ICCJ. Decizia nr. 465/2014. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Despăgubiri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 465/2014
Dosar nr. 1968/116/2012
Şedinţa publică din 12 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie 2012 sub nr. 1968/116/2012 pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, reclamanta B.F. a solicitat, în temeiul Constituţiei României, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Legii nr. 19/2000, în contradictoriu cu Casa judeţeană de pensii şi alte drepturi Călăraşi, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin reţinerea unui stagiu complet de cotizare mărit cu 5,5 ani faţă de stagiul complet de cotizare de 20 de ani, stabilit prin Legea nr. 27/1966, lege în temeiul căreia a devenit asigurată contractual, cât şi prin faptul că pârâta i-a anulat dreptul la majorarea punctelor realizate în perioada de cotizare, drept prevăzut de Legea nr. 19/2000.
Prin sentinţa nr. 2019 din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că dreptul la pensie al reclamantei s-a deschis sub imperiul Legii nr. 19/2000, începând cu data de 12 mai 2005, conform deciziei nr. 136088 din 03 august 2005 privind acordarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă, reţinându-se că aceasta a realizat un stagiu total de cotizare de 29 de ani, 4 luni şi 8 zile, stagiul complet de cotizare fiind de 25 de ani şi 6 luni.
Nemulţumirea reclamantei vizează greşita aplicare de către pârâtă a prevederilor art. 77 şi art. 78 alin. (8) din Legea nr. 19/2000, însă aceasta nu a făcut dovada faptului că după data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă a continuat să contribuie la sistemul public pentru a putea beneficia de majorarea punctajului realizat după această dată.
Totodată, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 27/1966, or acest act normativ ce reglementa pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, a fost abrogat prin Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, nefiind aplicabil în speţă, de vreme ce dreptul la pensie al reclamantei s-a deschis sub imperiul Legii nr. 19/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamanta B.F., prin mandatar B.N.
În motivare, reclamanta a reiterat, în esenţă, argumentele expuse şi în faţa instanţei de fond, arătând că pârâta a reţinut în mod greşit că stagiul complet de cotizare este de 25 de ani şi 6 luni, respectiv cel prevăzut de Legea nr. 19/2000, deoarece îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 27/1966, respectiv un stagiu de cotizare de 20 de ani, stagiu stabilit în corelaţie cu numărul de zile lucrătoare ale unei luni şi având în vedere calitatea sa de persoană asigurată contractual.
Începând cu data de 03 august 2005, punctajul mediu anual ce i se cuvine este de 1,20756 puncte, iar nu de 0,69643 puncte, stabilit prin actuala decizie de pensionare, şi arată că prin modul eronat de calcul al acestui punctaj este prejudiciată lunar cu suma de 375 RON.
Reclamanta a mai arătat că nu a beneficiat de majorarea de punctaj pentru stagiul suplimentar de 10 ani peste stagiul complet de cotizare de 20 de ani, intimata făcând o greşită aplicare a art. 78 alin. (8) din Legea nr. 19/2000; că instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a răspuns primului capăt de cerere, înlocuind obiectul litigiului cu un alt obiect, străin cauzei şi că hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine, prin referirea Ia art. 43, 44 şi 47 din Legea nr. 19/2000, recurenta fiind asigurată în grupa III de muncă.
Prin decizia nr. 2567 din 26 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că tribunalul a soluţionat litigiul cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, astfel încât nu se poate reţine că instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 105 alin. (2) din acelaşi cod şi nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ.
Instanţa de recurs a mai reţinut că hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), aşa cum susţine recurenta, trimiterea la dispoziţiile art. 43, 44 şi 47 din Legea nr. 19/2000 fiind făcută în conţinutul art. 77 din Legea nr. 19/2000, pe care prima instanţă îl citează.
Pretenţia recurentei, în sensul de a se da eficienţă juridică unui act normativ abrogat, respectiv Legii nr. 27/1966, nu poate fi primită, întrucât determinarea drepturilor de pensie se face în conformitate cu actul normativ în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, în speţă, Legea nr. 19/2000, în forma în vigoare la data la care recurenta a depus dosarul de pensionare.
Data la care recurenta a dobândit calitatea de persoană asigurată contractual este lipsită de relevanţă sub acest aspect, stagiul complet de cotizare, punctajul mediu anual, stagiul de cotizare suplimentar determinându-se după regulile prescrise de Legea nr. 19/2000, cu respectarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României, neexistând nicio justificare legală pentru o aplicare ultraactivă a Legii nr. 27/1966, act normativ pe care se întemeiază întreaga construcţie juridică invocată de recurenta-reclamantă.
De asemenea, în ceea ce priveşte stagiul suplimentar de 10 ani, despre care recurenta susţine că nu i-a fost valorificat prin majorarea punctajului, instanţa de recurs a reţinut că, în conformitate cu art. 78 alin. (8) din Legea nr. 19/2000, beneficiază de majorarea punctajului realizat în această perioadă, cu 0,3% pentru fiecare lună, respectiv cu 3,6% pentru fiecare an suplimentar, asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, reglementate de această lege, contribuie o anumită perioadă la sistemul public.
În speţă, aşa cum a constatat şi prima instanţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că după data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă a continuat să contribuie la sistemul public, pentru a putea beneficia de majorarea punctajului realizat după această dată, nici această critică neputând fi primită.
De altfel, această solicitare a recurentei are la bază aceeaşi susţinere, neîntemeiată, potrivit cu care stagiul complet de cotizare în cazul său ar fi de 20 de ani, iar diferenţa, până la stagiul total de cotizare realizat la data pensionării (29 de ani, 4 luni şi 8 zile), ar reprezenta stagiu suplimentar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.F., prin mandatar B.N., arătând că instanţele anterioare au denaturat obiectul litigiului, respectiv în loc de acordare despăgubiri prejudicii patrimoniale, s-a analizat, în mod greşit, o contestaţie la decizia de pensionare; că în mod greşit au fost înlăturate dispoziţiile Legii nr. 27/1966 invocate de către reclamantă, sens în care în mod greşit au fost soluţionate şi chestiunile deduse judecăţii legate de stagiul complet de cotizare şi de anularea dreptului Ia majorarea punctelor realizate în perioada de cotizare; că prin soluţia adoptată instanţele au încălcat principiul neretroactivităţii legii, al disponibilităţii, precum şi dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de aceste ultime dispoziţii legale dreptul la pensie integrală reprezentând un „bun” în sensul dat de norma comunitară invocată.
Examinând recursul în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Decizia civilă nr. 2567 din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac, reprezintă o decizie prin care s-a soluţionat recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2019 din 20 noiembrie 2012 a Tribunalului Călăraşi, fiind, astfel, o decizie irevocabilă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B.F., împotriva deciziei nr. 2567 din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 464/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
