ICCJ. Decizia nr. 464/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 464/2014

Dosar nr. 1785/120/2012

Şedinţa publică din 12 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 28 februarie 2012, sub nr. 1785/120/2012, reclamanţii Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G., au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998-999, art. 1357 din vechiul C. civ., respectiv art. 72 din noul C. civ., în contradictoriu cu M.C. şi SC A.I. SRL, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 RON către Clubul Sportiv M. Târgovişte şi a sumei de 450.000 RON către I.C.G., reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, precum şi la publicarea integrală a hotărârii care se va pronunţa, pe cheltuiala acestora, în trei numere consecutive ale Jurnalului D., pe prima pagină, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite şi articolele apărute în respectiva publicaţie, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat că începând cu luna iulie 2011, cotidianul Jurnalul D. a demarat o campanie de presă condusă şi susţinută de pârâtul M.C., în calitate de jurnalist angajat al acestei publicaţii, ale cărei subiecte au fost atât Clubul Sportiv M. Târgovişte, cât şi I.C.G., fiind publicat un număr impresionant de articole defăimătoare la adresa reclamanţilor.

Au mai arătat reclamanţii că o parte importantă dintre articolele defăimătoare enumerate în acţiune a fost publicată la rubrica „Editorial” a cotidianului Jurnal D., bucurându-se de o atenţie specială a publicului cititor, fiind situate, cel puţin parţial, pe prima pagină a acestui cotidian, însoţite şi de fotografii ale reclamantului în diverse ipostaze.

Tema articolelor menţionate anterior s-a concretizat în prezentarea, evaluarea şi comentarea pretinselor ilegalităţi săvârşite de reclamantul I.C.G., „beizadeaua” (folosit în mod excesiv în cuprinsul acestor articole), atât în calitate de preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte, cât şi în calitate de profesor la Colegiul Naţional I.V., fiind oferite opiniei publice variante tendenţios concepute ale unor presupuse activităţi contrare legii, în scopul exclusiv al manipulării acesteia şi creării unui curent de opinie defavorabil reclamanţilor, de natură să influenţeze într-un mod vădit negativ şi extrem de puternic întreaga activitate şi imagine a Clubului Sportiv M. Târgovişte, precum şi viaţa socială personală şi profesională a preşedintelui acestuia.

În privinţa reclamantului I.C.G., s-a subliniat că i-a fost atribuită de către pârâţi porecla de „beizadea”, în mai mult rânduri făcându-se trimitere la persoana sa doar prin această poreclă, precum şi în cele mai recente articole porecla „Ciugulescu” fiind asociată cu verbul „a ciuguli”. Aceste porecle relevă în mod evident intenţia pârâţilor de denigrare şi de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei persoanei, făcându-se trimitere la definiţia oferită de Dicţionarul explicativ al limbii române conform căreia prin „beizadea” se înţelege fiu de domn, principe; titlu rezervat în vechime fiilor domnitorilor sau celor care au domnit. Astfel, prin atribuirea în mod ironic a cuvântului „beizadea” reclamantului, pârâţii vor să scoată în evidenţă un sens vădit peiorativ, să evidenţieze o idee depreciativă şi de dispreţuire.

Reclamanţii au mai arătat că în cuprinsul articolelor de presă publicate, jurnalistul M.C. a formulat atât în scris, cât şi verbal, susţineri vădit tendenţioase în legătură cu persoana lui I.C.G. şi a Clubului Sportiv M. Târgovişte, având un profund caracter insultător şi calomnios, care depăşesc cu mult orice limite admisibile ale libertăţii de exprimare într-o societate democratică.

Reclamanţii au învederat că, pe lângă împrejurarea că jurnalistul pârât oferă opiniei publice aprecieri cu privire la activitatea reclamantului în condiţiile în care refuză să aibă în vedere rezultatele obţinute de toate secţiile aflate în subordinea Clubului Sportiv M. Târgovişte, acesta aduce grave atingeri dreptului la imagine atât al Clubului Sportiv M. Târgovişte, cât şi al său.

Prin multitudinea articolelor publicate, lipsite de orice fundament, se susţine că acestea au ca unic scop prejudicierea în mod grav şi poate iremediabil a imaginii şi prestigiului profesional, componente ale vieţii private ocrotite de Constituţie.

Totodată, se solicită să se ţină cont şi de calitatea specială a pârâtului M.C., aceea de jurnalist, de formator de opinie, calitate care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, implicând folosirea de către acesta a unui limbaj reverenţios, nejignitor, non-violent, având în vedere împrejurarea că prin activitatea sa acesta îndeplineşte şi o funcţie socială, având obligaţia de a-i proteja pe alţii contra manifestărilor injurioase.

Reclamanţii au precizat că în cauză sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.

Astfel, în privinţa transmiterii de către pârât opiniei publice a unor informaţii neadevărate despre prestaţia profesională ca preşedinte a reclamantului, într-o manieră profund jignitoare, tendenţioasă, de natură să-i creeze o imagine profesională în totală contradicţie cu realitatea - prezentare menită să inducă opiniei publice o percepţie denaturată cu privire la persoana acestuia, s-a considerat că reprezintă o formă de exercitare abuzivă, peste limitele legal admisibile, a dreptului la liberă exprimare. Aceasta întrucât libertatea de exprimare, ocrotită de dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, nu este şi nu poate fi un drept absolut. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane. Aceeaşi situaţie este incidentă şi în cazul afirmaţiilor calomnioase făcute de către pârât în legătură cu modul de cheltuire a banilor publici, caz în care jurnalistul a încercat în mod insistent să inducă opiniei publice convingerea că reclamantul ar fi săvârşit fapte ilegale pentru care ar trebui să fie pedepsit.

S-a mai arătat că garanţia dreptului la liberă exprimare - existentă ca premisă de principiu şi în cazul pârâtului M.C. - era subordonată condiţiei ca acesta să îşi exercite acest drept cu bună-credinţă, în sensul oferirii unor informaţii certe şi demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice profesiei, lucru care însă nu s-a întâmplat în situaţia campaniei de presă conduse de pârâtul M.C. în contra reclamantului. Odată încălcată condiţia bunei-credinţe şi a informaţiilor demne de crezare, garanţia dreptului la liberă exprimare încetează să mai opereze, o atare situaţie fiind incidentă în speţă.

Cu privire la lezarea imaginii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului I.C.G. şi clubului sportiv, s-a afirmat că în cazul de faţă, reprezintă efectul afirmaţiilor iresponsabile, jignitoare, tendenţioase şi calomnioase ale pârâtului făcute în legătură cu activitatea profesională a reclamanţilor, astfel cum au fost ele exemplificate, prin textele publicate sub semnătura pârâtului M.C. în ziarul Jurnal D., preşedintele Clubului Sportiv M. fiind prezentat opiniei publice atât din punct de vedere profesional, cât şi personal ca fiind o beizadea de tinichea; având capacităţi intelectuale reduse, neputând să reproducă fără a citi numele jucătoarelor şi ale celor staff-ul echipei; fiind demn de dispreţ; lipsit de scrupule; vrăjitor cu banii publici; cel care a nenorocit 2 echipe de baschet, una de fotbal şi 2 generaţii de juniori; om cu nouă feţe şi fără niciun suflet; care nu îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu, nici ca preşedinte de club, nici ca profesor la Colegiul Naţional I.V.

