ICCJ. Decizia nr. 461/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 461/2014

Dosar nr. 32232/3/2009*

Şedinţa publică din 12 februarie 2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Domeniului Public şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la suma de 160.120 RON pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa, în suprafaţă de 171 m.p., (situat în Bucureşti, sector 1), la plata sumei de 131.720 RON reprezentând beneficiu nerealizat şi la plata sumei de 34.480 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în ultimii 3 ani şi după introducerea acţiunii, obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1997 pârâtele au construit un drum public, ce făcea racordul între Intrarea Ş.H. şi Intrarea C., ocazie cu care au ocupat abuziv o suprafaţă de 171 m.p. din terenul proprietatea sa, în suprafaţă totală de 239 m.p., situat în Bucureşti, str. Ş.H., sector 1. Deşi a atras atenţia constructorilor că nu există temei legal pentru ocuparea terenului său, aceştia au continuat lucrările, situaţie în care reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa nr. 323 din 17 martie 2000 a Curții de Apel Bucureşti, s-a dispus anularea hotărârilor Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. X/1997 şi nr. Y/1997, anexa 1 pct. 2, a certificatului de urbanism nr. Z/1997 şi a autorizaţiei de construcţie nr. W/1997, cu privire la terenul proprietatea reclamantei.

Cu toate acestea, de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti menționate şi până la data formulării prezentei acţiuni, parte din terenul proprietatea reclamantei a continuat să fie ocupat de lucrări de interes public, iar pârâţii nu au făcut niciun demers pentru despăgubirea acesteia.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 998 şi 999 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8304 din 18 iunie 2009, Judecătoria sectorului 1 a declinat competența în favoarea Tribunalului București, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de valoarea obiectului pricinii, mai mare de 500.000 RON.

Tribunalul Bucureşti a pronunțat sentinţa civilă nr. 1429 din 02 decembrie 2009, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Domeniului Public Sector 1, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Administraţia Domeniului Public Sector 1, a admis în parte acţiunea promovată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 181.980 euro, cu titlu de despăgubire, respingând ca neîntemeiate capetele de cerere formulate împotriva aceleiaşi pârâte privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosinţă şi penalităţile de întârziere.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Domeniului Public Sector 1 sunt neîntemeiate, în raport de temeiul juridic invocat de reclamantă în acţiune, respectiv dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., existenţa sau nu a unei fapte ilicite a pârâţilor reprezentând aspecte ce ţin de verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, deci de fondul acţiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. X/1997, terenul de 150 m.p., despre care se susţinea că se află în administrarea Direcţiei de Administrare a Fondului Imobiliar, a trecut din domeniul privat al Municipiului Bucureşti în domeniul public al Municipiului Bucureşti, având funcţia de stradă.

Prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. Y/1997 au fost aprobate planurile urbanistice de detaliu pentru construcţii, conform anexei ataşate, iar prin sentinţa civilă nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus anularea parţială a celor două hotărâri, a certificatului de urbanism nr. Z/1997 şi a autorizaţiei de construcţie nr. W/1997, cu privire la suprafaţa de teren de 259 m.p. aparţinând reclamanţilor.

Conform considerentelor acestei sentințe (pronunţată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti) s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, că pârâţii nu au făcut dovada trecerii în domeniul privat al Consiliului General al Municipiului Bucureşti a terenului în suprafaţă de 259 m.p., proprietatea reclamantei, şi nici a condiţiilor în care s-a prelungit Intrarea Ş.H., prin preluarea din proprietatea reclamantei a unei suprafeţe de 122 m.p.; în plus, certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire au fost semnate în mod nelegal de viceprimar şi nu de primarul general.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 30 septembrie 2003, tribunalul a reţinut că reclamanta a vândut către cumpărătoarea M.C. suprafaţa de 142,24 m.p., teren situat în Bucureşti, str. Ş.H., sector 1, iar din raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a reţinut că o suprafaţă de aproximativ 121,32 m.p., este în prezent ocupată de trotuare şi de str. Intrarea Ş.H.

Față de aceste elemente, s-a constatat că, deși prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus anularea hotărârilor Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, ce au stat la baza edificării lucrărilor de interes public ce ocupă parte din terenul reclamantei, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, care are în detenţie această suprafaţă de teren amenajată ca stradă, nu a întreprins niciun demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, situaţie în care instanţa a apreciat că se impune, în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., 998 - 999 C. civ., şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin ocuparea abuzivă a terenului proprietatea sa.

Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate reţine existenţa unei răspunderi civile delictuale şi în sarcina celorlalţi pârâţi, deoarece Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate doar de reprezentant al Municipiului Bucureşti cu funcţie deliberativă, Administraţia Domeniului Public Sector 1 are doar un drept de administrare asupra terenurilor aflate în domeniul public al statului, iar Ministerul Finanţelor Publice nu este deţinătorul terenului şi nici nu poate fi reţinută în sarcina sa o faptă ilicită proprie, astfel cum impun dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferenţă între preţul de piaţă obţinut prin vinderea terenului rămas şi preţul care s-ar fi obţinut prin vânzarea întregului teren, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât acordarea valorii de circulaţie a terenului, urmare a admiterii primului capăt de cerere este suficientă, iar acordarea şi a diferenţei solicitată de către reclamantă ar reprezenta de fapt o dublă reparaţie, respectiv o îmbogăţire a acesteia fără justă cauză.

Neîntemeiată a fost apreciată şi pretenția privind contravaloarea lipsei de folosinţă, deoarece reclamanta a solicitat acordarea acesteia pe ultimii 3 ani, dar expertul a calculat suma prin raportare nu la suprafaţa de 121,32 m.p., ocupată de lucrări, ci prin raportare la suprafaţa de 141,16 m.p. şi, deşi tribunalul a pus în discuţie necesitatea refacerii expertizei pe acest aspect, reclamanta a refuzat completarea raportului de expertiză.

S-a respins ca neîntemeiată şi solicitarea de acordare a penalităţilor de întârziere, instanţa de fond considerând că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale şi nu delictuale.

Împotriva sentinţei a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 539/A din 25 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 135.960 euro cu titlu de despăgubiri.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că anterior, prin hotărâre pronunțată în mod irevocabil de instanţa de contencios administrativ s-a constatat nelegalitatea actelor emise de apelantul pârât, respectiv amenajarea drept stradă, şi nu parc, a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, inclusiv pentru ocuparea unei suprafeţe de 121,32 m.p. din terenul proprietatea reclamantei (astfel încât acesta este obligat fie să se conformeze dispoziţiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei, obligaţii pe care până în prezent nu şi le-a îndeplinit).

Cu referire la dispoziţiile art. 480 C. civ., s-a arătat că dreptul de proprietate are caracter exclusiv şi perpetuu, ceea ce permite titularului său să dispună de bun în limitele prevăzute de lege, dreptul durând atâta timp cât există bunul.

Cum dreptul de proprietate este imprescriptibil sub aspect extinctiv, instanţa de apel a apreciat că nici acţiunea reclamantei în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului ocupat abuziv de apelantul pârât, nu este prescrisă, în condiţiile în care încălcarea dreptului său de proprietate este continuă, deci durează şi după data de 30 septembrie 2003, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că susţinerile apelantului pârât, în sensul neîndeplinirii în cauză a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., sunt nefondate, întrucât din probele dosarului a rezultat că acesta ocupă şi în prezent, în mod abuziv, terenul, situaţie de fapt în raport cu care simpla emitere a unor hotărâri prin care au fost anulate hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti constatate nelegale de către instanţă, nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă.

Reţinând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, rezultat din imposibilitatea folosirii de către reclamantă a terenului ocupat de pârât, existenţa unei fapte ilicite, constând în refuzul apelantului pârât de a restitui terenul, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a produs acest prejudiciu, instanţa de apel a constatat că admiterea acțiunii de către tribunal s-a făcut în mod corect.

În ce privește însă cuantumul despăgubirilor, au fost însușite concluziile raportului de expertiză efectuat în apel, potrivit cărora, la nivelul anului 2009, valoarea de circulaţie a terenului proprietatea reclamantei, ocupat abuziv, este de 135.960 euro, sens în care, urmare a admiterii apelului s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamanta a susţinut că, deşi instanţa de apel a respins criticile formulate de apelantul pârât, în același timp, prin soluţia pronunţată a modificat cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal de la suma de 181.980 euro la 135.960 euro, fără nicio motivare.

Prin motivele de recurs formulate de pârât, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, deoarece, deşi a admis apelul formulat de pârât, a schimbat doar în parte şi nu în totalitate sentinţa instanţei de fond. S-a arătat că, deşi reclamanta a invocat ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei extinctive invocată prin motivele de apel în baza altor dispoziţii legale, respectiv în baza art. 480 şi 481 C. civ., încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Prin decizia civilă nr. 4885 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, deşi obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de reclamantă prin acţiune, îl reprezenta obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, prin construcţia unui drum public, fără acordul său şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, pentru lipsa de folosinţă, plus daune cominatorii, iar temeiul juridic indicat a fost reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei invocată de apelantul pârât prin raportare la dispoziţiile legale care reglementează dreptul de proprietate, respectiv la dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.

S-a reţinut, totodată, că, stabilind existenţa unei încălcări continue a dreptului de proprietate al reclamantei de către pârât, instanţa de apel nu a expus raţiunile legale pentru care a ales, ca moment al stabilirii valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, anul 2009, deşi acţiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză a fost dispus în anul 2011.

În consecinţă, s-a apreciat că se impune admiterea recursurilor şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, cu indicaţia de a se stabili în rejudecare dacă temeiul juridic invocat de reclamantă, asistată de apărător ales, poate determina declanşarea unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obţinerea unor despăgubiri civile, în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenţei unei exproprieri de facto, în absenţa unui act formal de expropriere.

Odată lămurit acest aspect şi acceptându-se rămânerea pe terenul răspunderii civile delictuale, aşa cum a fixat reclamanta limitele judecării cauzei, s-a considerat că instanţa de apel va trebui să stabilească fără echivoc, care este fapta ilicită săvârşită de pârâtă, pentru a putea stabili data de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

Rejudecându-se apelul, a fost pronunțată decizia nr. 102/A din 08 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul Primăriei Municipiului București, a fost schimbată în tot sentința de primă instanță, în sensul că a fost admisă excepția de prescripție extinctivă și respinsă acțiunea promovată de reclamantă, ca prescrisă.

În considerentele deciziei din apel s-a reținut că limitele rejudecării se raportează, în mod necesar, doar la capătul principal de cerere vizând despăgubirile cuvenite reclamantei pentru ocuparea abuzivă a terenului, cu reținerea indicației deciziei de casare de a se stabili, în rejudecare, dacă temeiul juridic invocat de reclamantă, asistată de apărător ales, respectiv art. 998 - 999 C. civ., poate determina declanşarea unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obţinerea unor despăgubiri civile, în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc procesual special pentru realizarea dreptului său, în ipoteza decelării existenţei unei exproprieri de facto, în absenţa unui act formal de expropriere. De asemenea, față de lămurirea acestui aspect și identificarea faptei ilicite, trebuie stabilit care este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

În aplicarea obligatorie a indicaţiilor din decizia de casare, instanţa de rejudecare a solicitat intimatei reclamante lămuriri privind temeiul juridic al cererii sale, ocazie cu care aceasta a precizat încă o dată dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, iar cu privire la prescripţia invocată de apelanta pârâtă, a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data pronunţării hotărârii apelate, când pe bază de expertiză s-a stabilit întinderea pagubei efectiv suferită.

Analizând cu prioritate excepţia prescripției extinctive, instanţa de apel a constatat caracterul întemeiat al acesteia.

Astfel, s-a reținut că, potrivit motivelor acţiunii, precizărilor făcute cu ocazia rejudecării, voinţa juridică a reclamantei a fost de a învesti instanţa cu judecarea unei acţiuni având ca obiect obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin ocuparea abuzivă a suprafeţei de teren menţionată în acţiune.

Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune de drept civil și are la bază un raport juridic obligațional ce izvorăște dint-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, raport în care autorul faptei ilicite sau altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul.

Conform dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei are în vedere 2 momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: un moment subiectiv - data de la care persoana vătămată a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea sau un moment obiectiv - data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste elemente.

Fapta ilicită a pârâtei invocată de reclamantă în acţiune, constă în ocuparea abuzivă de către pârâtă a unei suprafeţe de 117,24 m.p. din terenul proprietatea sa situat în Bucureşti, sector 1.

Din motivele de fapt ale acţiunii, dar şi din probele administrate în cauză a rezultat că în anul 1997 reclamanta a fost deposedată de o suprafaţă de 239 m.p. din terenul proprietatea sa situat la adresa mai sus menţionată, în baza certificatului de urbanism nr. Z/1997 şi a autorizaţiei de construcţie nr. W/1997, pentru lucrări de amenajare a unui parc public. Prin sentinţa nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, s-a constatat că aceste acte administrative sunt nelegale, în ceea ce priveşte includerea terenului proprietatea reclamantei, în suprafaţă de 259 m.p., în domeniul statului.

Din acest teren, reclamanta a susţinut în acţiune, că o suprafaţă de 117,24 m.p. nu i-a fost restituită în natură, fiind deja ocupată nelegal de pârâtă prin edificarea lucrărilor menţionate, situaţie în care a solicitat ca pârâta să fie obligată să răspundă pentru fapta sa ilicită şi să-i plătească despăgubirile cuvenite.

S-a apreciat că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea a fost în mod evident data rămânerii definitive a sentinţei nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în baza cărora o parte din terenul reclamantei, inclusiv cel pentru care a solicitat în prezenta acţiune despăgubiri, a trecut în domeniul statului pentru edificarea unui parc public.

A fost înlăturat argumentul conform căruia data la care a început să curgă termenul de prescripţie ar fi cea la care s-a pronunţat în prezenta cauză hotărârea apelată, care a stabilit, pe baza unei expertize, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, pentru că aceasta ar echivala practic cu o imprescriptibilitate a acţiunii, în condiţiile în care momentul la care prescripţia începe să curgă s-ar situa după sesizarea instanţei de judecată de către reclamant, mai exact după evaluarea de către instanţa sesizată a despăgubirilor cuvenite.

S-a considerat că o astfel de susţinere este, în mod evident, contrară dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc şi un moment obiectiv de la care se calculează termenul de prescripţie, respectiv data la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În consecinţă, reţinând că sentinţa nr. 323 din 17 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a rămas irevocabilă la data de 29 ianuarie 2001 (prin anularea recursului ca netimbrat, conform deciziei nr. 344 din 29 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie), iar acţiunea de faţă a fost înregistrată de reclamantă la data de 25 octombrie 2007, mult peste termenul de prescripţie prevăzut de lege, Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii acţiunii reclamantei ca prescrisă.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că faptul cauzator de prejudiciu ar fi fost deciziile ilegale emise de către Primăria Municipiului Bucureşti şi că momentul anulării acestora în mod irevocabil face să înceapă să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

O asemenea apreciere este total eronată întrucât, pe de o parte, faptul cauzator de prejudiciu a fost amenajarea unui drum şi trotuar pe proprietatea reclamantei înaintea emiterii oricărei decizii, legală sau ilegală, iar, pe de altă parte, faptul cauzator de prejudiciu există atât timp cât reclamanta este lipsită de atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de a dispune şi a folosi terenul.

Deşi Primăria Municipiului Bucureşti a contestat în permanenţă faptul ocupării terenului, situaţia contrară rezultă din probele administrate, inclusiv expertizele întocmite în cauză care au constatat această ocupare, cu consecinţa deposedării.

Contrar acestei situaţii, instanţa de apel stabileşte, în mod eronat, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data anulării deciziilor administrative.

- Instanţa de apel greşeşte şi atunci când consideră ca temei de drept al acţiunii doar dispoziţiile art. 998 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, deşi în cererea de chemare în judecată au fost indicate, ca temei juridic al pretenţiilor, şi dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, dispoziţiile Constituţiei, cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, practica instanţelor de judecată în materie.

Aceasta înseamnă că temeiurile de drept din acţiunea introductivă nu lasă nicio îndoială că este vorba de un demers prin care se încearcă apărarea unui drept real, astfel încât acţiunea este imprescriptibilă.

Motivele de recurs au fost întemeiate de către recurenta-reclamantă pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- Mai întâi, sub aspect formal, deşi reclamanta a indicat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea argumentelor acesteia nu face posibilă reţinerea spre analiză a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme nu este indicat un act juridic (negotium juris) ale cărui clauze clare, neîndoielnice, să fi fost denaturate de instanţă prin interpretarea dată.

Pretinzându-se, în esenţă, o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă - sub aspectul identificării faptei ilicite şi a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie -, criticile reclamantei vor fi analizate doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- În ce priveşte susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi identificat greşit temeiul juridic al acţiunii sale, ca fiind dat de dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., aceasta are caracter nefondat.

Astfel, la momentul rejudecării, în limitele deciziei de casare, instanţa de apel a respectat indicaţiile obligatorii, lămurind temeiul juridic al pretenţiilor - luând act în acest sens şi de precizarea reclamantei prin avocat - ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ. Aceasta, în condiţiile în care partea însăşi a arătat că speţa aduce în discuţie problema răspunderii civile delictuale (conform încheierii de dezbateri din 18 martie 2013).

Împrejurarea relevată de către reclamantă, prin motivele de recurs, în sensul că a indicat, pe lângă dispoziţiile art. 998 C. civ. şi prevederile constituţionale, cele ale Convenţiei europene referitoare la dreptul de proprietate, nu este de natură să modifice izvorul pretenţiilor sale, care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s-a reclamat săvârşirea unei fapte ilicite care a avut ca rezultat deposedarea reclamantei de bunul său.

Textele referitoare la dreptul de proprietate - indicate în mod generic, cu trimitere la legea fundamentală şi la Convenţia europeană - nu-şi pot avea justificare şi incidenţă pentru stabilirea sediului materiei, ci în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere unui drept subiectiv (în absenţa căruia nu se putea stabili vreun prejudiciu).

În ce priveşte faptul că „în completarea dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. ar fi fost indicate şi prevederile Legii contenciosului administrativ”, susţinerea este, de asemenea, lipsită de aptitudinea demonstrării unui alt temei juridic al pretenţiilor.

Litigiul dedus judecăţii nu este unul în materia contenciosului administrativ; singurul aspect care ar putea fi relevat de parte, din acest punct de vedere, este acela referitor la modalitatea în care se poate repercuta efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate de instanţa de contencios administrativ în faţa instanţei civile, numai că acesta este un element de probaţiune, iar nu de izvor juridic al pretenţiilor.

Tot astfel, invocarea „practicii relevante în materie a instanţelor de judecată”, nu se poate constitui în temei juridic al cererii reclamantei, câtă vreme jurisprudenţa, dând dezlegare punctuală unor raporturi juridice şi situaţii conflictuale de fapt, nu se poate constitui în izvor de drept (cu rezerva deciziilor în interesul legii care tranşează însă probleme de drept divergente).

- Este însă întemeiată critica recurentei-reclamante referitoare la identificarea, în speţă, a faptei ilicite și a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Astfel, instanţa de apel reţine, cu referire la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că data la care reclamanta trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea - şi deci, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie - este acela al rămânerii definitive a sentinţei nr. 323 din 17 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea actelor administrative în temeiul cărora o parte din terenul reclamantei a trecut în domeniul public al statului.

O asemenea statuare a instanţei este eronată întrucât evaluează fapta ilicită ca fiind reprezentată de emiterea unor decizii ilegale de către autoritatea administrativă locală, desfiinţate pe calea acţiunii în justiţie.

În felul acesta, instanţa de apel contrazice nu numai susţinerile părţii-reclamante care, în motivele acţiunii sale şi ulterior pe parcursul procesului, a arătat că faptul cauzator de prejudiciu a constat în amenajarea unui drum şi trotuar pe terenul proprietatea sa, cât şi propriile considerente în care reţine că „fapta ilicită a pârâtei constă în ocuparea abuzivă a unei suprafeţe de teren, reclamanta fiind deposedată de o parte din terenul proprietatea sa”.

Aşadar, faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum a fost relevat de cauza acţiunii reclamantei (motivele de fapt ale cererii împreună cu temeiul juridic) nu este reprezentat de emiterea deciziilor ilegale administrative, ci de ocuparea abuzivă a terenului.

În ce priveşte modalitatea săvârşirii acestei fapte ilicite, probele administrate în faţa instanţelor fondului şi situaţia de fapt reţinută ca atare de acestea, au relevat că ocuparea abuzivă a unei porţiuni din terenul reclamantei a avut loc în anul 1997, continuând şi în prezent.

Or, din acest punct de vedere, este corectă susţinerea recurentei-reclamante conform căreia faptul cauzator de prejudiciu subzistă atâta timp cât există ocuparea abuzivă a terenului.

Astfel fiind, deşi prescripţia a început să curgă la momentul ocupării terenului şi cunoaşterii acestui fapt de către reclamantă, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acesteia (ceea ce a generat prescripţii succesive în timp).

Acesta este motivul pentru care promovarea acţiunii în anul 2007 trebuie considerată ca fiind făcută înăuntrul termenului de prescripţie, iar nu (aşa cum se arată în subsidiar, de către recurentă), aprecierea că acţiunea promovată de aceasta ar fi una imprescriptibilă întrucât se grefează pe dreptul de proprietate.

Ceea ce a pretins reclamanta prin intermediul acţiunii a fost acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea imobilului, a cărui stăpânire materială nu o mai poate avea datorită afectaţiunii în prezent a acestuia.

Or, caracterul real al unei acţiuni prin care se urmăreşte protejarea dreptului de proprietate se păstrează atât timp cât există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul reclamantului (revendicant). Atunci când bunul a dispărut ori i-a fost schimbată destinaţia de aşa natură încât nu mai poate fi restituit - ca în speţă - obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie în despăgubiri, iar acţiunea devine una personală.

Pentru considerentele arătate anterior, deşi este vorba despre o acţiune personală, în condiţiile unui caracter continuu al faptului ilicit, termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei.

Statuând în sens contrar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - fără să ţină seama de particularităţile speţei - şi astfel, în mod greşit nu a ajuns la cercetarea fondului cauzei.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta P.D., împotriva deciziei nr. 102/A din 08 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie .

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 460/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 489/2014. Civil. Succesiune. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: