ICCJ. Decizia nr. 485/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 485/2014
Dosar nr. 2077/2/2013
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanta SC F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA şi C.N.R., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren în suprafaţă de 8.000 mp. situat în Bucureşti, B-dul 1 Decembrie 1918, sector 3, înscris în Cartea Funciară a Municipiului Bucureşti - sector 3, să fie obligată pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul de mai sus şi să se dispună rectificarea cărţii funciare menţionate anterior, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza Legii nr. 15/1990, prin H.G. nr. 1272/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, SC F. SA a fost înfiinţată prin reorganizarea Întreprinderii „23 August” Bucureşti ca societate comercială pe acţiuni, preluând întregul patrimoniu.
Urmare unei decizii adoptate la nivel guvernamental în anul 1990 şi, având în vedere H.G. nr. 1329/1990 privind înfiinţarea Uzinei Mecanice Bucureşti, nepublicată în M. Of., fiind vorba de un act clasificat „cu caracter militar”, s-a procedat la predarea patrimoniului reflectat în activul şi pasivul aferent Uzinei Mecanice Bucureşti la data de 31 decembrie 1990.
În acest sens s-a încheiat Protocolul privind predarea primirea elementelor patrimoniale înregistrat la SC F.SA din 24 aprilie 1991, intrat în vigoare retroactiv la data de 01 ianuarie 1991, conform căruia SC F. SA a predat către primitorul SC G.I.A.R. SA „unele activităţi ce se derulau în comun”, „elementele patrimoniale cu reflectarea în activul şi pasivul celor 2 părţi”.
Reclamanta a precizat că Protocolul încheiat cu M.A.N. - SC U.M.B. SA priveşte transferul suprafeţelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. şi Mihai Bravu din folosinţa SC F. SA în folosinţa UM.
Deşi terenul astfel transmis în folosinţă a fost în suprafaţă de numai 11,80 ha, în fapt UM şi succesorii săi până în prezent şi-au însuşit şi deţin o suprafaţă mai mare, de 12,60 ha, ce a fost intabulată ca atare în cartea funciară.
Terenul care formează obiectul prezentei acţiuni reprezintă diferenţa nelegal însuşită şi deţinută de pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA şi autorii săi, de la suprafaţa de 12,60 ha, nelegal menţionată în actele folosite de pârâte şi autorii acestora, la suprafaţa de 11,80 ha, care este adevărata suprafaţă predată de reclamantă. Această diferenţă este în suprafaţă de 8.000 mp. şi a rămas, din punct de vedere juridic, în patrimoniul SC F. SA, nefiind predată conform Protocolului de predare primire menţionat.
Înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului s-a efectuat în data de 30 noiembrie 1990, în baza protocolului încheiat între SC F. SA şi UM în anul 1991.
Proprietar tabular iniţial pe suprafaţa de 12,60 ha a fost R.A.A.A. - SC U.M.B. SA, care şi-a schimbat denumirea şi forma de organizare prin H.G. nr. 979/2000 şi, ulterior, a fuzionat prin absorbţie în C.N.R. SA, înfiinţată prin H.G. nr. 979/2000, care are în componenţă filiale cu personalitate juridică.
Conform H.G. nr. 952/2001 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 979/2000, la capitalul social al acestor filiale C.N.R. SA participă în numele statului ca acţionar unic, conform unei liste în cadrul căreia figurează şi filiala C.N.R. SA - SC U.M.B. SA.
A mai arătat reclamanta că înţelege să se judece şi cu C.N.R. SA pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate asupra capătului 1 de cerere, dată fiind relaţia dintre cele două entităţi pârâte.
În drept, a invocat prevederile art. 111 şi următoarele C. pr. civ., art. 480 şi următoarele C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art. 1 şi 6 din H.G. nr. 1272/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.
Prin încheierea din 26 mai 2011, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de netimbrare a primului capăt de cerere, având ca obiect acţiunea în constatare, rămânând învestit cu soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea, astfel cum acesta a fost precizat la data de 15 iulie 2009.
La data de 23 iunie 2011, tribunalul a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002, suspendând judecarea cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 6074 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate invocată, sentinţa devenind irevocabilă prin respingerea recursului.
Judecata în fond s-a reluat la data de 27 septembrie 2012, termen la care reclamanta a arătat ca înţelege să se înscrie în fals cu privire la protocolul încheiat între SC F. SA şi M.A.N. - SC U.M.B. SA, care atestă faptul că s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM, printre altele, o suprafaţă de teren de 12,60 ha aferentă incintei FMGS, protocol care constituie parte integrantă din Protocolul general din 24 aprilie 1991.
La acelaşi termen, tribunalul a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.R.
Cererea privind înscrierea în fals a fost respinsă la termenul din 22 noiembrie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2203 din 06 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea privind pe reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtele C.N.R. - Filiala Uzina Mecanică şi C.N.R., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În motivare, tribunalul a reţinut că din actele dosarului a rezultat cu certitudine că pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA stăpâneşte terenul revendicat în baza unui titlu de proprietate reprezentat de certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 eliberat de M.I.R.
În privinţa reclamantei, aceasta nu a prezentat un titlu de proprietate, susţinând în motivarea cererii că SC F. SA a predat către primitorul SC G.I.A.R SA „unele activităţi ce se derulau în comun”, „elementele patrimoniale cu reflectarea în activul şi pasivul celor 2 părţi” şi că Protocolul încheiat între aceasta şi M.A.N. - SC U.M.B. SA, privind transferul suprafeţelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. şi Mihai Bravu din folosinţa SC F. SA în folosinţa UM, a vizat doar suprafaţa de 11,80 ha, iar nu de 12,60 ha, suprafaţă mai mare intabulată ca atare în CF, iniţial sub nr. cadastral 2052. În opinia reclamantei, diferenţa de 8.000 mp. a rămas din punct de vedere juridic în patrimoniul său, nefiind predată.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a dovedit titlul său de proprietate spre deosebire de pârâtă, care a opus certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 eliberat de M.I.R., dovedindu-şi atât proprietatea, cât şi posesia asupra terenului, situaţie în care excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost admisă.
Referitor la cererea de înscriere în fals asupra protocolului încheiat între SC F. SA şi M.A.N. - SC U.M.B. SA, tribunalul a respins-o, apreciind că aceasta, formulată la data de 27 septembrie 2012, este inadmisibilă faţă de împrejurarea că documentul a fost depus de partea adversă la dosar la data de 17 martie 2009, prin urmare recunoscut, reclamanta având suficient timp să studieze şi să conteste respectivul înscris.
Pe de alta parte, tribunalul a avut în vedere şi faptul că protocolul depus de pârâtă la fila 99 din dosar, în care se menţionează suprafaţa de 12,60 ha, semnat de directorul general SC F. SA, este însoţit şi de acte întocmite ulterior, respectiv anexa din 28 septembrie 1998, semnată, de asemenea, de directorul SC F. SA, în care este consemnată aceeaşi suprafaţă predată de 12,60 ha, ceea ce permite examinarea acţiunii prin analiza tuturor înscrisurilor, cererea de înscriere în fals nefiind utilă.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat introducerea în proces a pârâtei C.N.R. pe considerente de opozabilitate, dar, faţă de soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual active, a apreciat că nu se mai impune pronunţarea în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC F. SA, susţinând că argumentele din hotărârea apelată dovedesc greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor legale cu privire la modul de soluţionare a cererii de înscriere în fals şi neadministrarea tuturor probelor necesare soluţionării corecte a cauzei, în lipsa cărora tribunalul nu a avut posibilitatea unei analize în concret a elementelor acţiunii în revendicare.
Apelanta a arătat că s-a apreciat în mod greşit că această cerere este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 180 şi urm. C. proc. civ. nu stabilesc un termen limită pentru formularea sa, cererea putând fi făcută oricând în faţa instanţei civile şi care obligă instanţa de a cerceta falsul prin orice mijloace de probă.
Apelanta a justificat imposibilitatea contestării înscrisului ataşat de intimată de îndată ce actul a fost depus la dosar prin aceea că abia în cursul anului 2012 a descoperit că în propria arhivă mai există un exemplar al aceluiaşi înscris, în care este menţionată o cu totul altă suprafaţă decât aceea din înscrisul înfăţişat de partea adversă. A declarat că nu cunoaşte pentru ce motiv înscrisul cu suprafaţa de 11,80 ha a fost ţinut ascuns în arhiva SC F. SA, însă este firesc şi legitim ca actuala conducere a societăţii să întreprindă toate măsurile în vederea stabilirii realităţii şi recuperării unei suprafeţe semnificative de teren de 8.000 m.p.
Cererea de înscriere în fals şi cercetarea falsului de către instanţa civilă constituie singura cale procedurală prin care reclamanta poate restabili situaţia juridică şi cea patrimonială a acestui teren.
Apelanta a precizat, în plus, că a invocat că protocolul de predare a suprafeţei de 12,60 ha este fals chiar în cadrul dosarului privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 octombrie 2002 emis în favoarea pârâtei SC C.N.R. SA - SC U.M. SA Bucureşti.
A declarat că înţelege să conteste valabilitatea şi legalitatea înscrisului prezentat şi însuşit de pârâta SC C.N.R. SA - SC U.M. SA Bucureşti, întrucât acesta nu poate fi constituit decât prin fraudă, având în vedere că apelanta nu a predat suprafaţa de 8.000 m.p., care a fost nelegal şi nereal însuşită de primitorul din 1990, situaţie ce a fost perpetuată prin succesorii acestuia.
La o simplă verificare prin comparare a celor două înscrisuri se pot observa diferenţe notabile de caligrafie, aşezare în pagină a scrisului şi anumite lipsuri ale unor detalii în unul din înscrisuri, în comparaţie cu celălalt, aspect ce îndreptăţeşte pe apelantă să considere că titlul de proprietate exhibat de intimată este rezultatul unui fals material în înscrisuri.
Motivul de nulitate absolută care compromite validitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este falsul, ce nu poate fi acoperit, iar normele legale în vigoare ale dreptului pozitiv român nu pot fi înlăturate de la aplicare pe considerentul protejării circuitului civil.
Cu referire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în acţiunea în revendicare, reclamanta a arătat că obiectul revendicării îl constituie terenul de 8.000 m.p., în raport de care aceasta are calitatea de proprietar neposesor, titlul său de proprietate, în sensul de negotium, fiind rezultat din prevederile legale ale Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 1272/1990 şi Legii nr. 31/1990, fără a beneficia şi de un titlu de proprietate, în sensul de instrumentum. Cu referire la acelaşi imobil, pârâta SC C.N.R. SA - SC U.M. SA Bucureşti este titularul actual - aparent (nereal) al dreptului de proprietate.
Reclamanta a contestat valabilitatea titlului opus de această pârâtă, ca fiind constituit prin fraudă, motiv pentru care a solicitat instanţei efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, care să identifice terenul revendicat, să stabilească cine are posesia, cine are titlu de proprietate şi care a fost evoluţia terenului.
Drept consecinţă, în mod greşit prima instanţă a refuzat reclamantei singura probă care ar fi putut aduce lumină asupra tuturor acestor aspecte şi asupra cărora planau motive certe de îndoială, tribunalul soluţionând cauza pe baza unor simple înscrisuri depuse de părţi, care au fost şi contestate.
Pârâtă CN R. SA a formulat întâmpinare la 3 aprilie 2013, prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat. La aceeaşi dată a depus întâmpinare şi intimata pârâtă CN R. SA - SC U.M.B. SA.
La termenul de judecată din 28 mai 2013, curtea de apel a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză în specialitatea topografie şi a apreciat ca neoportună, faţă de criticile de apel formulate şi de soluţia adoptată de către prima instanţă, încuviinţarea unei probe cu expertiză grafoscopică asupra înscrisului Protocol încheiat între SC F. SA şi Ministerul Apărării Naţionale - SC U.M.B. SA, privitor la suprafaţa de teren de 12,60 ha.
Prin decizia civilă nr. 146/ A din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă SC F. SA
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că reclamanta a pretins recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restabilirea posesiei asupra terenului despre care a susţinut că nu l-a predat pârâtei UM din cadrul M.A.N. cu ocazia semnării Protocolului privind transferul suprafeţelor de teren aferente incintelor F.M.G.S. şi Mihai Bravu din folosinţa SC F. SA în folosinţa SC U.M.B. SA, care a vizat exclusiv transferul suprafeţei de 11,80 ha.
Pârâta C.N.R. - Filiala Mecanică nu a negat faptul stăpânirii unei suprafeţe de 12,60 ha la adresa din Bucureşti, Bd.1 Decembrie 1918, însă a justificat această situaţie prin semnarea în anul 1998 a unei noi anexe la Protocol prin care se confirmă predarea suprafeţei de teren de 12,60 ha. A susţinut că predarea către antecesoarea sa SC U.M.B. SA (SC U.M.B. SA) a suprafeţei suplimentare de teren, de aproximativ 8000 m.p., a fost în discuţie chiar la data încheierii Protocolului general privind predarea-primirea elementelor patrimoniale încheiat la 1 aprilie 1991, fiind consemnate punctele de vedere ale părţilor semnatare ale protocolului la capitolul II, când ulterior s-a convenit asupra predării a unei suprafeţe totale de 12,60 ha, după cum o atestă protocolul - anexă la Protocolul general (fila 99 dosar fond).
Protocolul - anexă înregistrat din 24 aprilie 1991 (fila 100 dosar fond) nu a făcut decât să confirme şi să întărească această realitate.
La data de 4 octombrie 2002, M.I.R. a emis în favoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată, prin care i-a recunoscut dreptul de proprietate privată asupra unei suprafeţe de 12,60 ha teren, la adresa de mai sus, în timp ce reclamantei SC F. SA i-a fost emis la 2 iunie 1997, de către acelaşi minister, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată pentru o suprafaţă de 911.603,37 m.p., în care nu este inclusă şi suprafaţa revendicată.
Curtea de apel a mai reţinut că, în faţa primei instanţe, reclamanta a contestat pe calea excepţiei de nelegalitate titlul de proprietate exhibat de către pârâta C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA pentru aceleaşi consideraţii invocate în motivarea acţiunii în revendicare şi că, aşa cum o atestă înscrisurile aflate la filele 365-369 dosar fond, excepţia de nelegalitate invocată a fost respinsă ca inadmisibilă în mod irevocabil.
Abia ulterior acestui moment, respectiv la data de 27 decembrie 2012, reclamanta a înţeles „să se înscrie în fals” împotriva înscrisului ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate deţinut de această pârâtă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002, susţinând că între înscrisul pe care ea însăşi l-a înfăţişat, intitulat Protocol, şi cel prezentat de pârâta C.N.R. - Filiala Uzina Mecanică, având aceeaşi titulatură, există diferenţe în ceea ce priveşte suprafaţa de teren la care fiecare se referă, ca şi diferenţe de caligrafie, aşezare în pagină, alte lipsuri.
Respingând solicitarea apelantei de declanşare a procedurii verificării falsului, acuzat în legătură cu înscrisul sub semnătură privată aflat la fila 99 dosar fond, curtea a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, relative la încuviinţarea şi administrarea probelor.
Deşi a arătat că dispoziţiile art. 180 şi următoarele C. proc. civ. nu stabilesc un termen limită până la care se poate exercita procedura verificării falsului asupra unui înscris utilizat într-un litigiu anume ca probă, curtea a reţinut însă că tribunalul nu a respins această solicitare a reclamantei pentru motivul depăşirii unui anumit termen ori moment procesual, ci pe considerente care vizează aprecierea asupra utilităţii probei, judecătorul fondului făcând trimitere la explicaţiile oferite de pârâtă prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2009 şi la existenţa protocolului semnat la 28 septembrie 1998, depus la fila 100 a dosarului de fond.
Ca şi prima instanţă, curtea a apreciat că declanşarea procedurii verificării de scripte, iar nu aceea a înscrierii în fals, cum s-a solicitat de către reclamantă, întrucât aceasta este specifică înscrisurilor autentice, din categoria cărora nu face parte şi înscrisul vizat, aflat la fila 99 doar fond, nu era nici necesară şi nici utilă cauzei.
Această procedură nu constituie pentru reclamantă singura cale procedurală prin care îi mai este deschisă calea restabilirii situaţiei juridice şi patrimoniale reale a acestui teren. Până a ajunge aici, SC F. SA trebuie să explice de o manieră coerentă, credibilă şi rezonabilă cum a fost posibilă sau care este explicaţia semnării între părţi, respectiv reclamanta şi R.A. - A.A. SC U.M.B. SA - antecesoarea pârâtei C.N.R - Filiala SC U.M.B. SA, a protocolului din 28 septembrie 1998, cu valoare confirmativă, prin care se atestă că „suprafaţa de teren de 12,60 ha predată, precum şi mijloacele fixe constituite din clădiri şi utilaje se află la adresa Bd.1 Decembrie 1918, sector 3, Bucureşti”.
Potrivit acestui înscris, protocol - anexă la protocolul privind predarea-primirea elementelor patrimoniale înregistrat la 24 aprilie 1991 este în mod cert un document în legătură cu înscrisul „Protocol” aflat la fila 99 şi a celui aflat la filele 91-98 dosar fond.
Curtea de apel a mai observat că, deşi a negat în permanenţă faptul predării către antecesoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA a terenului în suprafaţă de 8.000 m.p. şi, deşi a contestat neîncetat legalitatea titlului de proprietate deţinut de această pârâtă asupra terenului în suprafaţă de 12,60 ha situat la adresa menţionată, reclamanta nu a oferit în faţa primei instanţe nicio explicaţie în legătură cu protocolul confirmativ din 28 septembrie 1998. Atunci când apelanta a fost chemată să dea explicaţii asupra acestui document, a pus existenţa acestuia pe seama actelor juridice semnate de diverse persoane, care s-au succedat în timp la conducerea SC F. SA.
Or, instanţa de apel a apreciat că şi în ipoteza teoretică cea mai favorabilă a confirmării contrafacerii înscrisului aflat la fila 99 dosar fond, dreptul de proprietate al intimatei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA, ca şi posesia acesteia exercitată asupra imobilului în litigiu, tot ar avea o bază legală suficientă, întemeiată pe protocolul din 28 septembrie 1998 – act juridic valabil, necontestat de apelantă şi opozabil acesteia cu forţă de lege (art. 969 C. civ.), ca parte a acestuia – unit cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002.
Pe de altă parte, chiar dacă protocolul semnat între părţi la 28 septembrie 1998 are rolul şi valoarea unui act juridic confirmativ, fiind pus prin voinţa părţilor semnatare în legătură cu protocolul general înregistrat din 24 aprilie 1991 şi cu protocolul anexă la acesta (fila 99), această valoare nu ar fi ştirbită nici în ipoteza teoretică a demonstrării contrafacerii protocolului anexă de la fila 99, el păstrându-şi rolul confirmativ cel puţin al unei situaţii de fapt petrecute anterior între părţi, respectiv aceea a predării folosinţei asupra unui teren de 12,60 ha, împrejurare suficientă pentru a sta la baza obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată din 4 octombrie 2002 în condiţii de legalitate, în temeiul H.G. nr. 834/1990 şi a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, prin care s-a recunoscut de către stat un drept de proprietate privată asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale înfiinţate prin reorganizarea fostelor întreprinderi socialiste.
Aşadar, curtea a concluzionat că procedura verificării falsului acuzat cu privire la înscrisul probator aflat la fila 99 dosar fond era inutilă cauzei deoarece nu avea aptitudinea de a modifica ipotezele de analiză ale acţiunii pendinte.
Consecinţa acestei dezlegări este aceea a aprecierii ca fiind corectă concluzia primei instanţe asupra neprobării de către reclamantă a calităţii sale procesuale active, dovedindu-se că, în acest demers pe care l-a iniţiat, reclamantei nu îi lipseşte doar posesia terenului în dispută, ci şi un titlu de proprietate care să-i justifice apartenenţa la patrimoniul său, ca şi necesitatea recunoaşterii dreptului şi protejării sale pe calea acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta SC F. SA, în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât hotărârea s-a dat fără a se cerceta fondul dreptului litigios şi fără a se administra probe noi.
Astfel, curtea de apel a apreciat greşit că procedura verificării falsului era inutilă soluţionării cauzei, deoarece valoarea de act confirmativ a Protocolului semnat de părţi la data de 28 septembrie 1998 nu ar putea fi ştirbită nici în ipoteza teoretică a demonstrării contrafacerii protocolului anexă la acesta, aflat la fila 99 din dosar.
Or, instanţa a omis să observe că acest protocol nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi valabil, pentru că nu cuprinde obiectul sau natura obligaţiei şi nu face menţiune de motivul acţiunii în anulare, precum şi de intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune, în sensul art. 1190 C. civ.
În cauză, la data de 28 septembrie 1998 semnatarii s-au încrezut în Protocolul din 1991, deţinut şi prezentat de către intimata C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA, neştiind că este un fals, deci semnarea actului suferă de un viciu de manifestare de voinţă, situaţie în care nu se poate reţine că a existat intenţia de a repara acest viciu. Tocmai de aceea, fapta de fals este periculoasă social, pentru că lezează încrederea care aprioric se acordă înscrisurilor în cadrul normal, de bună credinţă, al derulării raporturilor sociale.
Pe cale de consecinţă, verificarea de scripte era singura cale procedurală spre aflarea adevărului şi cercetarea acţiunii pe fond, iar neaplicarea ei pe considerente juridice eronate constituie un caz de greşită aplicare şi interpretare a legii.
Recurenta a precizat că nulitatea absolută nu poate fi acoperită printr-un act confirmativ, această regulă fiind impusă de caracterul obştesc al interesului ocrotit prin normă.
A mai arătat că instanţa de apel a refuzat explicit administrarea de probe esenţiale soluţionării cauzei, nu a cercetat concret situaţia particulară a societăţii în cauză şi nici pretenţia dedusă judecăţii, încălcând astfel art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (cauza Perez v. Franţa).
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit de nenumărate ori în jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (cauza Artico v. Italia).
În speţă, cererea de înscriere în fals este admisibilă, declanşarea unei astfel de proceduri nefiind limitată în timp prin norma care o reglementează.
Deşi se reţine astfel în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel nu a dat curs acestei cereri şi nu a cercetat falsul, singura modalitate în care se mai putea restabili situaţia juridică şi patrimonială privind terenul în litigiu.
Recurenta a mai precizat că din compararea celor două înscrisuri aflate în dosar rezultă că sunt prezentate spre analiză două originale ale aceluiaşi act - Protocolul încheiat între SC F. SA şi Ministerul Apărării Naţionale - SC U.M.B. SA, dar care prevăd în cuprinsul acestora o suprafaţă de teren diferită care a fost transferată din patrimoniul recurentei în patrimoniul UM: 12,60 ha, în cuprinsul înscrisului deţinut de pârâta C.N.R. SA - SC U.M.B. SA; 11,80 ha, în cuprinsul înscrisului deţinut de reclamantă SC F. SA.
Drept consecinţă, reclamanta a înţeles să conteste valabilitatea şi legalitatea înscrisului prezentat şi însuşit de către C.N.R. SA - SC U.M.B. SA, întrucât acesta nu poate fi constituit decât prin fraudă, având în vedere că nu s-a predat suprafaţa de 8.000 mp.; actul este nul absolut datorită falsului, neputând fi acoperit prin confirmare.
