ICCJ. Decizia nr. 2755/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2755/2014

Dosar nr. 31491/3/2010

Şedinţa publică din 16 octombrie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 29 iunie 2010, sub nr. 31491/3/2010, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000.000 euro, reprezentând daune produse prin pronunțarea cu rea-credință şi gravă neglijenţă a Deciziei penale nr. 2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009.

Pe parcursul procesului, reclamanta a depus o precizare de acţiune, în cuprinsul căreia a explicitat îndeplinirea, în opinia sa, a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 1915 din 01 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta V.R.S.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin sentința penală nr. 65/16 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 551/2/2009 (fost nr. 150/2009), a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de petenta V.R.S., prin care solicitase revizuirea sentinței penale nr. 669 din 06 iulie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a, împotriva soțului său, V.D.I., decedat, pentru crimă de uneltire, prevăzută de art. 209 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 2504 din 30 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 551/2/2009, a fost respins recursul declarat de V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 65 din 16 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Prin sentința penală nr. 156 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 65 din 16 martie 2009 pronunțată de aceeaşi instanţă, cerere formulată de V.R.S.

Prin Decizia nr. 4173 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 11047/2/2011, a fost respins recursul declarat de V.R.S. împotriva sentinței penale nr. 156 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenţie, dar şi pentru cel produs din culpa sa.

Astfel, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite elementele esenţiale ale acesteia: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi prejudiciu, vinovăţia.

Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească, deci, sarcina probei revine reclamantului.

În continuare, Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispoziţiilor C. civ.

Totodată, a reţinut că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului şi repararea prejudiciului. Art. 94 din această lege stabileşte felurile răspunderii magistraţilor: ”Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.”

Răspunderea statului, fără nicio distincţie între procesele penale şi alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”.

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincţie legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004: „(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi în art. 94 alin. (4) din aceeaşi lege, pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale: „(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecaţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.”

Alin. (5) şi (6) din art. 94 din aceeaşi lege întregesc tabloul: „(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”

Instanţa a reţinut că Legea nr. 303/2004 şi Constituţia stabilesc condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituţii diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare şi răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, aşa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. proc. pen.

Astfel, art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Art. 505 alin. (1)-(4) din acelaşi cod reglementează felul şi întinderea reparaţiei. Art. 506 alin. (1)-(4) reglementează acţiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana „îndreptăţită”. Art. 507 C. proc. pen. reglementează acţiunea în regres.

Potrivit art. 504 C. proc. pen.: „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”.

Reglementarea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. a fost modificată prin Legea nr. 281/2003, fiind reţinută de codul de procedură penală şi în prezent, în această formă.

Prevederile art. 504 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci şi efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situaţii juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situaţii juridice şi nici efectelor care au fost realizate.

Astfel, art. 504 C. proc. pen. nu mai restricţionează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârşit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506 C. proc. pen., care arată că, pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P.

Potrivit art. 505 C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că, în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ”săvârşite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.

Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noţiune a termenului de „eroare judiciară”. Dacă în C. proc. pen. sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipseşte orice reglementare de acest fel.

În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiţionează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de paşi şi să îndeplinească o serie de condiţii:

- să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă şi irevocabilă de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

- fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţiei specifice de magistrat, săvârşită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

- să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;

- să fie pornită acţiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului.

Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004).

Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă şi depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârşită în cursul judecaţii procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară şi că dreptul la acţiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.

Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta V.R.S., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a r espins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 modificată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

În privinţa magistraţilor instrumentatori ai cauzelor în care apelanta a fost parte, aceasta nu a realizat dovada împrejurării că magistraţii au acţionat cu rea-voinţă sau din gravă neglijenţă, nedepunând nicio hotărâre care să ateste împrejurări imputabile lor; ca atare, cererea sa este neîntemeiată, aprecierea Tribunalului, în acest sens, fiind corectă.

Faptul că reclamanta a formulat sesizare la C.S.M. sau plângere penală împotriva magistraţilor respectivi nu este suficient, potrivit textului de lege evocat, pentru a fi configurată fapta ilicită constând în realizarea unei erori judiciare.

Chiar dacă s-ar aprecia că sintagma procese penale, vizată de textul evocat, înglobează şi alte cauze decât cele care privesc stabilirea concretă a răspunderii penale a unei persoane pentru o infracţiune concretă, precum ar fi, inter alia, cererile de revizuire a unei hotărâri penale, nici în această situaţie, cererea apelantei nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei”.

Având în vedere că apelanta nu a realizat incidenţa niciunuia dintre cazurile ilustrate, care dau dreptul la repararea pagubei în procesele penale, neprezentând niciun act procedural cuprinzând cerinţa procesuală enunţată, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Împrejurarea că apelantei i s-a admis, în parte, cererea întemeiată pe Legea nr. 221/2009, constatându-se caracterul politic al condamnării soţului său, nu vizează activitatea judiciară realizată în cauzele de revizuire faţă de care se solicită angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.R.S., criticând-o pentru următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Instanţa de apel face referire la dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 modificată, menţionând necesitatea îndeplinirii unor obligaţii de către reclamantă, pentru cazul în care prejudiciul este cauzat de o eroare judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale.

Or, astfel după cum recurenta a arătat în cererea de chemare în judecată şi a probat, în speţă, este vorba despre o eroare judiciară săvârşită într-un proces penal.

Nepunându-se problema săvărşirii erorilor judiciare într-un proces civil, nu era necesară o hotărâre care să ateste reaua-voinţă sau grava neglijenţă a magistraţilor, împrejurare pe care instanţele anterioare au ignorat-o.

În concluzie, decizia cuprinde o motivare contradictorie, străină de natura pricinii, instanţa refuzând, practic, să judece litigiul cu care a fost învestită.

În acelaşi fel procedează şi atunci când face referire la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care nu este incident în cauză.

2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Deşi acţiunea vizează răspunderea civilă delictuală determinată de erori de judecată săvârşite într-un dosar penal, instanţa de apel, confirmând greşeala instanţei de fond, se pronunţă pentru cazul în care s-ar pune problema erorilor de judecată săvârşite într-un dosar civil, interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecăţii.

De asemenea, cu toate că, în speţă, nu este incidentă situaţia guvernată de art. 504 C. proc. pen., după cum a arătat şi reclamanta, în cererea de apel, şi s-a reţinut inclusiv de către instanţe, Curtea se pronunţă asupra unei ipoteze care nu se regăseşte în cauză, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile C. proc. civ. privind judecarea apelului, deşi trebuia să verifice „în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Or, Curtea citează texte de lege şi nu verifică nimic pentru a stabili situaţia din prezenta cauză.

În prezentul recurs sunt incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (5), instanţa de apel neintrând în cercetarea fondului.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Intimatul pârât nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citat în acest sens.

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a pct. 7 din acelaşi cod, întrucât, deşi partea invocă, în drept, motivul de modificare referitor la modalitatea de motivare a deciziei, în realitate, o critică sub aspectul încălcării dispoziţiilor legale în materie, în raport de natura procesului în care s-a pronunţat hotărârea pretins producătoare de prejudiciu.

Astfel, recurenta nu susţine că anumite considerente ale hotărârii sunt contradictorii unele faţă de altele sau contravin soluţiei pronunţate în dispozitiv şi nici nu arată care sunt motivele străine de natura pricinii, pentru a fi în prezenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de aceasta doar în mod formal.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei, deşi corecte nu sunt în măsură să conducă la modificarea deciziei atacate.

Într-adevăr, în raport de decizia faţă de care s-a invocat de către reclamantă eroarea judiciară, respectiv Decizia penală nr. 2504 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, procesul nu poate fi calificat decât ca fiind penal, indiferent de împrejurarea că această decizie a vizat soluţionarea recursului exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate în urma judecării unei cereri de revizuire, formulată de aceeaşi parte.

Ca atare, considerentul Curţii de Apel, în sensul că sunt incidente, în speţă, dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor este greşit. Textul de lege menţionat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiţionată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speţă, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunţat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greşită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunţat decizia în raport de care s-a formulat acţiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident şi, astfel, a pretins în mod greşit reclamantei să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluţionat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire.

Deşi corecte susţinerile reclamantei sub acest aspect, nu sunt în măsură să determine modificarea deciziei recurate în prezentul dosar, întrucât decizia Curţii de Apel cuprinde şi o motivare alternativă, în care instanţa a apreciat temeinicia acţiunii şi dacă s-ar considera că procesul în care s-a pronunţat Decizia nr. 2504/2009 este penal. Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, într-un asemenea caz, sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., concluzând că acţiunea pendinte este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de acest text de lege, care să-i confere dreptul la repararea prejudiciului creat în urma procesului penal.

Argumentele Curţii au fost combătute de recurentă, inclusiv în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, doar sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., nu şi sub cel al ipotezelor din text pe care instanţa de apel le-a avut în vedere, partea nemenţionând că s-ar afla într-un astfel de caz.

În limitele motivului de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a verificat pretenţiile reclamantei în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Pornind de la dispoziţiile constituţionale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare „în condiţiile legii” (art. 52 alin. (3)) şi de la natura penală a litigiului în care s-a pronunţat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora „cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.”

Or, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen., incidente, în consecinţă şi în speţa de faţă.

Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

2. Susţinerile din cadrul prezentului motiv nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât partea nu invocă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, convenţie sau act juridic unilateral, privit ca „negotium”, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ci stabilirea greşită a naturii procesului în care s-a pronunţat hotărârea prejudiciabilă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. Ca atare, aceste critici vizează motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au fost analizate în cadrul motivului precedent al căii de atac, neputând fi primite pentru argumentele deja arătate.

3. Criticile subsumate acestui motiv de recurs vor fi verificate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 9, întrucât partea invocă încălcarea art. 295 din Cod, sub aspectul motivării deciziei doar în drept, nu şi în fapt, ca urmare a neanalizării, în limitele motivelor de apel, a condiţiilor răspunderii civile delictuale de drept comun.

Motivul de recurs nu poate fi primit.

Faţă de argumentele instanţei de apel, privind incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi neîncadrarea reclamantei în niciunul dintre cazurile în care poate fi atrasă răspunderea statului pentru prejudicii cauzate ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept, în mod corect Curtea nu a mai procedat la verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale de drept comun (existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei), indiferent de motivele de apel formulate de reclamantă.

Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legea specială derogă de la cea generală”. Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a verificat în speţă, ulterior stabilirii incidenţei dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menţionat, iar nu condiţiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, faţă de concluzia referitoare la inexistenţa, în speţă, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului prejudiciu, motiv pentru care, în realitate, reclamanta a contestat decizia Curţii de Apel.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., nici aceste susţineri nu pot fi primite.

Textul de lege enunţat nu vizează un motiv de recurs distinct faţă de cele enumerate în art. 304 C. proc. civ., ci soluţia ce se pronunţă de instanţa de recurs în cazul admiterii căii de atac pentru unul dintre motivele de nelegalitate reglementate în art. 304, atunci când, printre altele, instanţa a cărei hotărâre este recurată nu a intrat în cercetarea fondului.

Nu este cazul aplicării acestui text de lege în speţă, întrucât, faţă de argumentele expuse în precedent, niciunul dintre motivele de recurs nu este întemeiat, urmând ca recursul să fie respins.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2737/2014. Civil. Acţiune în revendicare....		ICCJ. Decizia nr. 2770/2014. Civil. Marcă. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2755/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2755/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs