ICCJ. Decizia nr. 3671/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3671/2014

Dosar nr. 47555/3/2012

Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2014

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 47555/3/2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa:

- să se constate că reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,08 RON), prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie 2008, suma de 2.894.576,88 RON, prin conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea.

- să se constate că reclamantul mai deţine împotriva pârâtului Statul Român o creanţă de 1.850.631,20 RON, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

- să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata către reclamant a sumei de 1.850.631,20 RON, reprezentând creanţa deţinută de către acesta împotriva statului, în baza deciziei emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea conform deciziei nr. 1760 din 22 octombrie 2008 emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1338 din 21 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie 2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de conversie în cuantum de 4.745.208,08 RON, reprezentând un număr total de 4.745.208,08 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune, în favoarea reclamantului C.N.

Conform susţinerilor reclamantului, în urma valorificării acţiunilor a fost prejudiciat, în sensul că a obţinut doar suma de 2.894.576,88 RON, la o valoare inferioară celei stabilită iniţial.

Demersul judiciar al reclamantului nu a fost justificat de nerespectarea prevederilor legale incidente în materia restituirii proprietăţii sau a acordării de despăgubiri prin echivalent, ci exprimă o nemulţumire relativ la modul în care Statul Român a înţeles să reglementeze, succesiv, acordarea de despăgubiri persoanelor deposedate în perioada regimului comunist, cauzând nerespectarea dispoziţiilor de drept intern cu privire la plata integrală a acestora şi a prevederilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Reclamantul a invocat prevederile interne, dar şi efectul direct şi prioritar al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi necesitatea asigurării efectivităţii garanţiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, invocând că prin maniera de conversie şi prin mecanismul tranzacţionării la bursă a acţiunilor ce i-au fost acordate, i-a fost adusă atingere dreptului său de proprietate.

În ceea ce priveşte neconcordanţa dintre dreptul intern şi prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prima instanţă a apreciat ca valabile pentru situaţia dedusă judecăţii anumite considerente reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 27/2011 şi a reţinut că în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite, prin decizie, de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Prima instanţă a constatat că Statul Român, în exercitarea prerogativelor recunoscute chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de a găsi mecanismele cele mai eficiente de a asigura despăgubirea persoanelor deposedate în perioada regimului comunist, şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi a adoptat un cadru legislativ, dispoziţiile legale cu privire la plata despăgubirilor fiind puse în aplicare, titularii dreptului la despăgubire având posibilitatea de a opta pentru plata în numerar a sumelor ce li se datorau sau pentru conversia acestora în acţiuni.

Faptul că acţiunile pentru care reclamantul a optat nu au atins pe piaţa bursieră valoarea la care a fost stabilită prin act normativ la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă nu poate fi imputat Statului Român, operaţiunile bursiere având, prin însăşi natura lor, caracter speculativ şi depinzând de foarte mulţi factori exteriori, Statul neputând interveni în sensul garantării unei anumite valori a acţiunii tranzacţionate la un moment dat.

S-a mai reţinut de către prima instanţă că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului astfel cum acesta a fost recunoscut prin decizia de stabilire a despăgubirilor şi titlul de conversie, ci că acesta a

Înţeles să îşi exercite, în condiţiile legii, dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea, exercitarea dreptului său recunoscut de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie presupunând, în situaţia particulară din cauza de faţă, şi asumarea unor riscuri, binecunoscut fiind faptul că piaţa bursieră este supusă permanent fluctuaţiilor, aceasta putând genera fie pierderi fie câştiguri pentru participanţi.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat, în termen legal, apel reclamantul C.N.

În apel, intimatul a invocat excepţia netimbrării apelului.

Prin decizia civilă nr. 148/A din 8 aprilie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia netimbrării, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant C.N., împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 21 iunie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 47555/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte excepţia netimbrării, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind scutirea de plata taxei judiciare de timbru, cererea având ca obiect recunoaşterea anumitor drepturi legate de procedurile reglementate de această lege pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a înlăturat, ca nefondate, criticile referitoare la nemotivarea de către prima instanţă a soluţiei pronunţate, lecturarea sentinţei relevând că aceasta a respectat întocmai dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanţă expunându-şi motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei şi care tranşau cauza. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să expună consideraţiile de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată şi prin care sunt înlăturate, în mod direct sau implicit apărările şi susţinerile părţilor, fără să fie necesară (şi de altfel de multe ori nici posibilă) analizarea exhausitivă şi detaliată a fiecărui element susţinut de părţi, de vreme ce argumentele expuse de către prima instanţa tranşează, chiar şi implicit, aceste susţineri. Or, prima instanţă a arătat care sunt argumentele sale pentru respingerea cererii, acestea fiind, în esenţă, în sensul că modalitatea de realizare a creanţei este cea reglementată de lege, reglementarea, în sine, intră în marja de apreciere a statului naţional, astfel că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a înţeles să îşi exercite în condiţiile legii dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea, iar prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către reclamant, ar însemna să se recunoască acestuia drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi a se institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, aspect ce nu poate fi primit.

Instanţa de apel a constatat ca nefondată această critică a apelantului şi, prin urmare, ca nefondată şi critica referitoare la încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai reţinut că prejudiciul invocat de reclamant a constat în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 RON, stabilită prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, existând o diferenţa între valoarea nominală a acţiunilor care i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire şi valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61 RON/acţiune.

Pentru această diferenţă de valoare reclamantul consideră că este încă titularul unui drept de creanţă împotriva statului român, pe care solicită să îl constate instanţa.

Instanţa de apel a constatat că nu se poate "imputa" reclamantului modul în care a exercitat opţiunea între realizarea creanţei prin obţinerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 RON şi emiterea de titluri de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru suma care depăşeşte acest prag, însă a apreciat că această opţiune nu prezintă nicio relevanţă în privinţa soluţiei în cauza prezentă.

Instanţa de apel a constatat că reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din perspectiva C. pentru suma de 4.745.208,08 RON, pentru care i-a fost eliberat titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, susţinând că mai departe acest drept nu s-a realizat şi dreptul la bun i-a fost încălcat, prin faptul că mecanismul juridic reglementat a prevăzut o valoare nominală a acţiunii de 1 leu, nereală, valoarea reală fiind inferioară, anume de cel mult 0,61 RON/acţiune (aceasta a fost valoarea iniţială de tranzacţionare, ulterior valoarea fiind, oricum, mai mică).

Instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, în realitate creanţa recunoscută împotriva statului fiind realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acţiunilor la Fondul Proprietatea.

Astfel, toate consideraţiile referitoare la plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate raportat la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma de 4.745.208,08 RON a fost convertit în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Titlul de despăgubire iniţial emis încorpora, aşa cum arată şi reclamantul, dreptul de creanţă al apelantului asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate, în sumă de 4.745.208,08 RON. Iar aceste despăgubiri au fost stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Această creanţă a fost convertită, transformată, realizată, "plătită" de către statul roman prin emiterea unui număr de acţiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acţiune. Aşadar, la acest moment al conversiei au fost respectate toate dispoziţiile legale incidente, statul "plătind" întocmai creanţa, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au emis mai puţine acţiuni sau cu o valoare mai mică decât creanţa recunoscută prin titlul de despăgubire.

Acest lucru este confirmat expres şi de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 care prevede că acţiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie şi că "realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri."

Instanţa de apel a constatat că este de necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a apelantului, precum şi suma despăgubirilor, la valoarea de 4.745.208,08 RON. Însă, în acelaşi timp, textul citat mai sus prevede, expres, că eliberarea acţiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanţelor constatate prin titlurile de despăgubiri/ de conversie.

În consecinţă, eliberându-se către reclamant un număr de acţiuni şi cu o valoare care totalizează creanţa constatată şi garantată prin titlul de despăgubire, obligaţia statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acestuia sau dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 81/2007 sau alte dispoziţii legale.

Apelantul a susţinut că şi pe viitor, după emiterea acestor certificate de acţiuni, statul mai este încă debitor obligat să garanteze creanţa şi la o anumită valoare a acesteia, respectiv 4.745.208,08 RON.

Instanţa de apel a apreciat că aceste susţineri nu pot fi primite, faţă de dispoziţia expresă a textului art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deoarece, în realitate, la momentul emiterii acţiunilor în favoarea apelantului, creanţa deţinută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată, stinsă integral, mecanismul ulterior reprezentând o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există vreun raport juridic între reclamant şi statul român, reclamantul realizându-şi drepturile care decurgeau din calitatea de acţionar după regulile specifice acestei calităţi, iar vânzarea de către el pe bursă făcându-se după regulile pieţei de investiţii.

La momentul în care reclamantul a devenit titularul acţiunilor, obligaţia de despăgubire a fost deja realizată, iar valoarea acţiunilor pe piaţa de investiţii nu mai intră în obligaţia de garantare de către stat.

Statul nu şi-a asumat vreo obligaţie de garantare a valorii acţiunilor pe piaţă, fiind jocul bursei creşterea sau scăderea valorii lor, creştere sau scădere care nu poate să fie considerată decât pe seama titularului lor. Calitatea de titular de acţiuni nu semnifică numai posibilitatea de a le vinde pentru a obţine o anumită valoare, ci şi alte drepturi care puteau prezenta importanţă sau interes pentru titular, iar reclamantul nu era obligat să vândă acţiunile, fiind interesul şi decizia sa să le vândă la un anumit moment.

Instanţa de apel a constatat că, în realitate, reclamantul a criticat însuşi mecanismul legal reglementat pentru realizarea acestor despăgubiri, considerând că acesta a condus la o realizare parţială de către el a acestora. S-a susţinut că "dispoziţiile legale care reglementează valorificarea dreptului de creanţă al persoanei îndreptăţite statuează în fapt o îngrădire o dreptului de dispoziţie al deţinătorului titlului de despăgubire", prin impunerea "opţiunilor" (între plăţile în numerar pentru valori de până la 500.000 RON, oricum imprevizibile în ce priveşte încasarea şi eliberarea de acţiuni), prin modul în care a fost efectuată conversia în acţiuni, cu întârzierea până în luna ianuarie 2011 a tranzacţionării acţiunilor Fondului Proprietatea, iar în final, prin reglementarea din O.U.G. nr. 81/2007, care a stabilit că titlurile de despăgubire se vor converti în acţiuni la Fondul Proprietatea la valoarea nominală a acţiunilor de 1 RON/acţiune (art. 187 din Legea nr. 247/2005), deşi această valoare era diferită decât cea reală, stabilită pe piaţa de cerere şi ofertă (la suma de 0,61 RON per acţiune).

S-a susţinut, în esenţă, că a fost obligat de acest mecanism legal reglementat să accepte conversia titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea, dar la o valoare nereală, de 1 RON/acţiune, reclamantului încălcându-i-se, astfel, dreptul de proprietate.

S-a susţinut că, în virtutea C., instanţa naţională sesizată cu această încălcare trebuie să o sancţioneze, aplicând cu prioritate dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, independent de dispoziţiile legale naţionale.

Instanţa de apel a constatat că toate aceste consideraţii referitoare la felul în care statul român a înţeles să reglementeze modalităţile concrete de acordare a reparaţiilor şi în final să facă această conversie la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, valoare nereală şi supraapreciată, se constituie într-adevăr, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, într-o critică directă împotriva dispoziţiilor legale, de natură să exceadă atribuţiilor de analiză ale unei instanţe de judecată, dată fiind regula de bază a statului democratic referitoare la separaţia puterilor în stat.

Astfel, în ce priveşte opţiunea unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligaţiei de desdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acţiunile la Fondul Proprietatea, ca şi în ce priveşte modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de conversie în acţiuni, conform dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a constatat că aceasta intră în atribuţia exclusivă a puterii legiuitoare, exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată neputând proceda la "amendarea" în vreun fel a acestor mecanisme pentru a ajunge la o altă soluţie concretă în cauza de faţă decât cea dictată de aplicarea acestor texte legale.

Prin mecanismele reglementate de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost stabilite aceste modalităţi de despăgubire, care nu pot fi supuse controlului unei instanţe de judecată, dată fiind separaţia puterilor în stat.

O instanţă de judecată nu se poate pronunţa niciodată asupra "corectitudinii" unui mecanism legal reglementat, ci numai asupra aplicării lui la o cauza concretă. Or, sub aspectul aplicării, instanţa de apel nu a identificat vreo încălcare a legii sub acest aspect, anume atâta timp cât Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 reglementau că despăgubirea foştilor proprietari se face prin acţiuni la Fondul Proprietatea (FP), mecanismul legal fiind pe deplin respectat în cazul reclamantului. Totodată, atâta timp cât pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare faţă de cele astfel recunoscute prin aceste texte legale, sub pretextul că acest text legal nu era "corect", pentru că de fapt pe piaţa de investiţii nu putea fi obţinut acest preţ nominal de 1 RON/acţiune.

S-a statuat că, în cauza concretă de faţă, statul a recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie dreptul de despăgubire la valoarea de piaţă a imobilului preluat abuziv, de 4.745.208,08 RON, plata acestor despăgubiri s-a făcut prin mecanismul legal reglementat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, anume prin eliberarea de acţiuni la FP, la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, totalul valorii nominale a acestor acţiuni fiind de 4.745.208,08 RON.

Apelantul reclamant a susţinut că, de fapt, plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acţiunilor, care putea fi "recunoscută", "validată" pe piaţă, era mult diminuată, criticând, în mod direct, faptul că la momentul emiterii acţiunilor a fost dată acestora o valoare nominală de 1 RON/acţiune, deci criticând conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni conform art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Iar critica nu a fost în sensul că aplicarea acestui text legal pentru cazul său s-a făcut greşit, ci că textul legal în sine a fost "greşit", contrar altor dispoziţii legale şi altor drepturi (dreptul de proprietate şi C.).

Reclamantul a solicitat instanţei să îi acorde anumite drepturi care ar fi deduse nu din aplicarea corectă a textelor legale, ci din înlăturarea de către instanţă a textelor legale. Apelantul reclamant a solicitat instanţei de judecată să analizeze, să verifice şi să intervină direct asupra însuşi mecanismului legal, pe care să nu îl aplice aşa cum este prevăzut, anume, în concret, referitor la dispoziţiile art. 18⁷ din Legea nr. 247/2005, care prevede că acţiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, ci instanţa să recunoască anumite drepturi neprevăzute de lege, să adauge la lege.

Or, în mod evident instanţa de judecată nu îşi poate extinde atribuţiile aşa cum solicită reclamantul, pentru ca aceasta ar reprezenta încălcarea certă a separaţiei puterilor în stat, instanţa de judecată având doar atribuţii de verificare a modalităţii de aplicare a legii la speţă.

Referitor la pretenţia apelantului că instanţa să îşi extindă totuşi analiza, aceasta dat fiind rolul său de a asigura respectarea cu prioritate a C., instanţa de apel a constatat că dreptul comunitar nu semnifică niciodată dreptul instanţelor de judecată de a-şi depăşi atribuţiile, pentru a crea lege sau a ignora legea internă, instanţa europeană nu a apreciat niciodată că în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate, săvârşite în mod direct prin lege şi se stabileşte răspunderea statelor naţionale faţă de aceste încălcări, judecătorul naţional este cel care are sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne, ci statul însuşi, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz), este cea care, conform puterilor proprii, este datoare să asigure remedierea.

Trebuie distins între cauzele şi modalităţile în care se poate produce o încălcare a dreptului garantat de C., dacă această încălcare intervine la momentul edictării legii naţionale care este neconformă C., sau la momentul interpretării şi aplicării legii naţionale. Judecătorul naţional poate interveni în procesul de interpretare şi aplicare a legii naţionale - conform atribuţiilor sale, însă nu poate interveni de o asemenea maniera care să se constituie într-o ignorare efectivă a legii naţionale sub pretextul neconvenţionalităţii. Or, în cauza prezentă exact în acest fel se pune problema, ca judecătorul naţional să încalce în mod direct art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi să "creeze" el pentru cazul concret al reclamantului "legea" care să îi guverneze situaţia.

În mod subsidiar, instanţa de apel a constatat că, oricum, sunt foarte corecte dezvoltările tribunalului în acest context, referitoare la practica C., care a arătat constant că este marja de apreciere a statelor naţionale să adopte măsurile pe care le consideră de cuviinţă în privinţa despăgubirilor acordate pentru abuzurile fostelor state comuniste, neexistând câtuşi de puţin o obligaţie specifică în acest sens. încălcările constatate de instanţa europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci exclusiv pentru nefuncţionarea mecanismelor adoptate.

De altfel, validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce priveşte atribuirea de acţiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanţa europeană prin hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010). Prin aceasta hotărâre a fost impusă statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu "plata" despăgubirilor sub forma acţiunilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant C.N., aducându-i următoarele critici:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu schimbarea obiectului actului juridic dedus judecăţii, denaturându-se înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, s-a reţinut că reclamantul ar fi solicitat lipsirea de efecte a dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cerere ce ar fi inadmisibilă, soluţie care vine în contradicţie cu hotărârea primei instanţe, care a respins excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamant.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat faptul că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, hotărârea acesteia fiind şi contradictorie, cât timp a reţinut, pe de o parte, că există o obligaţie a instanţelor naţionale de a sancţiona orice încălcare a dreptului de proprietate, încălcare ce a fost supusă atenţiei unei instanţe de judecată, sancţiunea manifestându-se prin aplicarea, cu prioritate, a dispoziţiilor C., iar pe de altă parte, prin aprecierea că o asemenea sancţionare, susţinută de reclamant, ar conduce la situaţia unei lipsiri de efecte a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În acelaşi sens, recurentul-reclamant a susţinut că el a solicitat instanţei de judecată să constate că a existat o încălcare a dreptului său de proprietate, prin modul de aplicare a dispoziţiilor legilor speciale, reparatorii, având în vedere că dreptul de creanţă dobândit împotriva statului român, reprezintă „un bun" în înţelesul legislaţiei şi jurisprudenţei europene.

În opinia recurentului, prin această concluzie a instanţei de apel, acesta se află în situaţia acceptării dreptului său de proprietate la nivel de principiu, dar, practic, sub argumentul imposibilităţii înlăturării dispoziţiilor legale interne, contrare C., instanţa de apel nu a cercetat încălcarea sau nu a dreptului de proprietate.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 18⁷ din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, dar şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul a susţinut că prevederile legale invocate, nu-i confereau un drept de opţiune, în cadrul valorificării titlului de despăgubire, ci îi îngrădeau acest drept, cât timp era obligat să accepte valorificarea prin conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea, conversia urmând a avea loc la valoarea nominală a acţiunilor.

De asemenea, s-a învederat faptul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit concluziile hotărârii pilot, „Atanasiu şi alţii contra României", atunci când a reţinut că prin această hotărâre CEDO ar fi validat dispoziţiile legale interne în materie, omiţând, însă, să releve şi constatarea faptului că Fondul Proprietatea este nefuncţional, motiv pentru care Statul Român a fost obligat să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

S-a mai arătat faptul că aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi a actelor conexe, s-a manifestat şi prin supra-evaluarea acţiunilor Fondului Proprietatea, respectiv prin stabilirea unei valori de 1 RON/acţiune, în condiţiile în care valoarea de piaţă a acestor acţiuni nu a atins, ulterior, nici un moment această valoare, în acest sens, recurentul susţinând că dacă Statul Român ar fi dus la îndeplinire obligaţia de listare la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, la momentul emiterii titlului său de despăgubire, respectiv la 14 octombrie 2008, el ar fi avut dreptul de a valorifica această creanţă, dar nu la valoarea nominală, valoare fără valoare economică, ci la valoarea reală de piaţă, stabilită de cerere şi ofertă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Criticile formulate la pct. 1, nu pot fi reţinute.

Hotărârea instanţei de apel nu este contradictorie.

Astfel, instanţa de apel nu a concluzionat că aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ar conduce la situaţia unei lipsiri de efecte a dispoziţiilor art. 18⁷ alin. (1) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, ci a arătat doar că reclamantul a criticat chiar forma textului de lege amintit, nu modul de aplicare al acesteia.

De altfel, în soluţionarea pricinii de faţă, această chestiune nu este esenţială, esenţiale fiind doar următoarele două aspecte:

a) aşa după cum a reţinut şi prima instanţă, situaţie confirmată şi de instanţa de apel, soluţionarea pricinii de faţă nu se poate face prin trimitere la reglementările din dreptul comun, sub acest aspect fiind bine venite trimiterile la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ci numai prin aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legii speciale, care este Legea nr. 247/2005 (ce a modificat şi completat, printre alte acte normative, Legea nr. 10/2001).

b) legat de primul aspect, instanţa de apel a reţinut că Statul Român a respectat dispoziţiile legale incidente în materie, prin realizarea conversiei titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Această afirmaţie este legală, ea rezultând din dispoziţiile art. 12 alin. (3), teza finală din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, recurentul-reclamant a dobândit „un bun", în înţelesul legislaţiei şi jurisprudenţei europene, la momentul realizării acestei conversii, or, evoluţia, de la acest moment, pe viitor, a valorii acţiunilor, nu mai ţinea de îndeplinirea obligaţiilor Statului Român, ci de evoluţia pieţei.

Ca atare, în mod legal, a considerat instanţa de apel că Statul Român nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, cât timp a realizat conversia titlului de despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, Statul Român ne mai având nicio obligaţie legală, în ce priveşte evoluţia ulterioară a preţului acţiunilor pe piaţa liberă, după momentul realizării conversiei.

2. Nici criticile de la pct. 2 nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei, inclusiv a dispoziţiilor art. 18⁷ din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa sa, CEDO a arătat, în mod constant, că în ce priveşte măsurile reparatorii pe care un stat naţional, care a trecut de la un regim dictatorial la un regim democratic, le ia pentru despăgubirea cetăţenilor săi care au fost păgubiţi prin măsuri abuzive în timpul fostului regim, acesta are o marjă mai largă în a aprecia modalităţile şi limitele în care se acordă aceste despăgubiri.

Din acest punct de vedere, recurentul-reclamant este în eroare când apreciază că a dobândit „un bun", în sensul jurisprudenţei CEDO, de la data la care i s-a eliberat titlul de despăgubire, acest moment fiind, de fapt, cel la care, potrivit procedurii legale, adică Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-a efectuat conversia titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Sigur că hotărârea pilot, „Atanasiu şi alţii contra României", a avut în vedere şi faptul că Fondul Proprietatea, astfel cum funcţiona în forma iniţială a legii, era nefuncţional, tocmai de aceea reclamantul-recurent nu a putut să-şi valorifice titlul său de despăgubire, iar Statul Român a fost nevoit să modifice această lege, inclusiv în ce priveşte modul de funcţionare a Fondului Proprietatea şi chiar sub aspectul conversiei titlurilor de despăgubiri în acţiuni la acest fond.

Ca atare, tocmai momentul conversiei acestor titluri de despăgubiri în acţiuni reprezintă momentul îndepliniri obligaţiilor asumate de către Statul Român, dar acesta nu poate fi răspunzător de evoluţia ulterioară a preţului acestor acţiuni.

Este o afirmaţie speculativă a recurentului-reclamant legat de faptul că dacă Statul Român ar fi listat la Bursă acţiunile Fondului Proprietatea la momentul emiterii titlului său de despăgubire, acesta ar fi avut posibilitatea să-şi valorifice creanţa la valoarea nominală, nimeni neputând şti care ar fi fost, cu adevărat, evoluţia pieţei în ce priveşte valoarea acestor acţiuni.

Având în vedre cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr. 148/A din 8 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3619/2014. Civil. Anulare act. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 292/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3617/2014. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3618/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 3619/2014. Civil. Anulare act. Recurs