ICCJ. Decizia nr. 382/2014. Civil. Acţiune în constatare. Nulitate act juridic, pretenţii. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 382/2014

Dosar nr. 88/1/2013

Şedinţa publică de la 5 februarie 2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub număr de Dosar 7474/3/2007, reclamanta Asociaţia P. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu pârâta SC O.D. SA să se constate calitatea sa de proprietar al construcţiei „Extindere la baza P.” situată în Bucureşti, B-dul B.N., sector 1, ridicată pe terenul proprietate a Statului Român; să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiei şi necesar exploatării acesteia, în scopul pentru care a fost edificată, urmând ca delimitarea terenului să fie efectuată pe baza unei expertize tehnice de specialitate administrate în cursul procesului; să se dispună înscrierea dreptului de superficie constituit asupra terenului, în Cartea Funciară.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC O.D. SA la plata sumei de 3.191.248 RON reprezentând despăgubiri egale cu valoarea actualizată a construcţiei, în temeiul contractului de asociere din 1 septembrie 2007.

Prin cerere precizatoare formulată la 24 octombrie 2007, reclamanta a învederat cu privire la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri că solicită obligarea pârâtei SC O.D. SA, la plata sumei de 3.191.248 RON reprezentând contravaloarea noii construcţii edificate în perioada 1999-2000 „Extindere bază P.” şi, respectiv la plata sumei de 3.931.582 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la construcţia veche, existentă la data asocierii şi a lucrărilor de amenajare a terenului.

Pârâta SC O.D. SA a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiată şi, pe cale reconvenţională, anularea contractului de asociere în participaţiune din 1 septembrie 1997, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat încetarea de drept a contractului de asociere în participaţiune din 1 septembrie 1997, în temeiul art. 22 lit. d) din contract.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub Dosar nr. 7475/3/2007, reclamanta Asociata P. a chemat în judecată pe pârâta SC O.D. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.931.582 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a investiţiilor efectuate în temeiul contractului de asociere în participaţiune din 1 septembrie 1997.

Prin încheierea de la 27 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a dispus conexarea Dosarului nr. 7475/3/2007 la Dosarul nr. 7474/3/2007, conform art. 164 C. proc. civ.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce, expertiză contabilă şi expertiză topo.

Prin sentinţa comercială nr. 5790 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea principală, a fost obligată pârâta SC O.D. SA la plata către reclamantă a sumei de 3.191.248 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea investiţiei Extindere baza P. şi despăgubiri în cuantum de 2.923.010 RON contravaloare investiţii la construcţia veche, existentă la data constituirii asociaţiei, precum şi a lucrărilor efectuate asupra terenului.

Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acţiuni principale, ca neîntemeiate; a fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta Asociaţia P., cât şi pârâta SC O.D. SA au formulat apel, iar prin decizia comercială nr. 157 din 22 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prima instanţă, în soluţionarea cauzei a admis în parte acţiunea şi faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fără însă ca prin motivare să procedeze la analizarea cererii şi în raport cu acest pârât, ceea ce, s-a apreciat că echivalează cu necercetarea fondului, impunându-se desfiinţarea în tot a sentinţei cu consecinţa trimiterii în vederea judecării unitare a cauzei.

După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub număr de Dosar 7474.01/3/2007.

Prin cererea formulată la data de 28 septembrie 2011, reclamanta Asociaţia P., faţă de concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, şi-a majorat pretenţiile constând în contravaloarea construcţiei nou realizate Extindere baza P. la suma de 4.101.763 RON.

La aceeaşi dată, SC O.D. SA a formulat precizări în ceea ce priveşte cererea reconvenţională având ca obiect nulitatea contractului de asociere în participaţiune, urmare a lipsei acordului A.G.A. SC R. SA şi a acordului special al F.P.S.; lipsa cauzei imediate, în sensul absenţei intenţiei de obligare a asociatului Asociaţia P., întrucât existenţa unui profit al asociaţiei pe seama clubului sportiv contravine obiectului de activitate.

S-a susţinut ca reclamanta a realizat un contract de închiriere cu o valoare derizorie, operaţiune mascată de aparenţa unui contract de asociere în participaţiune.

Au fost reluate şi sistematizate argumentele prezentate în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 1352 din 1 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă cererea principală şi cererea conexă formulate de Asociaţia P. şi a fost respinsă cererea reconvenţională.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a supus analizei cu prioritate nulitatea contractului de asociere în participaţiune, apreciind cu privire la primul motiv invocat, lipsa acordului A.G.A. analizat exclusiv prin raportare la încălcarea celor dispuse prin circulara din 9 iulie 2007, prin care s-a instituit obligaţia obţinerii avizului expres al direcţiilor de profil F.P.S., la încheierea contractelor de asociere în participaţiune, pentru toate societăţile la care statul este acţionar.

S-a apreciat că lipsa aprobării exprese a contractului de asociere de către F.P.S., precum şi încălcarea regulilor privind reprezentarea societăţii, de către directorul SC R. SA, nu constituie un motiv de nulitate a contractului, ci o chestiune legată de depăşirea limitelor mandatului, sancţionarea contractului ca excesiv, nefiind solicitată de pârâta reclamantă.

Nu au fost primite nici susţinerile privind existenţa cauzei ilicite la încheierea contractului, în speţă fraudarea intereselor F.P.S., instanţa reţinând, raportat la art. 6 Legea nr. 58/1991 şi art. 1 din Regulamentul de funcţionare al F.P.S., în vigoare la data încheierii contractului, că activitatea instituţiei publice se desfăşura conform principiilor comerciale, astfel că cele dispuse prin circulară, act intern al instituţiei, nu sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului, nefiind opozabile terţilor.

Cu privire la lipsa cauzei imediate a contractului, a absenţei intenţiei de a se obliga a reclamantei, instanţa a reţinut că prin contract reclamanta s-a obligat la plata unei cote de profit, cauza imediată, constând în prefigurarea contraprestaţiei, obţinerea prin exploatarea bunurilor aduse în asociere a unui beneficiu.

Au fost înlăturate şi susţinerile referitoare la fraudarea dispoziţiilor ce reglementau cu valoare imperativă încheierea contractelor de închiriere prin licitaţie publică.

S-a reţinut că prin convenţia încheiată părţile au urmărit asocierea în participaţiune, contractul fiind suspus dispoziţiilor art. 251 C. com., eventualului dezechilibru dintre contraprestaţii, lipsei de echivalenţă a participării la beneficii, în contractul încheiat de comercianţi, opunându-se forţa obligatorie a convenţiei reglementată de art. 969 C. civ.

În soluţionarea cererilor principală şi conexă, prima instanţă a reţinut netemeinicia acestora.

Cu privire la apărarea pârâtei SC O.D. SA, prin care s-a invocat pe cale de excepţie rezilierea de drept a contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV prevăzut de art. 22 din contract, instanţa a apreciat că dispoziţiile contractuale constituie un pact comisoriu de gradul II, rezilierea nu a operat cu atât mai mult cu cât lichidarea asocierii nu s-a produs şi raporturile contractuale au continuat şi ulterior notificării rezilierii, prin adresa din 20 noiembrie 2003.

Raportat la art. 492 C. civ. instanţa a apreciat că reclamanta nu a probat buna sa credinţă în ridicarea construcţiei asupra căreia pretinde un drept de proprietate, întrucât edificarea unei noi construcţii excede listei de lucrări convenite de părţi prin contract; art. 21 din contract nu are înţelesul atribuit de reclamantă, nu îndreptăţeşte reclamanta să ridice noi construcţii,ci priveşte lucrările de construcţii în legătură cu construcţiile deja existente aduse în asociere de pârâtă; reclamanta cunoştea la momentul demarării lucrărilor de construcţie că nu este proprietarul terenului şi că acesta şi-a exprimat dezacordul cu privire la ridicarea construcţiei, aşa cum rezultă din notificarea din 12 iunie 2002.

S-a mai reţinut că noua construcţie nu a făcut obiectul stingerii datoriilor bugetare ale pârâtei prin dare în plată.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate şi superficie în cartea funciară s-a reţinut, în considerarea caracterului accesoriu al acesteia, netemeinicia pentru aceleaşi argumente.

Cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtei SC O.D. SA la plata despăgubirilor constând, în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa pârâtei, instanţa a înlăturat înscrisul proces-verbal 20 decembrie 2003, în care se menţionează rezilierea din culpa SC R. SA, motivat de împrejurarea că acesta nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză şi, mai mult, nu se circumscrie motivului de reziliere invocat de reclamantă, darea în plată a bunurilor asocierii care s-a produs la 7 decembrie 2004, ulterior întocmirii procesului-verbal.

Instanţa de fond a constatat că nu a fost legal învestită cu constatarea rezilierii contractului din motive culpabile, iar în absenţa unei cauze de încetare imputabile pârâtei nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din contract.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta Asociaţia P., cât şi pârâta SC O.D. SA au formulat apel, criticând hotărârea atacată pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

A fost reiterată excepţia tardivităţii, raportat la art. 132 C. proc. civ. şi respectiv a inadmisibilităţii cererii precizatoare la cererea reconvenţională, formulată de către pârâtă la 28 septembrie 2011, în cel de al doilea ciclu procesual, cerere prin care au fost invocate noi motive de nulitate ale contractului de asociere.

Prin decizia civilă nr. 420/2012 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, apelurile au fost respinse ca nefondate.

În motivare, instanţa de control judiciar, examinând cu prioritate asupra tardivităţii, raportat la art. 132 C. proc. civ. şi a inadmisibilităţii precizării cererii reconvenţionale, la 28 septembrie 2011, în cel de al doilea ciclu procesual, a constatat că în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea acestora constatând cererea formulată cu respectarea dispoziţiilor procedurale.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea, s-a reţinut că dispoziţiile prohibitive prevăzute de art. 294 vizează cererile noi formulate în apel, rejudecarea cauzei, în fond după desfiinţare, implicând reluarea procedurii, aşa cum rezultă din decizia nr. 157 din 22 martie 2010 de la primul act procedural, cu respectarea dispoziţiilor ce reglementează judecata în primă instanţă, astfel că precizarea cererii reconvenţionale, în fond după desfiinţare este, în principiu, admisibilă.

Cât priveşte decăderea din dreptul de a formula cererea precizatoare, raportat la art. 132 C. proc. civ. şi art. 134 C. proc. civ. s-a reţinut că, în speţă, cererea a fost formulată la prima zi de înfăţişare, care a coincis cu primul termen de judecată acordat prin repartizare aleatorie, astfel că în mod justificat a fost respinsă şi această excepţie.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că prin contractul de asociere din 1 septembrie 1997, Asociaţia P., prin preşedintele Consiliului de Administraţie şi SC R. SA, prin director general au convenit asocierea în scopul amenajării şi exploatării bazei materiale, identificate în Anexa I a contractului.

Prin art. 4 din contract Asociaţia P. s-a obligat să amenajeze spaţiile de cazare, terenurile, să asfalteze drumurile de acces şi cele interioare, precum şi să asigure iluminatul exterior al bazei, conform Anexei II la contract, lucrări evaluate la 900.000 dolari S.U.A.

Prin art. 9 din contract s-a convenit cu privire la cotele de participare ale fiecărui asociat, pentru SC R. SA 40%, dar nu mai puţin de 1.100 RON lunar, iar pentru Asociaţia P. 60%.

Prin art. 7 din contract, părţile au convenit ca drepturile dobândite din asociere, constând în achiziţii mijloace fixe, obiecte de inventar, dotări, investiţii, altele decât cele cuprinse în Anexele I şi II, realizate cu respectarea art. 15 din contract, în temeiul hotărârii Consiliului de Asociere, să aibă regimul coproprietăţii.

Conform art. 21 din contract Asociaţia P. este şi rămâne proprietara lucrărilor proprii de construcţii, investiţii şi amenajări, a obiectelor de inventar şi a mijloacelor fixe aduse ca aport şi a celor nedecontate la asociere.

Instanţa de apel a constatat că potrivit art. 22 alin. (1) lit. d) asocierea încetează de drept dacă SC R. SA nu i se plăteşte cota de participare la profit, timp de 6 luni consecutiv, conform art. 24, în cazul încetării contractului, indiferent de cauze, urmând a se proceda la lichidare, de către Consiliul de Asociere.

Din cuprinsul art. 26, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din 2 septembrie 1997 rezultă că Asociaţia P. este îndreptăţită a primi o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, din momentul lichidării numai în cazul încetării contractului de asociere conform art. 22 alin. (1) lit. a), prin acordul părţilor sau din motive imputabile SC R. SA.

Prin adresa din 20 noiembrie 2003 SC R. SA a notificat în condiţiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, încetarea de drept a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a cotei minime de participare la profit, pe o durată de 6 luni consecutiv, dispunând convocarea pentru data de 20 decembrie 2003, în vederea lichidării asocierii conform art. 24 din contract.

Prin procesul-verbal încheiat la 20 decembrie 2003 s-a consemnat obiectul convocării „rezilierea de drept a contractului de asociere datorită culpei exclusive a asociaţilor SC R. SA”.

Din cuprinsul adresei din 23 ianuarie 2004 a rezultat că părţile au convenit cu privire la demararea procedurii de lichidare a asocierii conform art. 24, art. 25 şi art. 26 din contract, precizându-se că asocierea nu poate continua decât în condiţiile încheierii unui nou contract.

Aşa cum rezultă din certificatul de furnizare informaţii din 6 iunie 2007, prin încheierea judecătorului delegat din 20 mai 2004 s-a dispus menţionarea în registrul comerţului a hotărârii AGEA SC O.D. SA din 19 martie 2004 şi a hotărârii AGEA din 19 martie 2004 şi a proiectului de fuziune prin absorbţie, prin încheierea de la 22 iulie 2004 dispunându-se radierea SC R. SA ca urmare a fuziunii prin absorbţie cu SC O.D. SA.

Plăţile ulterioare aferente anului 2004 consemnate de reclamant în favoarea SC R. SA nu au fost acceptate, prin adresa din 1 noiembrie 2004 SC O.D. SA comunicând că plata nu are suport legal, „neavând la baza un contract semnat de cele două societăţi”, dispunând returnarea sumelor.

Ulterior notificării din 1 iulie 2004 prin care reclamanta se prevalează de existenţa contractului de asociere din 1 septembrie 1997, cu adresa din 14 decembrie 2004 SC O.D. SA, în considerarea calităţii sale de succesor în drepturi al SC R. SA acceptă plata reprezentând redevenţa aferentă perioadei august 2000-noiembrie 2004.

Prin adresa din 22 noiembrie 2004 A.N.A.F., D.G.A.M.G. a comunicat SC O.D. SA avizarea favorabilă privind stingerea creanţelor fiscale datorate la buget prin trecerea în proprietatea statului a bunurilor proprietatea societăţii, sens în care a fost încheiat procesul verbal pentru trecere în proprietatea publică a statului din 7 decembrie 2004 şi, respectiv decizia nr. 130 din 29 noiembrie 2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, în lista bunurilor nefiind inclusă şi construcţia în litigiu.

Asociaţia P. a ridicat pe terenul aparţinând SC R. SA o nouă construcţie, obiectiv denumit „Extindere Bază Sportivă P.”, sens în care a încheiat contractul de antrepriză din 2 noiembrie 1999, precum şi o serie de contracte de furnizare.

Prin adresa din 23 noiembrie 1999 SC R. SA referitor la adresa din 26 octombrie 1999, a solicitat Asociaţiei P. să nu mai efectueze niciun act material şi juridic referitor la baza sportivă.

Prin adresa din 12 iunie 2002, SC R. SA a notificat şi a somat reclamanta să înceteze deîndată toate lucrările de construcţii pe care le efectuează pe terenul proprietatea SC R. SA şi să le desfiinţeze pe cele deja efectuate, până la 15 iulie 2002, fiind ridicate fără acordul proprietarului terenului.

S-a constatat că prin adresa din 18 iunie 2002, SC R. SA a revenit cu o nouă somaţie, solicitând încetarea lucrărilor de construcţie pe terenul proprietatea sa, fără acordul proprietarului, subliniind că dispoziţiile art. 21 nu îndreptăţesc asociatul să ridice noi construcţii fără acordul proprietarului.

Apreciind că prevalează soluţionarea cererii în constatarea nulităţii contractului de asociere, curtea de apel a analizat prioritar apelul SC O.D. SA.

Cu privire la primul motiv de nulitate, circumscris lipsei consimţământului valabil exprimat al societăţii ca urmare a încălcării limitelor mandatului, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 143 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a dispoziţiilor de ordin intern aşa cum acestea au fost dispuse prin circulara din 9 iulie 1997, s-a reţinut că art. 143 Legea nr. 31/1990 nu îşi găseşte aplicarea, întrucât contractul de asociere în participaţiune nu este menţionat în cuprinsul textului de lege, legiuitorul apreciind că pentru forma de asociere reglementată de art. 251 C. com. nu este necesară aprobarea expresă a adunării generale extraordinare a acţionarilor.

S-a arătat că asocierea în participaţiune, astfel cum aceasta este definită prin art. 251 C. com. nu poate fi asimilată închirierii, care presupune înstrăinarea dreptului de folosinţă al bunului pe o perioadă determinată în schimbul unei sume fixe, de natura asocierii în participaţiune fiind exploatarea în comun a bunurilor aduse în asociere, participarea comună la afacerile comerciale, împărţirea câştigurilor şi pierderilor.

Exceptarea de la dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 a justificat emiterea circularei din 9 iulie 1997 F.P.S. prin care se prevedea necesitatea acordului expres al F.P.S. cu privire inclusiv la încheierea contractelor de asociere în participaţiune, măsură, neinstituită prin dispoziţii legale imperative, ci printr-un act cu valoare administrativă, de gestionare internă a activităţii cu consecinţe similare celor încălcării limitelor mandatului.

Din cuprinsul adresei din 18 noiembrie 1999 s-a constatat însă că în AGA SC R. SA de la 25 iulie 1997 reprezentanţii F.P.S. au comunicat avizul de principiu la încheierea contractului, mandatul acestora fiind contestat de F.P.S.

S-a apreciat astfel, că prima instanţă în mod corect a constatat că eventuala încălcare a mandatului de către reprezentanţii F.P.S. în AGA SC R. SA nu constituie un motiv de nulitate a contractului, întrucât, validitatea votului acţionarului F.P.S. nu era condiţionată de dispoziţii imperative opozabile terţilor.

Încălcarea limitelor mandatului acordat de către reprezentanţii F.P.S. implică exclusiv răspunderea acestora, în temeiul raporturilor de mandat.

În aceste condiţii, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi existenţa avizului de principiu al F.P.S. comunicat în AGA SC R. SA de la 25 iulie 1997 instanţa de apel a reţinut ca fiind valabil exprimat consimţământul SC R. SA, prin director general, la încheierea contractului de asociere în participaţiune.

Cât priveşte lipsa cauzei şi, respectiv a cauzei ilicite la încheierea contractului, raportat şi la prevederile art. 966 C. civ. şi ale art. 968 C. civ., s-a reţinut că, în speţă, cauza contractului de asociere în participaţiune o constituie participarea asociaţilor, în comun la beneficiile şi pierderile asocierii, prin participare comună neînţelegându-se, în mod necesar, participare egală.

S-a constatat că prin art. 9 din contract părţile au stipulat cu privire la cotele de participare la profitul net al activităţilor derulate pentru SC R. SA 40% din profitul realizat, nu mai puţin de 1.100 RON/lunar, iar Asociaţiei P. 60%.

Prin urmare, la încheierea contractului de asociere în participaţiune SC R. SA a avut reprezentarea scopului urmărit, realizarea de beneficii din asociere chiar şi în situaţia în care acesta nu realiza profit fiind îndreptăţită a primi o cotă minimă de participare la asociere.

