ICCJ. Decizia nr. 455/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 455/2014
Dosar nr. 15306/3/2008
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15306/3/2008, reclamanţii S.I. şi S.E. au solicitat, în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995, art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. art. 51 din Legea nr. 10/2001, art. 1084, 1341, 1344, 1337 şi urm. C. civ., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 271 . 045.248 ROL, respectiv 27.104 RON, reprezentând preţul care a fost achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, la valoarea actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective, valoare ce va depăşi suma de 500.000 RON; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilului, îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate, spor a cărui valoare urmează a fi stabilit, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza de specialitate; obligarea pârâţilor Ia plata sumei calculate prin diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului sus-menţionat, la momentul evicţiunii, şi suma totală ce se va dispune a fi restituită în baza capetelor 1 şi 2 din prezenta cerere de chemare în judecată; instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamanţilor, până la data plăţii efective a sumei ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor totalizate din petitele acţiunii, actualizate până la zi.
La data de 10 septembrie 2008, reclamanţii au formulat cerere de întregire a acţiunii, prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru a fi obligat, alături de ceilalţi pârâţi, atât la plata preţului actualizat cu indicele de inflaţie, a sumei de 271.045.248 ROL, cât şi la plata diferenţei dintre această sumă actualizată şi valoarea reală de piaţă a imobilului în litigiu.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1084 şi urm., art. 1341-1344, art. 1337 C. civ.
Prin sentinţa nr. 1609 din 12 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Adrninistraţia Fondului Imobiliar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca neîntemeiată, privind capetele de cerere privind plata sporului de valoare şi cele întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. şi ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă referitor la restul pretenţiilor; a admis în parte acţiunea completată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pe care I-a obligat la plata, către reclamanţi, a sumei de 36.860,77 RON, preţ actualizat; a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă şi preţul actualizat formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, tribunalul a constatat că acesta a acţionat în calitate de mandatar al vânzătorului şi nu în nume propriu, astfel că, faţă de temeiurile de drept invocate, nu i se poale reţine vreo obligaţie de plată, iar în ce priveşte instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului în favoarea reclamanţilor până la realizarea pretenţiilor din petitul acţiunii, o astfel de cerere poate fi formulată în contradictoriu doar cu proprietarul imobilului în discuţie.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe evicţiune, calitate procesuală pasivă revine vânzătorului, căpătul de cerere ce se referă la instituirea unui drept de retenţie poate fi formulată în contradictoriu doar cu proprietarul imobilului în discuţie, iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială care revine, după caz, Ministerului Finanţelor Publice sau unităţii deţinătoare.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata sporului de valoare şi cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., tribunalul a constatat că se impune respingerea, ca nefondată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, întrucât acesta a avut calitatea de vânzător în temeiul Legii nr. 112/1995, iar la momentul formulării acţiunii art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevedea că obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, revine stalului sau unităţii deţinătoare (reclamanţii şi-au exprimat opţiunea de a solicita plata de la pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General).
Referitor la celelalte cereri formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, tribunalul a constatat că pentru capătul de cerere ce se referă la instituirea unui drept de retenţie calitate procesuală pasivă nu poate avea decât proprietarul imobilului în discuţie, faţă de care s-a stabilit o obligaţie de plată importantă în legătură cu imobilul (în cauza de faţă imobilul face obiectul unei cereri de restituire), iar pentru celelalte cereri Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială care revine Ministerul Finanţelor Publice potrivit cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care pârâtul nu are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 2003 prin care reclamanţii au cumpărat de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar locuinţa situată în Bucureşti, sector 4, în baza Legii nr. 112/1995.
În contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că pentru a opera răspunderea pentru evicţiune este necesarăexistenţa valabilă a contractului de vânzare-cumpărare. Atunci când intervine nulitatea unui contract devine incidentă instituţia repunerii în situaţia anterioară, respectiv restituirea preţului. Pe de altă parte, se impune ca reclamanţii, în calitate de cumpărători, să fi fost de bună credinţă la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la plata sporului de valoare, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada susţinerilor lor în acord cu art. 1169 C. civ., având în vedere că nu au mai dorit efectuarea unei expertize de specialitate, deşi fusese încuviinţată o astfel de probă, iar celelalte probe administrate nu sunt de natură a da posibilitatea instanţei să determine acest spor în situaţia în care ar exista.
În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (2) raportat la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că este întemeiată, faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, de temeiurile de drept aplicabile şi de concluziile raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi întemeiată pe dispoziţiile art. 501 raportat la art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că pentru ca dobânditorii unui imobil în temeiul Legii nr. 112/1995 să beneficieze de valoarea de piaţă sunt necesare a fi îndeplinite două condiţii, şi anume ca hotărârea de desfiinţare a titlului de proprietate să fie irevocabilă şi a doua ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, tribunalul a constatat neîndeplinirea cumulativă a celor două condiţii mai sus menţionate, astfel că prin raportare la art. 501 din Legea nr. 10/2001 a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata diferenţei dintre preţui actualizat şi valoarea reală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe cale de consecinţă, şi cererea de chemare în garanţie formulată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, cât şi reclamanţii S.I. şi S.E.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat, în esenţă, următoarele critici:
I. În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, acesta nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, act faţă de care este un terţ, într-o astfel de acţiune, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritonală vânzătoare, în speţă, Municipiul Bucureşti, prin mandatar Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice.
II. În mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul a fost desfiinţat cu reţinerea, în cazul cumpărătoarei, a relei credinţe. Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa instituţiei Ministerul Finanţelor Publice.
III. În mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile Băncii Comerciale Române SA, după caz.” Din textul de lege menţionat mai sus reiese clar că acest comision de 1% a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar .
Ministerul Finanţelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât acest pârât nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neputând fi obligat şi la restituirea acestuia.
Reclamanţii S.I. şi S.E. au arătat că, deşi instanţa de judecată a apreciat ca fiind admisibil capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat cu valoarea indicelui de inflaţie, în momentul analizei petitului privind restituirea preţului la valoarea de circulaţie a imobilului, a considerat că nu mai sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 923/2010, art. 501, (modificările aduse Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001). Astfel, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a considerat drept împrejurare care înlătură aplicarea dispoziţiilor legale a art. 501 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor pe motivul relei credinţe la încheierea acestuia, sens în care s-au încălcat principiile unui proces echitabil, din moment ce instanţa de fond nu a administrat probe care să justifice şi petitul privind valoarea de circulaţie a imobilului indiferent care ar fi fost rezultatul deliberării.
În lipsa unei hotărâri care să constate „încălcarea Legii nr. 112/1995”, sunt aplicabile dispoziţiile privind dreptul la despăgubiri stabilit prin modificările art. 50 aduse prin H.G. nr. 923/2010.
Prin decizia nr. 85/A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice susţine că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care invocă principiul forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare între părţi şi regulile de drept comun referitoare la evicţiune la contractul de vânzare-cumpărare, dispoziţii legale speciale, cuprinse în Legea nr. 10/2001, îi stabilesc calitatea procesuală pasivă în litigiile ce au ca obiect restituirea preţului actualizat către chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 s-au desfiinţat (anulat în speţă). De asemenea, aceleaşi dispoziţii stabilesc restituirea acestui preţ actualizat indiferent de comisionul Administraţiei Fondului Imobiliar încasat pentru realizarea operaţiunii de vânzare.
Instanţa de apel a mai reţinut că în mod legal tribunalul a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile acordării valorii de piaţă a imobilului de către Ministerul Finanţelor Publice, raportat la cele stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006 a aceleiaşi instanţe.
Dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu sunt incidente situaţiei de fapt reţinute în cauză cu privire la contractul anulat al reclamanţilor a cărui încheiere cu nerespectarca prevederilor Legii nr. 112/1996 a fost relevată prin sentinţa mai sus menţionată, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că aceştia nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând critici identice cu cele deduse judecăţii în calea de atac a apelului şi cărora le-au subsumat aceleaşi argumente dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurenţii au reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect plata către chiriaşii deposedaţi de imobilele achiziţionate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foştilor proprietari, a preţului de piaţă al apartamentelor respective şi de modalitatea în care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român în contradictoriu cu chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.
Astfel, recurenţii-pârâţi nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reiau ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinţei pronunţată de prima instanţă, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin hotărârea instanţei de apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii-pârâţi au nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate, obligând, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pe recurenţii-pârâţi la plata, către intimatul reclamant S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (ambele reprezentate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti), împotriva deciziei nr. 85/A din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata, către intimatul reclamant S.I., a sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 449/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 456/2014. Civil → |
|---|