Mai mult, la o simplă verificare prin compararea celor două înscrisuri se pot observa diferenţe notabile de caligrafie, aşezare în pagină a scrisului şi anumite lipsuri a unor detalii într-unul din înscrisuri în comparaţie cu celălalt, iar securitatea circuitului civil nu poate fi invocată drept pavăză a unei fapte penale.
Prin urmare, motivul de nulitate care compromite validitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă este, datorită falsului, unul de nulitate absolută. Or, nulitatea absolută nu poate fi acoperită. Cu atât mai mult nu pot fi înlăturate de la aplicare texte de lege din norma legală în vigoare din dreptul pozitiv român, pe considerentul protejării circuitului civil.
A mai arătat recurenta că organul emitent nu a analizat la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA, pentru suprafaţa totală de 12,60 ha, dacă terenul litigios se afla în patrimoniul pârâtei, care este titlul în baza căruia acest teren se afla în patrimoniul acesteia, obiectul de activitate al pârâtei la data emiterii certificatului şi maniera la care acest teren i-ar fi fost necesar pentru desfăşurarea activităţii.
Documentaţia depusă de pârâtă în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost verificată în mod superficial, organul emitent rezumându-se doar Ia a constata o situaţie de fapt fals prezentată.
Prin nelegalitatea emiterii certificatului din 04 octombrie 2002 pentru suprafaţa de 12,60 ha a fost posibilă însuşirea şi exploatarea de către pârâta C.N.R. - Filiala Uzina Mecanică a terenului în suprafaţă de 8.000 mp Bucureşti, a cărui revendicare este solicitată prin cererea de chemare în judecată.
Prin întâmpinare, intimatele C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA şi C.N.R. SA au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în esenţă arătând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, relative la încuviinţarea şi administrarea probelor. Faţă de considerentele prezentate de curte, ţinând cont de faptul că recurenta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat, se impune respingerea acţiunii în revendicare.
Examinând recursul declarat în limita criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Ca o chestiune preliminară, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă de intimata C.N.R. SA a fost reiterată excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, arătându-se că imobilul ce face obiectul acestui litigiu se află în proprietatea C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA.
Înalta Curte urmează să respingă această excepţie, faţă de modul în care instanţele anterioare au înţeles să dea o rezolvare acestei probleme de drept şi în raport de poziţia procesuală a părţii direct interesate în admiterea excepţiei formulate, ce nu a exercitat vreo cale de atac în cauză.
Astfel, Înalta Curte observă că excepţia a fost invocată la fond prin întâmpinare de către C.N.R. SA, la data de 11 martie 2009, fiind unită cu fondul la termenul de judecată din 27 septembrie 2012.
Ulterior, tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 2203 din 06 decembrie 2012, a apreciat că această pârâtă a fost chemată în judecată pe considerente de opozabilitate şi că, dată fiind soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nu se justifică şi o analiză a excepţiei susţinute de C.N.R. SA.
Pârâta în cauză nu a contestat sub acest aspect soluţia primei instanţe prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, ci doar a înţeles să reitereze excepţia şi în apel, respectiv recurs în aceeaşi modalitate, prin întâmpinare, în condiţiile în care şi instanţa de apel a reţinut lipsa unui cadru legal pentru analizarea excepţiei cu care a fost sesizată.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază, de altfel, că eventuala admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei C.N.R. SA ar conduce doar la soluţia formală, procedurală, de admitere a recursului exercitat de recurenta SC F. SA, deşi acesta urmează a fi respins pentru argumentele ce succed.
În ceea ce priveşte recursul exercitat în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se face trimitere la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 180 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentei, instanţa de apel a considerat ca inutilă procedura verificării falsului dată fiind valoarea de act confirmativ a Protocolului semnat de părţi la data de 28 septembrie 1998.
În cauză, în dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosarul de fond Protocolul încheiat între SC. Faur SA. şi Ministerul Apărării Naţionale - SC U.M.B. SA, prin care s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM o suprafaţă de teren de 11,80 ha aferentă incintei F.M.G.S, susţinând că acesta face parte integrantă din Protocolul General din 24 aprilie 1991, care vizează predarea elementelor patrimoniale către G.I.A.R.A., în vederea implementării H.G. nr. 1329/1990 privind înfiinţarea Uzinei Mecanice Bucureşti.
Titlul de proprietate pe care îl exhibă pârâtă C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA îl constituie certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 octombrie 2002 emis de Ministerul Industriei şi Resurselor, obţinut în temeiul H.G. nr. 834/1990 pentru întreaga suprafaţă de 12,60 ha. Titlul în cauză a fost emis în baza Protocolului încheiat între SC F. SA şi M.A.N. - SC U.M.B. SA, prin care s-a transferat din patrimoniul SC F. SA în patrimoniul UM, printre altele, o suprafaţă de teren de 12,60 ha aferentă incintei F.M.G.S. Acest protocol, de asemenea, face parte integrantă din Protocolul General din 24 aprilie 1991, care vizează predarea elementelor patrimoniale ale reclamantei către G.I.A.R.A.
Instanţa de apel, constatând existenţa la dosar a două înscrisuri cu conţinut diferit, dar care sunt invocate în apărare, în mod singular, de fiecare parte în cauză, a apreciat că declanşarea procedurii verificării de scripte, iar nu aceea a înscrierii în fals (cum s-a solicitat de către reclamantă, întrucât aceasta este specifică înscrisurilor autentice, din categoria cărora nu face parte şi înscrisul vizat), nu era nici necesară şi nici utilă soluţionării pricinii, deoarece nu avea aptitudinea de a modifica ipotezele de analiză ale acţiunii în revendicare de faţă, aspect contestat în recurs.
Cum s-a arătat în apel, potrivit situaţiei de fapt astfel determinate, actul pe care reclamanta l-a contestat se află în strânsă legătură cu restul înscrisurilor depuse la dosar şi respectă logica situaţiei de fapt.
Astfel, Protocolul prezentat de pârâtă, în care se menţionează suprafaţa de 12,60 ha, semnat de directorul general SC F. SA, este însoţit şi de acte întocmite ulterior, respectiv anexa din 28 septembrie 1998, semnată, de asemenea, de directorul SC F. SA, în care este consemnată aceeaşi suprafaţă ca fiind predată. Aşadar, în anul 1998, urmare obţinerii de către SC F. SA a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, părţile au încheiat o nouă anexă, prin care au confirmat predarea suprafeţei de teren de 12,60 ha situată în Bd. 1 Decembrie 1918, sector 3, Bucureşti, către R.A.A.A. - SC U.M.B. SA.
În speţă, reclamanta nu a putut justifica în mod rezonabil care este explicaţia semnării de către societate a acestui din urmă protocol, încheiat la 28 septembrie 1998, ce nu a fost contestat de SC F. SA, cu referire la suprafaţa predată de 12,60 ha, act ce confirmă în mod direct intenţia părţilor semnatare ale convenţiei iniţiate în anul 1991.
Întrucât reclamanta a apreciat ca fiind fals numai protocolul semnat în 1991, prezentat de sine, iar nu şi actul încheiat în 1998, s-a considerat implicit că nu s-a dorit decât înlăturarea înscrisului nerecunoscut.
În aceste condiţii, pentru că reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada concludenţei cererii de înscriere în fals cu privire la actul contestat, în sensul că ar fi singura cale de restabilire a situaţiei juridice a terenului în cauză, Curtea a apreciat că solicitarea formulată nu este utilă judecăţii şi nici necesară.
În acest context, susţinerea recurentei din recurs nu priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 177 şi următoarele C. proc. civ. (iar nu art. 180 C. proc. civ. cum arată aceasta prin trimiterea făcută la procedura înscrierii în fals), ci încălcarea dispoziţiilor generale în materia propunerii şi administrării dovezilor, art. 167 şi următoarele C. proc. civ. privind administrarea probelor, critică ce nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ori de câte ori se solicită o probă, instanţa este datoare să verifice concludenţa sa, şi anume dacă administrarea dovezii respective poate conduce la dezlegarea pricinii. Această condiţie a fost considerată de instanţa de apel ca neîndeplinită în cazul înscrisului invocat de recurentă, astfel cum reiese din argumentele expuse în hotărârea recurată.
Măsura dispusă de instanţă în apel nu poate fi cenzurată din perspectiva nelegalităţii sale, ci poate fi analizată sub aspectul temeiniciei, întrucât respingerea unei cererii de administrare a unei probe implică o apreciere subiectivă a judecătorului asupra utilităţii şi necesităţii dovezii solicitate, determinată de situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Or, în aceste condiţii, în etapa procesuală actuală a recursului, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu se poate proceda la reconstituirea procesului formării convingerii intime a instanţei în privinţa încuviinţării probatoriului propus.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus pe larg raţionamentul pentru care procedura verificării de scripte nu era utilă şi necesară soluţionării pricinii de faţă, în acord cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu i se poate imputa repronunţarea pe cererea formulată.
Totodată, Înalta Curte apreciază, faţă de cele de mai sus, că nu se mai impune o verificare a argumentelor învederate de recurentă în legătură cu valoarea de act confirmativ dată Protocolul din anul 1998, din perspectiva dispoziţiilor art. 1190 C. civ., aceasta deoarece instanţa de apel s-a limitat la a aprecia doar asupra admisibilităţii cererii de verificare de scripte/procedurii falsului. Prin urmare, nu intră în discuţie nici celelalte susţineri ce privesc imposibilitatea complinirii viciilor actului contestat de recurentă, lovit de nulitate absolută.
Înalta Curte mai reţine că recurenta a invocat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de împrejurarea că hotărârea curţii de apel nu a cercetat fondul litigiului în urma neadministrării unor probe utile.
În acest sens, recurenta a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la cauza Perez v. Franţa şi cauza Artico v. Italia, arătând că instanţa are sarcina de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor.
Analizând aceste susţineri, Înalta Curte constată că în cauza Perez v. Franţa circumstanţele cauzei vizau o procedură penală, privind o vătămare corporală, în cadrul căreia reclamantul, victima infracţiunii, s-a constituit parte civilă.
Prin această hotărâre, Curtea a adoptat o nouă abordare cu privire la aplicabilitatea art. 6 paragraf 1 din Convenţie în cazul plângerilor penale şi a stabilit că acest text de lege este aplicabil dacă s-a declanşat o procedură penală, iar victima infracţiunii s-a constituit parte civilă. În opinia Curţii, cât timp constituirea de parte civilă echivalează cu o cerere civilă de chemare în judecată, nu are importanţă că nu există o cerere formală de reparare a prejudiciului produs. Chiar dacă procedura penală priveşte stabilirea vinovăţiei penale a unei persoane, prin constituirea de parte civilă procedura are şi un element civil. În consecinţă, deşi Convenţia nu garantează dreptul vreunei persoane de a deschide o procedură penală, domeniu în care art. 6 nu este aplicabil, acesta devine aplicabil dacă s-a declanşat o procedură penală, iar victima infracţiunii s-a constituit parte civilă.
Cât priveşte cauza Artico v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-adevăr, a concluzionat că a existat o încălcare din partea statului pârât a art. 6 paragraful 3 din Convenţie, dar hotărârea invocată se referă la aspecte ale noţiunii de proces echitabil în procedura penală.
Or, Înalta Curte reţine, din cuprinsul cauzei Valentino Acatrinei v. România, că art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu prevede reguli care să se aplice cu privire la admisibilitatea probelor, ceea ce reprezintă, în esenţă, o chestiune care ţine de reglementările dreptului intern (în acest sens: B.G. de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Rapoarte 1997-VIII şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, §28, CEDO, 1999-I).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite probe în materie de drept intern sunt sau nu admisibile, putând a se pronunţa doar dacă procesul per ansamblu, inclusiv modul în care s-au obţinut probele, a fost echitabil. Or, pentru a stabili astfel, trebuie să se verifice dacă drepturile la apărare au fost respectate, dacă reclamantul a avut posibilitate de a contesta autenticitatea probelor şi de se opune folosirii acestora, trebuie avută în vedere calitatea probelor, dacă acurateţea şi credibilitatea probelor este pusă la îndoială de circumstanţele în care au fost obţinute acestea (vezi cauza Bykov, citată mai sus, § 90).
În speţa de faţă, din cuprinsul motivelor de recurs reiese că reclamanta apreciază că s-ar fi încălcat art. 6 din Convenţie pentru că, în opinia sa, instanţa de apel nu a administrat suficiente probe în cauză, susţinere care nu este fondată pentru argumentele deja prezentate.
A mai arătat recurenta că organul emitent nu a analizat la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea pârâtei C.N.R. - Filiala SC U.M.B. SA dacă terenul litigios se afla în patrimoniul pârâtei, care este titlul în baza căruia acest teren se afla în patrimoniul acesteia, obiectul de activitate al pârâtei la data emiterii certificatului şi maniera la care acest teren i-ar fi fost necesar pentru desfăşurarea activităţii.
În opinia instanţei de recurs, aceste argumente nu pot fi analizate, întrucât obiectul dedus judecăţii este o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, pe de o parte, iar, pe de altă parte, deoarece legalitatea certificatului în cauză a fost examinată deja de instanţa de contencios administrativ în mod irevocabil. Ca atare, nu s-ar putea face o verificare a legalităţii hotărârii recurate din această perspectivă în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că în mod legal au reţinut instanţele de fond că, în realitate, recurenta nu a făcut dovada unui titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru ca să se păşească la o eventuală comparare de titluri.
Aşa fiind, corect au reţinut instanţele de fond că, în realitate, recurenta nu a făcut dovada calităţii procesual active, câtă vreme nu a probat că este titularul dreptului de proprietate. În consecinţă, cum singura care a probat titlul de proprietate asupra terenului a fost pârâta, cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu s-a realizat compararea de titluri.
Întrucât nu se poate reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de intimata pârâtă C.N.R. SA.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F. SA împotriva deciziei civile nr. 146/ A din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 481/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 534/2014. Civil → |
|---|
