ICCJ. Decizia nr. 534/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 534/2014
Dosar nr. 17582/3/2010
Şedinţa de la 13 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 16.250 din 16 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost anulat capătul de cerere având ca obiect exonerarea reclamantei de la orice răspundere născută din contractul de leasing financiar nr. 9018552/31434-31435, începând cu data de 12 martie 2009, formulat de reclamanta SC B.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtele P.L. România IFN SA şi P.B. asigurare SRL, s-au respins ca inadmisibile cererea formulată de reclamanta SC B.I. SRL în contradictoriu cu pârâta P.B.A. SRL SRL, precum şi cererea completatoare, formulată de reclamantă, aşa cum a fost precizată la data de 25 martie 2011, având ca obiect obligarea pârâtelor la stornarea facturilor emise în cadrul contractului de leasing, facturi emise în perioada 23 decembrie 2008 - 23 martie 2009 şi a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei P.L. România IFN SA, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.267,16 RON contravaloarea facturilor reprezentând rate de leasing şi asigurare emise în perioada august - noiembrie 2008.
În motivare, s-a reţinut că se impune anularea capătului de cerere privind exonerarea societăţii reclamante de la orice răspundere născută din contractul de leasing financiar, întrucât este vorba de o formulă generică, iar, pe fond, s-a apreciat că pârâta P.L. România IFN SA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamantei utilizator folosinţa bunului prin obţinerea certificatului de înmatriculare valabil pe toată perioada leasingului, nereprezentând o clauză exoneratoare de răspundere neplata de către reclamantă a unor sume de bani posibil datorate în baza contractului de leasing.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 403 de la 18 octombrie 2012 pronunţată în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul formulat de reclamantă SC B.O. SRL în contradictoriu cu intimata pârâtă P.L. România IFN SA, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta P.L. România IFN SA şi la plata sumei de 150.520 RON, reprezentând beneficiu neîncasat în perioada 10 august 2008 - 12 martie 2009 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, cu motivarea că, din expertiza administrată în cauză, reclamanta a făcut dovada condiţiilor prevăzute de art. 1084 C. civ. potrivit cărora daunele - interese cuprind atât pierderea suferită, cât şi beneficiul de care a fost lipsit.
Împotriva acestei decizii, SC P.L. România IFN SA a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că expertiza contabilă nu a stabilit profitul, respectiv beneficiul nerealizat şi solicitarea pârâtei de efectuare a unei contraexpertize a fost respinsă, impunându-se casarea deciziei recurate, iar, cu privire la cazurile de modificare, s-a arătat că raportul de expertiză nu a dovedit şi nu a constatat existenţa vreunui prejudiciu în patrimoniul intimatei cu titlu de beneficiu neîncasat în perioada 10 august 2008 - 12 martie 2009 de către SC B.I. SRL ca urmare a neutilizării autovehiculului şi nu sunt îndeplinite condiţiile care atrag răspunderea contractuale a recurentei.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Plecând de la temeiul juridic al acţiunii introductive, respectiv dispoziţiile art. 1084 C. civ. potrivit cărora autorul unui prejudiciu este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv suferit, cât şi câştigul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Împrejurarea că instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei contraexpertize nu justifică casarea hotărârii în condiţiile articolului anterior menţionat, întrucât art. 212 din acelaşi act normativ se referă la posibilitatea şi nu la obligativitatea încuviinţării unei noi expertize, instanţa fiind suverană în a aprecia necesitatea acesteia.
Critica privind exclusiv modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Instanţa de apel a respectat limitele învestirii sale, aşa cum însăşi recurenta arată prin motivele de recurs, reclamanta, prin acţiunea introductivă, solicitând obligarea SC P.L. IFN SA la plata sumei de 184.800 RON reprezentând profit neîncasat, iar, prin decizia recurată, s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 150.520 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, astfel încât nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Referitor la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a recurentei, Înalta Curte reţine că, acolo unde se termină răspunderea contractuale, începe răspunderea delictuală, iar prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.
Cum fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate au fost reţinute de instanţele de fond şi de apel pe baza probatoriilor administrate şi nu au fost contestate de niciuna dintre părţi, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat, singurul element al angajării răspunderii delictuale în discuţie îl reprezintă prejudiciul, care trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
Având în vedere că expertul a stabilit cuantumul încasărilor aferente perioadei 10 august 2008 - 12 martie 2009, la valoarea de 150.520 RON şi nu a fost reparat încă, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei cu privire la acest aspect, motivele hotărârii permiţând să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării textelor de lege se găsesc în cauză. Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA Voluntari împotriva Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.L. România IFN SA Voluntari împotriva Deciziei civile nr. 403 din 18 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 532/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 535/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
