ICCJ. Decizia nr. 3745/2014. Civil

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3745/2014

Dosar nr. 1517/1259/2010

Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamanta SC S.&I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.T.A. SA solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 23.525,67 euro şi a dobânzilor legale începând cu 2 iunie 2008, sumă ce se compune din 18.067,26 euro contravaloarea mărfii transportate, 2.695,35 euro contravaloarea transportului de marfă de la locul accidentului la locul de destinaţie şi 2.736,06 euro cheltuieli de transbordare, sumă ce va fi achitată în ron la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.

Prin sentinţa comercială nr. 6877/2010, Judecătoria Piteşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Argeş, reţinând că valoarea obiectului cauzei este de 153.855 RON şi sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Învestit prin declinare, Tribunalului comercial Argeş, prin sentinţa nr. 1320 din 12 iulie 2012, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pe pârâtă să plătească acesteia suma de 18.067 euro contravaloarea mărfii şi 5.000 RON cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenţii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în urma accidentului rutier din 26 martie 2007, dată fiind poliţa de asigurare şi dispoziţiile art. 17 din Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele, asigurătorul datorează acoperirea prejudiciului constând în contravaloarea mărfii, faţă şi de dispoziţiile art. 17 şi art. 23 din cerere.

S-a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile privind exonerarea de răspundere, prevederi cuprinse în condiţiile de asigurare C.M.R. şi în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 136/2005 şi este nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Instanţa a arătat că această sumă este purtătoare de dobânzi ce încep să curgă de la data încheierii procesului-verbal de compensare încheiat între reclamantă şi beneficiarul mărfii, dar şi că, cheltuielile de transbordare şi de transport ale mărfii nu sunt incluse în riscurile asigurate.

La 8 august 2012, reclamanta a formulat cerere de completare a hotărârii, în sensul obligării pârâtei şi la plata dobânzilor legale, solicitare asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat, iar prin sentinţa nr. 1805/2012, această cerere a fost admisă.

Astfel, pârâta a fost obligată şi la achitarea dobânzii legale aferentă sumei de 18.067 euro, începând cu data încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 şi până la achitarea debitului.

S-a reţinut în considerentele acestei sentinţe că în cauză se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 43 C. com., întrucât faptul juridic generator de obligaţii s-a produs anterior datei de 1 octombrie 2011, precum şi dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011, când devin incidente.

Împotriva sentinţei nr. 1320 din 12 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, reclamanta a formulat recurs, cale de atac ce a fost calificată de către Curtea de Apel Piteşti la data de 16 octombrie 2013 ca fiind apel.

Împotriva sentinţei nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş a formulat apel pârâta.

Prin decizia nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC S.&I. SRL împotriva sentinţei nr. 1320 din 12 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul specializat Argeş, în Dosarul nr. 1517/1259/2010, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâtă şi la plata sumei de 5.458,67 euro, reprezentând cheltuieli de transport şi transbordare, cu dobânda legală. S-a menţinut în rest sentinţa.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC A.T.A. SA împotriva sentinţei nr. 1805 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul specializat Argeş, în Dosarul nr. 1517/1259/2010, şi a fost obligată apelanta-pârâtă la plata sumei de 2.795 RON, cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă, din care 2.000 RON onorariu avocat şi 795 RON taxe legale de timbru.

În motivare, cu privire la starea de fapt, instanţa de control judiciar a constatat că pârâta nu a contestat existenţa accidentului rutier de natură să producă prejudicii reclamantei şi nici întinderea acestor prejudicii, limitându-şi susţinerea la nedatorarea contravalorii mărfii distruse, a cheltuielilor de transport de la locul accidentului şi până la destinaţie şi a cheltuielilor de transbordare, pentru că nu se includ în riscul asigurat şi nu s-a dovedit plata lor.

S-a mai reţinut că, împotriva hotărârii prin care pârâta a fost obligată la plata contravalorii mărfii avariate, aceasta nu a formulat apel, aşa încât s-a arătat că statuările instanţei sub aspectul existenţei acestei datorii au intrat în autoritate de lucru judecat.

S-a constatat că în speţă calea de atac declarată de reclamantă priveşte cele două categorii de cheltuieli, respectiv cele de transbordare a mărfii în sumă de 2.736,06 euro şi de transport în valoare de 2.695,35 euro, la care se adaugă şi dobânda legală.

Constatându-se că nu se contestă existenţa contractului de asigurare de tipul „buchet”, materializat în poliţa din 17 ianuarie 2007 şi producerea evenimentului rutier sub acţiunea acestei poliţe, instanţa de apel a analizat dacă cele două categorii de cheltuieli sunt sau nu incluse în riscul asigurat.

Dat fiind modul în care părţile au înţeles să depună condiţiile acestui tip de contract de asigurare, acest aspect a fost tranşat în faţa instanţei de control judiciar, părţile fiind de acord ca ele sunt reprezentate de clauzele depuse la dosar.

S-a constatat că art. 17, din aceste condiţii, statuează asupra răspunderii transportatorului pentru pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport şi până la predarea acesteia, chiar şi pentru depăşirea termenului de livrare.

Obligaţia stabilită în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare, asigurătorul fiind ţinut să răspundă, în măsura în care nu este incidenţă una din clauzele de scutire de răspundere, aşa cum sunt ele enunţate în acelaşi text.

În art. 23 se stabileşte că acelaşi transportator este obligat pentru daunele provocate pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa de transport, taxele vamale şi celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale şi proporţionale în caz de pierdere parţială; alte daune nu se restituie”.

Raportat la aceste dispoziţii legale, s-a apreciat că transportatorul şi astfel asigurătorul datorează toate cheltuielile ce ţin de transportul mărfii, chiar dacă acestea sunt consecinţa unor incidente produse în traseul obişnuit al acesteia.

Aşadar, în cadrul asigurării de tip „Buchet", cea prezentată ca asigurând „Protecţia completă a transportatorilor internaţionali de mărfuri sau/şi persoane” riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului în măsura în care acestea nu sunt exceptate.

Reţinând că transportul mărfii de la locul accidentului şi până la destinaţie şi cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată susţinerea apelantei-reclamante sub aspectul obligării pârâtei şi la acoperirea acestui prejudiciu.

Nu a putut fi primită susţinerea pârâtei, parţial reluată şi în apelul declarat, potrivit căreia plata riscului asigurat nu se poate face atâta vreme cât nu se dovedeşte achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate.

Aprecierea este determinată în principal de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data producerii riscului asigurat), text potrivit căruia „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire.”, dar şi de dispoziţiile particulare cuprinse în contractul părţilor, respectiv art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3 - Condiţii generale.

Din acestea din urmă, nu rezultă condiţionarea pentru plata despăgubirilor de un document de plată sau de altă modalitate prin care asiguratul să-şi fi stins obligaţia proprie.

În concluzie, s-a arătat că asigurătorul datorează achitarea daunelor de la data la care i-au fost comunicate informaţiile despre riscul asigurat şi documentele referitoare la acestea.

În aceste condiţii, s-a reţinut ca fiind lipsită de relevanţă achitarea sau nu de către reclamantă a facturilor depuse în copie, cele prin care beneficiarul mărfii Q.S. Piteşti a solicitat plata sumelor de 2.695,35 euro, respectiv 2.763,06 euro, întrucât părţile contractului de asigurare nu au convenit asupra unei astfel de condiţionări, iar legea cadru (aplicabilă la data producerii riscului asigurat), stabileşte un alt moment de scadenţă.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, cu sublinierea că acesta priveşte numai hotărârea de completare prin care s-au acordat dobânzile legale pentru suma de 18.067 euro reprezentând contravaloarea mărfii avariate, şi acestea au fost acordate începând cu data de 23 februarie 2011, pentru aceleaşi raţiuni care au fost exprimate anterior, s-a apreciat că apelul pârâtei nu este fondat.

În esenţă, s-a constatat că este vorba de faptul că asigurătorul datorează despăgubirea către asigurat de la producerea riscului şi depunerea documentaţiei, indiferent de modul în care acesta şi-a stins sau nu prejudiciul, iar în cazul neachitării despăgubirii, datorează daune moratorii, aşa cum erau ele reglementate la data naşterii dreptului şi modificate ulterior.

În subsidiar, s-a mai arătat că între reclamantă şi Q.S. Piteşti s-a încheiat procesul-verbal de compensare din 23 februarie 2011, compensare ce este de principiu o modalitate de stingere a raportului obligaţional. Faptul că acest instrument juridic a produs sau nu efecte, că între părţi există şi alte drepturi şi obligaţii sau că parte dintre acestea fac obiectul unei proceduri judiciare, constituie aspecte care exced problemei litigioase de faţă.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC A.T.A. SA Bucureşti prin Sucursala Piteşti a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta susţine, în esenţă, că în cauză nu se poate pretinde naşterea dreptului de a solicita dobândă legală în condiţiile în care însuşi dreptul reclamantei la recuperarea creanţei şi, implicit, a dobânzii legale aferente, nu s-a născut.

Altfel, în opinia recurentei, creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă.

În acest context, apreciază că atât instanţa de fond cât şi cea de apel trebuiau să ia în considerare faptul că nu se poate pretinde naşterea acestei creanţe, câtă vreme la momentul încheierii procesului-verbal de compensare din 23 februarie 2011 între reclamantă şi beneficiarul transportului Q.L., nu exista un document de plată emis de reclamantă în favoarea beneficiarului mărfii (L.C.) prin care să se facă dovada acoperirii prejudiciului către acest proprietar al mărfii, nici măcar un ordin de plată care să ateste că acest prejudiciu a fost achitat.

Procesul-verbal de compensare invocat atât de reclamantă, cât şi de instanţa de fond şi cea de apel, a fost încheiat cu o terţă persoană, Q.L., care este beneficiarul transportului, iar nu proprietarul mărfii.

Aşa fiind, având în vedere că prejudiciul nu a fost achitat către proprietarul mărfii, L.C., recurenta-pârâtă apreciază că dreptul de creanţă al reclamantei nu se născuse şi nici dobânzile aferente nu s-au născut pentru a fi recuperate.

Practic, nu s-a făcut dovada existenţei în patrimoniul apelantei a unei creanţe certe, lichide şi exigibile cu privire la dobânzile solicitate.

Apreciază că în mod greşit, instanţa de apel a respins susţinerea pârâtei potrivit căreia plata sumei 5.458,67 euro (cheltuieli de transport şi cheltuieli de transbordare), nu se poate face atâta vreme cât nu se dovedeşte achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate, fiind încălcate dispoziţiile art. 1169 C. civ. conform cărora „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Or, reclamanta nu a făcut dovada, în condiţiile art. 1169 C. civ. a existenei titlului executoriu cu privire la această sumă şi respectiv achitarea acestor sume către beneficiarul mărfii transportate.

Chiar şi pct. 9 din condiţiile de asigurare precizează expres faptul că asiguratul este obligat să dovedească susţinerile sale, să facă dovada că evenimentul declarat reprezintă un risc acoperit, să facă dovada că a respectat cu stricteţe prevederile contractului pe care îl invocă, să facă dovada că nu se află în culpă pentru neîndeplinirea clauzelor contractuale.

Sub un alt aspect, critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, interpretarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 17 şi ale art. 23 din Condiţiile C.M.R.

Consideră că nu poate fi primită motivarea instanţei de apel privind faptul că riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului, totodată reţinând că transportul mărfii de la locul accidentului şi până la destinaţie şi cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor.

în cuprinsul art. 23 din convenţie, respectiv poiiţa Anexă nr. 3, Condiţii Generale privind asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate cu vehicule (C.M.R.), Cap. Ill/Răspunderile asigurate, art. 6 cu trimitere art. 23 Convenţie C.M.R., se specifică faptul că „în afaraă de aceasta (cuantumul despăgubirii la care transportatorul este obligat pentru daunele provocate de pierderea totală sau parţială a mărfii), se restituie taxa de transport taxele vamale şi celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale şi proporţionale în caz de pierdere parţială; alte daune nu se restituie”.

Prin urmare, susţine recurenta, din interpretarea acestui articol se poate deduce faptul că atunci când este vorba de o pierdere parţială a mărfii, ceea ce este cazul în speţă, transportatorul este obligat pentru daunele provocate să restituie şi taxele de transport, taxele vamale şi celelalte cheltuieli în legătură cu transportul, proporţionale cu pierderea parţială a mărfii.

Pentru a se reţine corect această proporţionalitate în vederea despăgubirii şi a altor cheltuieli în legătură cu transportul, reclamanta trebuia să facă dovada acestor cheltuieli de transport/transbordare.

Nu există nicio dovadă în sensul că marfa nedeteriorată ar fi fost transportată către beneficiarul mărfii, nu este cunoscută nici destinaţia, şi nici cantitatea mărfurilor transportate după accidentul din 26 martie 2010.

Nu putem vorbi despre o creanţaă certă, lichidă şi exigibilă constând în contravaloarea transportului şi al transbordării.

Cel puţin în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului reprezentat de această categorie de cheltuieli, apreciază că acesta este nedovedit.

În conformitate cu prevederile contractului de asigurare cap.III, răspunderi asigurate, pct. 4 extras din art. 23, acoperirea acestor cheltuieli se face proporţional cu marfa avariată.

În concret, consideră că reclamanta trebuia să facă dovada distanţei parcurse de la locul de plecare până la locul accidentului, pentru a se putea proceda la o respectarea a condiţiilor contractuale, „se restituie taxa de transport (...) proporţional în caz de pierdere (avariere) parţială a mărfii”.

În caz contrar se ajunge la situaţia absurdă în care asigurătorul e obligat să plătească de două ori contravaloarea unui transport, situaţie în care se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamantei.

Intimata-reclamantă SC S.&I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse recurenta solicită instanţei de recurs să statueze şi asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce priveşte modul de aplicare a legii.

Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obţină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuţie reaprecierea probelor reţinută de instanţele de fond, apreciind, totodată, că prejudiciul nu a fost dovedit, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

Referitor la criticile privind împrejurarea unei creanţe care nu este certă, lichidă şi exigibilă, precum şi în ceea ce priveşte susţinerile vizând o pretinsă îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, Înalta Curte reţine că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât peste motivele invocate în faţa instanţelor de fond nu se poate trece.

În ceea ce priveşte criticile ce pot fi susbsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate, în speţă, nefiind demonstrată niciuna dintre cele două ipoteze ale textului legal menţionat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că reclamanta este îndreptăţită să i se restituie cele două categorii de cheltuieli, respectiv cele de transbordare a mărfii în sumă de 2.736,06 euro şi de transport în valoare de 2.695,35 euro, la care se adaugă şi dobânda legală, raportat la dispoziţiile art. 17 şi art. 23 din Condiţiile C.M.R.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, art. 17 din aceste condiţii, statuează asupra răspunderii transportatorului pentru pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru vătămarea acesteia, care se produce din momentul primirii mărfii la transport şi până la predarea acesteia, chiar şi pentru depăşirea termenului de livrare.

Obligaţia stabilită în sarcina transportatorului este cea care face obiectul contractului de asigurare, asigurătorul fiind ţinut să răspundă, în măsura în care nu este incidenţă una din clauzele de scutire de răspundere, aşa cum sunt ele enunţate în acelaşi text.

Potrivit art. 23 din condiţii, transportatorul este obligat pentru daunele provocate pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, iar în afară de acestea „se restituie taxa de transport, taxele vamale şi celelalte cheltuieli în legătură cu transportul mărfii complet în cazul pierderii totale şi proporţionale în caz de pierdere parţială; alte daune nu se restituie”.

Este de necontestat că între părţile litigante s-a încheiat contractul de asigurare de tipul „buchet”, materializat în poliţa din 17 ianuarie 2007, şi că la data 26 martie 2007 s-a produs evenimentul rutier asigurat conform acestei poliţe.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte în cadrul asigurării de tip „Buchet”, cea prezentată ca asigurând „Protecţia completă a transportatorilor internaţionali de mărfuri sau/şi persoane” riscul asigurat cuprinde toate incidentele ce pot determina cheltuieli pe parcursul transportului în măsura în care acestea nu sunt exceptate.

Reţinându-se că transportul mărfii de la locul accidentului şi până la destinaţie şi cheltuielile de transbordare a acesteia într-un alt autovehicul sunt cheltuieli produse în perioada de transport a mărfurilor, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să fie obligată pârâta şi la acoperirea acestui prejudiciu.

Plata riscului asigurat nu este condiţionată de achitarea de către reclamantă a sumelor ce i-au fost facturate, respectiv nu este condiţionată de un document de plată sau de vreo altă modalitate prin care asiguratul (intimata-reclamantă în cauză) să-şi fi stins obligaţia proprie, cum în mod greşit pretinde recurenta-pârâtă, date fiind dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare la data producerii riscului asigurat), conform cărora „în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire”, dar şi cele convenite de părţi prin contractul încheiat la art. XII pct. 20 din Anexa nr. 3, Condiţii generale.

Prin urmare, Înalta Curte constată ca fiind nefondat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Curtea de Apel Piteşti dând o corectă eficienţă textelor legale incidente speţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A. SA Bucureşti prin Sucursala Piteşti împotriva deciziei nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea reprezentantului intimatei-reclamante SC S.&I. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte SC A.T.A. SA Bucureşti prin Sucursala Piteşti la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.&I. SRL, conform înscrisului doveditor aflat la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A. SA Bucureşti prin Sucursala Piteşti împotriva deciziei nr. 48/A-C din 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC S.&I. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3426/2014. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2995/2014. Civil. Legea 112/1995. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: