ICCJ. Decizia nr. 3617/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3617/2014
Dosar nr. 23592/3/2012
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 22 iunie 2012 sub nr. 23592/3/2012, reclamanta SC C. SA a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: 2.229.062,5 RON reprezentând diferenţa de curs valutar din decembrie 2008 până în decembrie 2009 actualizată cu indicele de inflaţie; 498.329 euro dobânzi bancare şi beneficiu nerealizat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în urma desfăşurării procedurii de atribuire a contractului de cumpărare a unui imobil cu destinaţia sediu al OCPI/BCPI Bacău, între părţi s-a încheiat procesul verbal de negociere din 04 decembrie 2008, prin care acestea au convenit să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Bacău, str. I.S.S. nr. 78, judeţul Bacău, stabilindu-se totodată şi preţul de vânzare al acestuia de 4.375.000 euro fără TVA, la un curs de 1 euro = 3,7.482 RON. Procedura de achiziţie a imobilului a fost aprobată de către Directorul General al Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, care şi-a exprimat acceptul prin votul dat în şedinţa Consiliului de Administraţie din 18 decembrie 2008, când a fost prezentată şi aprobată Nota de fundamentare, prin art. 2 din Hotărârea CA nr. 54.
Prin adresa din 23 decembrie 2008 reclamanta a invitat pârâta să semneze contractul de vânzare-cumpărare, atrăgându-i atenţia că fiecare zi de întârziere îi creează prejudicii ceea ce ne va determina sa solicitam despăgubiri, dar la aceasta adresa, pârâta a răspuns abia în ianuarie 2009 arătând ca nu are fondurile necesare pentru achitarea preţului şi propunându-i sa aştepte repartizarea bugetului pe anul 2009. Dat fiind refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a obţinut pe cale judecătoreasca o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv sentinţa nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009. Totodată, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a fost obligată în calitate de cumpărătoare, la plata către vânzătoarea SC C. SA, a preţului imobilului. În urma executării silite a acestei sentinţe, pârâta a efectuat plata pe perioada lunilor februarie - mai 2011, după doi ani de la încheierea între părţi a convenţiei de înstrăinare.
În aceste condiţii, pârâta este unica răspunzătoare de faptul că de la momentul convenirii vânzării - decembrie 2008 şi până la data achitării preţului vânzării, prin executarea silită - februarie-mai 2011, SC C. SA a fost prejudiciată cu suma de 2.229.062,5 RON fără TVA, rezultată din diferenţa de curs valutar intre cel valabil la data achitării preţului şi cel precizat prin procesul verbal de negociere; astfel se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum aceasta este reglementata de dispoziţiile art. 1.357 noul C. civ. (998-999 vechiul C. civ.).
Totodată, din cauza refuzului pârâtei de a perfecta actul de vânzare şi a plaţi preţul convenit, reclamanta a fost nevoită să contracteze credite de la diverse instituţii bancare, în vederea acoperirii sumei neîncasate, ce era destinată susţinerii activităţii sale comerciale. Dobânda aferentă acestor credite, este un alt prejudiciu adus societăţii, determinat de fapta ilicită săvârşită şi se ridică la suma totală de 498.329 euro calculată pentru perioada decembrie 2008 - februarie 2011, respectiv perioada în care societatea a fost privată de obţinerea preţului.
Pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
A arătat că demararea procedurii de cumpărare s-a iniţiat pentru imobilul din Bacău, str. I.S.S., în temeiul dreptului de preemţiune, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bacău având la acel moment calitatea de chiriaş, iar SC C. SA fiind proprietarul imobilului sus menţionat. Prin sentinţa civilă nr. 1038/2009 pronunţată în data de 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009, definitivă şi executorie, s-a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului, hotărârea judecătorească ţinând loc de act autentic. Totodată, prin aceeaşi sentinţă civilă pârâta a fost obligată la plata preţului de 4.375.000 euro plus TVA, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău str. I.S.S. şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 185.945 RON. Având în vedere că preţul imobilului este exprimat în euro, instanţa de judecată a stabilit că preţul acestuia va fi achitat de către pârâta la cursul de 3,7.432 RON/euro. Însăşi reclamanta, în acţiunea formulată, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5653/110/2009, a solicitat instanţei de judecată achitarea preţului de către pârâtă la cursul de 3,7.482 RON/euro, astfel că, la acest moment solicitarea reclamantei de a obliga pârâta la plata sumei de 2.229.062,5 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar este neîntemeiată, având în vedere că asupra preţului imobilului la acest curs valutar RON/euro instanţa de judecată s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1038/2009, definitivă şi executorie.
Cererea de chemare în judecată a fost succesiv precizată, reclamanta renunţând la pretenţia reprezentând beneficiu nerealizat şi specificând valoarea actualizată în RON a pretenţiilor determinate în valută.
2. Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 19 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 23592/3/2012 s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 5653/110/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 5/A-C din 25 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi irevocabilă prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 07 februarie 2013, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, s-a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bacău, str. I.S.S. nr. 78, judeţul Bacău, compus din clădire cu birouri (D+P+4) şi anexă, în suprafaţă desfăşurată de 3640 m.p. şi suprafaţă utilă de 2.966,59 m.p. împreună cu un teren în proprietate exclusivă de 230 m.p. şi cale de acces în indiviziune în suprafaţă de 367 m.p., a fost obligată pârâta la plata preţului convenit de 4.375.000 euro plus TVA, ce va fi achitat la cursul de 3,7.482 RON/euro, hotărârea pronunţată ţinând cont de act autentic de vânzare-cumpărare.
Conform procesului verbal din 31 mai 2011 încheiat de BEJA D.l.C., sentinţa civilă mai sus menţionată a fost pusă în executare pentru suma de 16.398.375 RON, ce reprezintă 4.375.000 euro x 3,7.482 RON/euro, sumă la care s-a adăugat TVA şi actualizarea cu indicele de inflaţie calculate pentru perioada decembrie 2009-data plăţii, conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de negociere din 04 decembrie 2008, al raportului de negociere din 04 decembrie 2008, al raportului de informare privind rezultatul procedurii din 05 decembrie 2008, părţile au convenit ca preţul imobilului să fie de 4.375.000 euro, la un curs de 3,7.482 RON/euro. Însăşi reclamanta, prin acţiunea promovată împotriva pârâtei pentru constatarea vânzării-cumpărării, a solicitat obligarea acesteia la preţul stabilit în funcţie de cursul de referinţă de 3,7.482 RON/euro, iar instanţa, admiţând acţiunea, a stabilit acest echivalent în RON al preţului imobilului.
Tribunalul a mai reţinut că acest preţ a fost actualizat cu rata inflaţiei, în cursul executării silite, în funcţie de plăţile efectuate de pârâtă în perioada lunilor februarie-mai 2011, actualizare realizată conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. care reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, având natura unor daune compensatorii.
Soluţia actualizării cu indicele de inflaţie a avut deja în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 C. civ. de la 1864, potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce la suferit şi beneficiul de care a fost lipsit.
În urma punerii în executare a sentinţei, reclamanta a obţinut preţul imobilului, aşa cum a fost convenit de părţi, actualizat în plus cu rata inflaţiei pentru perioada decembrie 2009-data plăţii, menită să acopere riscul devalorizării monedei naţionale. Susţinerile reclamantei în sensul că preţul a fost stabilit la un curs de referinţă de 3,7.482 RON/euro numai pentru ipoteza în care vânzarea-cumpărarea ar fi fost perfectată, iar preţul plătit până la sfârşitul anului 2008, nu au fost dovedite. Dimpotrivă, din cuprinsul procesului verbal de negociere din 04 decembrie 2008 rezultă explicit că reprezentantul reclamantei a propus iniţial ca preţul să fie stabilit în funcţie de cursul Băncii Naţionale a României din ziua întocmirii contractului, motivând că pierde foarte mult dacă se ţine cont de cursul Băncii Naţionale a României din ziua publicării invitaţiei de participare (3,7.482 RON/euro), tendinţa fiind de creştere, însă, în cele din urmă, a acceptat preţul oferit de reprezentanţii pârâtei, respectiv 4.375.000 euro, la un curs valutar de 3,7.482 RON/euro.
Rezultă, astfel, că reclamanta şi-a asumat riscul devalorizării RON, respectiv creşterii monedei euro, de la momentul negocierii în decembrie 2008, astfel că nu poate pretinde că, prin încasarea, la un an şi jumătate de la această dată, a preţului convenit la cursul de 3,7.482 RON/euro, în loc de cel de 4,2.296 RON/euro existent la data plăţii, a suferit un prejudiciu care să îndeplinească cerinţele de a fi cert şi de a nu fi reparat, cu atât mai mult cu cât suma a fost şi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
De altfel, în opinia instanţei, atât actualizarea cu indicele de inflaţie cât şi diferenţa de curs valutar au aceeaşi natură juridică, de daune interese compensatorii, neputând fi cumulate.
Prin cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea unui pretins prejudiciu constând în dobânda bancară calculată în perioada decembrie 2008 - februarie 2011, pentru creditele contractate pentru a asigura lichidităţile necesare ca urmare a lipsei folosinţei preţului pe care trebuia să îl încaseze în decembrie 2008.
Cu toate acestea, tribunalul a subliniat că din cuprinsul actelor adiţionale la contractul de împrumut din 09 ianuarie 2006 - din 20 ianuarie 2011, din 29 decembrie 2011, a rezultat că reclamanta a beneficiat de o facilitate de credit pentru finanţarea capitalului de lucru şi angajamente potenţiale (scrisori de garanţie şi/sau acreditive documentare) de la Banca I. încă din anul 2006, ce a fost prelungită succesiv, valoarea acesteia fiind cu mult mai mare decât preţul pe care îl avea de încasat de la pârâtă (29.740.000 RON, respectiv 31.740.000 RON, comparativ cu 16.398.375 RON). De asemenea, conform celorlalte contracte de credit depuse la dosar, respectiv contractul de credit din 10 august 2010 încheiat cu Banca R.D. G.S.G., contractul de credit din 21 octombrie 2010 încheiat cu Banca R.D. G.S.G., reclamanta a beneficiat de un plafon de credite în valpare de 1.000.000 euro, respectiv 1.500.000 euro, pentru finanţarea capitalului de lucru, eliberarea scrisorilor de garanţie şi plata acreditivelor, respectiv pentru finanţarea unor lucrări de construcţii.
Nu a rezultat, din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu interogatoriile luate părţilor, că reclamanta a contractat credite bancare în legătură directă cu neîncasarea preţului imobilului vândut pârâtei, această modalitate de finanţare a capitalului de lucru fiind utilizată de reclamantă şi înainte de luna decembrie 2008. Nu există certitudinea, rezultată din probe, că încasând preţul imobilului mai devreme, reclamanta nu ar fi contractat o facilitate de credit în aceleaşi condiţii.
Nici în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii bancare indicat de reclamantă, nu se poate stabili o corespondenţă cu vreunul din contractele de credit depuse la dosarul cauzei, în care apare trecută o dobândă variabilă, calculată diferit, în funcţie de fiecare contract în parte.
3. Împotriva sentinţei civile nr. 1164 din 19 februarie 2013 a declarat apel reclamanta SC C. SA Bacău, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
S-a arătat că soluţia de respingere a cererii introductive este nelegală şi dată cu încălcarea art. 970 şi art. 1073 din vechiul C. civ.
Apelanta a susţinut că a solicitat plata diferenţei de curs valutar cu titlu de despăgubire ca urmare a plăţii cu întârziere prin executare silită, a preţului stabilit în euro, pentru care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 de către Tribunalul Bacău care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Pretenţia apelantei s-a întemeiat, printre altele, pe faptul că intimata nici ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 1038 din 25 noiembrie 2009 nu şi-a îndeplinii de bună-voie obligaţia de plată a preţului imobilului, fiind necesară executarea silită a acestei obligaţii, plata făcându-se la mare distanţă în timp de momentul stabilirii, în euro a preţului imobilului.
Preţul imobilului s-a stabilit în euro, însă astfel cum este uzual şi impus de reglementările privind regimul valutar în România plăţile între rezidenţi se făceau în RON, iar tocmai pentru a evita riscul diferenţei de curs valutar părţile au convenit că preţul imobilului să fie stabilit în euro, însă pentru a se respecta reglementarea valutară, cum este uzual, s-a menţionat cursul valutar de la acea dată. Apelanta, SC C. SA, nu a prevăzut şi nu a acceptat la momentul stabilirii preţului că plata acestuia se va face la o distanţă atât de mare în timp şi numai după parcurgerea unui proces pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi a executării silite a acesteia.