Au fost înlăturate şi susţinerile vizând existenţa unei disproporţii între contra prestaţii, întrucât participarea la beneficii nu implică împărţirea egală a profitului obţinut din asociere, pe de o parte şi, în condiţiile în care SC R. SA şi-a rezervat dreptul de a percepe, indiferent de profitul realizat o cotă minimă lunar, nu poate invoca existenţa unei leziuni.

Totodată, controlul profitului realizat din asociere este o chestiune care ţine de executarea valabilă a contractului şi care se supune dispoziţiilor art. 251 şi urm. C. com. precum şi prevederilor contractuale, respectiv cap. IV Conducerea şi administrarea Asocierii, art. 14 şi art. 15 pct. 3 Controlul gestiunii asocierii fiind asigurat de Consiliul de Asociere.

Nu au putut fi primite criticile vizând eludarea dispoziţiilor imperative privind încheierea contractului de închiriere prin licitaţie publică conform legislaţiei speciale, pentru raţiuni identice celor pentru care au fost înlăturate argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 143 Legea nr. 31/1990.

S-a reţinut că legea nu interzicea încheierea contractului de asociere în participaţiune care, are un alt conţinut şi o altă finalitate decât cele reglementate prin contractul de închiriere.

Aşa fiind, s-a apreciat că prima instanţă, în mod întemeiat a respins cererea reconvenţională, constatând valabilitatea contractului de asociere în participaţiune din 1 septembrie 1997.

În soluţionarea apelului formulat de Asociaţia P., instanţa de control judiciar a supus analizei, cu prioritate, excepţia rezilierii de drept a contractului, în temeiul pactului comisoriu prevăzut de art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, aşa cum aceasta a fost invocată prin întâmpinare şi reiterată în motivele de apel de către SC O.D. SA.

S-a constatat că prin adresa din 20 noiembrie 2003 SC R. SA a notificat reclamantei, urmare a încălcării cu repetabilitate a contractului de asociere, întrucât nu a achitat cota de participare la profit timp de 6 luni consecutiv, rezilierea de drept a contractului.

Este de principiu că rezoluţiunea judiciară reglementată de art. 1020-art. 1021 C. civ. nu este de ordine publică, reglementările având valoare supletivă, rezultă că prin contract părţile pot stipula cauze exprese prin care să convină desfiinţarea de plin drept a contractului, în cazul neexecutării obligaţiilor.

Prima instanţă nu a dat eficienţă prevederilor contractuale apreciind că acestea au valoarea unui pact comisoriu de gradul II.

Clauza cuprinsă în art. 22 alin. (1) lit. d) din contract: „Asocierea stabilită prin prezentul contract, încetează de plin drept, în cazul în care societăţii SC R. SA nu i se plăteşte cota de participare la profit, timp de 6 luni, consecutiv” are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, conform identificării şi circumstanţierii acestora în doctrina şi practica judiciară.

Părţile au convenit, pentru situaţia reţinută, desfiinţarea de plin drept, într-adevăr, fără a se menţiona expres sintagma „fără punere în întârziere” însă în privinţa raporturilor comerciale, la data stabilirii acestora, erau incidente dispoziţiile art. 44 C. com. potrivit cărora, în obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art. 1021 C. civ. Astfel, reţine instanţa de apel, o atare o menţiune în contract ar fi fost redundantă.

Învestită cu cerere în constatarea rezilierii de drept a contractului instanţa de apel a constatat atât existenţa în contract a unui pact comisoriu de gradul IV, cât şi faptul intervenirii acestuia.

Reclamanta nu a produs probe din care să rezulte efectuarea de plăţi în conformitate cu art. 9 din contract, respectiv plata cotei minime de asociere anterior anului 2004, cele cuprinse în adresa din 25 noiembrie 2003 nefiind însoţite de documentele de plată aferente.

Astfel, în temeiul pactului comisoriu de cel mai înalt grad, contractul de asociere în participaţiune a fost reziliat la data notificării, respectiv 20 noiembrie 2003, din culpa exclusivă a Asociaţiei P.

S-a constatat că ulterior părţile au demarat negocierile privind lichidarea asocierii conform art. 24, art. 25 şi art. 26 din contract, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 20 decembrie 2003.

S-a reţinut că menţiunea confuză din cuprinsul procesului verbal cu privire la „rezilierea de drept a contractului din culpa exclusivă a asociaţilor SC R. SA” nu constituie o eroare materială, aceasta fiind interpretată prin coroborare cu probele deja analizate, în sensul că rezilierea a operat de plin drept din culpa exclusivă a partenerului contractual, asociatul societăţii comerciale SC R. SA, respectiv, Asociaţia P.

Cât priveşte, capătul de cerere conex având ca obiect obligarea SC O.D. SA la plata despăgubirilor în cuantum de 3.931.582 RON în temeiul art. 26 alin. (2) din contractul de asociere din 1 septembrie 1997, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din 2 septembrie 1997, potrivit căruia „în situaţia în care asocierea încetează din motivul prevăzut la art. 22 alin. (1) lit. a) sau din oricare alt motiv neprevăzut şi imputabil SC R. SA, Asociaţia P. va primi o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, de la momentul lichidării a bunurilor sau drepturilor care au constituit aportul acesteia.

Dacă asocierea încetează din orice alt motiv neprevăzut de art. 22, motiv imputabil Asociaţiei P. bunurile asocierii trec în proprietatea SC R. SA fără despăgubiri, cu respectarea regulilor privind lichidarea asocierii”.

S-a constatat că, în forma sa iniţială, art. 26 alin. (2) din contract prevedea dreptul la despăgubiri al Asociaţiei P. şi pentru situaţia desfiinţării contractului în condiţiile art. 22 alin. (1) lit. d), dispoziţie asupra căreia părţile au revenit în mod expres prin actul adiţional.

Astfel, părţile au convenit dreptul la despăgubiri al Asociaţiei P. numai în cazul desfiinţării conform art. 22 alin. (1) lit. a) prin acordul părţilor sau în cazul desfiinţării din culpa SC R. SA, în caz contrar urmând a fi aplicate regulile lichidării asocierii, cu respectarea art. 21 din contract.

S-a reţinut că instanţa nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect lichidarea asocierii, cu respectarea art. 21 din contract, care se referă la bunurile aduse ca aport la asociere cu respectarea contractului, ci cu o cerere în despăgubiri conform art. 26 alin. (2) din contract, dispoziţii ce reglementează sancţionarea cocontractantului pentru rezilierea culpabilă a contractului.

Reclamanta şi-a argumentat cererea în despăgubiri susţinând că, în cauză, ulterior notificării rezilierii de plin drept, la 20 noiembrie 2003, contractul nu a fost desfiinţat, ci raporturile juridice dintre părţi au continuat în temeiul aceluiaşi contract care şi-a păstrat valabilitatea.

De asemenea, a susţinut că desfiinţarea contractului a operat din motive imputabile coasociatului, constând în înstrăinarea obiectului asocierii, imobile şi terenuri conform procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului din 7 decembrie 2004, în apel precizând şi temeiul de drept respectiv art. 1523 pct. 2 C. civ. şi art. 1525 alin. (2) C. civ.

Aceste argumente nu au putut fi primite, întrucât poziţia constantă şi fermă a SC R. SA a fost în sensul lichidării asocierii convenite prin contractul din 1 septembrie 1997 şi eventual al continuării colaborării, însă numai în temeiul unui nou contract, în acest sens fiind adresa din 23 ianuarie 2004.

În ceea ce priveşte încheierea contractelor de furnizare utilităţi, cu menţionarea Asociaţiei P. în calitate de subconsumator, s-a apreciat că acestea nu fac dovada continuării raporturilor contractuale, ci menţinerea în funcţiune a bazei sportive pe perioada lichidării asocierii.

Cât priveşte corespondenţa purtată ulterior fuziunii prin absorbţie, intervenită la 22 iulie 2004, de către SC O.D. SA şi plăţile efectuate, conform ordinului de plată din 16 decembrie 2004, în temeiul contractului din 1 septembrie 1997, înregistrat în evidenţele Asociaţiei P. s-a reţinut că acestea nu probează continuarea raporturilor comerciale, întrucât la data fuziunii contractul era reziliat de drept pentru neplata cotei minime de asociere, conform art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, plata efectuată cu ordinul de plată din 16 decembrie 2004, pentru perioada august 2000-noiembrie 2004 confirmând însăşi neîndeplinirea obligaţiilor asumate de Asociaţia P. conform contractului.

În consecinţa, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă s-a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa sa, în condiţiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract.

În raport de prevederile art. 492, art. 494 C. civ., examinând probatoriul administrat în cauză, având în vedere prevederile contractuale, instanţa de apel a apreciat că în mod întemeiat prima instanţa a dispus şi respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al Asociaţiei P. asupra construcţiei Extindere baza P., al dobândirii unui drept de superficie asupra terenului aferent construcţiei şi, respectiv, al înscrierii acestuia în cartea funciară.

Aceasta întrucât, reclamanta nu îndeplineşte condiţiile constructorului de bună credinţa iar, în calitate de constructor de rea credinţă, nu este îndreptăţit la despăgubiri, întrucât proprietarul terenului, la data ridicării construcţiei a comunicat explicit dezacordul şi ulterior a solicitat ridicarea construcţiei.

Cât priveşte noul proprietar la terenului Statul Român, s-a reţinut că acesta nu a fost acţionat în judecată pentru despăgubiri nici prin Ministerul Finanţelor Publice, nici prin Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în administrarea căruia se află.

S-a apreciat, ca fiind corect respinse atât capătul de cerere, formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC O.D. SA având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei Extindere baza P., cât şi capătul subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC O.D. SA având ca obiect despăgubiri în cuantum de 4.101.763 RON, reprezentând valoarea la zi a investiţiei.

S-a reţinut ca fiind întemeiată soluţia de respingere a cererilor privind dreptul de superficie şi de înscriere al acestuia în cartea finciară, dat fiind raportul accesoriu al acestora, faţă de cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Aşa fiind, în condiţiile în care s-a constatat că reclamanta nu a probat exercitarea unui drept de proprietate valabil constituit asupra construcţiei, s-a arătat că aceasta nu putea fi îndreptăţită să solicite recunoaştere unui drept de superficie asupra terenului.

Pornind de la prevederile art. 492 şi art. 494 C. civ., având în vedere prevederile contractuale şi probele administarte în cauză, s-a apreciat că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile constructorului de bună credinţa iar, în calitate de constructor de rea credinţă, s-a reţinut că nu este îndreptăţit la despăgubiri, întrucât proprietarul terenului, la data ridicării construcţiei a comunicat explicit dezacordul şi ulterior a solicitat ridicarea construcţiei.

În ceea ce priveşte noul proprietar la terenului, s-a reţinut că Statul Român nu a fost acţionat în judecată pentru despăgubiri nici prin Ministerul Finanţelor Publice nici prin Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în administrarea căruia se află.

Prin urmare, s-a apreciat astfel că în mod corect au fost respinse atât capătul de cerere, formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC O.D. SA având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei Extindere baza P., cât şi capătul subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC O.D. SA având ca obiect despăgubiri în cuantum de 4.101.763 RON, reprezentând valoarea la zi a investiţiei.

Dat fiind raportul accesoriu al cererilor privind dreptul de superficie şi de înscriere al acestuia în cartea funciară, faţă de cea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, pentru raţiuni identice, instanţa de apel a reţinut ca fiid întemeiată soluţia respingerii acestora.

Dreptul de superficie, drept real, implică suprapunerea a două drepturi de proprietate, exercitate de doi proprietari deosebiţi, dreptul superficiarului asupra construcţiei şi dreptul proprietarului asupra terenului, constituind o derogare de la art. 482 C. civ.

Or, în cauză, reclamanta nu a probat exercitarea unui drept de proprietate valabil constituit asupra construcţiei pentru a fi îndreptăţită a solicita recunoaştere unui drept de superficie asupra terenului.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta Asociaţia P. Bucureşti a declarat recurs, invocând în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea atacată cuprinzând, totodată, şi motive străine de pricină.

În motivare, susţine, în esenţă, că instanţa nu a fost învestită cu o cerere în constatarea rezilierii de drept a contractului de asociere în participaţiune a reclamantei Asociaţia P.

Pârâta reclamantă SC O.D. SA a invocat prin întâmpinare ca apărare, nu ca excepţie, cum greşit a reţinut instanţa de apel, faptul că, în cauză, contractul de asociere în participaţiune ar fi încetat de plin drept din culpa Asociaţiei P., neformulând prin cererea reconvenţională vreun petit sau vreo cerere prin care să fi solicitat constatarea rezilierii de drept a contractului.

Prin urmare, în lipsa unei cereri în sensul constatării rezilierii de drept a contractului din culpa reclamantei, pronunţarea instanţei de apel pe o astfel de cerere, apreciază recurenta, este vădit nelegală.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar admite, că s-ar fi formulat o cerere în sensul celor susţinute de instanţa de apel, iar prima instanţă ar fi soluţionat greşit o astfel de cerere, apelanta SC O.D. SA nu a formulat critici asupra acestui aspect prin apelul declarat.

Prin urmare, neformulând critici pe acest aspect, motivarea primei instanţei pe pretinsa cerere de constatare a rezilierii de drept a contractului, în fapt o apărare a pârâtei, a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând face obiect de judecată în apel.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa a reţinut în mod eronat faptul că SC O.D. SA ar fi formulat critici, prin apelul declarat, asupra modului în care prima instanţă s-a pronunţat pe apărarea sa relativă la rezilierea de drept a contractului din culpa reclamantei.

Tot pe acest aspect, al rezilierii contractului de asociere din sa preciza că contractul de asociere nu a încetat la data invocată de SC O.D. SA şi reţinută de instanţa de apel, respectiv 20 noiembrie 2003, când reclamantei i-a fost comunicată notificarea, ci din contră relaţiile contractuale au continuat. Consideră că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de asociere în participaţiune, reţinând că recurenta nu ar fi achitat cota de participare la profit [art. 22 alin. (1) lit. d) din contract] şi astfel ar fi devenit aplicabil pactul comisoriu de gradul IV prevăzut la art. 22 din contract.

Arată că Asociaţia P. Bucureşti şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, astfel că nu se poate considera contractul rezolvit de plin drept astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Hotărârea recurată, susţine reclamanta, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, dat fiind că prima instanţă nu a reţinut niciodată că reclamanta nu ar fi îndreptăţităla despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa sa, în condiţiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract. Prima instanţă, din contră, primul paragraf, a reţinut că nu poate fi primită apărarea SC O.D. SA privind încetarea de plin drept a convenţiei din culpa reclamantei, apreciind doar că darea în plată nu este suficientă pentru pentru a atrage eficacitatea art. 26 alin. (2) din contract.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, considerentul instanţei de apel este străin de pricină.

De asemenea, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a făcut o greşită aplicare la lege a art. 494 C. civ.

Instanţa a interpretat greşit art. 21 din contractul de asociere în participaţiune din 1 septembrie 1997, care prevede că Asociaţia P. „este şi rămâne proprietara lucrărilor proprii, construcţii, investiţii, amenajări a obiectelor de inventar şi mijloacelor fixe aduse ca aport şi a celor nedecontate la asociere suportând cheltuielile cu amortizare”.

Astfel, tot ceea ce reclamanta a realizat în cadrul asocierii (amenajări, lucrări, investiţii, construcţii) este şi rămâne proprietatea acesteia la încetarea asocierii, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din contract, atâta vreme cât contractul nu a încetat din culpa sa.

Realizarea unei noi construcţii, face parte din categoria investiţiilor asupra cărora părţile au convenit că pot fi făcute, iar art. 7 dădea dreptul reclamantei dar şi obligaţia să realizeze investiţii. Or, dacă asocierea a încetat din culpa cocontractantului său care a dat bunul adus în asociere în plată, aşa cum prevede contractul de asociere, reclamanta rămâne proprietarea acestei investiţii, indiferent dacă a realizat-o în calitate de constructor de bună sau de rea credinţă.

Instanţa de apel a reţinut că în temeiul art. 494 C. civ. proprietarul terenului ar fi optat pentru obligarea constructorului, respectiv a recurentei, la ridicarea lucrărilor, rezervându-şi dreptul de a solicita daune interese.

Arată că Tribunalul Suprem într-o decizie de îndrumare a statuat că nu se poate deduce reaua credinţă numai din simplul fapt că reclamanta a construit ştiind că terenul aparţine altei persoane

Acelaşi Tribunal Suprem a mai reţinut că instanţele sunt obligate să observe, printre altele, dacă proprietarul terenului nu a acceptat efectuarea lucrărilor. Or, de vreme de SC O.D. SA, între momentul finalizării construcţiei şi momentul dării în plată, nu a solicitat în instanţă ridicarea construcţiei finalizată, mai mult decât atât a dat terenul în plată cu clădirea proprietatea reclamantei pe el, înseamnă că a acceptat efectuarea clădirii, rămânând în pasivitate timp de 2 ani după finalizarea lucrării. Prin urmare, prin acceptarea efectuării clădirii SC O.D. SA a invocat accesiunea, dovadă fiind şi faptul că a dat bunul în plată cu clădirea proprietatea reclamantei pe el, iar prin acceptarea clădirii proprietarul terenului trebuie să plătească, contravaloarea materialelor şi preţul muncii, chiar dacă ar fi fost de rea credinţă.

Faptul că SC O.D. SA a acceptat clădirea şi nu ridicarea acesteia rezultă şi din acţiunile acesteia.

În ipoteza în care s-ar admite că respectiva construcţie ridicată fără autorizaţie nu a fost preluată de stat prin convenţia de dare în plată atunci ar fi trebuit să se admită primul capăt de cerere (constatarea dreptului meu de proprietate, în temeiul art. 21 din contract), iar dacă construcţia a fost preluată, atunci cei care au dispus de ea trebuie să ne despăgubească cu contravaloarea ei.

Sub un alt aspect, apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., relativ la posibilitatea/admisibilitatea modificării cererii reconvenţionale în rejudecare, reţinând că precizarea cererii reconvenţionale, în fond după desfiinţare este, în principiu, admisibilă.

S-a susţinut şi s-a demonstrat, susţine recurenta, că atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel că cererea completatoare şi precizatoare formulată de SC O.D. SA în al doilea ciclu procesual este tardivă în raport de prevederile art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ., dispoziţii care prevăd că modificarea acţiunii se poate face până la prima zi de înfăţişare, iar, în speţă, prima zi de înfăţişare a avut loc în primul ciclu procesual.

Consideră că instanţa de apel, reţinând în contra probatoriului administrat, faptul că respectivul contract de asociere în participaţiune ar fi încetat de plin drept în temeiul pactului comisoriu de grad IV menţionat în art. 22 din contract, a interpretat greşit dispoziţiile art. 26 alin. (2) din contract şi a aplicat greşit la speţă dispoziţiile art. 1523 pct. 2 şi art. 1525 alin. (2) C. civ., conform căruia societatea încetează prin pierderea lucrului.

Este de principiu că asocierea în participaţiune este un contract încheiat între două sau mai multe persoane care se obligă, fiecare faţă de cealaltă, să pună în comun aportul lor material şi sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, iar foloasele sau pierderile vor fi împărţite între ele.

Este, de asemenea, de principiu că în ipoteza în care bunul adus în asociere de către oricare dintre asociaţi piere sau se pierde, contractul se desfiinţează în temeiul legii, având în vedere faptul că scopul asocierii în participaţiune nu mai poate fi îndeplinit.

În materie de asociere se aplică cu prioritate dispoziţiile Titlului VIII al C. civ. (despre contractul de societate), modurile după care încetează societatea fiind, în principal, cele reţinute de art. 1523 C.l civ., în speţă fiind aplicabil art. 1523 pct. 2 şi art. 1525 alin. (2) C. civ., conform căruia societatea încetează prin pierderea lucrului.

În speţă, susţine recurenta-reclamantă, contractul de asociere a încetat, în fapt, ca urmare a dării în plată a imobilului obiect al asocierii de către pârâta reclamantă SC O.D. SA. Operaţiunea de dare în plată a fost convenită de către SC O.D. SA cu Ministerul Finanţelor Publice fără ca acest lucru să-i fi fost adus la cunoştinţă reclamantei. Nu este de ignorat pentru aprecierea poziţiei SC O.D. SA faptul că nici Ministerului Finanţelor Publice nu i s-a adus la cunoştinţă existenţa contractului de asociere în privinţa bunului care a făcut obiect de asociere şi a constituit aportul autoarei pârâte-reclamante în contractul de asociere.

Potrivit art. 163 C. proc. fisc., forma în vigoare la data încheierii procesului de dare în plată, prevede că bunurile care au făcut obiectul dării în plată trec în proprietatea publică a statului. Bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, regimul proprietăţii publice fiind reglementat de Legea nr. 213/1998.

Aşa fiind, ca efect al dării în plată şi al trecerii bunului în domeniul public aportul asociatului a încetat a mai exista în patrimoniul asociatului nostru, apreciază că se află în prezenţa motivului de încetare a societăţii prevăzut de art. 1523 pct. 2 C. civ. şi art. 1525 alin. (2) C. civ.

Ca urmare a încetării contractului de asociere din culpa asociatului său, având în vedere că acesta a dispus de bunul adus în asociere împreună cu toate investiţiile, amenajările şi îmbunătăţirile aduse de noi aportului adus, devin aplicabile în speţă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din contractul de asociere, care prevăd că Asociaţia P. va primi de la SC R. SA o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, de la momentul lichidării, a bunurilor şi/sau drepturilor care au constituit aportul Asociaţiei P., precum şi a oricăror bunuri sau drepturi obţinute în orice mod de asociaţie, pe toată durata asocierii, din care se scad amortizările.

Aşa fiind, consideră că este îndreptăţită la plata despăgubirilor constând în îmbunătăţirile aduse bunului adus aport în asociere de către SC R. SA, în temeiul art. 26 alin. (2) din contractul de asociere în participaţiune încheiat.

Intimata-pârâtă SC O.D. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

În speţă, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului instituit de textul de lege menţionat „tantum devolutum, tantum judicatum”, aşa încât, motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident având în vedere că nu poate fi reţinută împrejurarea că instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut, astfel cum pretinde recurenta.

Este de necontestat că instanţele au datoria de a se pronunţa numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., principiul disponibilităţii fiind respectat în cauză, în raport de voinţa reală a reclamantei şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii (în speţă reclamanta a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar al construcţiei „Extindere la baza P.”, să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiei, să se dispună înscrierea dreptului de superficie constituit asupra terenului, în cartea funciară, obligarea pârâtei SC O.D. SA la despăgubiri reprezentând contravaloarea noii construcţii edificate în perioada 1999-2000 „Extindere bază P.” şi, respectiv la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la construcţia veche), faţă de limitele în care aceasta a înţeles să învestească instanţa de fond şi să-şi argumenteze pretenţiile, dar criticile formulate se reţin a fi nefondate.

În cauză, instanţa de apel a verificat, cu respectarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta-reclamantă a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâtă, dar şi de motivele de apel invocate de aceasta, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Instanţa de apel nu pronunţă o soluţie diferită de cea a primei instanţe, doar argumentează logico-juridic hotărârea pronunţată, cu respectarea cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit exigenţelor unei instanţe de control judiciar, neputând fi primite criticile recurentei vizând împrejurarea că instanţa nu a fost învestită „cu o cerere de reziliere a contractului” şi, prin urmare, că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura pricinii în înţelesul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamantei, pârâta a reiterat în apel apărarea sa privitoare la rezilerea contractului din culpa reclamantei şi a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei calificări a pactului comisoriu stipulat în favoarea sa, arătând că învesteşte instanţa de apel cu această verificare.

În cauză, ambele instanţe au reţinut legal împrejurarea că asocierea în participaţiunea a încetat din motive neimputabile pârâtei SC R. SA.

Amplu argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe existenţa în contractul de asociere în participaţiune a unui pact comisoriu de gradul IV, cât şi intervenirea acestuia, clauza stipulată la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract conform căreia: „asocierea stabilită prin prezentul contract, încetează de plin drept, în cazul în care societăţii SC R. SA nu i se plăteşte cota de participare la profit, timp de 6 luni, consecutiv” având valoarea unui pact comisoriu de gradul IV.

În condiţiile în care, reclamanta nu a produs probe din care să rezulte efectuarea de plăţi, în conformitate cu art. 9 din contract (plata cotei minime de asociere anterior anului 2004), este evident că în temeiul pactului comisoriu de cel mai înalt grad, contractul de asociere în participaţiune a fost reziliat la data notificării, respectiv 20 noiembrie 2003, din culpa exclusivă a Asociaţiei P., aspect reţinut în mod corect de către instanţa de apel ca o subliniere a constatării unei situaţii juridice născute deja (rezilierea).

Aşa fiind, susţinerile recurentei vizând o plată ulterioară „încetării de plin drept” nu-şi găsesc justificarea în lipsa dovezii plăţilor efectuate 6 luni consecutiv conform clauzei convenită de părţi.

Reiterând criticile din apel, recurenta suţine, totodată, că ulterior notificării rezilierii de plin drept, la 20 noiembrie 2003, contractul nu a fost desfiinţat, că raporturile juridice dintre părţi au continuat în temeiul aceluiaşi contract care şi-a păstrat valabilitatea.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar (încheierea contractelor de furnizare utilităţi, corespondenţa purtată ulterior fuziunii prin absorbţie etc.) exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei vizând rezilierea contractului din cauze imputabile exclusiv SC O.D. SA, în raport de dispoziţiile art. 1523 alin. (2) C. civ. şi art. 1525 alin. (2) din acelaşi cod potrivit cărora societatea încetează prin pierderea lucrului, dat fiind, că, în opinia recurentei, pârâta a fost în culpă pentru înstrăinarea bunurilor asocierii prin darea în plată a acestora, aceasta întrucât poziţia constantă a SC R. SA a fost în sensul lichidării asocierii convenite şi, eventual a continuării colaborării, însă numai în temeiul unui contract nou.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a contractului de asociere în participaţiune încheiat, nefiind incident nici motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Este de necontestat că prin contractul de asociere din 1 septembrie 1997, Asociaţia P., prin preşedintele Consiliului de Administraţie şi SC R. SA, prin director general au convenit asocierea în scopul amenajării şi exploatării bazei materiale, identificate în Anexa I a contractului.

În anul 2004, SC R. SA a fuzionat cu acţionarul unic SC O.D. SA care s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile SC R. SA.

Potrivit art. 26 din contractul încheiat, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional din 2 septembrie 1997, Asociaţia P. era îndreptăţită a primi o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, din momentul lichidării numai în cazul încetării contractului de asociere conform art. 22 alin. (1) lit. a), prin acordul părţilor sau din motive imputabile SC R. SA.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, este de subliniat că, ambele instanţe au reţinut în mod corect împrejurarea că reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri, în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa sa, în condiţiile art. 22 alin. (1) lit. d).

Prin art. 4 alin. (1) lit. a) din contractul de asociere în participaţiune, coroborat cu Anexa 2 la contract părţile au prevăzut natura construcţiilor ce urmau a fi executate de către Asociaţia P. rezultând cu claritate că acestea priveau exclusiv construcţiile existente pe teren la data constituiri asocierii.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar raportat la art. 6 şi art. 7 din contractul încheiat, pentru realizarea de dotări şi investiţii altele decât cele prevăzute prin Anexa 1 şi 2 la contract, era necesară parcurgerea unei procedurii speciale de aprobare, respectiv decizia Consiliului de Asociere conform art. 15 pct. 1 din contract, decizie a cărei adoptare nu a fost dovedită.

De asemenea, în raport de clauzele contractuale şi probele administrate în cauză, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a dat o corectă eficienţă prevederilor art. 492 C. civ. şi art. 494 C. civ. cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea calităţii de constructor de bună credinţă a reclamantei şi a dreptului de proprietate al acesteia asupra clădirii, respectiv a acordării de despăgubiri constând în contravaloarea actualizată a construcţiei.

Art. 492 şi art. 494 C. civ. reglementează accesiunea imobiliară artificială, una dintre ipoteze fiind aceea în care construcţia este ridicată de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.

De principiu, proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul construcţiei, cu obligaţia dezdăunării constructorului, când acesta este de bună credinţă.

Buna credinţă, conform art. 494 C. civ. presupune ridicarea construcţiei de către un posesor al terenului, ce nu cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, ceea ce nu este cazul în speţă, sau în temeiul unei convenţii, cu voia proprietarului.

În mod greşit, recurenta reclamă o interpretare greşită a prevederilor art. 21 din contractul de asociere în participaţiune, potrivit cărora toate aporturile aduse sunt proprietatea sa.

Nicio clauză contractuală nu legitimă reclamanta să edifice o construcţie nouă pe un teren care nu-i aparţine, fără acordul pârâtei-proprietar, iar, în cauză, SC R. SA, în mod explicit şi constant, a notificat reclamantei dezacordul său cu privire la ridicarea construcţiei în discuţie, solicitând sistarea lucrărilor, în cursul realizării acestora 1999-2000 şi, ulterior, ridicarea celor deja efectuate, în caz contrar urmând a solicita desfiinţarea acestora şi daune, pe cale judecătorească, în acest sens fiind adresele din 23 noiembrie 1999, din 12 iunie 2002, din 18 iunie 2002.

În mod corect au fost înlăturate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la exprimarea de către SC R. SA prin adresa din 24 februarie 2004 a opţiunii cumpărării la valoarea actuală a materialelor şi manoperei a bunurilor aduse ca aport la asociere de către Asociaţia P., întrucât oferta viza bunurile aduse în asociere cu respectarea art. 4 alin. (1), precum şi a celorlalte clauze din contract, iar nu asupra construcţiei realizate cu încălcarea contractului şi a dreptului de proprietate al SC R. SA.

Împrejurarea că proprietarul are dreptul de a opta între a păstra construcţia şi a obliga pe constructorul de rea credinţă să o ridice, dar nu exercită acest drept, dar nici nu o tulbură pe reclamantă, nu o transformă pe reclamantă într-un consrtuctor de bună credinţă.

Reclamanta nu îndeplineşte condiţiile constructorului de bună credinţă iar, în calitate de constructor de rea credinţă, nu este îndreptăţită la despăgubiri, întrucât proprietarul terenului, la data ridicării construcţiei a comunicat explicit dezacordul şi ulterior a solicitat ridicarea construcţiei.

În ceea ce priveşte noul proprietar al terenului Statul Român, acesta nu a fost acţionat în judecată pentru despăgubiri nici prin Ministerul Finanţelor Publice nici prin Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în administrarea căruia se află.

Aşa fiind, este legală şi soluţia de respingere a capătul de cerere, formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC O.D. SA având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei Extindere bază P., cât şi capătul subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC O.D. SA având ca obiect despăgubiri.

Dat fiind raportul accesoriu al cererilor privind dreptul de superficie şi de înscriere al acestuia în cartea funciară, faţă de cea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei, în mod corect s-a apreciat soluţia de respingere acestora.

De asemenea, este ştiut că dreptul de superficie, drept real, implică suprapunerea a două drepturi de proprietate, exercitate de doi proprietari deosebiţi, dreptul superficiarului asupra construcţiei şi dreptul proprietarului asupra terenului, constituind o derogare de la art. 482 C. civ.

Or, în cauză, reclamanta nu a probat exercitarea unui drept de proprietate valabil constituit asupra construcţiei pentru a fi îndreptăţită a solicita recunoaştere unui drept de superficie asupra terenului, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de apel.

Distinct de cele reţinute, este de amintit că prin hotărârea C.E.D.O. din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade c. României, prin care jurisprudenţei tribunalelor interne, i-a fost recunoscută valoare de lege în sens material, prin raportare la hotărârile C.E.D.O. Sunday Times, Dudgeon şi Chappell c UK, dată fiind reglementarea ambiguă şi a faptului ca dreptul de superficie decurge din interpretarea unor dispoziţii ale Codului civil prin care dreptul de superficie nu este reglementat expres, simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia nu poate conduce la constituirea unui drept de superficie in lipsa unei dispoziţii legale, a prescripţiei achizitive sau a unei convenţii.

Nu în ultimul rând, sunt nefondate criticile vizând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., întrucât cererea precizatoare a fost formulată la prima zi de înfăţişare care a coincis cu primul termen de judecată acordat prin repartizare aleatorie.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asociaţia P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 420/2012 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Asociaţia P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 420/2012 din 5 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3770/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3770/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3743/2014. Civil. Constatare nulitate act. Recurs