ICCJ. Decizia nr. 3770/2014. Civil

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3770/2014

Dosar nr. 33245/3/2012

Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 642 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 33245/3/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii O.L.G. şi O.R., s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi a dispoziţiilor art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august 2007 şi din 18 iulie 2008, respingându-se, ca neîntemeiate, celelalte capete (constatarea nulităţii absolute a clauzelor privitoare la comisionul de risc prevăzute de art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiilor de credit din 28 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008 şi din 7 mai 2007; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul încheierii convenţiilor şi până la zi, sume ce se vor actualiza; constatarea nulităţii absolute a clauzelor privitoare la comisionul de administrare cuprinsă la art. 1 pct. 5.1 lit. b) intitulat „Comision de administrare credit” din Actul adiţional din 15 decembrie 2010 la Convenţia de credit din 15 august 2007, precum şi art. 3 pct. 5.1. lit. b) intitulat „Comision de administrare credit” din Actul adiţional din 15 decembrie 2010 la Convenţia de Credit din 18 iulie 2008, constatarea nulităţii absolute a secţiunii 10 din Condiţiile generale ale convenţiilor de credit din 18 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008 şi din 7 mai 2007; obligarea SC V.R. SA la plata sumei de 8.000 CHF (28.240 RON) cu titlu de daune morale şi obligând pârâta SC V.R. SA la plata sumei de 2.130 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a reţinut că reclamanţii au încheiat cu pârâta patru contracte de credit, respectiv contractul din 28 mai 2007, prin care pârâta a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 117.500 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la data încheierii convenţiei, contractul din 15 august 2007, prin care banca a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 80.000 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la încheierea convenţiei, contractul din 18 iulie 2008, prin care banca a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 42.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 240 luni de la data încheierii convenţiei şi contractul din 7 mai 2007 prin care pârâta a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 20.994,6 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale din contractele din 7 mai 2007 şi din 28 mai 2007, reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a plăti lunar, în zilele de scadenţă, un comision lunar de risc în cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului, pe toată perioada de derulare a convenţiei.

Conform art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului de credit din 15 august 2007, banca percepe un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

În baza art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului din 18 iulie 2008, banca percepe un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Potrivit art. 3.5 din Condiţiile generale aferente tuturor celor 4 convenţii de credit încheiate între părţi „pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale”.

Potrivit art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale aferente celor 4 contracte „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

Art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente celor 4 contracte stabileşte că „în cazul în care se iveşte vreuna din situaţiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei: în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să îşi poată îndeplini obligaţiile asumate conform contractului, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Potrivit art. 10 din Condiţiile generale aferente celor 4 convenţii de credit:

„10.1 Referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile care:

a) supun banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenţie, cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca

b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerinţă similară (de exemplu în corelaţie/legătură cu propunerea noului acord de la Basel privind capitalul propus de către comitetul de supraveghere a Băncilor de la Basel), afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia sa de a acorda credite

c) al căror rezultat este: creşterea costurilor băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziţie a oricărui credit, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a băncii în baza convenţiei

10.2 În oricare din cazurile mai sus menţionate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări”.

În temeiul art. 5.1 lit.) b din actul adiţional la convenţia de credit din 15 august 2007 şi art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional din 15 decembrie 2010 la convenţia de credit din 18 iulie 2008, banca percepe un comision de administrare credit de 0,06% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat şi plătibil de împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 „Rambursări şi plăţi” din Condiţiile speciale ale convenţiei pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziţia împrumutatului în termenii şi Condiţiile prevăzute în convenţie. Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit (implicat în situaţii precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanţilor pe toată durata convenţiei, modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitor/garanţi întocmai şi la timp, pe toată durata convenţiei, a tuturor obligaţiilor asumate pe baza acesteia, riscul de urmărire şi degradare, uzura bunurilor aduse în garanţie, în orice moment pe toată durata convenţiei, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin poliţa de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) şi a riscului de piaţă (implicat de situaţii precum variaţia condiţiilor privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanţie şi valoarea acestora în orice moment pe toată durata convenţiei, dacă va fi cazul variaţii ale condiţiilor pieţei valutare) şi este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de administrare x 12 x 30/360).

Tribunalul a reţinut că reclamanţii se circumscriu noţiunii de consumatori în accepţiunea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, deoarece reclamanţii sunt persoane fizice şi au încheiat contractele de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele.

Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor enumerate mai sus din contractele încheiate între părţi, instanţa a procedat la analizarea acestora din perspectiva condiţiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; 3. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În cauza de faţă, contractele încheiate de părţi se încadrează în categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestora au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă, dar condiţia negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat şi de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenţia. Astfel, serviciul contractat de reclamanţi vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâta nu deţine o poziţie de monopol, reclamanţii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese. Faptul că reclamanţii nu au contactat şi alte bănci şi nu au cunoscut alte oferte, anterior semnării contractului, nu poate conduce la concluzia că pârâta ar fi impus anumite clauze contractuale.

La întrebarea nr. 2 în interogatoriile administrate, reclamanta O.L. a declarat că nu mai ţine minte dacă anterior semnării convenţiei banca i-a pus la dispoziţie mai multe oferte de credit printre care şi unul de investiţii, recomandându-i încheierea acestuia dat fiind costul redus, iar reclamantul O.R., la aceeaşi întrebare, a declarat că nu are cunoştinţă.

Tribunalul a mai reţinut că, deşi reclamanţii au declarat la interogatoriu că nu au înţeles toţi termenii contractuali şi nici nu li s-au oferit explicaţiile necesare în faza precontractuală, după semnarea primului contract de credit cu pârâta, au mai încheiat încă trei contracte de credit, tot cu pârâta, fără a studia în prealabil şi ofertele celorlalte bănci (răspunsurile la întrebarea nr. 8 din interogatorii). Ca urmare, deşi susţin reclamanţii că nu au fost mulţumiţi de clauzele contractuale de care au luat cunoştinţă numai după semnarea contractului, nu au oferit o explicaţie pertinentă a motivelor pentru care au semnat ulterior încă trei contracte conţinând aceleaşi clauze contractuale, pe care patru ani de la semnare le apreciază ca fiind abuzive.

În ceea ce priveşte încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, prima instanţă a constatat că acele clauze contestate sunt în mod clar şi explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înţelegerea acestora şi a consecinţelor produse sunt evidente pentru părţile contractante. în acelaşi timp, s-a reţinut faptul că la momentul încheierii contractului, comisioanele stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motiv pentru care s-a apreciat că respectivele clauze nu erau contrare bunei-credinţe.

Referitor la ultima condiţie, privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a procedat la verificarea separată a fiecărei clauze contestate.

S-a arătat că pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanţa trebuie să aibă în vedere obiectul contractelor care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preţ.

Astfel, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale din contract, privind perceperea unui comision de risc este criticată din perspectiva faptului că banca nu suportă niciun risc având în vedere că este beneficiara unei garanţii imobiliare.

Tribunalul a avut în vedere că, deşi reclamanţii au încheiat contracte de ipotecă, iar imobilele aduse drept garanţie au fost asigurate, poliţa fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele menţionate şi criticate ca fiind abuzive acoperă de fapt riscul devalorizării garanţiilor aduse băncii. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în cele patru contracte este de 300 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluţia pieţei imobiliare în următorii 25 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanţie ar pune banca în situaţia de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilităţii reclamanţilor. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate susţine că banca nu suportă niciun risc din moment ce bunurile aduse în garanţie au fost asigurate.

În plus, tribunalul a constatat că acest comision se aplică la soldul creditului şi nu la totalul sumei împrumutate (art. 3.5 din Condiţiile generale aferente celor 4 convenţii de credit). Astfel, acest comision scade proporţional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanţiilor.

Astfel, instanţa a apreciat că aceste clauze nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care aceste clauze nu pot fi considerate drept abuzive.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale aferente celor 4 contracte care dau posibilitatea băncii să modifice unilateral dobânda curentă în cazul intervenirii unor „schimbări semnificative pe piaţa monetară”, instanţa a constatat că în contracte nu sunt definite schimbările semnificative la apariţia cărora banca ar avea posibilitatea să modifice dobânda curentă. Ca urmare, această clauză, concepută în termeni foarte generali, dă posibilitatea băncii să modifice după propria apreciere preţul contractului şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care respectiva clauză este abuzivă.

Tribunalul a considerat că această clauză este în contradicţie cu art. 3 lit. a) din toate convenţiile de credit în care se prevede că dobânda este fixă, respectiv 4,25% pe an.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente celor 4 contracte ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în situaţia apariţiei unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să îşi poată îndeplini obligaţiile asumate conform contractului şi în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, tribunalul a apreciat că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în Condiţiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligaţiilor şi situaţia în care creditul nu mai este garantat corespunzător. Practic, potrivit acestei clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar în situaţia în care împrumutaţii nu îşi mai îndeplinesc obligaţiile sau în caz de devalorizare a garanţiilor, ci şi în situaţia în care banca apreciază, pe baza unor criterii nespecificate în contract definite ca „împrejurări neprevăzute” că vor putea interveni cele două situaţii, chiar dacă acele situaţii nu s-au produs. În aceste condiţii, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanţii îşi îndeplinesc toate obligaţiile contractuale sau garanţiile nu s-au devalorizat, însă au apărut acele „împrejurări neprevăzute”, nespecificate în contract, care, în opinia băncii fac improbabilă îndeplinirea obligaţiilor de către împrumutaţi.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a statuat că dispoziţiile art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente contractelor sunt clauze abuzive.

Cu privire la dispoziţiile art. 10 din Condiţiile generale aferente celor 4 convenţii care permit băncii să solicite împrumutatului să plătească costurile legate de majorarea impozitelor şi taxelor cu privire la creditele acordate, instanţa a constatat că situaţiile în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte, putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispoziţiilor contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii. Este firesc ca, în situaţia majorării impozitelor şi taxelor cu privire la creditele deja acordate, acestea să fie suportate de împrumutaţii beneficiari ai acelor credite.