S-a solicitat instanţei de apel să aibă în vedere faptul că temeiul acţiunii este răspunderea civilă delictuală care este dreptul comun şi pentru răspunderea contractuală iar în această situaţie, chiar dacă s-ar accepta că părţile au avut în vedere cursul de 3.7.482 RON/euro, conduita contractuală şi extracontractuală (după pronunţarea hotărârii care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare) a intimatei-pârâte a mutat răspunderea din sfera contractuală în sfera delictuală iar prejudiciul cauzat apelantei trebuie reparat integral. Modalitatea de reparare echitabilă este tocmai acordarea diferenţei de curs valutar care este semnificativă dată fiind perioada mare de timp după care s-a plătit preţul imobilului. Dacă preţul ar fi fost plătit într-un termen rezonabil şi prin trecerea timpului nu s-ar fi ajuns la o diferenţă de curs valutar atât de mare cu certitudine, nu s-ar fi creat un prejudiciu atât de mare.
Actualizarea preţului în procedura executării silite nu corespunde reparaţiei prejudiciului suferit de reclamantă, având un izvor diferit, iar concluzia instanţei de fond în sensul că reclamanta şi-ar fi asumat riscul devalorizării RON, respectiv creşterii monedei euro, este incorectă, nelegală şi este infirmată de probele aflate la dosar şi de faptul că în prezenta cauză pretenţiile sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. În ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţa celui de-al doilea capăt de cerere prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii bancare pentru creditele contractate pentru asigurarea lichidităţilor necesare ca urmare a lipsei de folosinţă a acestui preţ, soluţia de respingere a fost considerată nelegală şi neîntemeiată.
Singurele aspecte pe care instanţa de fond ar fi trebuit să le aibă în vedere în analizarea temeiniciei acestui capăt de cerere sunt acelea că plata preţului imobilului s-a făcut cu întârziere după pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, că a fost necesară punerea în executare silită a hotărârii menţionate, că SC C. SA a fost lipsită de folosinţa sumei datorate de intimată cu titlu de preţ al imobilului, că dacă intimata şi-ar fi executat obligaţia de plată la timp nu ar mai fi fost nevoită să împrumute acea sumă sau chiar dacă ar fi beneficiat de facilitatea de credit suma împrumutată ar fi fost diminuată cu suma datorată de intimată şi că prejudiciul creat trebuie reparat integral.
Au fost făcute în apel precizări ale câtimii pretenţiilor, fiind solicitată la plată suma de 844.052,99 euro reprezentând dobânda legală pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000, alături de suma de 1.674.759,56 RON reprezentând diferenţa de curs valutar pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000 şi 351504,71 euro reprezentând dobânda bancară medie pe perioada decembrie 2008 - februarie/mai 2011 pentru suma de 4.375.000, având în vedere contractele de credit încheiate de C. SA.
4. Prin decizia civilă nr. 182 pronunţată la 10 martie 2014 de Curtea de Apel, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantă şi schimbată în tot sentinţa atacată. A fost admisă cererea de chemare în judecată precizată, fiind obligată pârâta la plata sumelor de 1.674.759,56 RON reprezentând diferenţă de curs valutar, 844.052,99 euro dobândă legală aferentă diferenţei de curs valutar şi 358.504,71 euro dobândă bancară medie pentru aceeaşi sumă.
Pentru a pronunţa această decizie, s-au apreciat fondate criticile apelantei.
Astfel, critica apelantei privind încălcarea de către prima instanţă a principiului interpretării contractului potrivit bunei-credinţe, potrivit voinţei interne a părţilor şi a îndeplinirii în natură a obligaţiilor (art. 970 din vechiul C. civ., art. 1073 din vechiul C. civ.), a fost considerată fondată, deoarece din probele administrate în cauză a rezultat pe deplin că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a preţului de îndată, aceasta fiind executată cu mare întârziere. În acest sens, s-a reţinut că deşi prima instanţă a observat corect că pârâta nu şi-a executat iniţial, obligaţia de a încheia contract de vânzare-cumpărare şi ulterior, obligaţia de plată a preţului, în perioada decembrie 2008 - mai 2011 a apreciat greşit că reactualizarea preţului cu rata inflaţiei este suficientă pentru dezdăunarea reclamantei.
Curtea de apel a apreciat că rata inflaţiei, atât în ce priveşte natura juridică a despăgubirilor derivând din evoluţia acesteia cât şi izvorul juridic obligaţional, este diferită de diferenţa de curs valutar. Astfel, în timp ce inflaţia reprezintă indicele modificării puterii de cumpărare de la o etapă la alta a evoluţiei societăţii sub aspect financiar, în sensul că în condiţiile creşterii preţurilor la anumite produse pe piaţa de consum, dar ale menţinerii veniturilor consumatorilor, puterea de cumpărare a bunurilor şi serviciilor scade, diferenţa ce curs valutar provine din modificările cursului valutar, aspect ce ţine de piaţa financiară a valutelor şi de condiţii şi cauze diferite. Aşadar, reţinerea primei instanţe în sensul că daunele compensatorii constând în reactualizarea preţului în funcţie de indicele inflaţiei au inclus totodată şi diferenţele de curs valutar, a fost apreciată greşită deoarece atât natura juridică a daunelor derivând din creşterea ratei inflaţiei cât şi izvorul juridic obligaţional sunt diferite.
În condiţiile în care obligaţia de plată a preţului a foste executată cu întârziere, iar în perioada în care s-a produs o atare întârziere s-a înregistrat o fluctuaţie a cursului euro/RON în sens prejudiciator pentru reclamantă, rezultă că pârâta datorează aceste diferenţe decurs valutar.
De asemenea, sentinţa apelată a fost considerată greşită şi pentru că nu a avut în vedere faptul că în timp ce rata inflaţiei, avută în vedere la stabilirea preţului (reactualizat) în cadrul procesului anterior, se raportează la capacitatea reclamantei de a dobândi bunuri şi servicii cu suma de bani ce a constituit preţul imobilului, în RON (despăgubirile fiind raportate la evoluţia acestui indice în perioada de referinţă), în ce priveşte diferenţa de curs valutar, aceasta se referă la evoluţia cursului euro/RON, care a cunoscut de asemenea o creştere în perioada de referinţă şi la posibilitatea reclamantei, societate comercială, de a efectua tranzacţii cu valută, respectiv cu monedă euro, monedă avută în vedere de părţi la negociere.
De aceea, Curtea de apel a apreciat, contrar celor reţinute de tribunal, că daunele compensatorii decurgând din evoluţia indicelui de inflaţie pot fi compensate cu daunele compensatorii derivând din diferenţa de curs valutar, atunci când se dovedeşte că cele două elemente statistice, financiare au evoluat într-un sens care au prejudiciat pe parte, ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 969, la art. 970 şi la art. 1073 din vechiul C. civ., a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul obligării pârâtei la plata acestor sume de bani, cu titlu de daune compensatorii.
În ce priveşte solicitarea reclamantei privind dobânda legală aferentă acestei sume de bani, şi aceasta a fost considerată întemeiată deoarece sumele de bani sunt de drept producătoare de dobândă, astfel că aşa cum rezultă din raportul de expertiză, pârâta datorează şi dobânda legală aferentă diferenţelor de curs valutar.
În fine, reclamanta fiind societate comercială, deţine conturi bancare, aceasta având contractate în perioada de referinţă (2008-2011) contractele de credit bancar din 09 ianuarie 2006 prelungit prin acte adiţionale, din 10 august 2010, contracte în temeiul cărora reclamanta a achitat dobânzi bancare. În situaţia în care aceasta ar fi fost în posesia sumei de bani datorate de pârâtă cu titlu de preţ, aceasta ar fi putut achita parte din credit şi nu ar mai fi achitat către bănci dobânda bancară. În raport cu dobânda bancară medie calculată de expert, Curtea va obliga pârâta şi la plata acestora, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat prin lipsirea de suma de bani cuvenită în perioada 2008-2011, datorată de pârâtă cu titlu de preţ la imobilului.
5. Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâta intimată Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi, prin rejudecare, respingerea apelului reclamantei ca nefondat.
Motivele recursului au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, în primul rând, consideră recurenta, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiilor statuate în art. 970 şi art. 1073 C. civ. atunci când a apreciat modalitatea de interpretare a principiului bunei credinţe în executarea obligaţiilor.
Se arată că potrivit art. 14 din noul C. civ. buna credinţă este prezumată şi trebuia analizată de instanţa în contextul situaţiei probate în cauză, situaţie care releva multiplele demersuri ale recurentei pentru executarea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1038/2009. Executarea aceste sentinţe în procedura executării silite nu relevă intenţia părţii de a nu executa plata preţului, aceasta fiind instituţie publică finanţată integral din bugetul de stat, alocarea sumelor repective fiind făcută într-o procedură independentă de voinţa părţii şi esenţial diferită de procedura de achiziţie publică iniţiată pentru cumpărarea imobilului.
În măsura în care potrivit art. 22 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja plăţi în limita cheltuielilor de angajament şi potrivit destinaţiilor aprobate, la data pronunţării sentinţei civile nr. 1038/2009, proţul la care a fost obligată Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu era prevăzută în bugetul instituţiei cu această destinaţie. În acord cu dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a făcut demersuri pentru punerea la dispoziţie a fondurilor băneşti, însă instanţa de apel s-a limitat la a statua principiul executării contractelor, fără a explica de ce pârâta a acţionat, în acest context, contrar exigenţelor bunei credinţe.
În al doilea rând, recurenta a criticat modalitatea de apreciere a instanţei de apel a funcţiei reparatorii pe care o are actualizarea sumei datorate în funcţie de indicele de inflaţie. Consideră astfel că această actualizare a preţului în procedura executării silite a provenit din chiar plata cu întârziere a preţului şi din diferenţa de curs valutar. Arătând că inflaţia reprezintă, de obicei, diferenţa determinată de scăderea puterii de cumpărare a unei unităţi monetare calculată prin raportare la două momente de timp diferite, recurenta apreciază că aceasta este acoperitoare pentru daunele provocate prin executarea cu întârziere a obligaţiei, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul procesului-verbal de negociere încheiat la 04 decembrie 2008 intimata a acceptat ca plata preţului să fie raportată la cursul de schimb al monede - euro la data negocierii şi nu la data încheierii propriu-zise a contractului de vânzare asumând suportarea diferenţei de curs valutar, câtă vreme tendinţa era de creştere a cursului de schimb al monedei în care s-a negociat preţul.
Este astfel greşită aprecierea instanţei de apel care a stabilit că indicele de inflaţie nu are funcţie compensatorie pentru prejudiciul determinat de întârzierea în executare şi că acesta nu acoperă repararea integrală a prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cat acesta a constituit, in opinia recurentei, un prejudiciu indirect, nedovedit.
Mai apreciază recurenta şi că stabilirea preţului prin sentinţa civilă nr. 1038/209 a avut în vedere preţul negociat la rata de schimb agreată de părţi, chestiune ignorată în cauză de către instanţa de apel şi care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Al treilea motiv de recurs vizează greşita acordare a dobânzii legale aplicate la diferenţa de curs valutar calculată, fiind inadmisibilă cumularea dobânzii cu rata inflaţiei, semnificând astfel o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.
În fine, ultima critică din recurs supune analizei motivarea superficială a daunei reflectate în dobânda bancară medie calculată prin raportare la dobânzile pretinse de reclamată a fi fost plătite pentru linii de credit contractate ca urmare a neîncasării preţului datorat din tranzacţia încheiată între părţile cauzei. Arată recurenta că decizia din apel s-a bazat pe simple supoziţii, nesusţinute de probe, mai ales în contextul în care acest gen de împrumuturi erau curent contractate de către intimată şi nu puteau fi puse în relaţie cu pretinsa daună de neexecutare din această cauză.
Împotriva acestui recurs intimata SC C. SA a formulat întâmpinare solicitând constatarea nulităţii motivului de recurs privitor la încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi respingerea ca inadmisibile a celorlalte critici, excepţii soluţionate în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul dezbaterilor care au avut loc în şedinţa de judecată din 18 noiembrie 2014.
Pe fond, s-a cerut respingerea recursului ca nefondat arătând că întreaga sa motivare are caracter speculativ.
6. Recursul este fondat numai în măsura criticilor de recurs dezvoltate în cadrul motivului încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar instanţa îl va admite, răspunzând tuturor motivelor recurentei în considerentele care succed.
Astfel, se cuvine încă de la început sublinierea că fundamentarea regulilor răspunderii solicitate în cauză nu s-a putut întemeia pe dispoziţiile noului C. civ. date fiind reglementările de drept tranzitoriu stabilite prin art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Cu toate acestea principiul executării obligaţiilor cu bună credinţă transcende aplicării succesive a celor două coduri, fiind conţinut cu un rol esenţial în ambele legi ca regulă a executării obligaţiilor.
Totuşi independent de îndatorirea părţilor de executare a obligaţiilor legal asumate cu bună credinţă, potrivit art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, acelaşi act normativ prevede că în materia contractuală creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar, la dezdăunare, independent dacă neexecutarea a fost făcută cu rea credinţă sau nu.
Aprecierea bunei credinţe în materia dezdăunării poate avea relevanţă potrivit art. 1084 -1086 C. civ., în sensul că acordarea despăgubirii nu poate acoperi daunele neprevizibile la încheierea contractului decât in cazul neexecutării prin doi, iar oricum, întinderea acestora nu poate depăşi ceea ce nu este în conexiune necesară cu neîndeplinirea obligaţiei.
Deşi este adevărat că instanţa de apel a considerat fondată critica apelantei C. SA referitoare încălcarea obligaţiei de interpretare a contractului cu bună credinţă, nicio apreciere ulterioară legată de dezvoltarea acestei concluzii sau de modul stabilirii dezdăunării nu justifică a considera că instanţa de apel a statuat o neexecutare a obligaţiilor pârâtei cu rea credinţă, de natură să implice admiterea unor cereri de despăgubire care exced limitelor stabilite prin art. 1085 C. civ.
Aşadar, fără a aprecia asupra relei credinţe a pârâtei-recurente în neexecutarea obligaţiei de plată a preţului şi având în vedere că potrivit art. 22 din Legea nr. 500/2002, această parte a fost limitată la utilizarea fondurilor bugetare în limita prevederilor şi detinaţiilor aprobate, în fapt, s-a statuat că obligaţia de plată a preţului vânzării a fost executată faţă de reclamantă cu mare întârziere, ceea ce a semnificat o executare defectuoasă a obligaţiei sale contractuale, de natură să imprime consecinţa suportării de dezdăunări.
Nu se poate reţine din suma considerentelor deciziei recurate nici că instanţa de apel a acordat reclamantei o despăgubire corespunzătoare neexecutarii prin doi (cu rea credinţă) a obligaţiei de plată a preţului sau că dauna nu era o consecinţă directă şi necesară a neexecutarii obligaţiei pentru a aprecia relevanţa primului motiv de recurs în ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a deciziei.
Nu este întemeiată nici critica recurentei referitoare la natura despăgubirii acoperită prin acordarea, în cadrul executării silite, a actualizării sumei în funcţie de rata inflaţiei.
Astfel, Înalta Curte apreciază că actualizarea valorii obligaţiei principale stabilite în bani s-a făcut în faţa organului de executare la cererea creditorului, prin valorificarea dreptului pretins de creditor potrivit art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. şi a fost calculată pentru intervalul de timp stabilit în aceasta dispoziţie legală.
Acordarea ex lege a dreptului creditorului de a pretinde rata inflaţiei în procedura plăţii silite are funcţia de a compensa, aşa cum a stabilit şi instanţa de apel, exclusiv pierderea puterii de cumpărare a monedei în care s-a făcut plata, intervenită între data dobândirii caracterului executor al sentinţei nr. 1038/2009 şi data executării efective a titlului şi conservă scopul nominalismului plăţii într-o societate cu evoluţie financiară fluctuantă dictată de puterea de cumpărare a leului raportată la creşterea efectivă a preţurilor de consum.
Aceasta nu se confundă cu despăgubirea rezultată din neexecutarea unei obligaţii contractuale care, potrivit art. 1084, cuprinde în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit creditorul, previzibile la facerea contractului şi aflate în relaţie necesară cu neexecutarea.
Chiar dacă rata inflaţiei şi diferenţa rezultată din diferenţa de curs valutar pot avea cauze comune, cea de-a doua categorie reprezintă o pierdere efectivă pe care titularul creanţei stabilite în euro o suportă ca urmare a creşterii valorii monedei europene în raportul său de schimb cu moneda naţională.
Nu se poate aprecia nici că, în condiţiile art. 1085 C. civ., această daună nu este previzibilă părţilor deoarece aceste fluctuaţii sunt îndeobşte cunoscute şi reprezintă în societatea românească o realitate constantă.
Nu este fondată, în egală măsură, nici critica recurentei prin care arată că reclamanta-intimată a renunţat la acoperirea daunei rezultată din riscul de creştere a ratei de schimb a monedei euro, faţă de împrejurarea că prin procesul-verbal de negociere încheiat cu recurenta-pârâtă din 04 decembrie 2008 a fost de acord să suporte diferenţa de curs valutar înregistrată între momentul încheierii negocierii şi data efectivă a contractului.
Chiar dacă analiza procesului-verbal vădeşte acest fapt, nu se poate considera decât că asumarea acestei pierderi de către reclamantă s-a făcut numai pentru ipoteza executării convenţiei în termenii conveniţi. În alte cuvinte, dacă încheierea contractului urmată de plata preţului ar fi fost executate în condiţiile şi termenele stabilite de părţi cu ocazia negocierii, era exclusă orice pretenţie a vânzătoarei derivată din deprecierea RON în rapol cu euro. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat, întrucât toate obligaţiile asumate de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară au fost aduse la îndeplinire pe cale silită. Atât pronunţarea sentinţei civile nr. 1038/2009 cât şi executarea silită a preţului au semnificat realizarea forţată a ceea ce părţile angajaseră prin negociere şi au presupus, în mod firesc, o executare a convenţiei într-un termen cu mult mai mare decât cel prefigurat de părţi pentru finalizarea operaţiunii de vânzare. Nu poate fi astfel eliberată de obligaţia de dezdăunare recurenta pârâtă pe argumetul că reclamanta renunţase la plata diferenţei de curs valutar care avusese în vedere alte condiţii.
De asemenea, nu se poate considera că prin acordarea acestei diferenţe de curs valutar, ca expresie a unui prejudiciu cert, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat impusă de art. 1201 C. civ. ca excepţie irefragabilă prin sentinţa civilă nr. 1038/2009. Pe lângă lipsa de identitate referitoare la obiect şi cauză a proceselor succesive, Înalta Curte arată că primul proces a consfinţit, prin pronunţarea vânzării, preţul acesteia, iar nu posibilitatea vânzătorului de a pretinde eventuale dezdăunări provocate de neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi cu prilejul negocierii.
Din punctul de vedere al controlului legalităţii deciziei recurate, nu este fondată nici critica recurentei referitoare la imposibilitatea cumulării sumei reprezentate de diferenţa de curs valutar cu dobânda legală calculată de instanţa de apel la această sumă.
Astfel, o dată ce diferenţa de curs valutar a fost cuantificată ca dezdăunare determinându-se şi expresia sa bănească, potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ. şi art. 43 C. com., aplicabile în cauză conform art. 223 din Legea nr. 71/2011, creanţele stabilite în bani sunt purtătoare de dobânzi pentru plata cărora, faţă de natura raportului juridic, nu sunt necesare alte formalităţi.
Este însă fondată critica recurentei care deduce controlului de legalitate critica referitoare la motivarea succintă şi insuficientă a soluţionării capătului de cerere referitor la despăgubirea derivată din plata dobânzilor suplimentare suportate de către reclamantă pentru linii de credit prelungite sau contractate în perioada de referinţă 2008-2011, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte arată că motivarea instanţei nu susţine decizia pronunţată asupra acestui capăt al cerereii reclamantei în măsura în care considerentele prezentate nu reprezintă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor şi apărărilor formulate de părţi. Instanţa de recurs observă că nu au fost analizate, prin raportare la actele şi lucrările cauzei, elementele componente ale răspunderii antrenate, printre care are un rol important şi legătura cauzală specifică.
Mai precis, instanţa de recurs consideră că va trebui analizat dacă circumstanţeţe deschiderii liniilor suplimentare de credit sau a prelungirii scadenţei altora pot fi specific legate de neexecutarea obligaţiilor asumate de pârâtă în raportul juridic din care derivă pretenţia în cauză, sau dacă au reprezentat doar o modalitate curentă de finanţare a capitalului de lucru al pârâtei, fără relaţie cauzală cu neplata în termen a preţului vânzării, ori dacă preţul rambursării creditelor a fost diferit faţă de costurile practicate în raporturile bancare de aceeaşi natură. Chiar şi dacă operarea cu prezumţii simple este deplin justificată în acest domeniu, Înalta Curte de Casaţie arată totuşi că acestea trebuie să plece de la dovedirea faptelor conexe şi să aibă puterea de a naşte probabilitate.
De aceea, în măsura în care ultimul motiv al recursului este fondat, Înalta Curte apreciază că acesta justifică ase considera că, în ceea ce priveşte soluţionarea acestei pretenţii, nu s-a realizat o cercetare în fond, de natură a justifica trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel ca efect al casării parţiale a deciziei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, admiţând recursul şi casând decizia atacată pentru considerentele anterior dezvoltate, cu prilejul rejudecării cauzei, instanţa de apel va soluţiona şi cererile accesorii derivate di cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 182/2014 din 10 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind dobânda bancară medie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3611/2014. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3618/2014. Civil → |
|---|
