ICCJ. Decizia nr. 459/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 459/2014
Dosar nr. 53361/3/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, la data de 13 iulie 2011, sub nr. 53361/3/2011, reclamanta Academia de Studii Economice a solicitat, în temeiul art. 480-481 C. civ., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi Şcoala de Artă Bucureşti, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 1.154 m.p. şi construcţie reprezentând subsol, parter, etaj şi mansardă în suprafaţă construită la sol de 363 m.p. şi obligarea aceloraşi pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 1524 din 04 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că din situaţia juridică transmisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat şi din extrasul de carte funciară anexat la dosar rezultă că imobilul a fost înscris în anexa hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186 din 08 mai 2008 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei Şcoala de Artă Bucureşti, în temeiul deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 2231 din 26 iunie 1959.
Tribunalul a mai reţinut că ipoteza dedusă judecăţii este aceea în care fostul proprietar, ce pretinde a fi fost deposedat în mod abuziv de către stat, formulează acţiune în revendicare ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, deşi nu a formulat notificare în baza acestui act normativ.
Prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene. Ulterior pronunţării acestei decizii, prevalenţa aplicării Legii nr. 10/2001 în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. (4), menţionându-se că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după intrarea sa în vigoare.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, decât în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă, în cazul de faţă însă, procedura Legii nr. 10/2001 constituia o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu se poate susţine neconvenţionalitatea reglementării speciale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Academia de Studii Economice, arătând că sentinţa instanţei de fond este lovită de nulitate, întrucât în cuprinsul ei nu s-au consemnat şi nu s-au analizat susţinerile reclamantei în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii; că prezentul litigiu nu se circumscrie mecanismului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, care nu se aplică raportului juridic direct dintre proprietarul deposedat şi posesorul neproprietar supus dispoziţiilor C. civ.; că acţiunea întemeiată pe dreptul comun nu înlătură de Ia aplicare dispoziţiile Legii nr. 10/2001; că temeiurile statuărilor cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se regăsesc în speţă şi că soluţia inadmisibilitătii încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Constituţia României.
Prin decizia nr. 96/A din 03 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Referitor la critica privind nulitatea sentinţei apelate, întrucât nu au fost analizate apărările formulate de reclamantă pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este amplu motivată, iar din conţinutul practicatei sentinţei apelate din data de 04 septembrie 2012 nu rezultă că reclamanta a invocat toate chestiunile de drept precizate prin motivele de apel, ci doar că aceasta a pus concluzii de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, ca nefondată.
În măsura în care încheierea de şedinţă din 04 septembrie 2012, care reprezintă şi practicaua sentinţei civile nr. 1524 este lacunară în sensul că nu s-au trecut de către grefier toate apărările formulate de reclamantă pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reclamanta avea dreptul să solicite, pe calea îndreptării erorii materiale, rectificarea omisiunii grefierului de a consemna aceste apărări.
Referitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta a învestit instanţele cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie, fără a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru redobândirea imobilului afiat în proprielatea statului, în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
În atare situaţie, în mod corect prima instanţă a constatat ca fiind incidenţă în cauză decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte a statuat că Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., reclamanta Academia de Studii Economice, arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că aceasta trebuia să urmeze procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează exclusiv raporturile dintre persoana îndreptăţită şi unităţile deţinătoare din perspectiva măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, şi nu raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat şi posesorul neproprietar, căruia îi este aplicabil C. civ.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că acţiunea de drept comun nu înlătură de la aplicare dispoziţiile Legii art. 10/2001, că soluţia inadrnisibilităţii încalcă prevederile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Constituţia României şi că decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu este aplicabilă în cauză.
Înalta Curte constată că, deşi recurenta-recl amantă a invocat drept temei juridic al prezentei căi de atac dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., având în vedere data introducerii acţiunii, respectiv 13 iulie 2011, raportat la data intrării în vigoare a acestui act normativ, şi anume 15 februarie 2013, aplicabile în cauză sunt prevederile vechiului C. proc. civ., sens în care recursul va fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a stabilit împrejurarea că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite. În soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Este de necontestat că acţiunea reclamantei are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 13 iulie 2011.
Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime” în legătură cu acesta.
În cauză reclamanta nu are un „bun” în sensul arătat, după cum nu are nici „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat. Astfel, aceasta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aşa încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurispradenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Pe de altă parte, reclamanta nu are nici o „speranţă legitimă”, întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată prirttr-o jurisprudentă bine stabilită a instanţelor, ceea ce nu se regăseşte în cauză.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză şi dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pine c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în. cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, respectiv, nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, şi nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Noţiunea autonomă de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurispmdenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Academia de Studii Economice, împotriva deciziei nr. 96/A din 03 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 458/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 460/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
