ICCJ. Decizia nr. 457/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 457/2014
Dosar nr. 9177/2/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2008, reclamanţii B.P. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru a fi obligat la restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1517/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea reclamanţilor a fost respinsă, cu motivarea că terenul se află între blocurile de locuinţe şi are destinaţie de spaţiu verde şi locuri de joacă pentru copii, astfel că nu poate fi restituit în natură, iar apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, cu aceeaşi motivare prezentată şi de instanţa de fond, potrivit deciziei civile nr. 5731 din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 4816 din 06 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că instanţa trebuia să se pronunţe asupra dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care terenul nu a putut fi restituit în natură. Ca atare, cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa avea obligaţia analizării şi examinării cauzei în limitele învestirii sale, raportat la faptul nesoluţionării notificării.
Rejudecându-se cauza în apel, a fost pronunțată decizia nr. 183/A din 24 mai 2013, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admis apelul reclamantului, schimbată în tot sentința, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului Municipiul Bucureşti să restituie reclamanţilor, în natură, terenul în suprafaţă de 242,19 m.p. situat în Bucureşti, sector 2, identificat în planul de situaţie cuprins în anexa 1 la raportul de expertiză. A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie privind propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 pentru diferenţa de teren de 55,91 m.p., identificat prin acelaşi raport de expertiză la adresa din Bucureşti, sector 2.
A fost obligat Municipiul Bucureşti să trimită dispoziţia Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat, în fapt, că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi că terenul în litigiu, în suprafaţă de 298,10 m.p. a fost expropriat, aspecte de fapt menţionate, pe larg, în sentinţa civilă nr. 1517/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi necontestate pe parcursul procesului (de vreme ce numai reclamanţii au declarat apel), chestiunea controversată constând numai în posibilitatea legală a restituirii terenului în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent.
Asupra acestui aspect, instanţa de apel a apreciat că terenul în litigiu poate fi restituit, parţial, în natură, deoarece suprafaţa de 242,19 m.p. din totalul de 298,10 m.p. reprezintă teren liber, neocupat de construcţii, nici subterane şi nici supraterane, potrivit expertizei efectuate în dosar atât în faza apelului, cât şi în faza judecării cauzei în fond.
Față de această situaţie de fapt, instanţa a constatat aplicabilitatea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, indiferent dacă pe acesta se află construcţii uşoare sau demontabile [alin. (3) din textul de lege menţionat].
În consecință, a dispus restituirea în natură a terenului liber şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, în suprafaţă de 55,91 m.p., obligând Municipiul Bucureşti să propună despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, potrivit procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, Titlul VII.
S-a constatat în acest sens, că potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, indiferent dacă notificările au fost soluţionate prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda sau prin consemnarea unor propuneri de despăgubire.
Textul de lege menţionat se coroborează cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 20/2007 pronunţată în interesul legii, în sensul că, în măsura în care instanţa este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia, în aceeaşi măsură ea este „entitate învestită cu soluţionarea notificărilor”, astfel că are toate drepturile şi obligaţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, Titlul VII, în procedura de soluţionare a notificărilor, sens în care trebuia să dispună trimiterea dispoziţiei finale de soluţionare a notificării, în baza Legii nr. 10/2001 (care în prezentul proces este hotărârea instanţei de fond) către Secretariatul Comisiei Centrale.
Această obligaţie a fost impusă Municipiului Bucureşti, în lipsa unei alte modalităţi legale reglementate şi a imposibilităţii practice ca instanţa să trimită ea însăşi, actul final al procedurii către Comisia Centrală.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 242,19 m.p. situat în Bucureşti, sector 2, apreciind că este teren liber în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007 care explicitează dispoziţia legală menţionată anterior, ipoteza restituirii în natură a construcţiilor nedemolate sau demolate parţial şi a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafeţe de teren care nu sunt ocupate de construcţii ori nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
În ce priveşte sintagma amenajări de utilitate publică, ea vizează suprafeţele de teren supuse amenajării destinate a servi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţii, amenajări de spaţii verzi (inclusiv cele din jurul blocurilor de locuit), parcuri şi grădini publice, etc.
- Instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu este liber în accepţiunea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nesocotind faptul că spaţiul verde aferent blocului reprezintă amenajări de interes public, servind nevoile comunităţii.
Deşi Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, principiul restituirii în natură, în acelaşi timp, actul normativ reglementează şi excepţii, una dintre ele fiind cea prevăzută de art. 10 alin. (3), referitoare la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.
- În ce priveşte obligarea la emiterea dispoziţiei cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa imposibil de restituit în natură, s-a susţinut că, potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 16 şi art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013, Municipiul Bucureşti urmează să fie obligat la emiterea dispoziţiei pentru compensarea prin puncte.
De asemenea, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.
În drept, criticile au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au solicitat, prin notele scrise depuse, respingerea recursului ca nefondat.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele și în sensul următoarelor considerente:
- Dispunând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 242,19 m.p. - din totalul suprafeţei de 298,10 m.p. -, instanţa de apel a considerat că acesta este teren liber, susceptibil de măsura reparaţiei directe, pe considerentul că „nu este ocupat de construcţii, nici subterane, nici supraterane”.
O asemenea modalitate de abordare şi de interpretare a sintagmei „teren liber” este însă eronată, întrucât reduce ipoteza textului legal la situaţia terenului pe care nu se regăsesc construcţii (subterane ori supraterane), indiferent de afectaţiunea acestuia.
Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa de teren afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În acelaşi sens, Normele metodologice vizând aplicarea unitară a legii, cuprinse în H.G. nr. 250/2007 (art. 10.1), stabilesc că ipoteza restituirii în natură a terenului liber vizează şi este limitată numai la acele suprafeţe de teren care „nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică”.
În ce priveşte sintagma „amenajări de utilitate publică”, ea este definită de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, în sensul că „sunt destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice”.
Or, terenul în litigiu, situat între blocul nr. X şi imobilul cu nr. Y, face parte - conform menţiunilor de pe schiţa anexă raportului de expertiză - din spaţiul verde al blocului (având amplasate şi două copertine metalice cu destinaţia de ghenă, care deservesc, aşadar, nevoile comunităţii), afectaţiune ignorată de către instanţa de apel.
Astfel cum a stabilit prima instanţă a fondului, pe baza probelor administrate, terenul şi construcţiile de pe acesta (demolate ulterior, cu plata despăgubirii) au fost expropriate conform Decretului nr. 54/1951, în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe.
A rezultat că scopul exproprierii a fost realizat, împrejurarea că o parte din teren a rămas neconstruită - situându-se însă la mai puţin de 2 metri de blocul de locuinţe nr. X - nefiind de natură să ducă la concluzia naturii acestuia de teren susceptibil de restituire în natură.
Astfel, un ansamblu de locuinţe presupune, deopotrivă, pentru buna funcţionare, spaţii libere între blocuri, pentru a putea fi amenajate ca spaţii verzi, locuri de joacă pentru copii, ori pentru a asigura accesul între părţile componente ale ansamblului rezidenţial.
Este motivul pentru care, de altfel, terenul în litigiu a fost trecut, ca spaţiu verde, în domeniul public al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Administraţiilor Domeniului Public, conform hotărârii nr. 308/1999 a Municipiului Bucureşti), în baza Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane.
În acest context, aprecierea instanţei de apel în sensul că terenul este liber de construcţii subterane şi supraterane, ceea ce îl face restituibil în natură, ignoră afectaţiunea în concret a acestuia, împrejurarea că el este destinat bunei funcţiuni a ansamblului de locuinţe, având o destinaţie de utilitate publică, scop în care s-a şi dispus exproprierea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, se constată că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când s-a dispus restituirea în natură a imobilului, măsura reparatorie ce se datorează, faţă de regimul juridic al terenului, fiind una prin echivalent, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost găsit fondat, astfel încât, admiţându-se recursul declarat de Municipiul Bucureşti, va fi modificată în parte decizia atacată, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent vor viza întreaga suprafaţă, de 298,10 m.p., care a făcut obiect al notificării.
- Celălalt aspect de nelegalitate invocat - privind incidența în cauză a unor prevederi ale Legii nr. 165/2013 - are caracter nefondat.
Dispoziţiile din noua reglementare referitoare la măsuri pentru finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv, de care se prevalează recurentul, nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea deciziei, relevând, în realitate, aspecte care ţin de faza executării hotărârii şi de modalitatea în care se realizează convertirea măsurilor reparatorii prin echivalent în măsuri compensatorii sub formă de puncte.
Astfel, recurentul a pretins nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 16 şi art. 50 lit. b) din Legea nr. 365/2013, texte care reglementează ipoteza în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor, așa încât măsura reparatorie este compensarea sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).
În ce priveşte stabilirea în concret a acestor măsuri compensatorii, ea este în competenţa unui organ administrativ (Secretariatul Comisiei Naţionale, conform art. 21 menţionat), cel care procedează la evaluare potrivit unei grile notariale, convertind valoarea astfel stabilită în puncte.
Rezultă că, la fel ca şi în ipoteza Legii nr. 247/2005 - care scindase în două procedura restituirii: una judiciară, în cadrul căreia se stabileau calitatea de persoană îndreptăţită şi modalitatea restituirii, în natură sau prin echivalent şi una administrativă, în faţa Comisiei Centrale, vizând stabilirea în concret a despăgubirilor - noua reglementare păstrează această distincţie, în condiţiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor se desfăşoară în faţa Secretariatului Comisiei Naţionale.
Ca atare, nu se poate susţine nelegalitatea deciziei din apel sub motiv că nu a aplicat dispoziţiile invocate, referitoare la stabilirea măsurii compensatorii prin puncte aplicabilă în procedura administrativă, în faţa unui organ administrativ.
În ce priveşte pretinsa încălcare a art. 50 lit. b) din Legea nr. 365/2013 („orice dispoziţie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent prevăzute în Legea nr. 10/2001, se abrogă”), se constată că norma invocată este lipsită de pertinenţă raportat la soluţia adoptată.
Astfel, pe de o parte, în cauză nu s-a procedat la o evaluare a bunului imposibil de restituit în natură, pentru a se putea pretinde că au fost folosite alte criterii de evaluare decât cele conţinute de legea nouă, iar pe de altă parte, nici nu s-a dispus compensarea cu alte bunuri sau servicii.
Ceea ce este esenţial pentru procedura jurisdicţională desfăşurată este stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a imobilului şi recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.
Referirea, în susţinerea acestei din urmă modalităţi de reparaţie, la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost justificată, pe de o parte, de existenţa deciziei de casare care a impus o astfel de analiză, iar pe de altă parte, de împrejurarea că ulterioara convertire a măsurii compensatorii în puncte ţine, oricum, de faza executării hotărârii (iar nu de legalitatea măsurii).
Sub acest din urmă aspect, se constată că, potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, „obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.
Rezultă că legiuitorul a avut în vedere lipsirea de efectul autorităţii de lucru judecat a hotărârilor irevocabile care stabileau un anumit conţinut al măsurilor reparatorii, înlocuindu-le cu cele prevăzute de noua reglementare.
Pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), o asemenea convertire a măsurilor reparatorii se va realiza în temeiul art. 41 cu referire la art. 21 din Legea nr. 165/2013, şi în situaţia hotărârilor irevocabile ulterioare, ca în speţă.
În consecinţă, o dată în plus, aspectele invocate de către recurent cu referire la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu se circumscriu criticilor de nelegalitate cu privire la soluţia adoptată, vizând, pe de o parte, procedura administrativă în faţa Secretariatului Comisiei Naţionale, iar pe de altă parte, împrejurări care ţin de faza executării silite, respectiv de modalitatea de convertire a măsurii reparatorii prin echivalent în măsura compensatorie prin puncte.
Pentru considerentele expuse anterior, a fost găsită întemeiată doar critica de nelegalitate referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a unei părți din imobil, dată fiind afectațiunea acestuia, așa încât, urmare a admiterii recursului, decizia a fost modificată în parte, în sensul stabilirii măsurii reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafață de teren.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 183/A din 24 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă .
Modifică în parte decizia în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să restituie în natură terenul în suprafaţă de 242,19 m.p.
Obligă pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie privind propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 298,10 m.p. în loc de 55,91 m.p.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 456/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 458/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