Relativ la impactul asupra opiniei publice şi la vătămarea cauzată drepturilor la imagine, demnitate şi reputaţie profesională, precum şi viaţă privată, s-a susţinut că sunt cu atât mai evidente cu cât pârâtul a procedat la aşa-zisa poreclire a reclamantului şi la utilizarea aproape obsesivă a poreclelor „beizadea” şi „Ciugulescu”.

Invocând fie direct, fie implicit, prin intermediul poreclelor, că reclamantul şi-ar exercita funcţia de preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte în mod defectuos şi cu rea-credinţă, se consideră că pârâtul a comis o faptă ilicită de maximă gravitate, de natură a-i ştirbi în modul cel mai grav onoarea, demnitatea şi prestigiul profesional, precum şi imaginea de cetăţean respectabil şi, ca urmare a acestei fapte, credibilitatea profesională i-a fost zdruncinată, iar viaţa personală a fost grav afectată.

Totodată, toate realizările Clubului Sportiv M. Târgovişte, care nu sunt deloc puţine şi Iipsite de importanţă, dacă ar fi să se enumere medaliile de aur, argint şi bronz Ia box, judo, atletism, precum şi multiple locuri 1 la alte secţii ale Clubului Sportiv M., sunt anihilate prin întreaga campanie de presă pornită de pârâtul M.C. şi ţinută de celălalt pârât.

Cu privire la prejudiciu s-a arătat că suma pretinsă reprezintă o reparaţie, dacă nu integrală, măcar justă şi echitabilă care poate compensa, fie şi parţial, prejudiciul suferit. De asemenea, prin obligarea pârâţilor la plata sumei menţionate, se va realiza şi sancţionarea corespunzătoare a acestora pentru fapta ilicită săvârşită, asigurându-se şi îndeplinirea funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale.

Pentru pârâta SC A.I. SRL s-a evidenţiat că M.C., jurnalistul conducător al campaniei de presă, este prepusul acestei societăţi ce urmează să răspundă în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 1373 alin. (1) al noului C. civ., respectiv pe principiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În drept, s-au mai invocat art. 73, art. 74 lit. h), art. 1357, art. 1382, art. 1385 din noul C. civ., art. 26 şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Pârâta SC A.I. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii pentru argumentele expuse pe larg în actul procedural.

Prin sentinţa nr. 2160 din 01 noiembrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a respins acţiunea.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul M.C. făcut referire exclusiv la activitatea de preşedinte a reclamantului I.C.G. la Clubul Sportiv M. Târgovişte, fără a antama şi viaţa privată a acestuia, ca urmare a faptului că fiecare dintre textele citate abordează aspecte ce ţin de specificul secţiilor clubului.

Pe de altă parte, a reţinut prima instanţă, activitatea desfăşurată de reclamant în această calitate, fiind finanţată din fondurile publice locale, astfel curn reiese din art. 5 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a clubului şi din Raportul privind aprobarea contului de execuţie pe anul 2010 pentru Primăria Municipiului Târgovişte poate constitui o preocupare legitimă a presei care să genereze dezbaterea modului de funcţionare a clubului în discuţie.

Coroborând răspunsul pârâţilor la interogatoriu cu depoziţia martorului P.I., cu sentinţa civilă nr. 498 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa şi cu înscrisurile de la dosar, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a uzat vreodată de dreptul la replică în legătură cu articolele de presă şi nici nu a dorit să colaboreze cu presa, evitându-l de fiecare dată pe pârâtul M.C., care s-a deplasat în repetate rânduri la sediul clubului pentru a-i solicita punctul de vedere.

Reticenţa reclamantului I.C.G. de a da declaraţii presei în legătură cu fondul unor probleme dezbătute în cuprinsul articolelor, ce nu puteau fi clarificate doar pe baza înscrisurilor pe care clubul le-a pus la dispoziţia trustului menţionat, a fost de natură să genereze ipoteze care conturează suspiciuni asupra activităţii sale.

Explicaţia pârâtului pentru utilizarea expresiilor „beizadea” şi „Ciugulescu”, în răspunsul la interogatoriu, a fost aceea a susţinerii politicei şi, respectiv a cumulului de funcţii ce generează venituri multiple, acest mod de percepţie a ziaristului fiind confirmat şi de martorul ascultat la propunerea acestuia, care l-a perceput în acelaşi sens.

Rezumând problematica expusă, tribunalul a constatat că s-a imputat reclamantului îndepărtarea unor antrenori cu merite deosebite şi agrearea altora ce nu se ridicau la nivelul celor dintâi, desfiinţarea unor echipe sportive cu rezultate foarte bune, alocarea discreţionară a unor sume de bani exagerate echipei de baschet, fără a se şti concret pentru ce s-au cheltuit, în condiţiile în care sportivele acestei echipe nu au contract şi nu pot fi plătite, imposibilitatea obiectivă de a asigura efectiv îndeplinirea concomitentă a atribuţiilor de profesor de sport la Colegiul Naţional I.V. cu cea de preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte şi de observator judeţean şi federal la meciurile de fotbal, precum şi susţinerea din partea Partidului Democrat Liberal, prin persoana Primarului Municipiului Târgovişte.

Este adevărat că în articolul intitulat „Şefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziţie”, publicat la 23 septembrie 2011, legarea numelui I.C.G. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3” nu are suport faptic, întrucât, aşa cum reiese din Sinteza acţiunilor de audit desfăşurate la U.A.T.M. Târgovişte de Camera de Conturi Dâmboviţa, la obiectivul de investiţii „Piscina acoperită” s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuţie în această privinţă.

Această împrejurare se apreciază ca făcând parte din doza de exagerare permisă jurnalistului, care însă, în opinia tribunalului, contrar celor susţinute prin cererea de chemare în judecată, nu se face responsabil de rea credinţă ori de nesocotirea regulilor deontologice specifice profesiei sale.

Raportat la împrejurările speţei, tribunalul a apreciat că scopul urmărit de pârâtul M.C. prin textele citate nu a fost acela de a crea o imagine defăimătoare preşedintelui Clubului Sportiv M. Târgovişte şi clubului, ci de a evidenţia aspecte care, în opinia sa, relevă deficienţe ale activităţilor pe care le desfăşoară.

În condiţiile în care I.C.G. conduce activitatea sportivă organizată prin club, care reprezintă un domeniu ce interesează opinia publică, chiar dacă el nu are statutul de funcţionar public, în virtutea sursei de finanţare a activităţii pe care o gestionează, este expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activităţii sale şi raportat la circumstanţele speţei, tribunalul a considerat că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a jurnalistului, potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia şi intimitatea, în sensul art. 8.

Faţă de cele ce preced, tribunalul a constatat că din ansamblul probelor administrate nu rezultă elementul psihologic al intenţiei de discreditare a imaginii reclamanţilor, fără de care nu se poate antrena răspunderea civilă nici pentru pârâtul M.C., nici pentru angajatorul acestuia, sens în care a respins cererea.

Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanţii Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G., cât şi pârâta SC A.I. SRL Târgovişte.

Pârâta SC A.I. SRL a formulat apel împotriva sentinţei a arătat că instanţa de fond, din eroare, în dispozitivul sentinţei a omis să oblige reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate la acordarea cuvântului pe fond consemnate în încheierea din data de 18 octombrie 2012 când a fost amânată pronunţarea pentru 25 octombrie 2012.

Reclamanţii Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G. au arătat că, deşi a reţinut că au fost făcute o serie de afirmaţii fără niciun temei de fapt sau de drept, instanţa de fond nu a reţinut săvârşirea vreunei fapte ilicite şi nu a analizat fiecare condiţie a răspunderii civile delictuale, ci s-a limitat la analiza unei părţi din afirmaţiile făcute de pârâţi.

Pe de altă parte, instanţa de fond, în mod nelegal, a respins solicitarea reclamanţilor de suplimentare a probei cu martori în vederea respectării dreptului la apărare şi pentru dovedirea prejudiciului de imagine adus acestora.

Deşi din probatoriile administrate în cauză a rezultat faptul că, pe lângă acuzaţiile de cheltuire a banilor publici în mod ilegal fără o bază factuală, articolele menţionate abundă în alte acuzaţii şi expresii jignitoare, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la acestea, ca şi când nu ar fi fost făcute şi nici criticate prin cererea de chemare în judecată, însă cu privire la acuzaţiile de cheltuire a banilor publici aceasta şi-a însuşit integral toate apărările şi susţinerile pârâţilor.

Reclamanţii exemplifică din articolele de presă diverse acuzaţii care li s-au adus, solicitând a se avea în vedere că afirmaţiile au fost făcute în mod repetat de către pârâţi, pe o perioadă mare de timp, respectiv mai bine de 8 luni de zile, începând cu luna iulie 2011 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată şi se încadrează într-o adevărată campanie de denigrare desfăşurată împotriva acestora, cu scopul de a le compromite şi distruge imaginea, a determina eliberarea din funcţia a reclamantului I.C.G. şi, totodată, urmărindu-se chiar afectarea vieţii private a acestuia.

Parte din afirmaţiile făcute în mod repetat au fost reluate şi în prezent după administrarea probatoriilor care dovedesc contrariul acestor susţineri şi după redactarea sentinţei apelate, deşi fuseseră reţinute până şi de instanţa de fond ca neadevărate, anexând un articol intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali”, din data de 04 decembrie 2012, publicat în Jurnal D.

În legătură cu pretinsele ilegalităţi de la piscina acoperită din microraionul 3, instanţa de fond a reţinut că „Este adevărat că în articolul intitulat „Şefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziţie”, publicat în data de 23 septembrie 2011, legarea numelui I.C.G. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi, „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3” nu are suport faptic, întrucât aşa cum reiese din Sinteza acţiunilor de audit desfăşurate la U.A.T.M. Târgovişte de Camera de Conturi Dâmboviţa la obiectivul de investiţii „Piscina acoperită” s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuţie în această privinţă.”

În acest sens, sunt vădit neîntemeiate şi mincinoase afirmaţiile conform cărora ilegalităţile cu privire la piscina acoperită au fost produse de reclamanţi, de vreme ce aceştia nu au avut nicio calitate în contractul de lucrări, nu au efectuat nicio plată şi nu au dobândit, ulterior finalizării construcţiei, decât un drept de administrare asupra piscinei.

Or, de vreme ce şi după administrarea unor înscrisuri de necontestat şi chiar după comunicarea sentinţei apelate pârâţilor, aceştia continua să reia acest subiect, acreditând, în continuare, ideea că prejudiciul a fost creat de reclamantul I.C.G., rezultă fără putinţă de tăgadă reaua-credinţă a acestora şi intenţia denigratoare pe care o au cu privire la reclamanţi.

Instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat exact contrariul celor cuprinse în sentinţa civilă apelată, respectiv că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, care, chiar şi într-un context public, poate aparţine „vieţii private”. De asemenea, s-a statuat că dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie.

Instanţa de fond şi-a însuşit, în mod inexplicabil, toate apărările susţinerile pârâţilor cu privire la dreptul la replică, aceasta ajungând concluzia că reclamantul „nu a uzat vreodată de dreptul său la replică legătură cu articolele de presă” şi „nu a dorit să colaboreze cu presa”, cu toate că, potrivit răspunsului reclamantului I.C.G. Ia interogatoriu, anterior declanşării acestei campanii de presă, reclamanţii furnizau, inclusiv pârâţilor, toate informaţiile pe care aceştia din urmă le solicitau, însă acestea erau prezentate denaturat în ziarul Jurnal D. Instanţa de fond, fără a avea în vedere faptul că nu există o obligaţie legală a solicitării unui drept la replică pentru promovarea unei asemenea acţiuni, reţine că reclamantul nu a participat la vreo conferinţă de presă care să răspundă chestiunilor ridicate prin articolele încriminate în cauza de faţă.

Se susţine că informaţiile furnizate de reclamanţi prin răspunsul înregistrat în 25 februarie 2010 de reclamantul Clubul Sportiv M. Târgovişte, conform Legii nr. 544/2001 privind bugetul alocat acesteia, precum şi răspunsul înregistrat în 28 martie 2012 de reclamantul Clubul Sportiv M. Târgovişte, conform Legii nr. 544/2001 privind bugetul alocat acestuia şi cheltuielile efectuate cu acţiunile sportive, depuse de pârâţi la dosarul de fond, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, dovedesc atât lipsa de fundament a celor reţinute de instanţa de fond, dar şi afirmaţiile neîntemeiate şi mincinoase ale pârâţilor conform cărora reclamanţii nu ar fi furnizat informaţiile solicitate în baza Legii nr. 544/2001, în perioada în care au fost scrise articolele de presă care fac obiectul prezentului dosar.

Se acordă eficienţă juridică depoziţiei martorului P.I. propus de pârâţi şi articolelor de presă prin care se impută reclamantului I.C.G. imposibilitatea obiectivă de a asigura efectiv îndeplinirea concornitentă a atribuţiilor de profesor de sport la Colegiul Naţional I.V. cu cea de preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte şi de observator judeţean şi federal la meciurile de fotbal, deşi instanţa de fond constată că „din actele depuse la dosar nu rezultă că ar fi vreo incompatibilitate între aceste funcţii, contrar opiniei pârâtului”.

Instanţa de fond nu analizează decât o parte dintre afirmaţiile nefondate factual, cât şi legal făcute de pârâţi, reţinându-se numai susţinerile acestora, chiar dacă nu sunt dovedite cu niciun mijloc de probă, fără a avea în vedere că deontologia profesională le impune acestora obligaţia de a-şi verifica şi dovedi afirmaţiile făcute.

În mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a respins acţiunea, cu toate că trebuia angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului cauzat reclamanţilor, având în vedere că pârâtul M.C. a făcut o serie de afirmaţii extrem de grave şi periculoase cu privire la reclamanţi, printr-un mijloc de comunicare şi informare în masă, în calitatea sa de jurnalist, de formator de opinie, care ar fi presupus respectarea cu stricteţe a principiilor de etică şi deontologie profesională.

Prin articolele care fac obiectul acestui dosar, pârâtul şi-a exprimat în foarte multe rânduri, în mod public, opinia despre calităţile reclamantului de profesor şi preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte, negându-i-le, precum şi altele, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie dovedite în vreun fel, afectând în acest mod dreptul la bună reputaţie, imagine, onoare, demnitate, precum şi viaţă privată.

În acest sens, reclamanţii au făcut ample referiri la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi la dispoziţiile constituţionale ce reglementează dreptul la liberă exprimare.

Instanţa de fond şi-a întemeiat în totalitate motivarea pe declaraţia martorului P.I. şi pe răspunsurile la interogatoriu şi afirmaţiile pârâţilor, care nu au administrat alte probe concludente din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor profesionale de a proba afirmaţiile făcute, prin articolele de presă care fac obiectul acestui dosar.

Instanţa de fond nu a analizat nici adeverinţele medicale eliberate de-a lungul campaniei de presă îndreptată împotriva acestuia timp de mai bine de 8 luni de zile, din datele de 09 septembrie 2011, 04 ianuarie 2012 şi 16 mantie 2012, care, după controlul medical efectuat, constată o simptomatologie mixtă anxios - depresivă, atestând suferinţa reclamantului I.C.G. de reacţie anxios depresivă.

Acuzarea unei persoane că „face vrăjitorii cu miliardele noastre”, „se cinsteşte zdravăn din miliardele târgoviştenilor”, „se joacă cu cifrele şi cu banii târgoviştenilor”, reprezintă fapte de natură a atrage răspunderea penală persoanei vinovate, acestea nefiind probate de către pârâţi.

De asemenea, afirmaţii precum „beizadea de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local”, „beizadea, om cu nouă feţe şi fără niciun suflet!”, „I.C.G. vine pe la şcoală doar în zi de salariu ori când se trezeşte bine dispus”, „I.C.G. absent nemotivat”, „I.C.G., un profesor mai mereu absent”, „l.C.G. este peste tot şi nicăieri”, „I.C.G. a fost în tandreţuri cu H.A.”, „Două perechi de viitor: l.-H. şi D.-C.”, „Cu o imagine făcută ţăndări şi cu o credibilitate îndoielnică Clubul Sportiv M. Târgovişte s-a degradat în ultimul hal”, sunt afirmaţii de natură a afecta onoarea, demnitatea, reputaţia şi viaţa privată a unei persoane care îşi desfăşoară activitatea sportivă specifică. Aceste afirmaţii nu pot fi considerate simple judecăţi de valoare, având în vedere că nu reprezintă doar o exprimare personală a opiniei unei persoane despre competenţele profesionale ale altei persoane, ci afirmaţii efectuate cu scopul de a denigra şi a discredita persoana respectivă.

Pârâta SC A.I. SRL a formulai întâmpinare prin care a combătut, pe larg, criticile aduse de către reclamanţi hotărârii de primă instanţă.

Prin decizia nr. 32 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Referitor la apelul declarat de pârâta SC A.I. SRL instanţa de apel a reţinut că, deşi aceasta susţine că instanţa de fond a omis în dispozitivul sentinţei să oblige reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate prin încheierea din data de 18 octombrie 2012, potrivit dispoziţiilor art. 281² C. proc. civ., îndreptarea sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai condiţiile dispoziţiilor art. 281-281² din acelaşi cod.

Referitor la apelul reclamanţilor Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Critica potrivit căreia deşi instanţa de fond a reţinut că au fost făcute o serie de afirmaţii fără niciun temei de fapt sau de drept, nu a reţinut săvârşirea vreunei fapte ilicite şi nici nu a analizat fiecare condiţie a răspunderii civile delictuale, ci s-a limitat la analiza unei părţi din afirmaţiile făcute de pârâţi, a fost înlăturată, întrucât art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la liberă exprimare cu atât mai mult cu cât articolele de presă tratau subiecte de interes public, respectiv activitatea de preşedinte a reclamantului I.C.G. la Clubul Sportiv M. Târgovişte, finanţată din fonduri publice locale, precum şi faptul că sub preşedinţia acestuia au fost desfiinţate unele echipe de fotbal şi baschet.

De asemenea, articolele de presă se refereau şi la activitatea de profesor de sport la Colegiul Naţional l.V. şi imposibilitatea acestuia de a îndeplini, concomitent, atribuţia de profesor şi cea de preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte, observator judeţean şi federal al meciurilor de fotbal.

Susţinerea conform căreia instanţa de fond nu a analizat toate afirmaţiile făcute de pârâţi şi criticate prin cererea de chemare în judecată, a aplicat greşit legea şi a apreciat eronat probele administrate în cauză, a fost, de asemenea, înlăturată, întrucât nelegalitatea nu constă în neanalizarea tuturor afirmaţiilor, mai ales că instanţa de fond a arătat că scopul urmărit de ziaristul M.C. prin textele citate nu a fost de a crea o imagine defăimătoare preşedintelui Clubului Sportiv M. Târgovişte şi clubului, ci de a releva aspecte reprezintă deficienţe în activitatea clubului.

Referitor la aplicarea greşită a legii şi aprecierea eronată a probelor, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au arătat în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei.

Deşi reclamanţii au arătat că instanţa de fond a respins, în mod nelegal, solicitarea acestora de suplimentare a probei cu martori în vederea respectării dreptului la apărare şi pentru dovedirea prejudiciului de imagine, instanţa de apel a reţinut că într-o societate democratică rolul presei este comunicarea inforrnaţiilor la orice problemă de interes general.

Curtea Europeană a admis că libertatea în domeniul presei include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, stabilindu-se rolul autorităţilor naţionale într-o societate democratică este acela de a permite presei să joace rolul de „câine de pază”, fiind inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii.

Ca atare, solicitarea reclamanţilor de a se suplimenta proba cu martori pentru a dovedi prejudiciul de imagine adus este nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat şi de Curtea Europeană, un ziarist are dreptul de a formula judecăţi critice, chiar dacă nu poate demonstra veridicitatea acestora, iar suplimentarea probei cu martori nu era necesară.

În cauza de faţă, aşa cum s-a arătat şi de instanţa de fond, nu s-a făcut dovada că faptele arătate în articolele de ziar erau în totalitate false şi erau dfestinate unei campanii de denigrare a reclamantului I.C.G.

Astfel, chiar martorul audiat la instanţa de fond, P.I., a relatat o serie de împrejurări din care rezultă anumite abuzuri ale preşedintelui clubului sportiv l.C.G. şi faptul că reclamantul l.C.G. refuza să dea declaraţii presei în legătură cu aspectele criticate de ziarişti.

În acest sens a fost pronunţată sentinţa nr. 498/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care SC A.I. SRL a chemat în judecată Consiliul Local Târgovişte, Clubul Sportiv M. Târgovişte pentru obligarea acestora la furnizarea informaţiilor de interes public solicitate prin adresa nr. 26/2010 la care nu au primit răspuns, cerere care a fost respinsă ca lipsită de obiect pentru că pârâtul a răspuns reclamantei la cererea nr. 26/2010 prin adresa din 25 septembrie 2010.

Susţinerea conform căreia instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat exact contrariul celor cuprinse în sentinţa civilă apelată, a fost înlăturată, întrucât nu se poate contesta dreptul unui ziarist prevăzut de art. 10 din Convenţie, iar exagerările din articolele de ziar pot fi considerate rezonabile într-o societate democratică.

Critica potrivit căreia instanţa de fond şi-a însuşit în mod inexplicabil toate apărările şi susţinerile pârâţilor cu privire la dreptul la replică, ajungând la concluzia că reclamantul „nu a uzat vreodată de dreptul său la replică în legătură cu articolele de presă” şi „nu a dorit să colaboreze cu presa”, este nefondată, întrucât vizează aprecierea instanţei cu privire la atitudinea reclamantului l.C.G.

În ceea ce priveşte motivarea dată de instanţa de fond referitor Ia litigiul soluţionat în aprilie 2010 şi ulterior acestei date, dar şi faptul că instanţa nu a avut curiozitatea să lectureze concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, prin care s-a arătat că pârâţii nu au probat că reclamantul a hotătrât singur desfiinţarea vreunei secţii sau a unui proiect sportiv, nu constituie, în realitate, o critică ce poate fi cenzurată de instanţă, ci mai mult o afirmaţie a acestora despre modul cum ar fi trebuit să motiveze instanţa.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu fac dovada că faptele descrise în articolele de presă erau în totalitate neadevărate, făcându-se referire chiar şi la sentinţa civilă nr. 498/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Susţinerea potrivit căreia în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a respins acţiunea, cu toate că trebuia angajată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului cauzat reclamanţilor, având în vedere ca pârâtul M.C. a făcut o serie de afirmaţii extrem de grave şi periculoase cu privire la aceştia, printr-un mijloc de comunicare şi informare în masă, în calitatea sa de jurnalist, de formator de opinie, este nefondată, din moment ce nu poate fi îngrădit dreptul ziaristului la libertatea de exprimare, în condiţiile în care, prin articolele de presă încriminate nu s-a adus atingerii vieţii private a reclamantului I.C.G.

Deşi reclamanţii invocă jurisprudenţa Curţii Europene cu referire la justul echilibru între protecţia dreptului la reputaţie, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 din Convenţie, aceştia nu arată în ce fel a fost încălcat acest just echilibru ţînând cont de faptul că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică şi îi incubă obligaţia de a comunica informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general.

Aşa cum s-a mai arătat, nu toate articolele din presă sunt întru totul false, astfel că nu se poate spune că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 şi art. 31 din Constituţia României în sensul că presa nu a informat corect opinia publică.

Susţinerea că instanţa de fond şi-a întemeiat în totalitate motivarea pe declaraţia martorului P.I. şi pe răspunsurile la interogatoriu şi afirmaţiile pârâţilor, care nu au administrat alte probe concludente din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor profesionale de a proba afirmaţiile făcute, prin articolele de presă care fac obiectul acestui dosar, este nefondată, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, au fost analizate probele care au fost administrate la instanţa de fond, respectiv depoziţiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu, articolele de presă, dar şi practica Curţii Europene în materie.

Susţinerea că instanţa de fond nu a analizat nici adeverinţele medicale eliberate de-a lungul campaniei de presă îndreptată împotriva acestuia timp de mai bine de 8 luni de zile, din datele de 09 septembrie 2011, 04 ianuarie 2012 şi 16 martie 2012, care, după controlul medical efectuat, constată o simptomatologie mixtă anxios-depresivă, atestând suferinţa reclamantului I.C.G. de reacţie anxios-depresivă, este nefondată, întrucât nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre starea fizică a acestuia şi articolele de presă şi care ar fi impactul stării de sănătate a acestuia asupra soluţiei pronunţate de instanţă.

Articolele de presă încriminate de reclamanţi sunt de interes general, de actualitate pentru societatea românească, iar măsurile pe care le iau autorităţile naţionale nu trebuie să conducă la descurajarea presei să discute problemele de interes general.

Aşa cum s-a mai arătat, articolele de presă au urmărit un scop legitim, interese de ordin general ce interesează societatea românească, respectiv activitatea de preşedinte a reclamantului I.C.G. la Clubul Sportiv M. Târgovişte, precum şi îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ca profesor de sport la Colegiul Naţional I.V. în condiţiile în acesta era preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte, observator judeţean şi federal la meciurile de fotbal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G., formulând următoarele critici:

- Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că, deşi referitor la solicitarea reclamanţilor de suplimentare a probei cu martori, instanţa de apel a reţinut inutilitatea acesteia, cu motivarea că într-o societate democratică rolul presei este comunicarea informaţiilor la orice problemă de interes general, ulterior, aceeaşi instanţă reţine că nu s-a făcut dovada că faptele arătate în articolele de ziar erau în totalitate false şi erau destinate unei campanii de denigrare a reclamantului I.C.G.

Or, tocmai dacă s-ar fi admis cererea de suplimentare a probei cu un martor, respectiv de completare în apel, recurenţii-reclarnanţi ar fi avut posibilitatea de a demonstra, în exercitarea dreptului la apărare, legătura de cauzalitate dintre starea fizică a reclamantului I.C.G. şi articolele de presă.

Procedând astfel, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au refuzat a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale.

- Hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicat greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv în mod greşit instanţa de apel a respins, ca nefondată, critica conform căreia tribunalul, deşi a reţinut că o serie din afirmaţiile defăimătoare au fost făcute fără niciun temei de fapt sau de drept, nu a reţinut existenţa unei fapte ilicite, sens în care nu a procedat la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În mod greşit instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond care, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, a reţinut că libertatea în domeniul presei include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, întrucât afirmaţii de genul „beizadea, om cu două feţe şi fără niciun suflet”, „beizadea de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local”, etc. nu pot fi considerate exagerări, ci reprezintă jigniri la adresa recurentului-reclamant I.C.G.

De asemenea, în mod nelegal, instanţa de apel a preluat argumentele primei instanţe referitoare la critica potrivit căreia pârâţii nu au probat afirmaţiile jignitoare făcute în niciun fel, în afara propriilor răspunsuri la interogatorii şi a declaraţiei martorului propus de aceştia, argumente în virtutea cărora s-a apreciat că „nu toate articolele de presă sunt întru totul false, astfel că nu se poate spune că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 şi 31 din Constituţia României în sensul că presa nu a informat corect opinia publică”

Recurenţii-reclamanţi arată că parte din afirmaţiile defăimătoare au caracter de repetabilitate, fiind susţinute şi ulterior administrării probatoriului care a dovedit contrariul, inclusiv după redactarea sentinţei apelate, deşi instanţa de fond reţinuse că sunt neadevărate.

Astfel, afirmaţiile privind pretinsele ilegalităţi în legătură cu piscina din microraionul 3 sunt reluate în articolul intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali?” din 04 decembrie 2012 prin care se susţine că s-ar fi plătit, în mod nelegal şi nejustificat suma de 44.843 RON reprezentând lucrări neexecutate şi supraevaluate la piscina acoperită, bani ce ar trebui imputaţi recurentului-reclamant I.C.G. „(...) târgoviştenii nefiind datori să-şi rupă de la gură şi să-şi plătească taxele şi impozitele pentru ca şeful Clubului Sportiv M. Târgovişte să se joace cum are chef cu miliardele lor”.

Articolul sus-menţionat a fost publicat deşi instanţa de fond a reţinut că implicarea recurentului-reclamant I.C.G. „(...) nu are surport faptic, (...) reclamantul neavând vreo atribuţie în această privinţă” şi contrar înscrisurilor administrate în cauză ce au demonstrat că pentru proiectarea şi execuţia piscinei respective autoritatea contractantă a fost Municipiul Târgovişte, executanţii lucrărilor au fost SC C.I. SRL, SC S.I. SRL şi SC P. SRL, iar piscina a fost dată, începând cu data de 01 iulie 2010, în administrarea Clubului Sportiv M. Târgovişte, sens în care afirmaţiile pârâţilor sunt făcute cu rea-credinţa şi au un evident caracter denigrator.

Instanţele anterioare nu au analizat toate susţinerile reclamanţilor privind afirmaţiile denigratoare ale pârâţilor, dovedite cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei, procedând astfel la o greşită aplicare a legii şi la o eronată interpretare a probelor.

Exemplificând, recurenţii-reclamanţi arată că afirmaţii de genul „(...) beizadeaua (...) un fost arbitru de judeţ, ajuns şef mare pe nepotisme şi pe lipit afişe (...)”, „(...) I.C.G. a fost numit observator federal fără examen (...)”, „(...) beizadeaua I.C.G. făcând vrăjitorii cu miliardele noastre (...)”, „(...) zecile de miliarde din bani publici înghiţiţi dubios de clubul condus de beizadeaua I.C.G. (...)”, şi altele de acest gen, nu au fost analizate ca atare de către instanţe şi reprezintă o modalitate de exprimare care excede principiilor consacrate constituţional şi comunitar în materie.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile denigratoare nu impun angajarea răspunderii civile delictuale întrucât reclamanţii nu fac dovada că faptele descrise în articolele de presă erau în totalitate neadevărate şi că aceştia nu au demonstrat modalitatea în care a fost încălcat justul echilibru dintre protecţia dreptului la reputaţie şi libertatea de exprimare reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care reclamanţii au invocat-o.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi au arătat că justul echilibru a fost încălcat prin seria de afirmaţii rău-voitoare, calomnioase şi mincinoase de genul „beizadea, om cu două feţe şi fără niciun suflet”, „beizadea de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local”, „(...) I.C.G. a fost numit observator federal fără examen (...)” sau „(...) I.C.G. vine pe la şcoală doar în zi de salariu ori când se trezeşte bine dispus (...)”.

De asemenea, contrar concluziei instanţei de apel că reclamanţii nu au arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea sentinţei, aceştia au învederat argumentele pentru care instanţa de fond ar fi trebuit să cenzureze declaraţia martorului P.I. propus de pârâţi, precum şi celelalte probatorii administrate şi să facă aplicarea art. 225 C. proc. civ. cu privire la interogatoriile luate pârâţilor.

Referitor la declaraţia numitului P.I., se arată că respectivul martor se afla în relaţii de duşmănie cu reclamanţii, întrucât, în calitate de angajat al acestora, i se desfăcuse contractul de muncă pe motive disciplinare, aspect faţă de care instanţa trebuia să procedeze la o cenzură corespunzătoare a acestei declaraţii, iar nu să-şi întemeieze soluţia exclusiv pe această probă.

Referitor la interogatoriile propuse de reclamanţi, se arată că instanţa a refuzat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., deşi pârâţii nu au răspuns la întrebările formulate, ci au făcut diverse altfel de afirmaţii, apreciate de instanţă ca „(...) puncte de vedere proprii în legătură cu aspectele deduse judecăţii”.

Mai mult, deşi pârâtul M.C. a făcut o mărturisire deplină în răspunsurile de la întrebările 3 şi 40, prin care a arătat că nu a făcut nicio verificare cu privire la concediul de odihnă din vara anului 2011 al reclamantului I.C.G. şi că a făcut o serie de afirmaţii neadevărate, de genul „I.C.G. este incompatibil ca profesor şi preşedinte al Clubului Sportiv M. Târgovişte” sau că „acesta a fost numit observator fără promovarea unui examen”, instanţa de fond nu a avut în vedere aceste răspunsuri.

Referitor la înscrisurile depuse de către pârâţi, arată că nu au fost avute în vedere în pronunţarea soluţiei.

Astfel, nu a fost luat în considerare înscrisul intitulat „Sinteza rezultatelor acţiunilor de audit desfăşurate la U.A.T.M. Târgovişte de către Camera de Conturi Dâmboviţa” privind eventuale ilegalităţi ale investiţiei de la piscina acoperită, deşi instanţa de fond a constatat că nu există nicio legătură între prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi după construcţia piscinei şi recurenţi. Cu toate acestea, aceeaşi instanţă nu a constatat că ar fi fost săvârşită o faptă ilicită prin aceste afirmaţii.

Articolul intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali?” publicat la 04 decembrie 2012, deci ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă, şi care reia aceleaşi aspecte referitoare la construcţia piscinei, nu a fost luat în considerare de către instanţa de apel ca element prejudiciabil pentru reclamanţi.

Răspunsurile reclamantului Clubul Sportiv M. Târgovişte înregistrate în 25 februarie 2010 şi 28 martie 2012, conform Legii nr. 544/2001, privind bugetul alocat acestuia şi cheltuielile efectuate cu acţiunile sportive dovedesc afirmaţiile neîntemeiate şi mincinoase ale pârâţilor conform cărora recurenţii-reclamanţi nu ar fi furnizat informaţiile solicitate.

Înscrisul intitulat „Raport privind aprobarea contului de execuţie pe anul 2010” înregistrat în 23 mai 2011 la Primăria Municipiului Târgovişte, depus de pârâţi la dosarul cauzei la termenul din 20 septembrie 2012, confirmă veridicitatea informaţiilor furnizate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 544/2001, precum şi faptul că pretinsele „vrăjitorii cu miliaredele târgoviştenilor” făcute de reclamantul I.C.G. sau presupusa „risipă a banilor amărâţilor” sunt simple alegaţii, neîntemeiate şi mincinoase.

Referitor la înscrisurile înregistrate la pârâta SC A.I. SRL în 08 ianuarie 2010, 11 ianuarie 2010 şi răspunsul din 23 martie 2010 al Primăriei Municipiului Târgovişte la solicitarea din 11 ianuarie 2010 depuse de pârâţi la termenul din 14 iunie 2012 nu au nicio relevanţă în cauză, fiind anterioare publicării articolelor care fac obiectul acestui dosar, însă instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe aceste înscrisuri.

În mod greşit instanţele anterioare au reţinut că afirmaţiile rău-voitoare la adresa reclamantului I.C.G. nu reprezintă judecăţi de valoare, ci situaţii factuale, întrucât acuzarea unei persoane că „face vrăjitorii cu miliardele noastre”, „se cinsteşte zdravăn din miliardele târgoviştenilor”, „se joacă cu cifrele şi cu banii târgoviştenilor” reprezintă fapte de natură să atragă răspunderea penală a pârâţilor, care nu au dovedit atare susţineri.

De asemenea, afirmaţii precum „beizadea, om cu două feţe şi fără niciun suflet”, „beizadea de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local”, „(...) I.C.G. a fost numit observator federal fără examen (...)” sau „(...) I.C.G. vine pe la şcoală doar în zi de salariu ori când se trezeşte bine dispus (...)”, sunt de natură să afecteze onoarea, demnitatea, reputaţia şi viaţa privată a unei persoane şi nu pot fi considerate a se circumscrie libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei Europene.

Recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sancţionează hotărârea pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, text legal ce vizează două ipoteze disincte de nulitate, respectiv nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia din părţi, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii, etc.

Faţă de cele arătate, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la respingerea suplimentării probei cu martori, cu consecinţa imposibilităţii dovedirii legăturii de cauzalitate dintre starea fizică a reclamantului I.C.G. şi articolele de presă şi a încălcării dreptului la apărare, se circumscriu motivului de recurs anterior menţionat, urmând a fi apreciate ca fondate.

Referitor la aceleaşi chestiuni indicate drept aspecte de nelegalitate, Înalta Curte constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii judecătoreşti. Astfel, criticile recurenţilor-reclamanţi vizează, în esenţă, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., prin aprecierea ca neincident în cauză a acestui text legal, datorată, în principal, neadministrării sau neanalizării unor probatorii emanând atât de la reclamanţi, cât şi de la pârâţi, critici care sunt în totalitate fondate.

Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea sa sităruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”, iar potrivit art. 261 alin. (5) din acelaşi cod, hotărârea trebuie să conţină „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Modalitatea în care judecătorul procedează la interpretarea şi aplicarea corectă a legii se realizează prin stabilirea situaţiei de fapt reală, cu analizarea judicioasă a tuturor probelor administrate.

În cauză se constată că instanţa de apel nu a administrat şi analizat toate probatoriile care să conducă la conturarea stării de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenţei sau nu a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., situaţie faţă de care instanţa de recurs, la nivelul căreia se dezbat exclusiv chestiuni de nelegalitate, iar nu de interpretare şi apreciere a probatoriilor, se află în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Neluarea în considerare a tuturor aspectelor învederate de către părţi, în speţă, reclamanţii, conduce la pronunţarea unei hotărâri deficitar motivată, care nu răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind, astfel, incident, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În concret, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală solicitând obligarea pârâţilor la plata daunelor morale astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, pentru săvârşirea unui prejudiciu de imagine constând în publicarea, de către pârâtul M.C., în cotidianul Jurnalul D., a mai multor articole defăimătoare de natură să afecteze în mod negativ activitatea atât a reclamantului I.C.G., cât şi a Clubului Sportiv M. Târgovişte în cadrul căruia acesta are calitatea de preşedinte.

Încă de la judecata în fond, reclamanţii au solicitat suplimentarea probei testimoniale cu încă un martor, cu motivarea că martorul audiat la termenul din 14 iunie 2012 „(...) nu avea cunoştinţă de prejudiciile de imagine cauzate reclamanţilor, ci doar de fapte (...)”.

Cererea a fost respinsă prin încheierea din 20 septembrie 2012, reţinându-se că „(...) s-au administrat suficiente probe în lămurirea cauzei (...)”, dar a fost reiterată în calea de atac a apelului, atât prin motivele de apel, cât şi prin nota de probatorii înregistrată la data de 22 mai 2013, fiind indicată şi persoana propusă ca martor.

Cu prilejul soluţionării cauzei şi pronunţării deciziei recurate, proba solicitată a fost respinsă ca neconcludentă.

Recurenţii-reclamanţi critică, pe de o parte, soluţia de respingere a cererii de suplimentare a probei testimoniale, apreciind că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât nu au putut dovedi prejudiciul de imagine care susţin că Ie-a fost creat, iar pe de altă parte, critică faptul că soluţia adoptată în cauză s-a fundamentat, în proporţie considerabilă, pe declaraţia martorului pârâţilor, numitul P.I.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au făcut ample trimiteri la declaraţia martorului mai sus menţionat, ale cărui susţineri au fundamentat în mare parte soluţiile adoptate de către instanţele anterioare.

Potrivit art. 192 alin. (4) C. proc. civ., preşedintele, înainte de-a lua mărturia, va cere martorilor să arate „dacă este în judecată, în duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi”.

Chiar dacă nu instituie o interdicţie de la ascultarea ca martor, aşa cum impun dispoziţiile art. 189 C. proc. civ. şi nici o scutire de la atare procedură, astfel curn prevăd dispoziţiile art. 191 C. proc. civ., textul anterior citat se justifică prin aprecierea valorii depoziţiei pe care judecătorul o va face cu prilejul dezbaterii.

Or, din înscrisurile administrate în cauză încă de la judecata în fond, respectiv nota de lichidare din 09 iulie 2010 şi decizia privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă din 06 iulie 2010, ambele emise de Clubul Sportiv M. Târgovişte pe numele lui P.I., precum şi din extrasul de pe portalul instanţelor judecătoreşti, a rezultat că martorul pârâţilor se afla în „relaţii de duşmănie” cu reclamanţii, în calitate de fost angajat la Clubul Sportiv M. Târgovişte acestuia fiindu-i desfăcut contractul individual de muncă pe motive disciplinare, iar contestaţia împotriva deciziei de concediere fiind respinsă.

Sub acest aspect, în virtutea rolului activ, în vederea respectării şi asigurării dreptului la apărare, instanţa de apel ar fi trebuit să cenzureze declaraţia acestui martor, să dispună înlocuirea lui ori, după caz, să suplimenteze probatoriul conform celor solicitate de către reclamanţi, care au fost astfel puşi în situaţia, pe de o parte, de a se afla în imposibilitatea completării probatoriului, iar pe de altă parte, de a li se opune declaraţia unui martor a cărui obiectivitate părea discutabilă.

Referitor la critica potrivit căreia instanţele anterioare, deşi au reţinut că s-au făcut afirmaţii fără vreun temei de drept sau de fapt, nu au constatat, totuşi, existenţa unei fapte ilicite, este fondată, întrucât, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au redat parţial şi trunchiat afirmaţiile defăimătoare ale pârâţilor şi nu au luat în considerare toate probatoriile administrate, neputând face o apreciere corectă asupra întrunirii sau neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Concluzia instanţei de apel conform căreia critica mai sus menţionată este nefondată întrucât art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la liberă exprimare, iar articolele de presă tratau subiecte de interes public, nu are nicio legătură cu aspectele învederate de către reclamanţi şi nu reprezintă o motivare în sensul dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Acelaşi raţionament este valabil şi pentru răspunsul instanţei de apel la faptul că instanţa de fond nu a analizat toate afirmaţiile făcute de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, aceasta concluzionând că „(...) nelegalitatea nu constă în neanalizarea tuturor afirmaţiilor (...)” şi că „(...) scopul urmărit de ziaristul M.C. (...) nu a fost de a crea o imagine defăimătoare preşedintelui Clubului Sportiv M. Târgovişte şi clubului, ci de a releva aspecte ce reprezintă deficienţe în activitatea clubului”.