Ca urmare, s-a reţinut că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5.1.b din actul adiţional la convenţia de credit din 15 august 2007 şi art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional din 15 decembrie 2010 la convenţia de credit din 18 iulie 2008, potrivit cărora banca percepe un comision de administrare credit de 0,06% pe lună, instanţa a reţinut că prin aceste articole au fost modificate dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de risc. Practic, comisionul de risc în cuantum de 0,15% din contractul de credit din 15 august 2007 şi comisionul de risc în cuantum de 0,22% din contractul de credit din 18 iulie 2008 au fost înlocuite, prin semnarea actelor adiţionale, cu un comision de administrare într-un cuantum mai redus, de 0,06%. Prin aceste dispoziţii, s-a încercat punerea în acord a contractelor cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 care prevăd expres comisioanele permise în contractele de credit încheiate după intrarea în vigoare a ordonanţei. Deşi contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe, pârâta a acceptat înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare într-un cuantum mai redus faţă de comisionul de risc. Ca urmare, nu se poate susţine că prin această modificare a contractelor s-a rupt echilibrul contractual, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, prin aceste modificări, au scăzut costurile creditelor acordate pentru împrumutaţi, astfel încât aceste clauze nu sunt abuzive.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanţi, tribunalul a statuat că temeiul acestora nu poate fi decât dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. Reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 998 C. proc. civ., respectiv condiţia prejudiciului, deşi au învederat instanţei că inserarea unor clauze abuzive Ie-a afectat grav starea psihică.

Faţă de considerentele expuse instanţa a admis în parte cererea şi a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale aferente celor 4 contracte şi a dispoziţiilor art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente celor 4 contracte, respingând celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii O.L.G. şi O.R. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 417 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admis.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admis capătul privind nulitatea absolută a clauzei privitoare la comisionul de risc prevăzută de art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, respectiv art. 3.5 din Condiţiile generale din contractele din 28 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007.

A fost obligată pârâta-intimată la plata către apelanţii-reclamanţi la restituirea sumelor încasate cu acest titlu de la momentul încheierii convenţiilor şi până la 20 decembrie 2010 în ceea ce priveşte contractele de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, respectiv de la momentul încheierii convenţiilor şi până la zi pentru contractele de credit din 28 mai 2007 şi din 17 mai 2007.

A fost obligată pârâta-intimată la plata către apelanţii-reclamanţi a dobânzii legale comerciale aferentă ratelor privind comisionul de risc. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă a apreciat ca fiind abuzive clauza referitoare la modificarea dobânzii [art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale aferente celor patru contracte de credit], precum şi cele referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care face să devină improbabilă executarea obligaţiilor de către împrumutaţi sau care face ca împrumutul acordat să nu mai fie garantat corespunzător [art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale aferente contractelor], motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de risc [art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale la contracte şi art. 3.5 din Condiţiile generale], comisionul de administrare [art. 1 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional nr. 2 din 15 decembrie 2010 la convenţia de credit din 15 august 2007 şi art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional din 15 decembrie 2010 la convenţia de credit din 18 iulie 2008] şi costuri suplimentare (secţiunea 10 din Condiţiile generale ale celor 4 contracte), instanţa de fond a respins solicitarea de constatare a nulităţii absolute ca urmare a caracterului abuziv al acestora, motiv pentru care instanţa de apel a analizat criticile în legătură cu această soluţie.

Cu privire la capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de risc, restituirea sumelor achitate cu acest titlu şi a dobânzii legale aferente, instanţa de apel a constatat că s-a susţinut de către apelanţi că, deşi instanţa a statuat că actele juridice încheiate între părţi (contractele de credit) se încadrează în categoria contractelor preformulate, a concluzionat că prevederile contractuale nu au fost impuse de bancă, întrucât aceasta nu are monopolul creditelor, reclamanţii putând studia şi ofertele altor instituţii bancare, concluzie care este contradictorie.

S-a apreciat că raţionamentul instanţei de fond nu este justificat nici de dispoziţiile legale, nici de probatorii.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 192/2000, prin clauza ne-negociată direct se înţelege cea care a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau Condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. De asemenea, art. 4 alin. (3) teza ultimă prevede că acel comerciant care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul trebuie să prezinte probe în acest sens.

Or, caracterul standard al unui contract sau al anumitor clauze se stabileşte la momentul încheierii actului, iar nu ulterior, astfel încât este nerelevant aspectul că apelanţii au mai încheiat alte trei contracte ulterior celui care cuprindea prevederi în legătură cu comisioanele şi costurile pe care trebuie să le suporte. Esenţial este dacă reclamanţii-apelanţi, în calitate de împrumutaţi (deci de persoane care se aflau pe o poziţie inferioară faţă de bancă), au putut influenţa în vreun fel conţinutul clauzei privitoare la comisionul de risc sau al altor prevederi.

Deşi pârâta-intimată a susţinut că părţile au negociat clauzele, în special cea referitoare la comisionul de risc, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Primele două contracte (din 7 mai 2007 şi din 28 mai 2007) stipulează acelaşi cuantum al comisionului de risc (0,1%), cel de-al treilea (din 18 iulie 2008) prevede un comision de 0,22%, iar al patrulea contract (din 15 august 2007) de 0,15%.

Deşi intimata a afirmat că diminuarea comisionului din ultimul contract ar fi rezultatul negocierii nu a făcut nicio probă în acest sens (de exemplu prin corespondenţa purtată sau prin alte înscrisuri), această micşorare putându-se datora şi schimbării politicii băncii cu privire la acest tip de comision, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele de credit încheiate în 2008 acest comision nu este prevăzut. Oricum, această neclaritate şi dubiu se interpretează în favoarea debitorilor-reclamanţi, conform art. 983 C. civ. 1864 (aplicabil în speţă, dat fiind faptul că toate contractele au fost încheiate sub imperiul acestei legi).

Aserţiunea intimatei în sensul că lipsa comisionului de risc din aceste acte înseamnă că împrumutaţii au posibilitatea să negocieze acest cost nu poate fi primită, întrucât aprecierea posibilităţii discutării şi influenţării clauzelor se face prin raportare la contractul ce face obiectul judecăţii, iar nu la alte convenţii încheiate de creditoare, întrucât este posibil ca banca să accepte să negocieze cu anumiţi clienţi în funcţie de importanţa acestora sau de politica de piaţă de la un anumit moment şi faţă de alţi clienţi să nu aplice aceleaşi standarde. De asemenea, nu poate fi o dovadă a caracterului negociabil al condiţiilor generale şi speciale ale contractelor de credit faptul că reclamanţii au refuzat semnarea actelor adiţionale la contractele din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, deoarece aceasta nu înseamnă că banca, la momentul încheierii contractelor de bază, a permis vreo negociere. De altfel, procedura încheierii actelor adiţionale începută în anul 2010 nu se datorează unei revizuiri din iniţiativă proprie, ci a faptului că apariţia O.U.G. nr. 50/2010 a obligat instituţiile bancare să modifice contractele de credit.

Nici cele reţinute de instanţa de fond în sensul că reclamanţii nu au oferit o explicaţie pertinentă a motivelor pentru care au mai încheiat trei contracte de credit cu aceleaşi clauze ca şi primul nu au relevanţă sub aspectul caracterului actelor juridice încheiate, acestea rămânând contracte standard. Faptul că reclamanţii aveau libertatea să caute şi alte oferte bancare nu presupune că aceştia puteau să impună includerea în contracte clauze care să le fie favorabile sau să le negocieze pe cele preformulate.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de risc din cele patru convenţii de credit reprezintă clauze standard preformulate ce nu au fost negociate direct cu reclamanţii.

Însă, pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive, este necesară întrunirea şi celorlalte două cerinţe prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi anume încălcarea principiului bunei-credinţe ce trebuie să guverneze raporturile dintre părţi şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Apelanţii au criticat sentinţa şi sub aspectul concluziei instanţei de fond asupra neîncălcării regulii bunei-credinţe, susţinând că judecătorul nu a analizat argumentul acestora în sensul că terminologia folosită în cuprinsul celor două clauze [art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale la contracte şi art. 3.5 din Condiţiile generale] nu este descrisă pentru a se cunoaşte motivele pentru care se percepe comisionul de risc.

Într-adevăr, s-a constatat că instanţa de fond nu combate în mod expres această apărare, însă reţine că termenii folosiţi sunt uzuali, astfel încât înţelegerea lor şi a consecinţelor ce le pot produce este evidentă, ceea ce ar presupune că judecătorul a considerat clauza clară.

Curtea de apel a apreciat şi acest raţionament ca fiind eronat.

Examinând conţinutul clauzelor inserate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractelor şi art. 3.5 din Condiţiile generale, se observă că singura explicaţie prevăzută asupra motivului perceperii comisionului de risc este cea indicată în Condiţiile generale (art. 3.5), în sensul că respectivul comision se datorează pentru punerea la dispoziţie a creditului. Însă, cu acelaşi titlu este perceput şi comisionul de aranjament (art. 3.4 din Condiţiile generale). Mai mult, banca a stipulat un comision şi pentru analiza dosarului de credit [art. 5 lit. b) din Condiţiile speciale].

Or, în Condiţiile în care există 3 tipuri de comisioane, care potrivit, prevederilor contractuale, se percep pentru activităţi anterioare acordării creditului, banca avea obligaţia să explice prin ce se diferenţiază comisionul de risc de celelalte două, aceasta cu atât mai mult cu cât acesta se încasa lunar, iar cuantumul sau era unul semnificativ (din graficele de rambursare rezultând că valoarea acestui comision este fie de aproape 50% din rată, fie chiar mai mare decât rata principală). De asemenea, din cuprinsul condiţiilor generale nu reiese ce risc îşi asumă banca şi care să justifice impunerea unui asemenea cost.

Buna-credinţă presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. per a contrario, reaua credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract trebuie să conţină clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Or, în cauză, nesocotind această dispoziţie, banca a inserat în Condiţiile speciale un comision de risc, plătibil lunar şi calculat la soldul creditului, deşi nu a definit care este riscul pe care îl acoperă, în Condiţiile în care, pentru acordarea creditului, pârâta are dreptul la dobândă.

Din această perspectivă, instanţa de apel a considerat că nici condiţia bunei-credinţe nu a fost respectată.

Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanţilor în sensul că instanţa de fond în mod greşit a concluzionat că nu există vreun dezechilibru între prestaţiile părţilor.

Nu a putut fi avut în vedere raţionamentul primei instanţe în sensul că respectivul comision acoperă riscul devalorizării garanţiilor aduse de împrumutaţi, având în vedere că evoluţia pieţei imobiliare nu este previzibilă pe durata contractuală (25 ani), astfel încât nu se poate susţine că banca nu suportă un risc, deşi bunurile au fost asigurate.

Aceasta întrucât, s-a apreciat nu îşi are suportul în prevederile contractuale. Nicio clauză a condiţiilor generale sau speciale nu stipulează că acest comision de risc este solicitat împrumutaţilor pentru a acoperi eventuala devalorizare a preţului imobilelor aduse drept garanţie.

Concluzia instanţei de fond cu privire la justificarea perceperii comisionului de risc nu îşi găseşte suport în clauzele contractuale, ci în apărările formulate de pârâta-intimată prin întâmpinare. Însă, clauzele contractuale nu se întregesc cu argumentele furnizate de bancă cu ocazia soluţionării litigiului. De asemenea, banca nu poate proceda la modificarea contractului prin întâmpinare. Or, scopul invocat de pârâtă în art. 3.5 din Condiţiile generale pentru perceperea comisionului de risc este pentru acordarea creditului, iar nu pentru acoperirea unei eventuale devalorizări a imobilelor aduse ca garanţie.

În acest context, Curtea de Apel Bucureşti a constatat existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în Condiţiile în care încasarea de către bancă a unui comision lunar care este aproape egal sau de aproximativ 50% din valoarea ratei principale nu este justificată în mod rezonabil de vreo normă contractuală, iar pentru acordarea creditului pârâta percepe dobândă şi un comision de analiză dosar.

Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că prevederile inserate la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august 2007 şi din 18 iulie 2008 şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale aceloraşi contracte referitoare la comisionul de risc reprezintă clauze abuzive, astfel încât a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, urmând ca, în baza principiului restituirii prestaţiilor efectuate fără temei, pârâta-intimată să restituie reclamanţilor-apelanţi sumele încasate cu titlu de comision de risc începând cu data încheierii convenţiilor de credit şi până la 20 decembrie 2010 în ceea ce priveşte contractele de credit din 15 august 2007 şi din 18 iulie 2008 (dat fiind că ulterior acestei date nu se mai percepe acest tip de comision conform actelor adiţionale din 15 decembrie 2010 şi planurilor de rambursare), respectiv de la momentul încheierii convenţiilor de credit şi până la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 şi din 28 mai 2007.

În ceea ce priveşte cererea accesorie de plată a dobânzii legale, instanţa de apel a admis-o în baza art. 1088 C. civ. 1864 şi art. 2 din O.G. nr. 9/2000, cu modificări, dat fiind că acestea au natura de daune-interese compensatorii pentru faptul că pârâta a încasat sume de bani cu titlu de comision risc fără temei, folosindu-se de acestea.

Cu privire la felul dobânzii ce urmează a fi acordată trebuie făcută o precizare. Având în vedere că raporturile fundamentale ce au determinat declanşarea acţiunii (raporturi încheiate între pârâtă, în calitate de instituţie financiar bancară şi reclamanţi, în calitate de clienţi) sunt de natură comercială, conform art. 3 pct. 11 C. com. (în vigoare la data încheierii contractelor de credit), instanţa de apel a apreciat că şi pretenţiile principale sau accesorii în temeiul acestora au aceeaşi natură. În aceste condiţii, s-a arătat că dobânda legală la care sunt îndrituiţi reclamanţii este cea comercială, calculată potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002, de la data încasării fiecărei rate de comision de risc şi până la 20 decembrie 2010 în ceea ce priveşte contractele de credit din 15 august 2007 şi din 18 iulie 2008, respectiv la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 şi din 28 mai 2007. Dat fiind faptul că, începând cu 1 septembrie 2011, a intrat în vigoare O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare (ce a abrogat O.G. nr. 9/2000), de la această dată dobânda legală va fi calculată conform art. 3 alin. (2).

Cu privire la capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de administrare s-a reţinut că apelanţii au invocat faptul că acest comision reprezintă o transformare a celui de risc. Cu alte cuvinte, comisionul de risc a devenit comision de administrare, însă s-a arătat că aceste susţineri nu pot fi primite.

Prin art. 1 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional din 15 decembrie 2010 la contractul de credit din 15 august 2007 pct. 5.1 lit. b) din actul adiţional din 15 decembrie 2010 la contractul de credit din 18 iulie 2008, se prevede perceperea unui comision de administrare credit în cuantum de 0,06% pe lună, respectiv de 0,12% pe lună din soldul creditului.

În cuprinsul acestor clauze, se explică pentru ce anume se va încasa acest comision, şi anume în vederea urmăririi comportamentului contractual al împrumutaţilor/codebitorilor/garanţilor pe toată durata convenţiei, modul de îndeplinire de către aceştia a obligaţiilor, pentru acoperirea riscului de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanţie, a riscului de neîncasare a valorii asigurate şi a riscului de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanţie şi la valorificarea acestora în caz de neexecutare a obligaţiilor).

Aceste acte adiţionale au fost încheiate sub imperiul O.U.G. nr. 50/2010 care, în art. 36, prevede tipurile de comisioane permise în contractele de credit, printre acestea enumerându-se şi comisionul de administrare.

