ICCJ. Decizia nr. 460/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 460/2014
Dosar nr. 15078/86/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 sub nr. 15078/86/2011 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă, reclamanţii M.I. şi M.A., au solicitat, în temeiul Legii nr. 255/2010, a Legii nr. 33/1994, art. 44 din Constituţie, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a practicii judiciare în materie, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, Comuna Şcheia, prin Primar, şi Comisia de verificare a dreptului de proprietate şi asigurare a despăgubirilor, anularea hotărârilor nr. 85, 86, 87, 88, 89, 90 din 03 noiembrie 2011, emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate şi acordare a despăgubirilor, comuna Şcheia, cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu care nu sunt de acord, fiind calculate la un preţ derizoriu, mult inferior faţă de preţul de piaţă, valoarea de înlocuire şi propunerea făcută de ei şi cu privire la suprafeţele rămase fără valoare în urma exproprierii, pârâtul urmând să fie obligat la plata despăgubirilor cuvenite pentru suprafeţele de teren expropriate, calculate în raport de valoarea reală a terenurilor, şi anume „165,36 RON/m.p.; să se dispună exproprierea în totalitate a suprafeţelor de teren afectate de lucrări; pentru suprafeţele pentru care nu se impune exproprierea totală - obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri care să acopere prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenurilor rămase în proprietatea lor, prejudiciu ce se poate cuantifica şi adăuga despăgubirilor stabilite pentru suprafeţele expropriate; repararea prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosinţă a terenurilor; cheltuieli administrative cu achiziţionarea unui alt teren (taxe notariale, publicitate, comisioane), constând în 10% din valoarea imobilelor; cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 499 din 12 martie 2013, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a admis în parte acţiunea; a modificat hotărârile nr. 85, 86, 87, 88, 89 şi 90 emise la data de 03 noiembrie 2011 de Comisia de verificare a dreptului de proprietate şi acordare a despăgubirilor a comunei Şcheia, judeţul Suceava; a dispus plata, în favoarea reclamanţilor, a sumei de 56.467 euro la cursul oficial al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii cu titlu de despăgubiri pentru exproprierea imobilului situat în comuna Şcheia, judeţul Suceava, constând în suprafaţa totală de 3.223 m.p.; a respins cererile pentru exproprierea unei suprafeţe de teren suplimentare, pentru obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenurilor urmare a exproprierii, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a lipsei de folosinţă a terenurilor şi pentru plata sumei de 10% din valoarea imobilelor, reprezentând cheltuieli administrative cu achiziţionarea unui alt teren, ca nefondate; a obligat pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti, să plătească reclamanţilor suma de 3.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.200 RON onorariu experţi şi 500 RON onorariu avocat.
Prin decizia nr. 20 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză de reclamanţii M.I. şi M.A., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA Bucureşti, împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa a reţinut că prin raportul întocmit la fond, comisia de experţi a concluzionat, fără a se contesta de către reclamanţi, că suprafeţele de teren rămase în urma exproprierii pot fi plantate conform categoriei de folosinţă din cartea funciară, având asigurat accesul şi că, în condiţiile actuale, nu se poate face o estimare a unei eventuale scăderi de valoare a terenului rămas comparativ cu valoarea acestuia dinaintea exproprierii, însă, în general, o şosea de centură, autostradă etc. creşte valoarea terenurilor din zonele pe unde trec.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă şi-a însuşit, sub acest aspect, concluziile raportului de expertiză, reţinând totodată lipsa altor dovezi propuse şl administrate de reclamanţi în ce priveşte lipsa de folosinţă a terenurilor încă din faza de testare şi studiu de fezabilitate.
Solicitarea reclamanţilor de expropriere şi a suprafeţelor de 46 m.p. şi de 45 m.p., considerate a fi rămase fără valoare, nu poate fi analizată într-un astfel de litigiu, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010, care limitează competenţa instanţelor doar la verificarea cuantumului despăgubirilor propuse.
Plata unei sume egale cu 10% din valoarea imobilelor expropriate, reprezentând cheltuieli administrative cu achiziţionarea unui alt teren, nu poate fi primită, întrucât o asemenea cheltuială are caracter incert şi excede dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, ce are în vedere un prejudiciu cert, determinat sau determinabil.
Referitor la apelul pârâtului, instanţa a reţinut că prin criticile formulate acesta şi-a exprimat faţă de cuantumul despăgubirilor reţinut de prima instanţă din concluziile raportului de expertiză efectuat de comisia constituită potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 33/1994 şi, deci, faţă de conţinutul acestei lucrări ce a fundamentat soluţia tribunalului.
În raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi de conţinutul raportului de expertiză tehnică întocmit de cei trei experţi evaluatori, dintre care unul numit de instanţă şi câte unul desemnat de părţi, se constată că suma de 0,3 euro/m.p. propusă de expropriator pentru terenul în suprafaţă totală de 3.223 m.p. ce face obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu reflectă valoarea de circulaţie a imobilului, neputând reprezenta o justă despăgubire, în sensul legii.
Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că preţurile de 17,50 euro/m.p., 12,10 euro/m.p. şi, respectiv de 17,30 euro/m.p. determinate prin expertiza întocmită de comisia de experţi evaluatori în cauză reprezintă o dreaptă despăgubire pentru reclamanţi, astfel că despăgubirea stabilită de prima instanţă, în condiţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, respectă prevederile imperative ale art. 26 din lege.
Referitor la critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat şi care ar fi trebuit redus proporţional cu admiterea acţiunii reclamanţilor, conform dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că, reţinând culpa procesuală a pârâtului ca parte căzută în pretenţii, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., suma stabilită în sarcina acestuia fiind alcătuită din 3.200 RON onorariu experţi şi 500 RON onorariu avocat, sens în care nu se impunea reducerea conform art. 276 din acelaşi cod.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a înlăturat critica privind procedura derogatorie specială de stabilire a despăgubirilor consacrată de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, ca lege specială a exproprierii, faţă de Legea nr. 33/1994, care reprezintă dreptul comun în materie.
În acest sens, recurentul-pârât a arătat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci dispoziţiile art. 11 alin. (7), (8) din Legea nr. 255/2010 şi art. 8 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale acesteia, sens în care cererea de anulare a hotărârii de expropriere, emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, nu se justifică.
II. În mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, împrejurare ce a determinat valorificarea eronată a unui raport de expertiză ce nu reflectă preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în zonă, întrucât experţii nu au verificat şi identificat tranzacţii concrete, ci au avut în vedere oferte postate pe internet sau la agenţiile imobiliare pentru terenuri asemănătoare.
III. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că data în raport de care se calculează despăgubirile cuvenite persoanei îndreptăţite este cea prevăzută în Legea nr. 33/1994, respectiv a întocmirii raportului de expertiză, întrucât în sistemul Legii nr. 255/2010, incidentă în cauză, este vorba de data emiterii hotărârii de expropriere, acesta fiind momentul la care trebuiau să se raporteze experţii în stabilirea despăgubirilor.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, între altele, semnătura părţii care a declarat calea de atac sau a mandatarului.
Dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nula, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabilesc că „lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în cursul judecăţii”.
Prin decizia în interesul legii nr. 39 din 07 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie publicată în M. Of. al României nr. 833/05.12.2007, în vederea asigurării liberului acces la justiţie şi a garantării dreptului la un proces echitabil, s-a statuat că lipsa semnăturii cererii de recurs poate fi complinită în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cursul judecăţii.
Recursul pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 august 2013, fiind acordat termen de judecată la data de 12 februarie 2014.
Constatând lipsa semnăturii pe memoriul de recurs depus în termen legal, în aplicarea dispoziţiilor legale anterior evocate, Înalta Curte a dispus citarea recurentului-pârât pentru termenul de judecată din 12 februarie 2014 cu menţiunea „de a semna cererea de recurs formulată sau de a expedia o copie a acesteia care să fie semnată, în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 6, respectiv art. 133 C. proc. civ.”, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare emisă la 20 august 2013, aflată la dosar.
Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2014, transmisă prin fax, recurentul-pârât a solicitat judecata cauzei în lipsă, fără a se conforma obligaţiei legale de a remedia incidentul procedural în modalitatea indicată de instanţă prin citaţia emisă la data de 20 august 2013.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) Iit. d), ale art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 316 şi art. 298 din acelaşi cod, Înalta Curte va anula, ca nesemnat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca nesemnat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, împotriva deciziei nr. 20/A din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 461/2014. Civil → |
|---|
