ.; cererea a fost legal timbrată cu 2.211 RON taxă judiciară de timbru şi 5 RON timbru judiciar.
La data de 11 mai 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, învederând că obiectul acţiunii constă în solicitarea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Ulterior, prin cererea formulată la data de 1 iunie 2010, reclamanta a arătat că îşi modifică cererea de chemare în judecată în sensul că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâta C.D., în calitate de moştenitoare testamentară a promitentului vânzător B.S.
Prin sentinţa civila nr. 12468 din 9 noiembrie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta C.D., iar acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Prin decizia civilă nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă, a fost casată sentinţa recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că în mod greşit prima instanţă a luat în calcul, la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, momentul modificării cererii. Astfel, s-a apreciat că deşi acţiunea ar fi trebuit respinsă pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului, instanţa s-a pronunţat cu privire la admiterea cererii modificatoare şi a constatat că a operat schimbarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a „moştenitoarei” pârâtului, asimilând astfel această situaţie celei de continuare a procesului prin moştenitori. Rezultă, aşadar că interpretarea trebuie să fie unitară, iar momentul la care trebuie raportat termenul de prescripţie este cel al promovării acţiunii, 6 ianuarie 2010, iar nu momentul modificării cererii de chemare în judecată, 1 iunie 2010; prin urmare, s-a constatat că, la data promovării acţiunii, termenul de prescripţie nu era împlinit.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 30 noiembrie 2011, sub nr. 44386/301/2011.
La data de 2 februarie 2012, pârâta a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia lipsei capacitaţii de folosinţă, excepţia necompetentei teritoriale, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În motivarea excepţiei necompetenţei teritoriale, pârâta a arătat că prin acţiunea formulată, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, reclamanta tinde la valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., astfel că, instanţa competentă este cea de la domiciliul pârâtului; prin urmare, a solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Iaşi în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază; la aceeaşi dată, pârâta a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului juridic încheiat sub semnătura privată, intitulat „contract de vânzare-cumpărare” şi să fie obligată reclamanta-pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 21 februarie 2012 instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta-reclamantă prin întâmpinare, astfel că prin sentinţa civilă nr. 3205 din 21 februarie 2012, Judecătoria sector 3 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, dispunând declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, s-au reţinut următoarele:
Potrivit art. 5 C. proc. civ., cererea se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului.
Instanţa a constatat că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este una personală, privind pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Chiar dacă se referă la un bun imobil, o atare de acţiune nu are caracter real, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., contrar susţinerilor reclamantei-pârâte. Prin cererea de faţă, reclamanta-pârâtă tinde la valorificarea unui drept de creanţă, iar nu a unui drept real, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., care reglementează competenţa teritorială de drept comun în funcţie de criteriul domiciliului pârâtului. Cum în cauza de faţă pârâta are domiciliul în municipiul Iaşi, Judecătoria sector 3 a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei Iaşi îi revine competenţa de soluţionare a pricinii, astfel că s-a dispus declinarea competenţei în favoarea acestei instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul promovat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 1737R din 26 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Cauza a fost înaintată Judecătoriei Iaşi mai înainte de rămânerea irevocabilă a sentinţei de declinare, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 15209/245/2012; prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2012, Judecătoria Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea recursului împotriva sentinţei civile nr. 3205 din 21 februarie 2012 a Judecătorie sector 3.
La data de 9 octombrie 2013, după pronunţarea deciziei civile nr. 1737R din 26 iunie 2013 reclamanta a formulat o cerere de repunere pe rol, iar ulterior a depus precizări şi înscrisuri prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale absolute a Judecătoriei Iaşi şi a solicitat declinarea competenţei şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă, stabilindu-se termen în vederea discutării repunerii cauzei pe rol şi continuării judecăţii, la data de 13 decembrie 2013.
Prin sentinţa civilă nr. 17164 din 13 decembrie 2013, Judecătoria Iaşi, în urma repunerii cauzei pe rol, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 3 şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-au reţinut următoarele:
Reclamanta a susţinut că excepţia invocată priveşte necompetenţa teritorială absolută, întrucât cererea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni reale, în raport de care sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.; a mai susţinut că prin actul sub semnătură privată de care înţelege să se prevaleze ar fi operat o veritabilă transmitere a dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în Bucureşti, astfel încât competenţa de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, nu poate aparţine decât instanţei de la locul situării imobilului.
În combaterea excepţiei, pârâta a susţinut că aceasta este neîntemeiată, competenţa teritorială fiind doar relativă, astfel că reclamanta nu are posibilitatea de a o invoca, cu atât mai mult cu cât se opune excepţia autorităţii de lucru judecat. S-a mai arătat că în baza dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ. se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, caz în care instanţei de la domiciliul pârâtei (corespunzător acţiunii modificate de reclamantă) îi revine competenţa de soluţionare a pricinii; cum pârâta C.D. are domiciliul în municipiul Iaşi (situaţie ce era valabilă şi la momentul cererii modificatoare), Judecătoria Iaşi este instanţa competentă din punct de vedere teritorial.
Un prim aspect analizat de Judecătoria Iaşi a privit calificarea juridică a excepţiei invocate de reclamantă.
Astfel, s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare constituie, în esenţă, o acţiune personală şi nu una reală, aptă a fi circumscrisă prevederilor art. 13 C. proc. civ., normă ce reglementează competenţa teritorială exclusivă în cazul cererilor privitoare la imobile. Dată fiind calificarea cererii de chemare în judecată, rezultă că este operantă regula generală înscrisă în art. 5 C. proc. civ., potrivit căreia cererea se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului.
Totodată, instanţa a analizat contextul particular în care excepţia analizată a fost invocată ca şi autoritatea de lucru judecat susţinută de pârâtă în apărare, elemente cu efecte în ce priveşte posibilitatea reală a reclamantei de a invoca excepţia, precum şi cu privire la dezlegarea excepţiei în discuţie.
Astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut că o hotărârea de declinare a competenţei nu se opune cu autoritate de lucru judecat şi nici nu beneficiază de putere de lucru judecat în faţa instanţei în favoarea căreia este declinată competenţa, aceasta fiind o simplă dezinvestire a instanţei care a admis excepţia necompetenţei, fără a constitui o obligaţie pentru instanţa de trimitere, care, potrivit dispoziţiilor legale în materie, are ea însăşi posibilitatea de a aprecia asupra propriei sale competenţe. Mai mult, instanţa a mai constatat că în absenţa unei căi de atac admisibile împotriva hotărârii de declinare a competenţei, decizia din 26 iunie 2013, a Tribunalului Bucureşti, nu se poate bucura nici ea de acest efect recunoscut hotărârilor de a se opune unei noi aprecieri a competenţei.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 158 alin. (5) C. proc. civ., dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a formulat cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, normă care este de natură a disciplina conduita reclamantului şi a evita declinările „nejustificate” pe parcursul procesului.
Cu toate acestea, nu trebuie omis faptul că reclamanta a promovat cererea în contradictoriu cu o persoană decedată, al cărei ultim domiciliu s-a aflat pe raza Municipiului Bucureşti, iar pe parcursul procesului şi-a modificat cererea, prin schimbarea cadrului procesual şi introducerea în cauză a pârâtei C.D. De asemenea, s-a constatat că deşi Judecătoria sector 3 a luat act de faptul că decesul pârâtului iniţial a survenit la 2 noiembrie 2009, iar acţiunea a fost promovată la 6 ianuarie 2010, a încuviinţat cererea de modificare a acţiunii.
Pe de altă parte, modificarea operată prin schimbarea pârâtei nu a fost reanalizată şi desfiinţată instanţa de control judiciar, soluţia asupra lipsei calităţii procesuale pasive rămânând irevocabilă odată cu pronunţarea instanţei de recurs din 19 septembrie 2011, în sensul trimiterii spre rejudecare; de asemenea, instanţa de control judiciar a precizat că lipsa capacităţii de folosinţă nu mai putea fi pusă în discuţie în recurs şi a respins excepţia prescripţiei, reţinând în considerente că prin admiterea cererii de modificare, prima instanţă a apreciat că situaţia aplicabilă este similară continuării procesului de către moştenitori, deşi, în realitate, pârâtul decedase anterior momentului promovării acţiunii.
Ca atare, şi Judecătoria Iaşi a apreciat că nu mai poate reveni asupra măsurilor deja dispuse, astfel încât să reţină că acţiunea fost formulată ab initio în contradictoriu cu pârâta C.D., în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost modificată pe parcursul procesului, prin introducerea în cauză a moştenitorului pârâtului iniţial. Or, în acest caz, nu pot fi apreciate ca incidente prevederile art. 5 C. proc. civ. în raport cu noul domiciliu al „moştenitorului” pârâtului iniţial, competenţa fiind stabilită în raport de domiciliul primului pârât, B.S.
Prin soluţia pronunţată nu se sancţionează conduita reclamantei cu privire la alegerea competenţei şi imposibilitatea de modificare ulterioară a acesteia, deoarece L.M.M. a promovat acţiunea pe rolul instanţelor din Bucureşti, la Judecătoria sectorului 3, în circumscripţia căreia domiciliase pârâtul chemat în judecată. Astfel, persoana introdusă ulterior în judecată nu poate determina o schimbare de competenţă, în aceeaşi manieră în care schimbarea domiciliului pârâtului pe parcursul procesului nu poate determina o schimbare de competenţă.
Judecătoria Iaşi a mai apreciat că susţinerile reclamantei referitoare la competenţa teritorială a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sunt pertinente, aceasta trebuind să fie stabilită în raport de domiciliul pârâtului iniţial şi că, deşi are natura juridică a unei norme relative, în speţă nu se verifică situaţia descrisă de 158 alin. (5) C. proc. civ. care să interzică reclamantului invocarea necompetenţei teritoriale relative. Mai mult, în raport de situaţia particulară a cursului judecăţii cauzei (în absenţa dosarelor de fond şi a hotărârii de recurs împotriva soluţiei de declinare), instanţa a apreciat că reclamata s-a încadrat în termenul legal pentru invocarea unei atare excepţii.
Înalta Curte constată că în pricina de faţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Judecătoriei Iaşi, pentru motivele ce urmează:
Cererea dedusă judecăţii are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, în temeiul unei convenţii sub semnătură privată încheiată între reclamantă şi promitentul vânzător, B.S., autorul pârâtei din cauză.
Încheierea unei convenţii sub semnătură privată în vederea vânzării cumpărării unui imobil dă naştere unui drept de creanţă, anume, o obligaţie de a face (perfectarea contractului în formă autentică) al cărei creditor este promitentul cumpărător, debitorul fiind promitentul vânzător.
Ambele instanţe aflate în conflict au calificat corect cererea de chemare în judecată în sensul menţionat (acţiunea fiind una personală), prin promovarea cererii de chemare în judecată reclamanta solicitând executarea silită în natură a obligaţiei al cărei creditor este, în aplicarea dispoziţiilor art. 1073, art. 1075 C. civ. (cererea fiind formulată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.).
În consecinţă, în vederea stabilirii instanţei competente din punct de vedere teritorial pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă este operantă regula înscrisă în dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. ce prevăd competenţa teritorială de drept comun (instanţa domiciliului pârâtului) ori, alternativ, cea prevăzută de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. (instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii), competenţa teritorială fiind relativă, iar normele ce o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv (cu excepţia celor prevăzute la art. 13-art. 16 C. proc. civ.).
Pe de altă parte, conform art. 12 C. proc. civ., reclamantul este cel care are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Conflictul negativ de competenţă nu s-a ivit ca urmare a aplicării regulilor de competenţă alternativă, ambele instanţe pronunţând declinarea de competenţă în aplicarea aceleiaşi norme, art. 5 C. proc. civ., astfel că nici dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. nu şi-au găsit aplicabilitatea.
Identificarea unei instanţei diferite în aplicarea aceleiaşi reguli de competenţă teritorială de drept comun a fost generată de stabilirea variabilă a persoanei pârâtului ceea ce se constituia în criteriul legal pentru partajarea competenţei teritoriale.
Astfel, iniţial, reclamanta a chemat în judecată pe numitul B.S., care însă la data înregistrării cererii pe rolul Judecătoriei sector 3 (6 octombrie 2010) era decedat (din 2 noiembrie 2009); ulterior însă, prin cererea formulată la 1 iunie 2010, reclamanta a substituit pârâtul chemat în judecată prin cererea introductivă cu pârâta C.D., moştenitoare a promitentului vânzător, cererea fiind una modificatoare, iar nu completatoare, atare calificare rezultând şi din efectele dispuse de Judecătoria sector 3 la termenul din 1 iunie 2010 (citarea în cauză în calitate de pârâtă doar a numitei C.D.), precum şi din considerentele deciziei civile nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În timp ce printr-o cerere completatoare se adaugă la oricare dintre elementele cererii de chemare în judecată (părţi, obiect, cauză), cu păstrarea tuturor elementelor iniţiale ale cererii, printr-o cerere modificatoare, în mod necesar, se substituie unul sau mai multe dintre cele trei elemente ale cererii de chemare în judecată, oricare dintre aceste cereri putând fi formulată de reclamant cel mai târziu la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
În pronunţarea regulatorului de competenţă nu poate fi exercitată o cenzură a hotărârilor prin care cele două instanţe şi-au declinat reciproc competenţa, astfel că nu vor putea fi evaluate aspectele de legalitate a invocării excepţiei de necompetenţă teritorială ori de formulare a cererii modificatoare, după cum se va ţine seama şi de calificările date de instanţe (în limitele legalei lor învestiri) cu privire la cererea formulată de reclamantă la data de 1 iunie 2010, dar şi de efectele date acestei cereri de instanţa în faţa căreia a fost formulată.
Ca atare, dată fiind cererea de modificare a cadrului procesual pasiv formulată de reclamantă prin care aceasta a învederat că înţelege să se judece în contradictoriu cu C.D. în calitate de pârâtă, cerere căreia Judecătoria sector 3 i-a dat efectul imediat al schimbării cadrului procesual pasiv prin substituirea celui chemat iniţial în judecată (B.S.) cu pârâta C.D., rezultă că acesteia îi revine în cauză calitatea de unic şi veritabil pârât şi, în consecinţă, în raport de domiciliul acestei pârâte trebuie identificată instanţa competentă teritorial pentru soluţionarea cauzei; cum pârâta are domiciliul pe raza municipiului Iaşi, rezultă că, în temeiul dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ., Judecătoriei Iaşi îi va fi atribuită competenţa teritorială de primă instanţă.
Totodată, este necesar a se mai preciza că prin decizia civilă nr. 2200R din 19 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (prin care sentinţa recurată a fost casată şi cauza trimisă spre soluţionare pentru nelegala admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune) s-a reţinut, de asemenea, schimbarea cadrului procesual pasiv, dar, cu toate acestea, instanţa de recurs a făcut şi aprecieri ce exced legalei sale învestiri, dată fiind depăşirea limitelor stabilite prin criticile formulate în recurs, considerând că prin introducerea în cauză a „moştenitoarei” pârâtului, Judecătoria sector 3 a asimilat această situaţie celei de continuare a procesului prin moştenitori.
Or, aceste considerente nu intră sub puterea lucrului judecat, de vreme ce soluţia dată cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a autorului pârâtei nu a făcut obiect al motivelor de recurs, ci doar cea privind admiterea excepţiei prescripţiei (titulară a căii de atac fiind reclamanta însăşi) şi, în plus, este permisă modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva cadrului procesual pasiv al cauzei, astfel cum s-a întâmplat în cauză, prin substituirea pârâtului, astfel încât ab initio se consideră că cel chemat în judecată prin cererea modificatoare este cel care are calitatea de pârât.
Atare situaţie este diferită de cea a transmisiunii legale de calitate procesuală ca efect al decesului uneia dintre părţi, în virtutea moştenirii legale sau testamentare, ceea ce într-adevăr nu ar fi putut conduce la stabilirea unei alte instanţe competente teritorial decât cea de la domiciliul pârâtului iniţial, momentul procesual relevant pentru verificarea regulilor de competenţă fiind cel al formulării cererii de chemare în judecată.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 340/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 349/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