Susţinerea apelanţilor în sensul că implementarea acestui act normativ s-a făcut abuziv, deoarece banca a înlocuit comisionul de risc cu comisionul de administrare nu a putut fi primită, întrucât părţile au semnat cele două acte adiţionale în cunoştinţă de cauză (putând lua act atât de dispoziţiile acestui act normativ care a fost publicat, dar şi dezbătut în media, şi fiind notificaţi de bancă în legătură cu intenţia de a modifica prevederile contractuale ale căror clauze aceştia le-au putut lectura anterior semnării), astfel încât nu se pune problema unui abuz. De altfel, clauza privitoare la comisionul de administrare este redactată în mod clar, cu termeni inteligibili, părţile putând să îşi dea seama pentru ce anume se percepe acest cost.

Urmărirea modului de derulare a contractului, respectiv dacă împrumutaţii îşi execută obligaţiile la timp, urmărirea stării bunurilor ipotecate (dacă acestea sunt bine întreţinute, dacă există factori de degradare) sunt temeiuri ce justifică perceperea acestui comision.

În acest context, nu s-a putut reţine că acest cost este contrar principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi.

De asemenea, nu a putut fi avută în vedere nici existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât cuantumul acestui comision este unul rezonabil cu mult mai mic decât cel ce l-au plătit reclamanţii cu titlu de comision de risc.

De altfel, reclamanţii-apelanţi nu au motivat nici în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel în ce ar consta dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru aceste considerente, constatând că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite Condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, s-a menţinut soluţia pe acest capăt de cerere.

În ceea ce priveşte capătul având ca obiect nulitatea clauzei prevăzute de secţiunea 10 din contractele de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007 şi din 28 mai 2007, s-a constatat că, potrivit acestei clauze, clientul este obligat să suporte orice sume suplimentare ca rezultat al modificărilor legislative sau al reglementarilor aplicabile care impun băncii impozite/taxe în legătură cu creditele acordate sau care schimbă baza de impozitare pentru debitul principal şi dobânzi.

Critica apelanţilor în sensul că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor dispoziţii, întrucât acestea creează un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind nevoiţi să suporte exclusiv o sumă nedeterminată, indiferent dacă aceste creşteri de costuri sau rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat şi indiferent de comportamentul debitorilor, nu a putut fi luată în considerare.

S-a reţinut că această clauză este menită să acopere situaţia în care banca, după încheierea contractelor de credit, este nevoită să suporte anumite costuri ce nu au putut fi avute în vedere la data contractării, costuri care însă sunt în legătură cu împrumuturile acordate, acest aspect reieşind din termenii folosiţi (taxe, impozite cu privire la creditele acordate; cerinţe, condiţii care afectează creditele acordate). De asemenea, din modul cum este formulată clauza, rezultă că aceasta nu este necondiţionată, aplicarea sa fiind lăsată la puterea discreţionară a băncii, întrucât se circumscrie situaţiile în care se poate imputa debitorilor respectivele costuri, şi anume în cazul unor modificări legislative sau a reglementarilor aplicabile în domeniul bancar care vizează taxe/impozite în legătură cu creditele acordate sau care impun orice condiţii care afectează aceste credite şi care au ca efect mărirea costurilor de acordare a împrumutului. Totodată, reclamanţii-apelanţi nu au făcut vreo dovadă în sensul că intimata ar fi folosit această clauză pentru a creşte costurile creditului.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că, prin această prevedere contractuală, nu s-a încălcat principiul bunei-credinţe şi nici nu s-a creat vreun dezechilibru concret între prestaţiile părţilor, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi menţinută.

Sub aspectul capătului referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 8.000 euro, apelanţii au criticat soluţia instanţei de fond de respingere a acestei solicitări, invocând faptul că sunt întrunite Condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv cea privitoare la existenţa unui prejudiciu, acesta constând în starea de stres, teamă şi incertitudine resimţită ca urmare a sumelor ridicate percepute de pârât şi a modificării unilaterale a contractelor, însă aceste argumente nu au putut fi primite de instanţa de apel.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., respectiv: existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţie sau culpă.

În speţă, instanţa a apreciat că nu este întrunită condiţia existenţei prejudiciului moral.

Este adevărat că pârâta a inserat clauze abuzive în contractele de credite în ceea ce priveşte modificarea dobânzii şi comisionul de risc, însă reclamanţii nu au făcut nicio dovadă a prejudiciului moral solicitat, respectiv a modului în care au fost afectaţi şi a consecinţelor serioase suportate.

Pentru a se putea activa răspunderea delictuală a băncii, pentru comportamentul său, este necesar ca suferinţa invocată să aibă o anumită intensitate şi să fi produs anumite consecinţe ce exced celor pe care le implică, în mod firesc, derularea unui contract de credit, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanţii-apelanţi au încheiat nu unul, ci patru convenţii de împrumut.

Ca atare, având în vedere faptul că apelanţii nu au făcut dovada unei astfel de suferinţe şi a consecinţelor sale, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, astfel încât soluţia pronunţată pe acest capăt este temeinică.

În ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor de acordare în tot a cheltuielilor de judecată (6.390 RON), aceasta nu a putut fi avută în vedere, dat fiind faptul că nu au fost admise toate capetele acţiunii, iar suma acordată (2.130 RON) este una rezonabilă şi suficientă pentru cererile încuviinţate (respectiv 3 capete din care unul accesoriu din cele 6 formulate).

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanţii O.L.G. şi O.R., cât şi pârâta SC V.R. SA au declarat recurs.

În motivarea recursului, reclamanţii critică decizia atacată sub aspectul admiterii în parte a capătului de cerere vizând obligarea intimatei-pârâte la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul încheierii convenţiilor şi până la zi pentru contractele de credit din 28 mai 2007 şi din 17 mai 2007 şi sub aspectul respingerii cererii de acordare în tot a cheltuielilor de judecată aferente fondului (6.390 RON), în raport de prevederile art. 132 şi art. 133 din Statutul profesiei de avocat.

În dezvoltarea motivelor de recurs arată, în esenţă, că, în cazul contractelor de credit din 28 mai 2007 şi din 17 mai 2007, „comisionul de risc” a fost redenumit (în mod unilateral, fără semnarea de acte adiţionale în acest sens) în „comision de administrare”.

În speţă, susţin, recurenţii, instanţa de apel nu a interpretat în mod corect probele existente la dosar, neobservând faptul că în ceea ce priveşte contractele de credit din 28 mai 2007 şi din 17 mai 2007, modificarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare s-a făcut fără a exista un temei legal (act adiţional), cum s-a întâmplat în cazul celorlalte două contracte.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, apreciază că onorariul stabilit (6.390 RON), nu este unul disproporţionat raportat la valoarea litigiului, dificultatea, amploarea sau durata cazului, precum şi la celelalte elemente prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, pârâta SC V.R. SA, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Apreciază că articolele legale încălcate de instanţa de apel sunt art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 6 din Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la modalitatea de stabilire a dobânzii legale.

De asemenea, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) şi lit. k) din Directiva nr. 2008/48/CE, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta arată, în esenţă, că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale că trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel a încălcat în mod evident înţelegerea dintre părţi consfinţită în contractele de credit cât şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că aceste dispoziţii legale se regăsesc în art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Mai mult decât atât, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a reţinut „nesocotind această dispoziţie, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, banca a inserat în Condiţiile speciale un comision de risc, plătibil lunar şi calculat la soldul creditului, deşi nu a definit care este riscul pe care îl acoperă, în Condiţiile în care, pentru acordarea creditului, pârâta are dreptul la dobândă”, încălcând în mod direct dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 3 lit. g) din Directiva nr. 2008/48/CE.

Prestaţia, la care s-a obligat recurenta-pârâtă, este reprezentată de plata sumelor de bani acordate intimaţilor-reclamanţi cu titlu de credit. Această obligaţie a fost îndeplinită de recurenta-pârâtă, integral, la momentul semnării convenţiilor de credit.

Contraprestaţia la care s-au obligat intimaţii-reclamanţi este reprezentată de plata costului total al convenţiilor de credit şi anume a dobânzii anuale efective, cost repartizat în sume de bani lunare conform planului de rambursare.

Clauzele referitoare la comisionul de risc şi dobândă arată recurenta nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de preţ şi de piaţă.

Comisionul de risc şi dobândă fac parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului pentru consumator, toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale, cât şi de prevederile art. 3 lit. g) şi lit. i) din Directiva nr. 2008/48/CE, g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale, şi i) - dobânda anuală efectivă însemnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Această Directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanţă ce cuprinde aceeaşi definiţie a costului creditului la art. 7 pct. 4.

La momentul încheierii contractelor de credit nu exista nicio interdicţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestaţia băncii pentru dobânda şi comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determină, alături de dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, iar în Condiţiile speciale rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii curente cât şi valoarea DAE, o diferenţă între cele două valori ale dobânzii menţionate expres în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit. În această situaţie diferenţa dintre dobândă şi DAE este determinată de comisioanele percepute de bancă.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziţie a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc, ce determină, alături de alte comisioane, diferenţa dintre cele două tipuri de dobânzi, reprezintă o parte din contraprestaţia pentru acordarea împrumutului. De altfel acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din Condiţiile generale.

Clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 93/2000, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Din modul de redactare al clauzei faţă de care s-a solicitat controlul instanţei de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind clară şi fără echivoc.

Art. 3.5 din Condiţiile generale prevede că pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă, soldul creditului, are stabilită scadenţa şi este prevăzut în planul de rambursare.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi formează preţul contractului, astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, dar şi Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 482 din 19 noiembrie 2012, astfel că modificarea lor de către instanţa de apel, conduce la încălcarea dispoziţiilor legale mai sus invocate, dar, implicit, şi la nelegalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Întrucât aceste prevederi clare şi fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimaţii-reclamanţi de la momentul încheierii convenţiilor de credit, rezultă că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la preţul contractului, clar şi inteligibil exprimate.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a motivelor de apel referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale, recurenta apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că aceste sume de bani au fost încasate fără temei.

Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor natura dobânzii legale şi nici nu a motivat în niciun fel de ce aplică în privinţa recurentei-pârâte o dobândă penalizatoare.

În acest sens instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al recurentei-pârâte cât şi dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale menţionate, pretenţiile intimaţilor-reclamanţi neputându-se înscrie în noţiunea de „dobândă penalizatoare”, astfel cum se menţionează în cuprinsul O.G. nr. 13/2011.

Dobânda penalizatoare este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind „dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă”, prin urmare calculul acestei dobânzi se realizează după data scadenţei.

În opinia recurentei-pârâte interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 cât şi în coroborare cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv avându-se în vedere „toţi factorii care au stat la baza încheierii convenţiei” dar şi împrejurarea că la data semnării convenţiilor clauzele contractelor erau clare şi neechivoce pentru intimaţii-reclamanţi.

În aceste condiţii, buna-credinţă a recurentei-pârâte nu poate fi negată, iar reţinerile instanţei de apel nu sunt confirmate de probele din dosar.

Apreciază că intimaţii-reclamanţi au avut, de la momentul semnării convenţiilor de credit, prefigurarea clară atât a prestaţiei recurentei-pârâte, cât şi a propriei contraprestaţii pe parcursul derulării convenţiilor.

Susţine, totodată că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, a aplicat greşit sintagma de consumator mediu, altfel decât este definită în legislaţie.

Instanţa de apel a aplicat greşit această noţiune, neluând în considerare faptul că definiţia noţiunii se regăseşte în practica judiciară a C.J.C.E.

Din prisma conţinutului raportului existent între cele două părţi apreciază că intimaţii-reclamanţi în realitate au fost foarte bine informaţi, foarte atenţi şi totodată avizaţi în realizarea actelor care pe le-au încheiat.

În opinia recurentei, un prim indiciu în acest sens este oferit de faptul că intimaţii-reclamanţi au refinanţat, prin prima convenţie de credit din 7 mai 2007, un credit anterior acordat de Banca C.R.

În al doilea rând, intimaţii-reclamanţi au încheiat alte trei convenţii de credit, în aproape aceleaşi condiţii, primele două în luna mai 2007 şi august 2007, iar cea de-a treia la o diferenţă de un an iulie 2008, cu recurenta-pârâtă.

În al treilea rând, intimaţilor-reclamanţi Ie-a fost înmânat planul de rambursare-înscris care face parte integrantă din fiecare convenţie de credit şi în conţinutul căruia în mod distinct este menţionată rubrica comisionului de risc.

Valoarea acestuia este evidenţiată atât pentru fiecare lună contractuală, dar se menţionează şi valoarea totală pe întreaga perioadă de contract.

Totodată se menţionează în mod expres şi valoarea DAE.

Recurenta susţine că redactarea contractelor de credit ale SC V.R. SA, a avut la bază Directivele Comunităţii Europene, respectiv Directiva nr. 87/102/CE şi ulterior Directiva nr. 2008/48/CE.

Astfel, apreciază că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie făcută doar din prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, această dispoziţie trebuia completată şi cu cea regăsită la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În speţă, mai susţine recurenta, se confundă noţiunea de „dezechilibru semnificativ” în accepţiunea normelor comunitare.

Clauzele privind comisionul de risc şi dobânda nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda şi comisioanele.

Clauzele convenţiilor de credit încheiate de SC V.R. SA nu sunt identice, ci diferite între ele, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-şi negocia clauzele unui contract.

Consideră că instanţa de apel a susţinut în mod eronat „aserţiunea intimatei în sensul că lipsa comisionului de risc din aceste acte înseamnă că împrumutaţii au posibilitatea să negocieze acest cost nu poate fi primită, întrucât posibilitatea discutării şi influenţării clauzelor se face prin raportare la contractul ce face obiectul judecăţii, iar nu la alte convenţii încheiate de creditoare (...)”.

Aceasta întrucât, arată recurenta, comisionul de risc este o clauză negociată între părţile contractante sub aspectul existenţei sale, iar în al doilea rând comisionul de risc este o clauză negociată între părţile contractante sub aspectul cuantumului său, iar din înscrisurile menţionate rezultă că orice consumator a avut posibilitatea să negocieze cu recurenta-pârâtă atât natura comisionului, însăşi existenţa acestuia, cât şi cuantumul comisionului.

Atâta timp cât nu există nici măcar un început de probă scrisă din partea intimaţilor-reclamanţi din care să rezulte că s-ar fi opus în vreun fel la acest comision de risc, şi atâta timp cât s-a dovedit posibilitatea negocierii acestui comision de risc în alte cazuri similare, contracte de credit, consideră că a răsturnat prezumţia simplă instituită de art. 4 alin. (2) dovedind pe deplin caracterul negociat al acestei clauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor pentru considerentele ce urmează:

Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară a cauzei, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”.

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau Condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existenţa dezechilibrului semnificativ.

Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.

În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.

În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.

Astfel, instanţa de apel s-a limitat să reţină existenţa unui dezechilibru contractual în convenţiile încheiate de reclamantă cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta a numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unor sume de bani pentru o anumită perioadă.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual, dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă-împrumutul. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. În situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, finis mercatorum est lucrum.

De asemenea, noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele Băncii Naţionale a României ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat, riscul în contractele bancare, în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 720⁷ C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314-art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru o judecată unitară a cauzei, va admite recursul declarat de reclamanţii O.L.G. şi O.R. şi de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei civile nr. 417 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând a fi tranşată şi problema cheltuielilor de judecată, în raport de partea care va cădea în pretenţii, conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanţii O.L.G. şi O.R. şi de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei civile nr. 417 din 1 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă. Casează decizia recurata şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2770/2014. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 382/2014. Civil. Acţiune în constatare.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2755/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2770/2014. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 382/2014. Civil. Acţiune în constatare. Nulitate act juridic, pretenţii. Recurs