ICCJ. Decizia nr. 3426/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3426/2014
Dosar nr. 2384/3/2012
Şedinţa publică din 3 decembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 25 ianuarie 2012, reclamantele SC E.R. SRL, şi SC E. SRL, au chemat în judecată pe SC L.E. SRL, pentru ca în temeiul prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, să se dispună anularea înregistrarea mărcii naţionale „R.I.”, înregistrată de pârâta, la data de 02 iulie 2007, ca marcă individuală, verbală, pentru clasa de servicii 35.
La 17 iunie 2012, SC T.G. SRL formulează cerere de intervenţie în interes propriu prin care solicită anularea înregistrării mărcii individuale verbale acordată la 14 ianuarie 2008, având depozitul din 2 iulie 2007 pentru clasa de servicii 35, import, regruparea în avantajul terţilor a maşinilor de îngheţată, cu excepţia transportului lor, permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod, ca fiind înregistrată cu încălcarea art. 6 lit. g) şi art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Prin sentința civilă nr. 1980 din 01 noiembrie 2012, cererea a fost admisă și s-a anulat înregistrarea mărcii naţionale R. Ice înregistrată de pârâtă din 02 iulie 2007. S-a respins cererea de intervenţie formulată de SC T.G. SRL ca fiind formulată de o persoană care nu justifică drept şi interes în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 33 din 30 ianuarie 2014, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru motivele ce urmează.
Cu privire la obligativitatea participării O.S.I.M. la soluţionarea cauzei se arată că această solicitare s-a făcut prin întâmpinare și nu s-a utilizat, eventual, o instituție procesuală (cerere) aflată la îndemâna pârâtului și aptă să atragă în proces un terț. Totodată conform art. 39 alin. (5) din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, aprobat prin H.G. nr. 1134 din 10 noiembrie 2010, hotărârea judecătorească definitivă şi prin care, după caz, titularul a fost decăzut din drepturile conferite de marcă sau prin care înregistrarea mărcii a fost anulată se va comunica la O.S.I.M. de către persoana interesată. Or, nu era necesară participarea O.S.I.M. în proces pentru opozabilitate, persona interesată comunică soluția instanței pentru ca instituția să efectueze înregistrările necesare.
Referitor la calitatea procesuală activă a SC C. SPA și nediscutarea acesteia în fața tribunalului s-a observat că această societate nu este parte în dosar.
Cât privește interesul reclamantelor în promovarea acțiunii, acesta rezultă din faptul că au efectuat activității de promovare a mărcii și au comercializat astfel de produse, fără a ignora nici implicarea în dosarul de contrafacere care se derulează între părți. În absenţa unei mărci înregistrate de reclamante, se reţine că interesul acestora în anularea mărcii pârâtei este motivat prin folosirea semnului neprotejat ca marcă națională, acte cunoscute de către pârâtă, precum și prin litigiul în care părțile sunt implicate.
Probele respinse de către instanța de fond nu pot duce la schimbarea soluției, cât timp proba cu interogatoriul propriului administrator este inadmisibilă și proba testimonială cu același administrator nu era utilă cauzei. De altfel aceste probe au fost solicitate și în apel și respinse pentru motivele arătate în încheierea de ședință din data de 12 decembrie 2013.
În ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei se observă că în conformitate cu art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998 se poate solicita de persona interesată anularea unei mărci pentru rea-credință.
Învestind instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri în anularea mărcii menţionate, înregistrată cu rea-credinţă, conform dispoziţiilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998, reclamantele au pretins că reaua-credinţă la momentul înregistrării mărcii derivă din faptul că societatea pârâtă, titulară a mărcii, ar fi cunoscut existența mărcii verbale R. pe piața românească și încercarea de fraudă prin asocierea cu gradul de cunoaștere al acesteia și împiedicare folosirii semnului de către terți.
Reaua-credință, astfel cum indică și apelanta, concept nedefinit în legislația română, se analizează prin antiteză cu buna-credință ce era necesar a se manifesta în raporturile dintre părți, potrivit naturii acestora, comerciale şi, prin aceasta, supusă practicilor corecte şi loiale în plan comercial.
Reaua credință a pârâtei poate consta așadar, în cunoștința pe care a avut-o la data efectuării depozitului în România că semnul depus era folosit atât în România dar și pe plan mondial, iar prin înregistrarea acestuia în România a urmărit înlăturarea de pe piață a unui concurent, în condițiile eludării regulilor concurenţei loiale și asocierea mărcii depuse spre înregistrare cu gradul de cunoaștere în cadrul publicului țintă a semnului anterior.
Existența relei-credințe, trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță, respectiv împrejurarea dacă solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.
În cauza C-529/2007, invocată de ambele părți, s-a arătat că o prezumție de cunoaștere de către solicitant a utilizării de către un terț a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobște cunoscută, această cunoaștere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări. Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoștință de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare. Împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează de multă vreme cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere nu este suficientă în sine pentru a stabili existența relei-credințe a solicitantului. Pentru a aprecia existența relei-credințe, trebuie să se ia în considerare și intenția solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare. Solicitantul ar putea beneficia de drepturile conferite de marca cu unicul scop de a face concurență neloială unui concurent care utilizează un semn care, prin propriile calități, a obținut deja un anumit nivel de protecție juridică.
Art. 47 lit. c) nu solicită să se dovedească existența unei mărci notorii pentru a se putea pretinde anularea, iar analiza acestei notorietăți nu este necesară în economia oricărei cauzei, însă se reține că reclamantele au invocat tocmai gradul de cunoaștere al mărcii la nivel național și internațional (îndeobște cunoscută), depunând de altfel de înscrisuri în acest sens și în apel (fila 11-179, vol. II apel). În analiză sa instanța a plecat de la probele administrate şi a apreciat că semnul distinctiv în temeiul căruia se solicită anularea pentru rea-credință a dobândit notorietate în segmentul de piață vizat, observație care de altfel are temei în probele administrate.
În sensul indicat de către cauza C-529/2007 și așa cum prima instanță a reținut, reclamantele au reușit să probeze gradul de cunoaștere al semnului folosit pentru mașinile comercializate într-un mod pertinent atât pentru piața internă dar și prin raportare la activitatea comercială derulată în alte țări de firma producătoare a acestor mașini. În acestea condiții un concurent nu putea ignora existența semnului, trebuia să-l cunoască. Totodată s-a reușit să se dovedească și gradul de protecție juridică de care se bucură atât marca sa, prin raportare la protecția de care se bucură pe teritoriul italian, dar și la gradul de cunoaștere al mărcii.
Însă simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiţiei relei - credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.
Reaua - credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea „faptului relevant” - existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă - iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă.
Astfel concepută, reaua - credinţă, ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c), este asimilabilă întotdeauna fraudei dar și practicilor comerciale neoneste.
Revenind la decizia menţionată anterior, este de menţionat că instanţa europeană a arătat că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua - credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a–şi îndeplini funcţiile esenţiale. Însă după cum rezultă din decizie, reaua-credință nu se raportează doar la lipsa de utilizare a mărcii, dar se poate raporta și la alte aspecte, putând transpare și atunci când marca este utilizată și un alt competitor este împiedicat a o utiliza.
În evaluarea unei intenţii frauduloase, este relevant istoricul constituirii celor două părţi litigante, activitatea desfăşurată de acestea anterior cererii de înregistrare a mărcii, ca şi actele de utilizare a semnelor în raport cu produsele sau serviciile cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării - în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată - pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Conduita pârâtei evidențiază faptul că înregistrarea mărcii în România a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege şi anume acela de a distinge anumite produse şi servicii de cele ale altor comercianți, la acela de a indisponibiliza pe piața românească acest semn și de a obține profit din asocierea cu renumele semnului anterior.
Astfel se observă că marca verbală “R.” a fost înregistrată anterior iar reclamanții au efectuat activități de promovare a acesteia pe piața românească prin materiale publicitare în reviste de specialitate (filele 130-131, 294-301), prin ofertele de vânzare emise către potențiali cumpărători (filele 132-145), prin comercializarea produselor pe piața românească (filele 146-151, 168-189) prin organizarea de seminarii.
În ceea ce privește utilizarea mărcii de către pârâtă se reține că înscrisurile depuse (facturi fiscale, fila 296-313) nu relevă vânzarea unor mașini putând marca în discuție, însă din coroborarea acestor înscrisuri cu susținerile reclamantelor în sensul că sunt folosite autocolante purtând acest semn și din analiza site-urilor menționate în cerere se poate aprecia ca probat faptul folosirii efective a mărcii.
Părților le-au fost solicitate în mod expres probe privind gradul de cunoaștere al semnului folosit pe piață de către reclamante, iar pârâtei privind modul în care a debut relația contractuală cu societate chineză, negocieri, înscrisuri privind această societate pentru a se putea analiza în persona sa buna-credință.
Pârâta nu a oferit explicații pertinente privind alegerea denumirii fanteziste drept marcă, decât prin invocarea partenerilor chinezi. Pentru aceștia nu au fost depuse înscrisuri cu privire la negocieri și societate pentru a se releva aspecte ale bunei credințe, respectiv o eventuală dată de înființare a acestei firme, modul în care părțile au debutat relația comercială, într-un mod pertinent și care să arate că alegerea făcută, combinată cu o eventuală utilizare îndelungată de către firma chineză a acestei denumiri fanteziste să releve o bună-credință. De asemenea nu s-a prezentat spre exemplu un cataloage ale produselor oferite de această firmă pentru a releva tocmai susținerile sale, în sensul utilizării semnului anterior de către societate respectivă pentru o perioadă de timp care să susțină buna-credință pretinsă.
Existenţa unor societăți comerciale romanești, care utilizează un semn identic cu funcția de marcă, promovat în campanii publicitare pe teritoriul ţării și prin seminarii, dar și prin comercializarea produselor purtând acest semn pentru o perioadă anterioară suficient de îndelungată nu putea fi ignorată de un comerciant de bună-credință, care în mod obișnuit este preocupat de a-şi distinge printr-un semn propriu produsele şi serviciile de cele identice ori similare ale altor întreprinzători şi nu de a alege un semn care să creeze confuzie în rândul consumatorilor.
Existența cercetării prealabile cu privire la existența unui semn similar poate fi doar un aspect care să determine concluzia bunei sau relei credințe însă doar această cercetare nu constituie o dovadă de necombătut cât privește aspectul subiectiv.
De asemenea susținerile efectuate de către părți în sensul că mașinile de înghețate americane erau prea scumpe relevă tocmai ce a observat și prima instanță, respectiv că orice comportament comercial normal debutează cu o cercetare a pieței și a competitorilor, aspect care se confirmă și în cazul pârâtei.
Se reține chiar din promovare produselor efectuată pe site-urile proprii astfel cum a reținut și prima instanță că se realizează o promovare a produselor prin comparație cu produsele anterioare produse pe plan european, ceea ce duce la concluzia nu numai a cunoașterii competitorilor dar și la dorința de a atrage potențiali cumpărători ai acestor produse și realizarea unui profit prin asociere cu semnul anterior nu numai încercarea de a împiedica pe reclamante la utilizarea semnului.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, neîntemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii.
Pârâta, prin motivarea cererii de recurs, după ce face istoricul cauzei, cu analiza soluţiei pronunţată de prima instanţă, reiterează motivele de apel, arătând şi soluţia instanţei de apel, critică decizia pentru următoarele considerente, astfel cum au fost structurate de instanţa de recurs.
La data depunerii cererii de înregistrare, recurenta a fost de bună-credinţă pentru că nu cunoştea marca intimatei, instanţa apreciind că probabil trebuia să o cunoască.
Instanţa reţine greşit incidenţa dispoziţiilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998 deoarece din probele administrate nu rezultă că marca intimatei este notorie.
Astfel, intimata a depus înscrisuri prin care demonstrează că a comercializat maşini de înghețată atât în România cât şi în Europa, dar, instanţa de apel nu a observat că în documentele respective nu se vorbeşte numai de brandul “R.” ci şi de alte maşini de îngheţate, acestea fiind subbranduri ale mărci “C.” În fapt, dacă ar fi vorba de notorietate, denumirea de “C.” ar fi notorie şi nu R.. Instanţa de apel a asociat pe nedrept că toate maşinile de îngheţată ar fi R. şi atunci s-ar cuveni direct notorietatea denumirii şi, implicit, faptul că recurenta trebuia sa aibă cunoștință de aceasta notorietate.
E posibil ca marca “R.” să fie notorie în Italia dar nu poate fi notorie în România, pentru că nu este cunoscută în România. Instanţa menţionează gradul de protecţie al mărcii, dar marca “R.” era cunoscută înregistrată numai în Italia nu şi în România, aplicându-se principiul teritorialităţii.
Instanţa se contrazice flagrant deoarece afirmă odată că nu s-a probat folosirea mărcii, fiind înregistrată doar pentru a face concurenţă neloială, ulterior afirmând că „ a probat faptul folosiri efective a mărcii”. În realitatea, așa cum arată şi actele din dosar, marca a fost folosită efectiv şi serios, SC L.E. SRL, comercializând mult mai multe produse decât intimaţii.
Cât priveşte alegerea denumirii s-a menţionat că denumirea R. a fost aleasă pentru că maşinile de înghețată importate din China, aveau inscripţionate pe ele denumirea “R.” şi pentru că producătorul se numea J.C.R.T. Ltd.
Prima factură a fost emisă de firma din China la 10 aprilie 2007. Alegerea denumirii nu a fost determinată de către aşa-zisa cunoaştere a produselor din Italia. Împrejurarea că recurenta nu are un catalog nu înseamnă că este de rea-credinţă. Desfăşurarea activităţii comerciale nu presupune un S.T.A.S. aşa cum arată instanţa. La data înregistrării societatea recurentă încerca să se descurce cu resurse financiare limitate şi nu avea puterea financiară să facă un catalog sau o cercetare de piaţă cum îndruma instanţa. Se poate concluziona că domeniul cercetării de piaţă aparţine doar celor cu resurse financiare mari, nefiind la îndemâna societăților mici şi mijlocii.
Raportarea instanţei la site-uri se face la momentul actual sau apropiat în niciun caz la momentul depunerii mărcii, aşa cum prevede legea. Este normal ca în desfăşurarea activităţii economice a unei firme să se obţină profit. Raportarea la alte firme se face la aproape 6-7 ani din momentul depunerii şi înregistrării mărcii. Instanţa nu a sesizat acest aspect şi a extins perioada actuală de prezentare a site-urilor la momentul înregistrării mărcii.
Motivarea apelului a fost lapidară, nu s-au luat în considerare actele depuse de către recurentă, au fost exagerate actele depuse de către reclamanţi.
- Intimata, prin întâmpinarea formulată, invocă excepţia nulităţii recursului faţă de împrejurarea că se invocă doar aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în recurs.
Excepţia nulităţii recursului va fi respins, întrucât, astfel cum va rezulta din analiza criticilor dezvoltate de recurentă, acestea sunt susceptibile de încadrare, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se impune precizarea că deşi criticile ce vor fi analizate din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. aparent privesc chestiuni ce ţin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte, conform unei jurisprudenţe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg în interpretarea noţiunii de rea-credinţă la înregistrarea mărcii. Aplicarea jurisprudenţei C.J.U.E., pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E., înseamnă identificarea şi aplicarea conţinutului conceptual conturat în jurisprudenţa instanţei U.E. cu referire la noţiunea autonomă de rea-credinţă.
Criticile jurisprudenţiale create de C.J.U.E. în interpretarea regulamentului mărcilor comunitare, veritabile reguli de drept, sunt operante, pentru identitatea de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul uniunii, în vederea aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul U.E. şi, implicit, pentru atingerea finalităţii actelor europene de armonizare a normelor referitoare la mărci.
În ce priveşte recursul pe fondul său, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de criticile dezvoltate de recurent, va fi analizat împreună cu motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici fiind interdependente.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine ca fiind întemeiate motivele de recurs pentru argumentele ce succed.
Curtea de Apel, în analiza apelului declarat de pârâtă porneşte, corect, de la criteriile de evaluare a relei-credinţe la înregistrarea mărcii naţionale „R.I.”, la data de 2 iulie 2007, ca marcă individuală, verbală, pentru clasa de servicii 35-import, regruparea în avantajul terţilor a maşinilor de îngheţată (cu excepţia transportului lor, permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod, astfel cum s-au cristalizat în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH.).
- Astfel, prin această hotărâre, C.J.U.E. a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special:
- împrejurarea că solicitantul are sau trebuia să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărei înregistrare se cere;
- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi,
- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
- În vederea aplicării acestor criterii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut două aspecte din acest punct de vedere:gradul înalt de protecţie al semnului distinctiv pentru care se solicită anularea pentru rea-credinţă, apreciat de instanţă ca fiind notoriu în segmentul de piaţă vizat, marca “R.” fiind înregistrată în Italia, prezentă pe piaţa din România din anul 2005 prin distribuirea produselor de către reclamantă prin intermediul contractelor de distribuire încheiate cu firma C.G. - A.S. şi absența justificării alegerii denumirii mărcii.
- Cu privire la nivelul de protecţie juridică a semnului”R.”, instanța a învederat notorietatea acestuia în România pentru segmentul de adresabilitate, urmare a materialelor publicitare în reviste de specialitate, a ofertelor de vânzare către potențiali cumpărători, a vânzărilor efectuate şi a organizării de seminarii.
Contractul de prestări servicii de publicitate şi reclamă din decembrie 2006 prevede includerea în revista Gastromedia a unor materiale publicitare pentru reclamanta SC E.R. SRL.
Din extrasele revistelor - filele 95-104, Tribunalul Bucureşti - se reliefează fotografiile unor „echipamente şi utilaje pentru industria alimentară” în special maşini de îngheţată “C.” (fila 45 verso, fila 296 verso, fila 297 verso, fila 298 verso, fila 299 verso - dosar apel), semnul “R.” fiind greu de distins sau aproape imposibil de distins.
- Ofertele de vânzare către varia societăţi comerciale nu ar putea constitui prin ele însele dovezi de notorietate a semnului “R.”, dat fiind caracterul lor nepublic şi fără o coroborare cu alte probe.
- Cu privire la rezultatele foarte bune de comercializare a maşinilor de înghețată R. pe întreg teritoriul României, reclamanta, prin anexa 9 a cererii de chemare în judecată (fila 122 dosar tribunal) ataşează 6 facturi de vânzare a unor maşini de înghețată “R.” după cum urmează: o maşină în Zalău, două maşini în Sibiu, o maşină în Botoşani, cinci maşini de îngheţată pentru un hotel din Bucureşti.
- Cu privire la seminariile de promovare a maşinii de îngheţată ce are ataşat şi semnul “R.” se constată că secţiunea de prezentare de utilaje de gelaterie din anul 2005 se referă la utilajele “C.” (fila 210, fila 211 verso, fila 221,m fila 224, fila 223m fila 253), iar din cuprinsul fişelor de comandă pentru seminarul din 2007, rezultă că scopul seminarului ar fi fost acela de vânzare a unor paste pentru aromatizarea cremelor, deserturilor, mixurilor pentru îngheţată, etc., precum şi a unor baze aromatizate pentru prepararea mixurilor (fila 258) pe utilaje “C.” (fila 257 verso).
Şi seminarul anterior, din 2006 (filele 224-242) are un conţinut asemănător (fila 224) fiind desfăşurat sub sigla “C.”
În 2008 (filele 274-293) la seminarul de îngheţată artizanală se arată că vor fi prezentate „aparate de îngheţată “C.” (fila 273).
Într-unele dintre înscrisurile depuse (în special fotografii) apar mașinile de îngheţată “C.” purtând şi semnul “R.”
La fila 287 apare o ofertă cu un discount de 5% pentru maşina de îngheţată “R.” doar pe timpul seminarului.
S-a făcut aplicarea unei prezumţii de cunoaştere a faptului relevant de către titularul dreptului din România, în absenţa unor raporturi contractuale sau concurenţiale legale între părţi ori chiar legături de altă natură cu piaţa relevantă în aprecierea nivelului juridic de protecţie a mărcii reclamantei.
Instanţa presupune că este exclus ca pârâta să nu fi cunoscut marca “R.” deoarece trebuia/putea să valorifice site-uri de specialitate.
Numai că simpla culpă (lipsă de diligenţă în acţiunile întreprinse) nu poate avea semnificaţia relei-credinţe.
Recurenta invocă principiul teritorialităţii în evaluarea gradului de protecție juridică a semnelor în conflict.
Principiul teritorialităţii drepturilor asupra mărcilor, expres reglementat de art. 1 din Legea nr. 84/1998, nu constituie un impediment la aprecierea relei-credinţe, deoarece reaua-credință la înregistrarea unei mărci naţionale subzistă independent de principiul teritorialităţii, fiind posibil ca prin înregistrarea mărcii naționale să se urmărească împiedicarea extinderii teritoriale a unui alt concurent.
Trebuie menţionat că simpla cunoaştere a faptului relevant (folosirea unui semn identic în legătură cu produse identice) nu este suficient în sine pentru a stabili existența relei-credinţe, fiind necesar să se ia în considerare intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare; or, intenţia solicitantului este un element subiectiv care trebuia stabilit prin trimitere la circumstanțele obiective ale speţei.
Din cele mai sus expuse rezultă că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt cu privire la gradul de cunoaştere al semnului pentru care se cere anularea mărcii pentru rea-credinţă câtă vreme se face o apreciere generică a probelor administrate, fără o analiză concretă a acestora în vederea susţinerii soluţiei adoptate.
- Reţine instanţa de apel că motivaţia pârâtei în alegerea denumirii mărcii fanteziste „R. Ice”, denumirea societății chineze şi faptul că pe maşinile de îngheţată de afla deja aplicat semnul “R.”, nu este pertinentă. Se arată că pentru partenerul chinez nu au fost depuse înscrisuri cu privire la negocierile dintre el şi societatea reclamantei pentru a se releva aspecte de bună-credinţă, ori cataloage cu produsele oferite de firma chineză, perioada de timp în care firma din China a folosit denumirea şi altele asemenea.
Aşadar, din chiar cuprinsul motivării deciziei rezultă că instanţa ar fi trebuit să ordone, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ca părţile să completeze probele pentru a fi prevenită orice greşeală în stabilirea faptelor.
Cât priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rezultă din corpul deciziei că de fapt nu reprezintă o motivare contradictorie, ci doar paşii logici făcuţi de instanţă pentru a reține utilizarea de către pârâră a mărcii protejate, aşa încât critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sub acest aspect, nu este fondată. Tot cu referire la pct. 7, critica referitoare la modalitatea defectuoasă de stabilire a situaţiei de fapt este fondată, aşa cum deja s-a arătat.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9, cu referire la art. 312 alin. (1), (2), (3) şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele-reclamante.
Admite recursul declarat de pârâta SC L.E. SRL împotriva Deciziei nr. 33/A din data de 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3386/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3745/2014. Civil → |
|---|
