ICCJ. Decizia nr. 456/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 456/2014

Dosar nr. 304/43/2010*

Şedinţa publică din 12 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. 2085 din 21 mai 2002, reclamanţii S.A. şi S.F.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc, Prefectura Judeţului Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului intravilan, casă de locuit, situată în municipiul Odorheiu Secuiesc, cu teren aferent în suprafaţă de 1.388 m.p., radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român şi întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului descris în favoarea reclamanţilor, iar, în subsidiar, să se stabilească măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite, ce se vor determina pe bază de raport de expertiză, pentru cazul imposibilităţii asigurării restituirii în natură.

Prin precizarea formulată în cursul procesului, reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA şi SC I. SA prin care imobilul în litigiu a fost constituit aport în natură de către SC C. Harghita SA în patrimoniul SC I. SA, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, încheiate între Fondul Proprietăţii de Stat şi Asociaţia P.C. Harghita, Miercurea Ciuc.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul notificat a constituit proprietatea comună a antecesorilor lor, numiţii S.F., decedat la data de 04 ianuarie 1994, şi S.M., decedată la data de 17 octombrie 2001, fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Deşi au notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 pe pârâţi, solicitând restituirea imobilului, niciunul dintre aceştia nu a răspuns la notificare.

Reclamanţii au mai precizat că au încercat pe diverse căi redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, fie în 1994, introducând o acţiune în revendicare ce a fost admisă în primă instanţă (prin sentinţa civilă nr. 1866 din 16 decembrie 1994 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc), dar care a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 440/R/1998 a Curţii de Apel Târgu Mureş, fie pe calea Legii nr. 112/1995, în baza căreia a fost emisă decizia nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a Comisiei judeţene Miercurea Ciuc de aplicare a acestei legi, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, s-a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 1.388 m.p., şi a fost obligată Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului să emită decizie sau dispoziţie motivată care să cuprindă măsura reparatorie prin echivalent pentru acest imobil, evaluat la 2.589.301.000 ROL, conform expertizei M.L. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea reclamanţilor îndreptată împotriva pârâţilor Primăria Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc şi SC I. SA, fiind obligată pârâta Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 11.248.300 ROL.

Pronunţându-se în acest sens, prima instanţă a avut în vedere că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor, de la care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind una cu titlu valabil, în sensul H.G. nr. 498/2003, pct. 2.1, întrucât reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei condiţii de aplicare a acestui act normativ.

Faţă de această împrejurare, s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, actual, imobilul se află evidenţiat în patrimoniul SC I. SA, caz în care măsurile reparatorii se pot stabili doar în echivalent, putând consta în bunuri ori servicii, acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital ori titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, nu însă şi echivalentul bănesc al imobilului, după cum s-a solicitat în subsidiar de către reclamanţi.

Întrucât din documentele depuse la dosar a rezultat indubitabil că atât SC I. SA, cât şi SC C. Harghita SA s-au privatizat, s-a apreciat că are calitate de entitate învestită legal cu soluţionarea notificării Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, apreciindu-se ca neîntemeiată acţiunea introdusă împotriva celorlalţi pârâţi.

Apelul declarat de reclamanţi şi pârâta Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 153/A din 30 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, reţinându-se că soluţia adoptată în cauză este conformă legii deoarece societăţile comerciale chemate în judecată au capital privat, astfel că nu este întrunită condiţia cerută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură fiind posibilă în acord cu acest text numai atunci când statul este acţionar majoritar ori deţinătorul unei cote de acţiuni echivalente cu valoarea imobilului solicitat.

Cum preluarea imobilului a fost una cu titlu valabil, în cauză devin incidente prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului fiind obligată la emiterea dispoziţiei pentru acordarea măsurilor reparatorii către reclamanţi, aceasta întrucât, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, reclamanţii au dovedit dreptul de proprietate al antecesorilor săi cu copia cărţii funciare, iar calitatea lor de succesori, cu actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosar.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 3270 din 29 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării acesteia, dar şi a sentinţei nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pronunţând această decizie, instanţa de recurs a avut în vedere, în primul rând, aspectul că instanţele de fond au dezlegat greşit problema prealabilă legată de calificarea titlului de preluare a imobilului de către stat. Făcând aplicare dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi trimiţând la dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948 şi la cele ale art. 480-481 C. civ., s-a apreciat că Decretul 92/1950 nu poate fi considerat un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietăţii imobilului, astfel că, în mod contrar celor reţinute de instanţele de fond, s-a considerat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea tuturor acestor dispoziţii legale, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare. Titlul statului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanţă că autorul reclamanţilor avea în proprietate un număr de 19 apartamente, întrucât Constituţia în vigoare la acea dată proteguia şi garanta proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire, indiferent de întinderea ei.

Observând susţinerile reclamanţilor din petiţiile depuse în dosarul primei instanţe la datele de 02 octombrie 2002 şi 05 februarie 2003, dar şi apărările formulate în cauză de cele două societăţi comerciale pârâte, instanţa de recurs a constatat că instanţele de fond nu au analizat şi nu s-au pronunţat asupra legalităţii modului în care pârâtele au încheiat actele de privatizare cu referire la nemişcătorul revendicat şi nici dacă au fost de rea credinţă, în sensul că societăţile ar fi cunoscut încă din 1994 situaţia tabulară a bunului şi faptul că statul era doar un proprietar aparent ori faptul că reclamanţii invocau, mai înainte de privatizare, o pretenţie legitimă de proprietate asupra bunului.

S-a reţinut că instanţele au refuzat analizarea condiţiilor şi modalităţilor în care societăţile pârâte au devenit proprietarele bunului pentru argumentul greşit că obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societăţii, ci dreptul de proprietate incorporală asupra unei părţi din capitalul social deţinut de stat. Soluţia este greşită întrucât art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu conţine o asemenea distincţie, iar societăţile pârâte invocă o pretenţie de proprietate asupra bunului în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni.

În urma rejudecării cauzei, Tribunalul Harghita a pronunţat sentinţa civilă nr. 266 din 12 februarie 2008 prin care a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului vizând prescripţia dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA şi lipsa de interes a reclamanţilor, a admis în parte acţiunea, a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 1.388 m.p., imobil evidenţiat în patrimoniul SC I. SA, şi a fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca, în temeiul art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, să emită decizie motivată cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil, evaluat la 258.930,10 RON, conform expertizei M.L. A fost respins capătul de cerere vizând restituirea în natură şi, de asemenea, au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA şi SC I. SA, şi a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999, încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi Asociaţia P.C. Harghita Miercurea Ciuc. A mai fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA şi SC I. SA, fiind obligată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor, în cuantum de 1.124,83 RON.

Prima instanţa a avut în vedere, în pronunţarea acestei sentinţe, faptul că după naţionalizare şi până în anul 1978, imobilul litigios s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care l-a transmis în administrarea Judeţului Harghita - prin Comitetul Executiv al Consiliului Popular, în baza Ordinului nr. 1473 din 30 octombrie 1978. Acesta din urmă l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita (predecesoarea SC C. Harghita SA) prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979.

SC C. Harghita SA s-a înfiinţat în urma reorganizării ca societate comercială, în baza Legii 15/1990, iar în baza art. 20 a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv asupra celor ce formează obiectul litigiului. SC C. Harghtia SA a constituit ca aport la înfiinţarea SC I. SA chiar bunul imobil solicitat la restituire, în temeiul procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993. În anul 1999, ambele societăţi pârâte au fost privatizate integral.

Excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în invocarea nulităţii absolute a acestui proces-verbal şi a contractelor de privatizare a societăţilor este neîntemeiată deoarece, conform art. 2 din Decretul 167/1958, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Din aceeaşi împrejurare, s-a apreciat că acţiunea este una imprescriptibilă.

Capetele de cerere în cauză au fost însă apreciate ca neîntemeiate deoarece actele atacate au fost încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale, cu referire specială la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999, reţinându-se că reclamanţii nu au invocat nici un motiv întemeiat pentru care să se poată reţine nulitatea sa absolută.

S-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul vizat de reclamanţi se află evidenţiat în patrimoniul unei societăţi privatizate, aceştia având dreptul, ca persoane îndreptăţite, la despăgubiri în condiţiile legii speciale, corespunzător valorii de piaţă a imobilului solicitat.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 65/A din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pe care a desfiinţat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

De această dată, instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a făcut o cercetare a pricinii, nesocotind îndrumările din decizia de casare a instanţei de recurs nr. 3270/2006, prin care s-a stabilit obligaţia instanţelor de fond de a cerceta condiţiile şi modalităţile în care societăţile pârâte au devenit proprietare ale imobilului revendicat, dacă acestea au fost de bună credinţă, având în vedere demersurile efectuate de reclamanţi încă din anul 1994 şi pretenţia de proprietate pe care o afirmau. S-a avut în vedere, aşadar, nesocotirea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., inclusiv întrucât în mod culpabil prima instanţă, în rejudecare, a omis să se pronunţe şi asupra legalităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 13 iulie 2000, cu toate că şi acesta fusese contestat prin acţiunea reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. Harghita SA, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 9005 din 05 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei la Curtea de Apel Târgu Mureş, reţinându-se că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicare în cauză dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. faţă de motivele imputabile reţinute, prin modul în care a efectuat judecat de fond, prima instanţă nesituându-se nici ipoteza în care a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nici în aceea în care judecata a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Rejudecând pricina în apel, Curtea de Apel Târgu Mureş a pronunţat decizia civilă nr. 23/A din 02 februarie 2011 prin care a admis apelurile declarate de reclamanţi şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinţei civile nr. 266 din 12 februarie 2008 a Tribunalului Harghita, a anulat în tot sentinţa atacată şi, rejudecând în fond, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel în soluţionarea petitelor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 şi a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, a disjuns judecata acestora şi le-a trimis spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Harghita, secţia comercială, iar în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata acţiunii reclamanţilor, în privinţa restului capetelor de cerere, până la soluţionarea irevocabilă a petitelor de cerere disjunse.

Soluţia adoptată a avut la bază excepţia necompetenţei materiale a instanţei civile în soluţionarea capetelor de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a actelor de privatizare a celor două societăţi pârâte şi a actului de constituire a unui bun imobil ca aport la înfiinţarea unei societăţi comerciale, excepţie ce a fost invocată din oficiu de către instanţa de apel în considerarea naturii actelor a căror legalitate este contestată şi a calităţii părţilor, dar şi a faptului că pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciind că restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanţi nu este posibilă câtă vreme, pe cale de judecată nu sunt desfiinţate actele juridice contestate, Curtea de Apel a dispus suspendarea judecării restului cererii reclamanţilor până la soluţionarea irevocabilă a capetelor de cerere disjunse, de către instanţele comerciale.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către reclamanţi şi de către pârâta SC C.I. SA (fostă SC C. Harghita SA) au fost admise prin decizia civilă nr. 1335 din 24 februarie 2012 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Referindu-se la plenitudinea de jurisdicţie a instanţei învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care se referă la competenţa acestei instanţe de a hotărî inclusiv asupra nulităţii actelor de înstrăinare a imobilului notificat şi care este dată şi de decizia nr 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Jutiţie, instanţa de recurs a stabilit că instanţa astfel învestită trebuie să judece nu numai anularea dispoziţiei emisă în soluţionarea notificării sau refuzul de soluţionare a notificării, ci şi toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că acţiunile în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare sunt obligatorii numai în situaţia în care obiectul actului juridic l-a constituit bunul imobil litigios, nu şi atunci când obiectul vânzării l-a reprezentat o parte sau tot din acţiunile pe care statul le-a deţinut la unitatea învestită cu soluţionarea notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată în raport de prevederile art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 este una de vocaţie generală, aplicându-se atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice implicate în restituirea bunurilor, faptul că în proces sunt chemate şi societăţi comerciale care au deţinut sau deţin bunuri ce intră în sfera de aplicare a acestei legii, nefiind de natură a schimba caracterul civil al litigiului.

Rejudecând apelurile declarate, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 9/A din 13 martie 2013 prin care a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului vizând prescripţia dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA şi lipsa de interes a reclamanţilor în formularea acestor capete de cerere, a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA şi SC I. SA, şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a imobilului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, cu teren aferent în suprafaţă de 1.388 m.p., imobile evidenţiate în patrimoniul SC I. SA, şi a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil şi întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că prin actele depuse la dosarul de fond s-a probat că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari tabulari ai imobilului notificat, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

După naţionalizare şi până în anul 1978 imobilul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care, prin Ordinul nr. 1473 din 30 octombrie 1978 l-a transmis în administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Harghita, care, la rândul lui, prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979 l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita, predecesoarea SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc.

Această din urmă societate s-a înfiinţat în urma reorganizării ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990. În baza art. 20 din această lege, SC C. Harghita SA a devenit proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său, inclusiv asupra celor care formează obiectul prezentului litigiu. Ulterior SC C. Harghita SA a adus aceste imobile aport la înfiinţarea SC I. SA, preluarea efectivă a imobilelor a avut loc în anul 1993, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit în acest sens.

În anul 1999 atât SC C. Harghita SA, cât şi SC I. SA s-au privatizat, privatizarea societăţilor comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului, iar nu asupra bunurilor, inclusiv a imobilelor aflate în patrimoniul lor.

Întrucât reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractelor de privatizare a celor două societăţi pârâte, acţiunea lor este una imprescriptibilă. Deoarece reclamanţii urmăresc dobândirea în proprietate a unui bun imobil care este proprietatea societăţii privatizate, aceştia au interes în promovarea precizării de acţiune, prin care au invocat constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal nr. X/1993 şi a celor două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni.

La data încheierii actelor a căror nulitate absolută s-a invocat, bunul era revendicat în justiţie de către reclamanţi, fiind un „bun litigios”, astfel că pârâtele nu au dobândit legal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Contrar celor reţinute anterior de instanţele de judecată care au judecat prezenta cauză în diverse faze procesuale (primă instanţă, apel, rejudecare după casare etc.), instanţa de apel a apreciat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, conferind un caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Reţinând că societăţile comerciale au încheiat actele, a căror nulitate absolută se invocă, cunoscând încă din anul 1994 situaţia tabulară a imobilului, faptul că statul era doar un proprietar aparent, că reclamanţii încă înainte de încheierea actelor de privatizare au înaintat în instanţă o acţiune în revendicarea imobilului şi apoi au uzat de procedurile instituite prin legile speciale, invocând o pretenţie legitimă de proprietate asupra bunului în litigiu şi că, în pofida acestor realităţi, au continuat procesul de privatizare, instanţa de apel a apreciat că reaua lor credinţă este evidentă.

Pentru aceste motive, s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA şi SC I. SA, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport în natură la constituirea SC I. SA, ca şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, ce au stat la baza privatizării celor două societăţi.

Pe cale de consecinţă, s-a dispus şi restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a imobilului în litigiu, radierea dreptului din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil şi întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor .

Împotriva deciziei instanţei de apel, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi SC C.I. SA Miercurea Ciuc.

1. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii faţă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi menţinerea ca legale a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele critici de recurs:

- În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamanţi, Legea nr. 10/2001, şi faptul că aceste contracte au avut ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra pachetelor de acţiuni deţinute de stat la SC C. Harghita SA. Aceste contracte nu au avut ca obiect bunul imobil notificat.

Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale supuse privatizării nu intră sub incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece obiectul acestora nu îl constituie activele din patrimoniul societăţii, ci cota parte din capitalul social deţinută de stat la aceste societăţi comerciale.

Ca bunuri incorporale, acţiunile nu conferă acţionarului un drept asupra bunurilor corporale din patrimoniul societăţii, iar acţionarii nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale.

- În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie legitim, personal, născut şi actual. Recurenta consideră că reclamanţii nu justifică un atare interes deoarece, în situaţia anulării contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, consecinţa este aceea că acţiunile ce au făcut obiectul contractelor reintră în patrimoniul vânzătorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în virtutea principiului efectelor nulităţii - repunerea în situaţia anterioară - iar o astfel de soluţie nu ar produce nici un efect în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi deoarece contractul nu a avut ca obiect transmisiunea de active (bunuri din patrimoniul societăţii comerciale, printre care şi imobilul în litigiu), ci exclusiv acţiuni, care sunt valori imobiliare emise de societăţile comerciale.

- Intimaţii-reclamanţi nu au nici calitatea procesuală de a solicita anularea contractului de privatizare întrucât aceştia nu sunt părţi în contract, ci au calitatea de terţi.

- În mod greşit au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni întrucât Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a avut calitatea de proprietară a bunurilor din patrimoniul SC C. Harghita SA. Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite în baza art. 17 din acelaşi act normativ, este deţinut integral de Statul Român sub forma de acţiuni sau părţi sociale.

Conform art. 15 alin. (2) „bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.”

Nici măcar Statul Român nu a avut, după data constituirii societăţii comerciale în condiţiile Legii nr. 15/1990, calitatea de proprietar al bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul acesteia, ele trecând prin chiar efectul legii în proprietatea societăţii, cu unele excepţii, şi anume bunurile dobândite cu alt titlu.

Or, legislaţia specială în materie de transmitere a acţiunilor de la stat către alte persoane este reprezentată de Legea nr. 58/1991 (în prezent abrogată), care a fost înlocuită cu mai multe reglementari, fiind în vigoare în prezent O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi Legea nr. 137/2002, O.G. nr. 25/2002.

Conform prevederilor Legii nr. 31/1990, care stabileşte atribuţiile acţionarilor unei societăţi comerciale, acţionarii unei societăţi nu au calitatea de proprietari ai bunurilor din patrimoniul societăţii, recurenta susţinând că este necesar a se face distincţia între patrimoniul societăţii comerciale şi capitalul social al acesteia (fracţionat în acţiuni).

Patrimoniului societăţilor comerciale este reprezentat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin societăţii, cuprinzând elemente concrete, respectiv bunurile mobile şi imobile ale societăţii. Patrimoniul are o compoziţie şi o valoare variabilă, în funcţie de activitatea societăţii, bunurile putând fi înstrăinate sau aduse în patrimoniul societăţii fără a se modifica valoarea nominală a acţiunilor (a capitalului social).

Capitalul social este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor. Capitalul social nu are o existenţă reală, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi care este evidenţiată în bilanţul societăţii la pasiv. De asemenea, capitalul social este fix pe toată durata societăţii, putând fi modificat numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială şi este necesar a se face distincţia între acestea şi activele societăţii care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii şi de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

Trebuie avut în vedere că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a înstrăinat decât un procent total de 60,7955 din capitalul social al SC C. Harghita SA, iar instanţa de apel omite să reţină cât anume se regăseşte din imobilul notificat în procentele înstrăinate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Soluţia instanţei de apel creează şi o imposibilitate sub aspectul punerii sale în executare. În ce priveşte condiţiile de valabilitate ale contractelor, obiectul şi cauza lor există, sunt licite, morale şi acestea au fost încheiate în condiţiile şi în executarea legii, ele nu aduc nicio modificare în regimul juridic al bunurilor ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale.

Aşadar, contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni au fost încheiate conform dispoziţiilor legale în vigoare privitoare la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, iar în cauză nu s-a dovedit niciun motiv legal şi temeinic pentru anularea acestora.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa sa, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

2. Prin recursul declarat de SC C.I. SA s-a solicitat casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii intimaţilor reclamanţi îndreptată împotriva societăţii recurente, ca şi suspendarea executării hotărârii recurate, până la soluţionarea recursului. În motivarea recursului său, societatea recurentă a invocat următoarele critici de recurs:

- În mod greşit a fost constatată nulitatea absolută a procesului- verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între SC C. Harghita SA şi SC I. SA (unitate ce s-a desprins din fostul I.C.M.S. Harghita şi care s-a constituit cu capital mixt) prin care, imobilul din litigiu a fost predat, prin plasament de capital, la cea din urmă unitate.

În primul rând, plasamentul de capital realizat de SC C. Harghita SA datează din anul 1993, iar intimaţii-reclamanţi au introdus acţiunea de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 834/1994, la 13 mai 1994, iniţial doar împotriva SC I. SA, iar la propunerea acestei societăţi a fost introdusă în cauză şi SC C. Harghita SA. Aşadar, plasamentul de capital este anterior demersului în instanţă al reclamanţilor, iar documentul constatator a fost încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată. Prin urmare, nu există nicio justificare legală a soluţiei instanţei de apel, de anulare a acestui proces-verbal.

În al doilea rând, recurenta susţine că procesul-verbal în cauză nici nu mai are nici un fel de legătură cu cauza deoarece la data de 04 februarie 2011, prin contractul rezolutoriu intervenit între ea şi SC I. SA, a avut loc o răscumpărare a acţiunilor ce reprezentau valoarea imobilului în litigiu şi, prin efectul acestui nou act juridic intervenit, a fost anulat procesul-verbal de predare-primire. Deşi documentele care constatau intervenirea acestei răscumpărări, pe baza căreia bunul a fost predat SC C.I. SA de către SC I. SA, au fost depuse în dosarul instanţei de apel încă din 05 noiembrie 2012, aceasta nu a ţinut seama de ele, ceea ce dovedeşte că probele cauzei nu au fost cunoscute şi nu au stat la baza pronunţării hotărârii recurate.

S-a făcut această răscumpărare în anul 2011 întrucât SC I. SA, la care s-a făcut plasamentul de capital în 1993, a avut de la început şi capital privat şi a fost nemulţumită de implicarea sa în această cauză.

- În mod nelegal a fost pronunţată constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de privatizare a societăţii recurente.

Motivul principal pentru care instanţa de apel a anulat aceste contracte a fost reaua-credinţă a societăţii la încheierea acestor documente, întrucât ar fi cunoscut încă din anul 1994 că Statul Român era „doar un proprietar aparent şi că reclamanţii, încă înainte de încheierea actelor de privatizare, au înaintat în instanţă o acţiune de revendicare a imobilului şi apoi au uzat de procedurile instituite prin legile speciale în pofida acestor realităţi, pârâtele au continuat procesul de privatizare, astfel reaua lor credinţă este evidentă”.

Recurenta critică aceste reţineri, afirmând că procesul intentat de intimaţii-reclamanţi în anul 1994 a fost soluţionat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă de respingere a cererii de revendicare, înainte de privatizarea societăţii. Litigiul pornit de familia S. a început la data de 13 mai 1994, la Judecătoria Odorheiu Secuiesc, făcând obiectul Dosarului nr. 834/1994 şi s-a terminat la data de 21 mai 1998 când, prin decizia civilă nr. 440/R din 21 mai 1998, Curtea de Apel Târgu Mureş, în Dosarul nr. 1418/1997, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă.

Licitaţia pentru privatizare a avut loc la 15 aprilie 1999, când au şi fost completate de societate declaraţiile C2/C1, prin care a fost specificat faptul că nu există niciun proces pe rol în legătură cu patrimoniul aflat în evidenţa unităţii, deoarece acel proces se finalizase la 21 mai 1998, iar contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a fost încheiat la 23 aprilie 1999, deci după terminarea procesului de revendicare a imobilului (anul 1998). Este adevărat că intimaţii-reclamanţi au mai introdus la data de 25 mai 1999 o contestaţie în anulare, care a fost soluţionată de Curtea de Apel Târgu Mureş prin decizia nr. 707/R din 20 septembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 530/1999/C, prin care le-a fost respinsă contestaţia, hotărârea însă era irevocabilă la data pronunţării.

Reaua-credinţă ar fi trebuit dovedită de reclamanţi, în acord cu prevederile art. 1169 C. civ., dar deşi nu a fost dovedită, instanţa a luat-o ca pe un fapt dovedit, încălcând dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., potrivit cu care „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă”.

La data privatizării din 1999, nu apăruse Legea nr. 10/2001 şi nu se putea cunoaşte că, prin această lege specială, se vor putea relua procesele anterioare şi se va anula principiul puterii lucrului judecat.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, prin contractele de privatizare, a fost cumpărată de la fostul Fond al Proprietăţii de Stat doar ponderea de 54,47% din valoarea capitalului social, restul fiind compus din acţiuni ale persoanelor fizice.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, toate bunurile ce au format capitalul social al societăţii au devenit proprietatea acesteia, ca unitate cu capital de stat şi la privatizare nici nu i s-ar fi permis să reducă valoarea capitalului social cu valoarea imobilelor din litigiu, din lipsa de motiv justificat pentru că nu mai era pe rol un proces de revendicare cu intimaţii-reclamanţi. Ponderea imobilului din litigiu reprezintă 0,62% din capitalul social al societăţii. Niciun organ care a verificat, nu a constatat că privatizarea societăţii s-ar fi făcut ilegal.

În privinţa celui de-al doilea contract, încheiat în anul 2000, recurenta afirmă că prin acesta s-a plătit diferenţa de preţ ce reprezenta valoarea terenurilor rezultată din reevaluare, pentru care au fost obţinute de către societate titlurile de proprietate şi acestea privesc alte incinte (decât cel din litigiu) din judeţul Harghita. De altfel, pentru terenul pe care se află construcţiile în litigiu nu a fost obţinut de către societate titlul de proprietate, astfel că anularea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare acţiuni s-a făcut în mod abuziv de către instanţă, depăşind obiectul cauzei.

- În mod nelegal instanţa de apel reţine, în motivarea deciziei recurate, că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietăţii imobilului, acesta fiind spiritul dispoziţiilor legale ce au apărut în România după Revoluţia din Decembrie 1989, însă motivul care a stat la baza naţionalizării bunurilor predecesorilor reclamanţilor l-a constituit deţinerea unui număr de 19 apartamente pe teritoriul judeţelor Harghita şi Mureş, iar aplicarea acestei măsuri s-a făcut cu respectarea normelor juridice în vigoare la acea dată şi în raport de prevederile Constituţiei de la aceea vreme, ceea ce înseamnă că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, antecesorii intimaţilor fiind consideraţi exploatatori.

- Măsura restituirii în natură a imobilului în litigiu, dispusă de către instanţa de apel în favoarea reclamanţilor, încalcă dreptul de proprietate al celor 2.617 acţionari care mai sunt în evidenţa societăţii, deoarece în valoarea acţiunilor lor se află şi o parte din valoarea imobilelor a căror restituire în natură s-a dispus, astfel că, făcându-se dreptate intimaţilor-reclamanţi, sunt nedreptăţiţi aceşti acţionari.

Intimaţii-reclamanţi pot fi despăgubiţi prin stabilirea dreptului lor la măsurile reparatorii, cerere care a şi fost formulată de aceştia în subsidiar în acţiunea introductiva de instanţă, dându-se astfel eficienţă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, măsurile reparatorii în echivalent fiind propuse de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fostul Fond al Proprietăţii de Stat, respectiv Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului .

Recurenta a solicitat judecarea recursului şi în lipsa sa.

Recurenta a ataşat recursului declarat copii ale precizărilor şi concluziilor scrise din 05 noiembrie 2012 depuse în dosarul Curţii de Apel Târgu Mureş, ale procesului-verbal şi contractului rezolutoriu din 04 februarie 2011, o notă informativă asupra litigiului de revendicare intentat de intimaţii-reclamanţi în anul 1994, însoţită de hotărârile judecătoreşti pronunţate, inclusiv a celei de respingere a contestaţiei în anulare la decizia nr. 440/R din 21 mai 1998 a Curţii de Apel Târgu Mureş, alte înscrisuri.

La 23 septembrie 2013, SC I. SA a depus la dosar un înscris prin care a adus la cunoştinţa instanţei de recurs faptul încheierii cu SC C.I. SA a contractului rezolutoriu nr. Y/2011 şi a procesului-verbal din 14 ianuarie 2011, prin care a procedat la remiterea aportului constând în construcţiile cu nr. de inventar 1, 185, 186, 235, 236, 237, prin reducerea acţiunilor deţinute de SC C.I. SA la SC I. SA, motivat de imposibilitatea respectării dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 31/1990 prin obţinerea titlului de proprietate. Societatea a susţinut că, din acest motiv, a pierdut calitatea de parte în proces şi de aceea nu a mai declarat recurs împotriva hotărârii din apel. Pe baza aceloraşi elemente, a solicitat să se admită excepţia lipsei calităţii sale procesuale în prezentul litigiu.

La 02 octombrie 2013, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta SC C.I. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, întrucât actele contestate au fost încheiate în condiţiile în care se ştia că bunul era revendicat în faţa Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, fiind unul litigios, ca şi faptul că reclamanţii au urmărit în mod continuu redobândirea imobilului.

Prin încheierea de şedinţă din 20 noiembrie 2013, Înalta Curte a respins cererea recurentei SC C.I. SA de suspendare a executării deciziei civile nr. 9/A din 13 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

La data de 13 ianuarie 2014, recurenta SC C.I. SA a depus la dosar un răspuns la recursul declarat de recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând admiterea acestuia, şi un răspuns la întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi.

La termenul de judecată din 12 februarie 2014, instanţa de recurs a încuviinţat recurentei-pârâte SC C.I. SA, în condiţiile art. 305 C. proc. civ., administrarea probei cu înscrisuri constând în Statutul Asociaţiei P.C. Harghita şi dovezi privitoare la înscrierea acestei asociaţii în registrul persoanelor fără scop patrimonial al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt întemeiate în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a criticat soluţia instanţei de apel adoptată în privinţa cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, invocându-se în esenţă, argumentul că acestea nu intrau în sfera de aplicare a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru argumente diferite, recurenta-pârâtă SC C.I. SA Miercurea Ciuc a criticat, la rândul său, atât soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii celor două acte de privatizare, dar şi pe acelea vizând constatarea nulităţii procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, calificarea dată preluării realizată de stat ca fiind una fără titlu valabil şi măsura adoptată, de restituire în natură în favoarea reclamanţilor a imobilului litigios.

Analiza tuturor acestor critici susţinute de către recurente se va realiza pornindu-se de la dezlegările cu caracter obligatoriu, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conţinute în cea din urmă decizie de recurs pronunţată în cauză, respectiv nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a trasat suficient de clar cadrul legal al soluţionării contestaţiei formulate de reclamanţi la refuzul implicit al pârâţilor de soluţionare a notificării, cadru legal ce a fost determinat în raport de situaţia juridică şi cea de fapt a imobilului a cărui restituire s-a solicitat în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, reamintind plenitudinea de jurisdicţie a instanţei învestite în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu soluţionarea unei contestaţii la dispoziţia emisă ori la refuzul de soluţionare a notificării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat totuşi, prin decizia civilă nr. 1335 din 24 februarie 2012, că „acţiunile în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare sunt obligatorii (în vederea asigurării accesului la măsura restituirii în natură) numai în situaţia în care obiectul actului juridic l-a constituit bunul imobil litigios, nu şi atunci când obiectul vânzării a fost reprezentat de o parte sau tot din acţiunile pe care statul le-a deţinut la unitatea învestită cu soluţionarea notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001”.

Nesocotind aceste dezlegări de principiu ale cadrului legal în care avea să aibă loc rejudecarea cauzei după casare, în mod greşit instanţa de rejudecare a procedat la soluţionarea litigiului în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reţinând că toate actele contestate, aşadar nediferenţiat în raport de obiectul ori efectele produse de fiecare dintre acestea, sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credinţă cu care cele două societăţi pârâte au acţionat, continuând procesul de privatizare, deşi cunoşteau situaţia tabulară a imobilului încă din anul 1994, faptul că statul era doar un proprietar aparent şi faptul că reclamanţii invocau o pretenţie legitimă de proprietate asupra bunului în litigiu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă”.

Aceste prevederi legale nu sunt incidente cazului dedus judecăţii întrucât niciunul din cele două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni contestate şi care au stat la baza privatizării SC C. Harghita SA, nu a avut ca obiect imobilul preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi care face obiectul prezentei judecăţi.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 23 aprilie 1999 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de vânzător şi Asociaţia P.C. Harghita, în calitate de cumpărător, a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unui nr. de 4.322.710 acţiuni cu o valoare nominală de 1.000 ROL fiecare, reprezentând 54,467% din valoarea capitalului social subscris al societăţii deţinută de către stat, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 13 iulie 2000, încheiat între aceleaşi părţi, a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unui nr. de 536.188 acţiuni, cu o valoare nominală de 1.000 ROL fiecare, reprezentând 6,3285% din valoarea capitalului social subscris al societăţii deţinută de stat, rezultată în urma majorării capitalului social ca urmare a constituirii dreptului de proprietate al societăţii asupra mai multor terenuri, prin emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată (potrivit înscrisurilor de la dosar fond).

Instanţa de recurs mai reţine că pentru terenul pe care se află construcţia ce a aparţinut autorilor reclamanţilor nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate privată niciuneia din cele două societăţi pârâte, aspect invocat constant de acestea pe parcursul judecăţii şi justificat inclusiv prin menţinerea neschimbată a situaţiei de carte funciară a imobilului, în care statul figurează înscris ca ultim proprietar al acestuia.

Întrucât acţiunile unei societăţi comerciale nu se confundă cu activele acesteia, imobilul notificat făcând parte din activele societăţii, iar nu din acţiunile sale, care acestea au fost tranzacţionate prin cele două contracte de vânzare-cumpărare contestate şi cum textul legii se aplică actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlul valabil, instanţa de recurs reţine că în mod greşit s-a făcut aplicarea în cauză prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu referire la contractele din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000.

Sub acest aspect, instanţa de recurs mai precizează că se încadrează în ipoteza textului de lege analizat actele de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil de către stat, realizate în procesul de privatizare, adică cele care corespund privatizării prin vânzare de active, or cele două acte juridice contestate au stat la baza privatizării SC C. Harghita SA prin vânzarea-cumpărarea de acţiuni.

În ceea ce priveşte conţinutul criticilor de recurs formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte mai reţine că, deşi aceasta a criticat decizia instanţei de apel atât pentru greşita respingere a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi lipsei de interes a acestora, cât şi pentru dezlegarea în sine dată cererii în constatarea nulităţii absolute a acestor două contracte, argumentele tuturor acestor apărări au fost comune şi se rezumă, în esenţă, la inaplicabilitatea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, tipului de contracte în baza cărora a avut loc privatizarea SC C. Harghita SA, respectiv privatizării prin vânzare-cumpărare de acţiuni şi prin încheierea cărora au avut loc modificări doar la nivelul acţionariatului societăţii în cauză, nu însă şi în privinţa patrimoniului acesteia ori a titularului dreptului de proprietate asupra activelor societăţii.

Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de recurs a considerat ca fiind întemeiat argumentul ce a stat la baza invocării tuturor apărărilor formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului .

Întrucât, chiar dacă pentru motive diferite, ce ţin de aplicarea la cazul concret a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv contestând calificarea atitudinii sale ca fiind de rea-credinţă, şi SC C.I. SA Miercurea Ciuc a criticat aceeaşi soluţie dată de instanţa de apel cererii în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, pentru acelaşi argument reţinut cu ocazia analizării recursului declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (şi care face inutilă verificarea corectei aplicări la cazul concret a prevederilor legale menţionate), Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat, în aceste limite, şi recursul declarat de societatea pârâtă, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează să admită ambele recursuri declarate.

În ceea ce priveşte recursul SC C.I. SA Miercurea Ciuc, acesta a mai criticat soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între SC C. Harghita şi SC I. SA, prin care imobilul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor a fost predat acestei din urmă societăţi, urmare a constituirii sale ca aport la înfiinţarea SC I. SA de către SC C. Harghita SA.

Criticile au vizat dezlegarea greşită dată acestei solicitări pe de o parte întrucât plasamentul de capital a avut loc în anul 1993, anterior tuturor demersurilor reclamanţilor, iar pe de altă parte întrucât efectele sale au fost stinse prin contractul rezolutoriu intervenit între părţi la 04 februarie 2011, prin care s-a susţinut că au fost răscumpărate acţiunile ce reprezentau valoarea imobilului în litigiu, criticându-se că instanţa de apel a nesocotit în mod culpabil aceste documente ce i-au fost puse la dispoziţie.

Legat de încheierea acestui contract rezolutoriu, societatea recurentă a mai invocat la termenul din 12 februarie 2014, în faţa instanţei de recurs, ca motiv de ordine publică, lipsa calităţii procesuale pasive a SC I. SA, care ar fi predat imobilul notificat către SC C.I. SA (societate care a absorbit SC C. Harghtita SA) în urma încheierii contractului rezolutoriu din 04 februarie 2011.

Înalta Curte reţine că la data constituirii ca aport la înfiinţarea SC I. SA, bunul imobil notificat făcea parte, în componenta privitoare la construcţii, din patrimoniul SC C. Harghita SA, fiind transmis în baza deciziei nr. 81/1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Harghita în administrarea Întreprinderii Judeţene de Construcţii-Montaj Harghita (fosta I.C.M. Harghita), care, prin reorganizarea sa ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, a devenit în virtutea legii - art. 20 alin. (2) - proprietară a acestor bunuri.

Constituirea ca aport a imobilelor-construcţii a avut loc în baza contractului de societate autentificat în 18 decembrie 1992 (şi a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, pe baza căruia s-a realizat predarea primirea mijloacelor fixe ce au făcut obiectul aportului la înfiinţarea SC I. SA, realizat de către SC C. Harghita SA.

Or, la acele date, în acord cu propriile considerente ale instanţei de apel, reclamanţii nu demaraseră încă niciun proces dintre cele în care şi-au afirmat pretenţia legitimă de proprietate asupra imobilului în litigiu, primul dintre acestea fiind procesul de revendicare iniţiat în anul 1994, aşadar ulterior actului de dispoziţie constând în subscrierea imobilelor-construcţii ca aport la înfiinţarea SC I. SA.

Neverificându-se teza relei-credinţe a celor două societăţi pârâte şi neputându-se reţine nici existenţa vreunui alt impediment legal la realizarea plasamentului de capital, instanţa de recurs nu identifică nicio cauză pentru care s-ar putea reţine nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 (care, de altfel, nu materializează decât faptul predării efective a bunului constituit ca aport şi care, alături de actul juridic al transmiterii dreptului ori constituirii societăţii, face dovada realizării aportului în natură). De altfel, în mod real nici instanţa de apel nu a identificat o cauză concretă de nulitate absolută a acestui act, a cărui situaţie juridică a tratat-o greşit în mod comun şi nediferenţiat de aceea a contractelor de privatizare, deşi, în mod evident, efectele produse de fiecare dintre acestea au fost diferite iar realizarea lor a avut loc la momente diferite în timp.

Prin urmare, şi sub acest aspect, criticile recurentei-pârâte se dovedesc a fi întemeiate.

Cât priveşte faptul încheierii între SC C.I. SA şi SC I. SA a contractului rezolutoriu şi a procesului-verbal de predare-primire datând din 04 februarie 2011, acte în baza cărora se pretinde că a avut loc remiterea aportului în natură constând în construcţiile cu numărul de inventar 1, 185, 186, 235, 236, 237 din procesul-verbal nr. X/1993, Anexa 3, constituit de SC C. Harghita SA la înfiinţarea SC I. SA şi reducerea proporţională a acţiunilor deţinute de SC C.I. SA, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi avute în vedere în soluţionarea cauzei, iar neluarea lor în considerare ori omiterea din analiza instanţei de apel nu au împietat asupra justei soluţionări a cauzei.

Se constată, în primul rând, că aceste acte juridice au îmbrăcat forma unor înscrisuri sub semnătură privată, semnate doar de cele două societăţi parte, fără a se face dovada înregistrării lor la Oficiul Registrului Comerţului.

În plus, operaţiunea juridică pe care acestea o constată corespunde aceleia a reducerii de capital social, însă nici realitatea şi nici validitatea acestei operaţiuni juridice nu au fost probate prin respectarea cadrului normativ al Legii nr. 31/1990 prevăzut în acest sens, respectiv prin dovedirea efectuării formalităţilor la care se referă dispoziţiile art. 208 din lege - faptul aprobării operaţiunii prin hotărârea organelor competente ale societăţii, depunerea acesteia la Oficiul Registrului Comerţului, publicarea sa în M. Of., urmată de înscrierea unei menţiuni în registrul comerţului care să ateste reducerea capitalului social, la expirarea termenului de formulare a unei cereri de opoziţie ori după respingerea acestei căi, dacă a fost exercitată, prin hotărâre irevocabilă.

Separat de aceasta, se observă că deşi se pretinde că încheierea celor două acte juridice a avut loc încă de la începutul anului 2011, când litigiul pendinte se afla pe rolul instanţelor, părţile acestora au informat instanţa de judecată despre realizarea lor abia la finele lui 2012, odată cu depunerea de „precizări şi concluzii scrise” în faţa instanţei de apel, în ultima rejudecare a cauzei.

Considerând că societăţile pârâte ar fi trebuit să se abţină de la încheierea unor astfel de acte cât timp se afla în curs litigiul legat de lămurirea situaţiei proprietăţii bunului imobil de care acestea au dispus una în favoarea celeilalte, prin subscrierea lui ca aport în natură, litigiu în care identificarea deţinătorului real, în fapt şi în drept, a bunului imobil era esenţială pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de instanţe în soluţionarea cauzei, instanţa de recurs apreciază că, pentru argumentele arătate, încheierea acestor acte juridice - a căror realitate nu a fost întărită prin efectuarea formalităţilor de validitate la Registrul Comerţului, prevăzute de lege - între cele două societăţi, nu poate fi avută în vedere în soluţionarea cauzei.

În considerarea aceloraşi argumente, instanţa de recurs nu găseşte justificată nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC I. SA invocată atât de această parte, cât şi de societatea recurentă, sub forma motivului de ordine publică, apreciind că SC I. SA are în prezenta cauză calitatea de entitate deţinătoare a imobilului notificat, alături de recurenta-pârâtă SC C.I. SA, calitate dedusă nu în mod necesar din deţinerea unui titlu de proprietate asupra bunului, cât mai ales al evidenţierii acestuia în patrimoniul său şi a deţinerii sale în fapt (împrejurare recunoscută de reprezentantul SC C.I. SA, care a afirmat că exploatează construcţiile şi foloseşte terenul în limita necesară exploatării acestora).

Înalta Curte reţine, în acord cu prevederile Capitolului 2 din H.G. nr. 250/2007, că unitatea deţinătoare nu se identifică în mod necesar cu actualul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, aceasta putând fi atât entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul legii, cât şi entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul solicitării.

Or, SC C. Harghita SA (societate care a fuzionat prin absorbţie cu SC C.I. SA, potrivit încheierii nr. 2544/2009 a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Harghita, Dosar nr. 304/43/2010 al Curţii de Apel Târgu Mureş) a susţinut în proces că prin decizia nr. 81/1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Harghita i s-au transmis în administrare atât construcţiile, dar şi terenul ce compune imobilul din Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita, invocând în sprijinul susţinerilor sale şi sentinţa civilă nr. 1337 din 11 octombrie 1999 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, prin care s-a constatat dreptul său de folosinţă asupra terenului în cauză, în suprafaţă reală de 1.800,3 m.p.

Prin urmare, din perspectiva calificării sale ca unitate deţinătoare şi a obligaţiilor specifice care îi revin în virtutea Legii nr. 10/2001, este absolut nerelevantă apărarea pe care SC C.I. SA a formulat-o inclusiv în etapa recursului, anume că, întrucât nici până în prezent nu i-a fost eliberat un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului aferent construcţiilor ce compun imobilul notificat, nu ei îi revine obligaţia restituirii terenului, în calitate de unitate deţinătoare, ci Municipiului Odorheiu Secuiesc. Lipsa calităţii de proprietar actual al terenului ce compune imobilul notificat nu înlătură calitatea SC C.I. SA, ca şi continuator al SC C. Harghita SA pe care a absorbit-o, de unitate deţinătoare, cel puţin în privinţa terenului.

În privinţa construcţiilor, cum s-a reţinut deja, acestea au făcut obiectul aportului în natură constituit de SC C. Harghita SA la înfiinţarea SC I. SA, fiind predate în baza procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, şi, prin urmare, înscrise în patrimoniul acesteia. Instanţa de recurs a menţionat şi argumentele pentru care nu a putut ţine seama de actele juridice încheiate în timpul litigiului între aceste două societăţi prin care au pretins că au realizat între ele o răscumpărare de acţiuni în schimbul aportului constituit de SC C. Harghita SA, care ar fi fost predat înapoi SC C.I. SA, astfel că reţine calitatea de unitate deţinătoare a SC I. SA în privinţa construcţiilor, apreciind nefondată excepţia procesuală invocată în recurs atât de această parte, cât şi de SC C.I. SA, a lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În ceea ce priveşte criticile societăţii recurente îndreptate împotriva calificării date preluării imobilului realizată de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, Înalta Curte apreciază că acestea nu mai pot fi formulate întrucât aspectul pe care îl pun în discuţie a fost tranşat de o manieră obligatorie şi irevocabilă printr-o decizie anterioară de recurs, pronunţată în etapele precedente ale litigiului, respectiv prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3270 din 29 martie 2006.

Ca decizie de casare pronunţată în recurs, hotărârea amintită beneficiază de putere obligatorie asupra problemelor de drept dezlegate, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel că acestea devin câştigate cauzei indiferent de numărul fazelor de judecată ulterioare în care litigiul se poate judeca până la finalizarea sa.

Din aceleaşi considerente, instanţa de recurs apreciază că nici instanţa de apel nu mai putea să procedeze în cauză, aşa cum a făcut-o prin decizia recurată, reapreciind titlul de preluare a imobilului de către stat, chiar dacă statuările sale au fost în acelaşi sens ori identice cu cele regăsite în decizia de recurs nr. 3270 din 29 martie 2006.

Nici cele statuate anterior în legătură cu soarta procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 şi a celor două contracte de privatizare şi nici infirmarea soluţiei instanţei de apel adoptată în privinţa cererii de constatare a nulităţii lor absolute nu sunt însă de natură să producă consecinţe asupra măsurii reparatorii a restituirii în natură a imobilului notificat, ce a fost recunoscută intimaţilor reclamanţi de către Curtea de Apel Târgu Mureş cu ocazia soluţionării notificării acestora.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a stabilit cu titlu obligatoriu prin decizia de casare nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de restituire în natură a imobilului situat în Odorheiu Secuiesc are a fi soluţionată în raport de dispoziţiile art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, se reţine că, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul notificat era evidenţiat în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral (contractele prin care statul vânduse acţiunile deţinute la SC C. Harghita SA datând din anii 1999 şi 2000) norma art. 21 nu este incidentă cazului, aceasta fiind înlăturată de la aplicare de norma specială a art. 29 (art. 27 în varianta iniţială a Legii nr. 10/2001) care prevede soluţia legiuitorului în privinţa cererilor de acordare a măsurilor reparatorii chiar pentru ipoteza regăsită în speţă, respectiv cazul imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2).

Este de precizat că, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv mai 2002, era în vigoare Legea nr. 10/2001 în varianta sa iniţială, prin al cărui conţinut normativ se făcea distincţie, în raport cu felul preluării imobilelor de către stat, după cum preluarea a fost cu titlu valabil sau fără titlu valabil, în privinţa tipului de măsuri reparatorii de acordat persoanelor îndreptăţite.

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit după republicarea legii art. 29) concretiza chiar un astfel de caz întrucât prevedea că „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

per a contrario, ori de câte ori se stabilea că imobilul notificat fusese preluat fără titlu valabil, persoana îndreptăţită avea deschisă calea restituirii în natură a bunului, la adoptarea căreia era obligată chiar societatea comercială deţinătoare, integral privatizată.

Modificările de substanţă aduse Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 au vizat inclusiv renunţarea la realizarea distincţiei „cu titlu valabil” şi „fără titlu valabil”, în timp de prin dispoziţiile art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 conţinutul art. 27 alin. (1) din forma iniţială a legii a fost modificat după cum urmează: „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.”

În urma republicării Legii nr. 10/2001 în M. Of. nr. 798/2005, date fiind modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, a devenit art. 29 şi pentru aplicarea soluţiei legislative pe care acesta o reglementează a pledat societatea recurentă pe întregul parcurs al judecăţii litigiului, inclusiv în recurs, criticând soluţia acordării măsurii reparatorii a restituirii în natură, de către instanţa de apel.

Cum s-a arătat, situaţia juridică a imobilului de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 plasează soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţi pe tărâmul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată. Instanţa de recurs precizează însă că, în aplicarea acestor dispoziţii legale, se va ţine seama în mod necesar de conţinutul normativ dat acestui articol prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 publicată în M. Of. nr. 559/24.07. 2008, dat fiind caracterul obligatoriu de la data publicării al Deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Observând că în urma modificării Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conţinut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 şi care fac parte din patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate - întrucât, dacă în art. 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora - dar semnalând că legea nouă nu a instituit şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, Curtea Constituţională a stabilit că norma art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 modifică în mod esenţial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum şi a principiului constituţional înscris în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Aceasta întrucât, prin formularea notificărilor care a avut loc sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (din corpul căreia făcea parte şi art. 27), persoanele care au depus cereri în termenul legal, împlinit la data adoptării normei modificatoare, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, iar în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, vocaţia de a obţine chiar restituirea lor în natură. Această situaţie juridică era finalizată la data adopţiei Legii nr. 247/2005 şi, ca efect realizat al unui raport anterior, aceasta nu mai putea fi atinsă prin norma modificatoare care este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, modifica ori stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent şi aceasta doar prin jocul unor împrejurări de fapt care ţin de soluţionarea cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate. Cum o atare împrejurare nu se poate constitui într-un criteriu obiect şi rezonabil de diferenţiere pentru a justifica în plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură, aflate în situaţii identice, Curtea Constituţională a stabilit că art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale, contravenind principiilor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consacrate prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Dată fiind declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 care încorporează însuşi textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma republicată, şi, mai ales, considerentele ce au stat la baza adoptării deciziei Curţii Constituţionale, a căror justeţe se verifică deplin şi în cazul dedus judecăţii - reclamanţii adresându-se instanţelor judecătoreşti cu acţiunea lor la 21 mai 2002 spre a sancţiona pasivitatea entităţilor notificate care nu au soluţionat în termen legal notificarea trimisă, aşadar la o dată la care conţinutul normativ al Legii nr. 10/2001 permitea şi în cazul lor adoptarea măsurii reparatorii a restituirii în natură - Înalta Curte apreciază că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din forma iniţială a legii, aşadar, forma anterioară modificării realizată prin Legea nr. 247/2005.

Întrucât, aşa cum s-a reţinut cu ocazia analizei precedentei critici a recursului declarat de SC C.I. SA, prin decizia de casare nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu titlu irevocabil şi obligatoriu în cauză că preluarea imobilului litigios de către Statul Român, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, s-a făcut fără titlu valabil şi aplicând dispoziţiile art. 27 ale Legii nr. 10/2001 în forma iniţială a acesteia, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, măsura restituirii în natură a imobilului notificat, dispusă de instanţa de apel, apare ca fiind adoptată cu respectarea cadrului normativ de soluţionare a cererii reclamanţilor.

În considerarea tuturor acestor argumente şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele arătate, Înalta Curte va admite recursurile declarate, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la constatarea nulităţii procesului-verbal nr. X/1993, contractul din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000, însă va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi SC C.I. SA Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 9/A din 13 martie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, s ecţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la constatarea nulităţii procesului-verbal nr. X/1993, contractului din 23 aprilie 1999 şi din 13 iulie 2000.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 455/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 457/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 455/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 457/2014. Civil