ICCJ. Decizia nr. 4908/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4908/2014
Dosar nr. 2374/1/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 aprilie 2007, sub nr. 3948/180/2007, reclamantul S.S. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se admită acţiunea sa în restituirea imobilului situat în Municipiul Bacău, compus din terenul în suprafaţă de 6.236,6 mp şi construcţiile edificate pe această suprafaţă până în anul 1948, şi obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a acestor imobile.
Prin sentinţa civilă nr. 4885 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Bacău s-a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, avându-se în vedere valoarea obiectului cererii.
Pe rolul tribunalului, cauza a fost înregistrată sub nr. 4744/110/2007.
La termenul din 20 februarie 2008, reclamantul a completat acţiunea solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilelor revendicate, precum şi existenţa dreptului său de proprietate asupra acestora.
Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât statul este reprezentat în justiţie de către M.F.P.
La termenul din 15 aprilie 2009, C.E. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC S. SA. Aceasta a invocat excepţia de neconstituţionalitate, respinsă, ca inadmisibilă, de instanţa prin încheierea din 27 mai 2009.
De asemenea, la data de 2 decembrie 2009, instanţa a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare invocată de intervenientă şi excepţia inadmisibilităţii cererii în constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, dispunând respingerea acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 2079/D/2010, pronunţată în Dosarul nr. 4744/110/2007, Tribunalul Bacău, a respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA Bacău, Municipiul Bacău, prin primar şi cu intervenienta Ciobanu Elena, în interes alăturat pârâtei SC S. SA Bacău, având ca obiect „revendicare imobiliară”.
A respins capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost obligată pârâta SC S. SA să îi lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 6.233,60 mp, situat în Municipiul Bacău, conturată cu culoarea roşie în schiţa anexă expert D., fila 98, vol.1 dosar, precum şi fosta fabrică de postav SC S. SA (S.A.R.”B.” la data naţionalizării) materializată în corpurile A, B, C, astfel cum sunt identificate în planul de situaţie anexat raportului de expertiză H.(fila 327, vol. II dosar), situate pe terenul menţionat.
A respins cererea de intervenţie accesorie (în interesul pârâtei), ca nefondată şi a fost obligată pârâta SC S. SRL să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012, a respins apelurile declarate de intervenienta C.E., de pârâta SC S. SA şi de pârâtul Municipiul Bacău - prin primar, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC S. SA Bacău şi intervenienta C.E., criticând-o pentru nelegalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I a civilă, prin Decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, a admis recursurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău şi de intervenienta C.E. împotriva Deciziei nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I-a civilă.
A modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâta SC S. SA Bacău şi de intervenienta C.E. împotriva sentinţei nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant. A admis cererea de intervenţie accesorie.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte, în examinarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la prima instanţă îl constituie acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Bacău, judeţul Bacău, compus din teren în suprafaţă de 6.233,6 mp şi construcţiile edificate pe acesta până în anul 1948, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Legii nr. 119/1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a soluţionat litigiu pe fond, în sensul că a admis în parte acţiunea având ca obiect revendicarea imobiliară, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a menţinut soluţia primei instanţe.
Cu privire la excepţia admisibilităţii acţiunii formulate de reclamant, prima instanţă a reţinut că „bunurile descrise fac obiectul acţiunii pendinte, iar preluarea acestora s-a făcut în mod abuziv, astfel că reclamantul are deschisă calea acţiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul tatălui reclamantului fiind valabil transmis acestuia prin moştenire”, iar, instanţa de apel a menţinut această soluţie, reţinând şi că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a exercita demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât a revenit în ţară în anul 2006 şi că „dovedirea dreptului său de proprietate s-a făcut, potrivit art. 23 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, cu procesul verbal de naţionalizare din 19 iunie 1948”, în care societatea a fost menţionată sub emblema F.P.B., iar ca patron al acesteia apare autorul reclamantului, deşi, în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile legale de excepţie pentru dovedirea dreptului său de proprietate instituite prin legea specială.
Deşi nu s-a arătat expres, faţă de faptul că H.G. nr. 250/2007 reglementează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, republicată, şi nu a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat şi Legea nr. 10/2001, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, implicit, s-a statuat că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a constatat că, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale”.
Împrejurarea reţinută de instanţa de apel, ce ar deschide reclamantului dreptul la acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu, pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., respectiv că acesta a revenit în ţară abia în anul 2006, ceea ce l-a pus în imposibilitatea efectivă de a uza de procedura Legii nr. 10/2001, pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, nu deschide acestuia calea pentru promovarea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., ci acesta putea constitui motiv pentru ca reclamantul să solicite repunerea sa în termenul legal de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme imobilul în litigiu este deţinut cu titlu de către pârâtă, a căruia valabilitate nu a fost contestată în termenul legal.
Cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, aceasta din urmă are aplicabilitate şi trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare, prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că într-o acţiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
In ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, parag. 23, etc).
In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, aşa cum este cazul în speţă, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, par.29, etc.).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos ca un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, parag.143.
În speţă, cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, asupra cărora s-au pronunţat instanţele de fond şi apel, s-a constatat că reclamantul a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul. Atât reclamantul, cât şi pârâta au pretins că deţin un titlu asupra imobilului în litigiu, primul invocând dreptul autorului său asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractele de vânzare-cumpărare acţiuni din 1994, intervenite între A.S. - P.A.S. şi F.P.S., transcrise în C.F.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamantul pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul său, cel al pârâtei provine la un neproprietar.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantului nu este consolidat şi nici nu este actual.
Astfel, imobilul în litigiu a fost naţionalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamantului, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamant, iar instanţele de fond şi apel au reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, statul beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, se constată că acesta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorului acestuia.
De aceea, este nereală susţinerea instanţelor de fond şi apel potrivit căreia recunoaşterea nevalabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecţia oferită de către Convenţie dreptului de proprietate invocat de către reclamant.
Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.
Referitor la titlul pârâtei SC S. SA, s-a constatat că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deţinând un bun şi bucurându-se de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern şi niciun bun, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., iar pârâta are un bun în sensul Convenţiei, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursurile şi a modificat decizia atacată în sensul a admis apelurile declarate de pârâtă şi intervenientă şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant şi a admis cererea de intervenţie formulată de intervenienta accesorie C.E.
La data de 12 aprilie 2013, Singer Schalom a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007.
Contestatorul, invocând dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., a susţinut că soluţia pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale deoarece instanţa de recurs a reţinut că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă şi executorie prin care să i se fi recunoscut direct sau indirect dreptul de proprietate şi că pârâta SC S. SA justifică un titlu de proprietate, constând în contractele de vânzare-cumpărare acţiuni din 1994).
A susţinut, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a stabilit pe cale incidentală nevalabilitatea titlului statului şi i s-a recunoscut, cel puţin indirect, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, câtă vreme pârâta SC S. SA a fost obligată să-mi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele revendicate şi că această sentinţă este definitivă si executorie, fiind pusă în executare la data de 1 februarie 2013. prin procesul-verbal al executorului judecătoresc N.Ş. emis în Dosarul de executare nr. 644/2012.
Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei SC S. SA a susţinut că în mod greşit instanţa de recurs a reţinut că acesta este reprezentat de contractele de vânzare de acţiuni din 1994, deoarece prin acele contracte au fost cumpărate acţiuni de la Fondul Proprietăţii Private şi nu dreptul de proprietate asupra imobilelor pe care le-a revendicat iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condiţiile H.G. nr. 834/1991 de care s-a prevalat SC S. SA este un act administrativ, unilateral care nu-şi găseşte protecţia oferită de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Contestatorul a susţinut că greşelile materiale semnalate sunt rezultatul omiterii unor date materiale importante din dosarul cauzei, evidente şi esenţiale, care rezultă din motivarea şi dispozitivul hotărârilor de fond, precum şi din actele exhibate ca titlu de proprietate de către pârâta, situaţia de fapt fiind însă corect stabilită de instanţe.
Contestatorul a arătat că instanţa de recurs şi-a fundamentat soluţia pe verificarea existenţei unui "bun” în sensul Convenţiei C.E.D.O. în patrimoniul său, aşa cum a fost definit prin hotărârea pronunţata în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi, omiţând existenţa sentinţei civile nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău, definitivă şi executorie, a statuat că nu deţine acest bun, deşi prin hotărârea menţionată, nu numai că i s-a recunoscut calitatea proprietar ci s-a dispus şi restituirea imobilelor revendicate.
Pentru argumentele expuse, a solicitat să se constate că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare şi în consecinţă, să se admită contestaţia în anulare, să se anuleze decizia instanţei de recurs şi să se rejudece recursurile.
La data de 10 septembrie 2013, contestatorul a completat motivele contestaţiei în anulare, susţinând că instanţa de recurs a omis să cerceteze recursurile declarate de pârâta SC S. Sa şi intervenienta C.E. şi prin prisma apărărilor pe care le-a formulat prin întâmpinare şi care invocau prevederile Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, care impune statelor care au ratificat-o să nu limiteze răspunderea juridică pentru faptele săvârşite şi descrise în art. al Convenţiei. Prin întâmpinarea formulată în recurs a arătat că actul de naţionalizare (Legea nr. 119/1948) a reprezentat un act de persecuţie din motive politice iar această apărare, care era aptă că combată motivele recursurilor şi să conducă la menţinerea soluţiilor pronunţate de instanţele de fond şi apel, a fost ignorată de instanţa de recurs. Contestatorul a susţinut că omisiunea instanţei de recurs de a verifica apărarea pe care a formulat-o prin întâmpinarea la recursurile declarate de pârâta SC S. Sa şi intervenienta C.E. atrage incidenţa art. 318 C. proc. civ.
La data de 3 octombrie 2013, contestatorul a completat motivele contestaţiei în anulare şi, susţinând că instanţa de recurs a făcut o comparare de titluri din oficiu, fără să fi fost învestită cu un motiv de recurs în acest sens şi fără ca acest aspect să constituie un motiv de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., încălcând principiul „tatum devolutum quantum apellatum”, a invocat în drept dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru considerentele care succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestator ca temei de drept -, contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În jurisprudenţă au fost considerate greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. teza I respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca declara t de un mandatar fără calitate.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. teza I vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă, înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, respectiv greşeli cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Totodată, arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „ a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, textul art. 318 teza II C. proc. civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Contestaţia în anulare specială este o cale de retractare şi nicidecum o cale de reformare a unei decizii irevocabile, pronunţată de o instanţă de judecată, ceea ce înseamnă că nu se poate formula contestaţie în anulare pentru a „provoca” rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii pronunţate, sub pretextul „omisiunii” unora dintre motivele de recurs sau al invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează greşeli de judecată, relative la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
În speţă, contestatorul a reproşat instanţei de recurs că a omis, la pronunţarea soluţiei, să observe că prin sentinţa pronunţată de tribunal în primă instanţă în acţiunea în revendicare, definitivă prin decizia instanţei de apel, i s-a recunoscut calitatea de proprietar şi s-a dispus restituirea imobilelor revendicate, că greşit a reţinut că pârâta îşi justifică dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate cu contractele de vânzare de acţiuni din 1994 încheiate cu Fondul Proprietăţii Private şi cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în condiţiile H.G. nr. 834/1991 şi că instanţa de recurs a făcut o comparare de titluri din oficiu, fără să fi fost învestită cu un motiv de recurs în acest sens şi fără ca acest aspect să constituie motiv de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Or, având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că, prin criticile formulate, contestatorul nu vizează greşeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.
Astfel, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
De altfel, contestatorul se află în eroare cu privire la bunul pe care afirmă că îl deţine, în sensul definiţiei date prin hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza Maria Atanasiu şi pe care instanţa de recurs a omis a-l observa - respectiv sentinţa civilă nr. 2079/ D din 15 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău, definitivă prin Decizia nr. 4 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I-a civilă, prin i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate şi s-a dispus restituirea lor -, de vreme ce, prin decizia instanţei de recurs, împotriva căreia a înţeles să formuleze contestaţia în anulare, această sentinţă a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 318 teza II C. proc. civ. deoarece acest text de lege reglementează ipoteza în care instanţa a omis, din greşeală, să examineze vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. invocat de partea care a declarat recurs, iar nu apărările invocate de intimat, prin întâmpinarea formulată la recurs, cum nefondat a susţinut contestatorul prin completarea la motivele contestaţiei în anulare.
Cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ. care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, faţă de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 1.000 lei către intimata SC S. SA Bacău, reduse de la suma de 3.851,32 lei, solicitată cu acest titlu, în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată avându-se în vedere în vedere natura şi complexitatea cauzei, care nu a pus probleme de drept deosebite, netranşate anterior în doctrina şi jurisprudenţă şi durata scurtă a procedurii judiciare, cauza fiind soluţionată la primul termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.S. împotriva Deciziei nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 4744/110/2007.
Obligă pe contestatorul S.S. la plata către intimata SC S. SA Bacău a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2117/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 653/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