Chiar dacă reclamanţii au avut o formulare improprie, instanţa de apel trebuia să constate că simplele „afirmaţii” despre care aceştia susţin că nu au fost avute în vedere, reprezintă, în realitate, fragmente din conţinutul unor articole de ziar aflate la dosarul cauzei, iar faptul neanalizării acestora în dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, reprezintă un aspect ce se circumscrie, contrar considerentelor instanţei de apel, unei critici de nelegalitate.

Sub acest aspect, motivarea instanţei de apel este şi contradictorie, întrucât pe de o parte reţine că „(...) nelegalitatea nu constă în neanalizarea tuturor afirmaţiilor (...)”, iar pe de altă parte, într-un paragraf următor reţine că „(...) apelanţii nu au arătat în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei (...)”.

Mai rnult, criticii reclamanţilor potrivit căreia, în mod nelegal şi cu încălcarea dreptului la apărare, s-a respins solicitarea acestora de suplimentare a probei cu martori, instanţa de apel răspunde prin aceea că (...) într-o societate democratică rolul presei este comunicarea informaţiilor la orice problemă de interes general (...)”, şi că „(...) solicitarea apelanţilor de a suplimenta proba cu martori pentru a dovedi prejudiciul de imagine este nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului un ziarist are dreptul de a formula judecăţi critice, chiar dacă nu poate demonstra veridicitatea acestora (...)”.

În acest fel, unei critici privind aspecte procedurale de nelegalitate legate de respectarea dreptului la apărare şi de modalitatea administrării, respectiv încuviinţării probatoriilor, instanţa de apel răspunde cu o motivare străină de chestiunile cu care a fost învestită, privind aprecieri generale asupra principiului liberei exprimări.

Pe de altă parte, având a se pronunţa asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., respectiv existenţa faptei ilicite (afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului prin articole de presă), a prejudiciului (afectarea onoarei şi a demnităţii reclamantului), a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a existenţei culpei în producerea prejudiciului, instanţa de apel reţine că „(...) în cauza de faţă, aşa cum s-a arătat şi de instanţa de fond, nu s-a făcut dovada că faptele arătate în articolele de ziar erau în totalitate false şi erau destinate unei campanii de denigrare a apelantului I.C.G.” şi că „(...) aşa cum s-a mai arătat, nu toate articolele din presă sunt întru totul false, astfel că nu se poate spune că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 şi art. 31 din Constituţia României în sensul că presa nu a informat corect opinia publică”.

Rezultă astfel caracterul ambiguu al considerentelor deciziei recurate, întrucât dacă „nu toate articolele de presă sunt întru totul false”, aşa cum reţine instanţa de apel, înseamnă că ele sunt în parte false, în parte adevărate, iar dacă sunt adevărate nu mai sunt defăimătoare.

Această chestiune trebuia în mod clar stabilită de instanţă, întrucât în funcţie de caracterul fals sau adevărat al afirmaţiilor pârâtului se poate aprecia asupra caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, cu consecinţe asupra întrunirii sau nu a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, deşi instanţa de apel reţine că, parţial, presa a fost corect informată şi că nu s-a adus atingere vieţii private a reclamantului I.C.G., sens în care apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 30 şi 31 din Constituţia României, nu expune premisa ce a condus la această statuare, respectiv nu procedează la analiza existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale, singura în măsură să contureze o atare concluzie.

Reţinând, în mod greşit, că reclamanţii nu au arătat în ce fel a fost încălcat justul echilibru între protecţia dreptului la reputaţie şi libertatea de exprimare în lumina dispoziţiilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, instanţa de apel demonstrează că nu a analizat critica reclamanţilor în acest sens, nepronunţându-se, astfel, asupra unora din motivele de apel cu care a fost legal învestită.

În categoria criticilor asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat intră şi aspectele învederate de reclamanţi privind articolele cu caracter defăimător şi de repetabilitate publicate ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă, dar vizând aceeaşi problemă a pretinselor ilegalităţi privind construirea unei piscine acoperite, ori anumite înscrisuri depuse în probaţiune de către pârâţi.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra criticii privind modalitatea de administrare a interogatoriului pârâţilor, deşi ca instanţă devolutivă avea atât posibilitatea, cât şi obligaţia de a răspunde acestei chestiuni.

În acest sens, reclamanţii au arătat că, deşi au solicitat instanţei de fond aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. referitor la ambii pârâţi, relativ la întrebările indicate în memoriul de apel, în mod nelegal, tribunalul a apreciat că „(...) nu este vorba de un refuz de răspuns, ci pârâţii şi-au exprimat puncte de vedere proprii în legătură cu aspectele deduse judecăţii, evident neacceptate de reclamanţi”.

Potrivit art. 225 C. proc. civ. „dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”.

Raportat la acest text de lege şi la critica cu care a fost învestită, instanţa de apel era datoare să verifice şi să se pronunţe cu privire la faptul dacă aşa-zisele „puncte de vedere” ale pârâţilor reprezintă un răspuns real la întrebările formulate prin acest mijloc probatoriu sau echivalează cu un refuz în sensul art. 225 C. proc. civ.

Aceasta întrucât răspunsul la interogatoriu presupune raportarea concretă la întrebările formulate, iar nu exprimarea unor opinii personale referitoare la problemele dezbătute în dosar.

Deşi a făcut ample consideraţii legate de principiul libertăţii de exprimare astfel cum este consacrat de normele constituţionale şi de practica Curţii Europene în materie, instanţa de apel nu a procedat, în concret, la analiza obiectului cu care a fost învestită, respectiv îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ca premisă a concluziilor pe care, în formulări generale, le-a inserat în considerente.

Nepronunţarea asupra tuturor criticilor supuse analizei, încălcarea regulilor de desfăşurare a judecăţii în apel şi neluarea în considerare a tuturor elementelor cauzei atrag incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în sens larg, de nesocotire a formelor procedurii, identificate inclusiv cu regulile şi principiile procesului civil).

Totodată, în sensul celor arătate anterior, este vorba şi de o nemotivare a hotărârii cu respectarea exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., atrăgând aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., (text în care, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., au fost încadrate criticile indicate de recurenţi ca întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod).

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza toate probele existente Ia dosar, va răspunde fiecărei critici dedusă judecăţii prin intermediul căii de atac, va dispune administrarea tuturor probatoriilor necesare în stabilirea situaţiei de fapt, urmând a soluţiona cauza din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu referire punctuală la fiecare dintre acestea, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii Clubul Sportiv M. Târgovişte şi I.C.G., împotriva deciziei nr. 32 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurata şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 465/2014. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 438/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: