ICCJ. Decizia nr. 653/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 653/2014
Dosar nr. 23039/3/2008
Şedinţa publică din 26 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1066 din 18 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte contestaţia precizată, formulată de reclamanta SC P.I. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, s-a dispus anularea parţială a hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, cu privire la cuantumul acestora, s-a stabilit în sarcina pârâtului-expropriator obligaţia de plată a unei despăgubiri în cuantum de 3.017.501,3 RON, echivalentul a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului de expertiză, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru terenul expropriat în suprafaţă de 3048 mp, situat în comuna T., judeţul Ilfov, precum şi o despăgubire în valoare de 57.133,96 RON, echivalentul a 13.889 euro, la data efectuării raportului de expertiză astfel cum a fost completat, ce urmează a fi plătită reclamantei pentru construcţiile ce se aflau pe terenul expropriat şi pentru refacerea căii de acces betonate şi a împrejmuirii betonate; totodată, a fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor decurgând din prejudiciile aduse prin expropriere, constând în plata contravalorii lucrărilor necesare reamplasării cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată şi pentru racordarea reclamantei la noul cablu, ca neîntemeiat şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.566,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
În justificarea soluţiei sale, prima instanţă a reţinut că prin H.G. nr. 1124/2007 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Fluidizare trafic pe DN1 Km8 + 100, Km17 + 100 şi Centura rutieră în zona de Nord a Municipiului Bucureşti, obiect 5B, extindere la patru benzi a Centurii rutiere a municipiului Bucureşti pe sectorul cuprins între Km2 + 400 şi intersecţia cu DN2.
În anexa la acest act normativ reclamanta a fost menţionată cu o suprafaţă de teren de 3048 şi construcţie în suprafaţă de 163 mp având nr. cadastral X1.
Hotărârea contestată, de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea şi s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului situat în comuna T., având nr. cadastral X1, aparţinând expropriatului SC P.I. SA, pentru suprafaţa expropriată de 3.048 mp teren intravilan arabil, a fost emisă sub regimul de reglementare al Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 941/2004, iar dreptul de proprietate al reclamantei a fost probat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis de Ministerul Industriilor la data de 6 decembrie 2004.
Despăgubirea acordată reclamantei a fost de 1.426.652,98 RON, echivalentul a 426.720 euro (140 euro/mp), şi întrucât hotărârea a fost emisă ulterior întocmirii procesului-verbal din 30 octombrie 2007, tribunalul nu a putut aprecia dacă la valoarea despăgubirilor propuse s-a avut în vedere faptul că pe terenul expropriat se aflau şi construcţii.
Reţinând că soluţionarea contestaţiei formulate are a fi judecată în conformitate cu prevederile art. 21-art. 27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a dispus efectuarea a trei expertize de specialitate, respectiv topografică, construcţii şi instalaţii electrice. În considerarea conţinutului normativ al art. 26 din aceeaşi lege, tribunalul a apreciat că suma care se va stabili ca despăgubire cuvenită reclamantei va avea ca moment de referinţă data întocmirii expertizelor şi nu data plăţii despăgubirilor, după cum solicitase reclamanta (prin cererea aflată la dosar, prin care solicitase să fie avut în vedere cursul valutar valabil la data consemnării sumelor acordate în faza administrativă).
În ceea ce priveşte valoarea terenului expropriat, tribunalul a precizat că în aceasta nu vor fi incluse şi costurile ce ar rezulta din trasarea noii limite de proprietate, despăgubiri care nu se cuvin reclamantei întrucât terenul a fost identificat de experţi prin indicarea limitelor de proprietate şi a vecinătăţilor acestuia, nefiind necesar a se apela la serviciile unui alt expert topograf care să traseze noile limite de proprietate, acestea rezultând şi din raportul de evaluare întocmit de către pârât, suprafaţa expropriată primind şi un nou număr cadastral X1.
Comisia de expertiză a determinat valoarea terenului expropriat pe bază de oferte publicate în media la data de 2 februarie 2009, în zona apropiată de terenul în litigiu, şi a procedat la media aritmetică a acestor oferte obţinând o valoare medie de 203,33 euro/mp, iar faţă de poziţionarea terenului într-o zonă favorabilă, aceasta a fost sporită cu un coeficient de 15%, rezultând o valoare a terenului de 3.017.501,3 RON echivalentul a 712.683,36 euro, la data efectuării raportului de expertiză.
Tribunalul a apreciat că aceasta este despăgubirea ce corespunde dispoziţiilor legale incidente în cauză, în raport de criteriile stabilite de lege, înlăturând metoda comparaţiei prin bonitate şi metoda efectuării unei medii a valorilor obţinute prin metoda comparaţiei prin bonitare şi prin valoarea obţinută prin raportare la ofertele de vânzare, întrucât acestea nu corespund cerinţelor legale, care fac trimitere la preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel.
În ceea ce priveşte construcţiile existente pe teren, tribunalul a stabilit că pe terenul expropriat se aflau o cabină de portar, o platformă betonată, împrejmuirea proprietăţii reclamantei, care se impune a fi refăcută, ca şi calea de acces, toate acestea fiind evaluate final prin răspunsul la obiecţiunile formulate de către părţi, cuantumul total al despăgubirilor pentru construcţiile existente pe terenul expropriat fiind în sumă de 57.133,96 RON, echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză, completat prin răspunsul la obiecţiuni.
În ceea ce priveşte despăgubirea reclamantei pentru prejudiciile rezultate din necesitatea efectuării lucrărilor de reamplasare a cablului de curent ce alimenta proprietatea expropriată, prima instanţă a reţinut, pe baza probatoriilor administrate că SC E.M. SA a solicitat reclamantei încheierea unei noi convenţii de exploatare şi a unui contract de furnizare conform noilor condiţii tehnice specificate în avizul tehnic de racordare din 19 aprilie 1996, că reclamanta nu a efectuat demersurile solicitate şi că a rămas în vigoare vechiul contract de furnizare din 12 mai 1993, fiind chemată la recontractare în cursul anului 2006, când reclamanta nu s-a prezentat la solicitarea distribuitorului de energie electrică, contractul fiind reziliat în luna ianuarie 2008.
S-a arătat şi că instanţa de judecată nu a fost învestită cu o cerere prin care să lămurească în mod legal raporturile contractuale dintre reclamantă şi SC E.M. SA ori să se stabilească dacă reclamanta era beneficiar sau nu al utilităţii de energie electrică.
Terenul reclamantei este un teren nefolosit în mod activ, până la data exproprierii pe teren neexistând construcţii specifice activităţii reclamantei, ci doar platforme betonate şi un gard de împrejmuire a proprietăţii. Factura la care s-au raportat experţii şi reclamanta, aflată la dosar, emisă de SC E.M. SA, pentru suma de 41,22 RON, se referă la o perioadă de facturare neobişnuit de mare, respectiv 25 martie 2006-15 ianuarie 2008.
Pe baza acestor elemente, s-a apreciat că, deşi reclamanta era beneficiara unui contract de furnizare a energiei electrice, întrucât aceasta nu a încheiat o convenţie de exploatare conform noilor condiţii tehnice, contractul său a fost reziliat în luna ianuarie 2008, factura fiind emisă pentru desocotirea celor două părţi implicate în contractul de furnizare.
Faţă de faptul că H.G. nr. 1124/2007, că hotărârea de stabilire a despăgubirilor a fost emisă la data de 30 octombrie 2007, iar contractul de furnizare a energiei electrice a fost reziliat în ianuarie 2008, reclamanta era beneficiar al utilităţilor de energie electrică la momentul exproprierii. Dar, potrivit înscrisurilor din dosar, abia la data de 10 iunie 2009 SC E.M. SA a încheiat contractul de deviere cu SC R. SRL, având ca obiect reamplasarea instalaţiilor electrice afectate de lucrarea de utilitate publică ce face obiectul litigiului, aşa încât la momentul la care s-au efectuat efectiv lucrările de construcţie de utilitate publică, reclamanta nu mai era beneficiar a unui contract de furnizare a energiei electrice şi, prin urmare, pârâtul nu putea acorda acesteia mai multe drepturi decât cele pe care le deţinea la momentul aplicării măsurii de expropriere.
Pârâtul nu a contestat nici un moment că reclamanta poate beneficia de toate drepturile de care se bucură şi celelalte persoane expropriate care deţin terenuri învecinate, însă nu a solicitat decât ca reclamanta să facă dovada în mod legal a calităţii de persoană beneficiară de utilităţi, dovadă pe care reclamanta nu a administrat-o şi nici nu a înţeles că trebuie să îşi lămurească raporturile juridice cu SC E.M. SA, cu prioritate, ci doar a dorit acordarea unor despăgubiri.
Apreciind că această solicitare a reclamantei depăşeşte cadrul legal al Legii nr. 33/1994 şi că reprezintă o cerere abuzivă, în condiţiile în care nici prin raportul de expertiză specialitatea instalaţii nu s-a putut stabili o contravaloare a lucrărilor necesare în vederea reamplasării cablului de curent şi a cheltuielilor necesare pentru racordarea reclamantei la noul cablu, a fost respinsă ca neîntemeiată, din probele administrate nerezultând că pârâtul este cel care a produs un astfel de prejudiciu reclamantei, aceasta având posibilitatea să îşi recupereze pe căi legale despăgubirile invocate de la adevărata persoană care a întrerupt furnizarea energiei electrice.
Apelul declarat reclamantă împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 85 A din 8 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în timp ce apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa şi a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în sumă de 411.480 euro, în loc de 712.683 euro, şi de 10.149,25 RON, în loc de 57.133 RON, despăgubiri pentru platformă betonată.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a arătat că în faza judecăţii de apel s-au încuviinţat şi administrat probe cu înscrisuri şi o nouă expertiză imobiliară, cu obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă de la 28 septembrie 2010.
De asemenea, s-a precizat că la termenul de judecată din 1 martie 2013, reclamanta, prin avocat, a declarat că renunţă la judecata apelului în privinţa criticilor vizând soluţia dată pretenţiei de despăgubire pentru instalaţiilor electrice şi cum apelul a fost declarat de către reclamantă şi împotriva încheierilor de dezbateri din faza fondului de la datele de 5 martie 2010 şi 11 iunie 2010, instanţa de apel nu a mai considerat util să examineze prima critică a apelului şi nici apelul declarat împotriva celor două încheieri de şedinţă. Poziţia apelantei-reclamante a fost constată pe baza declaraţiei acesteia, prin care a renunţat la efectuarea probei cu expertiză în specialitatea instalaţii electrice, dar şi a declaraţiei de renunţare a aceleiaşi părţi, autentificată din 27 februarie 2013, de Biroul Notarial Public R.J.G.
Examinând criticile apelaţilor, curtea de apel a reţinut ca fiind nefondată critica apelantei-reclamante vizând determinarea de către prima instanţă a despăgubirilor pentru terenul expropriat, prin raportare la cuantumul stabilit prin metoda comparaţiei directe, metodă la care face trimitere art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În faza apelului s-a administrat proba cu expertiză tehnică imobiliară ce a avut ca obiective stabilirea despăgubirilor prin raportare la preţuirile obişnuite de tranzacţionare ale altor terenuri de acelaşi fel cu cel expropriat, la data întocmirii raportului de expertiză, în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi să se aibă în vedere tranzacţiile înregistrate la birourile notariale, precum şi stabilirea sporului de valoare al terenului rămas neexpropriat, conform art. 26 alin. (4) din lege.
Prin raportul de expertiză administrat, a fost evaluat terenul expropriat, în suprafaţă de 3.048 mp, la data întocmirii raportului de expertiză, 25 noiembrie 2011, rezultând o valoare unitară de 411.480 euro (135 euro/mp).
Experţii au calculat valoarea despăgubirii ţinând cont de preţuri cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel cu cel expropriat, utilizându-se drept comparabile trei contracte de vânzare-cumpărare: - contract din 18 mai 2010, teren intravilan de 3000 mp zona T.-şoseaua de centură, tarlaua 41 (preţ = 90 euro/mp); - contract din 10 noiembrie 2009-teren intravilan de 4976 mp zona T.-şoseaua de centură, tarlaua 410 (preţ 60 euro/mp); - contract din 22 noiembrie 2007-teren intravilan de 5100 mp zona T.-tarlaua 40 (preţ 110 euro/mp).
Instanţa de apel a mai precizat că, în determinarea despăgubirilor, va avea în vedere şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce priveşte sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” raportarea urmează a se face la data efectuării expertizei în cursul judecăţii şi nu la data exproprierii, astfel încât, criticile apelantei-reclamante prin care a pretins un cuantum de 811.194,72 euro, au fost considerate nefondate.
În ceea ce priveşte cursul euro/RON la care se va stabili despăgubirea, în acord cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc prin raportare la momentul întocmirii expertizei de către Comisia de experţi, acesta va fi cel de la data întocmirii expertizei, iar nu de la data plăţii efective a despăgubirilor, după cum a pretins apelanta-reclamantă.
Referitor includerea în cuantumul despăgubirilor şi a contravalorii operaţiunilor de relocare a gardului înconjurător, a cabinei de poartă, şi a refacerii căii de acces pe proprietatea reclamantei, s-a arătat că, întrucât în apel s-a depus la dosar de către apelantul-pârât procesul-verbal de recepţie calitativă din 22 octombrie 2008, conform căruia relocarea gardului din sârmă pe stâlpi de ţeavă a fost finalizată, valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei trebuie să se rezume doar la cheltuielile de refacere platformă betonată, care sunt, potrivit expertizei de la fond de 10.149,25 RON, sumă ce urmează să substituie suma de 57.133,96 RON, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă la prima instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamantă SC P.I. SA.
1. Prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost criticată pentru nelegalitate decizia atacată, susţinându-se că aceasta încalcă dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, s-a susţinut că soluţia instanţei de apel, de admitere a apelului declarat de pârât, schimbarea, în parte, a sentinţei instanţei de fond cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 411.480 euro către reclamantă, încalcă dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, lege cadru în materia exproprierilor.
Potrivit legii, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau altă persoană interesată.
Or, în cauza de faţă, deşi instanţa de control judiciar a reţinut în considerentele hotărârii sale că va avea în vedere la pronunţarea soluţiei şi dispoziţiile legale ale art. 27, cu toate acestea, prin dispozitiv a ignorat incidenţa acestora asupra situaţiei de fapt din cauză.
Această situaţie este relevată de concluziile expertizei din apel, ce a fost omologată de instanţă, şi prin care s-a stabilit o valoare a despăgubirilor de 411.480 euro (calculată la momentul efectuării expertizei în apel, 25 noiembrie 2011), în timp ce prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA a oferit o despăgubire în cuantum de 426.720 euro, fiind evident că suma stabilită prin hotărârea recurată este mai mică decât oferta expropriatorului, încălcându-se astfel prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994. În plus, din conţinutul raportului de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004 nu se poate aprecia dacă la stabilirea valorii despăgubirilor propuse s-au avut în vedere construcţiile sau amenajările existente pe terenul expropriat.
Soluţia legală care se impunea în cauză, faţă de probele administrate, era aceea de admitere a apelului pârâtului, cu consecinţa admiterii doar în parte a cererii reclamantei SC P.I. SA, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 10.149,25 RON, reprezentând contravaloarea platformei betonate, şi respingerea capătului de cerere privind anularea parţială a hotărârii din 30 octombrie 2007 cu privire la cuantumul despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului, ca neîntemeiată.
2. Prin recursul declarat de reclamanta SC P.I. SA s-a precizat că acesta este îndreptat atât împotriva deciziei date în apel, cât şi împotriva încheierii de şedinţă prin care au fost respinse obiecţiunile societăţii la raportul de expertiză evaluatorie a terenului, ce s-a administrat în faza apelului. De asemenea, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului SC P.I. SA, respingerii apelului declarat de intimat şi, pe fond, schimbarea în parte a sentinţei pronunţate în cauză de către prima instanţă, în sensul stabilirii în sarcina intimatului a unor despăgubiri aferente terenului expropriat în cuantum de 811.194,72 euro, la cursul euro/RON valabil la data achitării sumei şi a despăgubirii aferente construcţiilor în cuantum de 13.889 euro, la cursul euro/RON valabil la data achitării sumei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici de recurs:
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ar justifica concluzia că trebuie să dea preferinţă raportului de expertiză efectuat cel mai recent (adică cel din faza apelului), raportându-se, într-o interpretare deformată, la sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” conţinută în acest text legal.
Soluţia adoptată în acest context a încălcat dreptul reclamantei la o justă despăgubire, drept dedus din dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ. coroborate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 alin. (3) din Constituţie.
Or, despăgubirea pe care o acordă decizia recurată, stabilită prin simpla preluare a cuantificării realizate printr-un raport de expertiză realizat în anul 2011, la 4 ani după ce dreptul de proprietate al societăţii a fost grav afectat prin expropriere, în condiţiile unui trend descendent al pieţei de la acel moment, nu corespunde unei juste despăgubiri. Această expertiză are în vedere preţuri din 2007 (data la care a avut loc exproprierea) şi din 2010, an în care s-a derulat apelul, când preţurile au scăzut dramatic faţa de 2009.
Stabilirea de către comisia de experţi, în faza apelului, a unor valori mai mici decât cele calculate în faza fondului nu justifica admiterea apelului întrucât nu a fost relevată vreo eroare de judecată a primei instanţe. Recurenta susţine că diferenţa dintre rezultatele expertizelor efectuate în etapa fondului şi cea a apelului, este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieţei imobiliare în intervalul relevat. Or, admiterea apelului poate avea loc dacă se constată o neregularitate contemporană pronunţării soluţiei atacate, iar nu în considerarea unui eveniment ulterior, precum evoluţia pieţei.
- Instanţa de apel a interpretat greşit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Acest text legal nu impune efectuarea evaluării exclusiv prin raportare la preţuri declarate în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la terenuri similare. Textul legal prevede doar luarea în considerare („vor ţine seama”) a preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială respectivă, la data întocmirii raportului de expertiză.
Caracterul eronat al raţionamentului instanţei de apel este relevat de faptul că, în practică, se consideră că preţul la care face referire art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reprezintă cel la care se ajunge prin întâlnirea cererii cu oferta în mod liber, acest preţ fiind dedus din analiza ofertelor de piaţă, variaţiile din negocieri nefiind unele semnificative. Astfel, „sintagma «preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială» prevăzută de art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din aceeaşi Lege nr. 33/1994 defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate.”
Interpretarea dată de instanţa de apel textului legal, preluare a poziţiei C.N.A.D.N.R., conduce la o situaţie absurdă, întrucât ar face imposibilă realizarea unei evaluări, şansele de identificare a unor tranzacţii imobiliare încheiate cu privire la terenuri comparabile fiind extrem de reduse în anumite cazuri. Chiar identificarea unui contract, a unui număr redus de contracte nu ar conduce la stabilirea unui preţ reprezentativ. Mai mult, nu există nicio evidenţă centralizată, cu caracter oficial, la nivelul Camerelor Notarilor Publici sau a autorităţilor publice (spre ex., Primăria Comunei T.) în legătură cu preţurile de tranzacţionare a terenurilor. Un preţ minim, cum este cel din grilele notariale nu poate fi considerat preţul la care se vând, în practică, imobilele;
În cazul concret, prin raportul de expertiză administrat în faza procesuală a fondului, comisia de experţi în specialitatea topografie a stabilit 3 variante de calcul. Cele trei variante au avut în vedere metoda comparaţiei directe, metoda comparaţiei prin bonitare şi realizarea unei medii a valorilor rezultate din primele două metode. Întrucât nu au considerat suficient de relevantă evaluarea prin comparaţie directă (a ofertelor de piaţă), în unanimitate, experţii au propus ca stabilirea despăgubirilor să aibă în vedere valoarea rezultată prin metoda comparaţiei prin bonitare (811.194,72 euro). Aceasta reprezintă tot o variantă de evaluare a preţului imobilelor, încadrându-se, alături de comparaţia directă, în sfera metodei de evaluare prin comparaţie. O atare metodă este utilizată atunci când nu sunt disponibile suficiente informaţii referitoare la tranzacţii similare, astfel cum a fost cazul în speţă.
Instanţa de apel s-a raportat în mod eronat la raportul de expertiză administrat în faza apelului, în condiţiile în care experţii s-au folosit de un informaţii din două adrese emise de Primăria T. (entitate care nu deţine o evidenţă centralizată, oficială, în legătura cu preţurile de tranzacţionare a terenurilor), în care erau indicate anumite preţuri, pretins corespunzătoare unor tranzacţii imobiliare încheiate, în majoritate, în perioade diferite de data realizării raportului de expertiză (2008); nu au fost depuse la dosarul cauzei contractele la care se făcea referire în adrese, neexistând posibilitatea de a verifica dacă respectivele tranzacţii au fost încheiate între entităţi private, în condiţii normale, ori între rude, fiind posibil ca unele vânzări să fi fost încheiate la preţuri modice, stabilite conform reglementărilor de tip administrativ, fără a se lua în considerare valorile reale, de circulaţie ale imobilelor similare. Singurul contract pe care experţii l-au avut în vedere în materialitatea sa, este încheiat în anul 2007 (deci cu doi ani anterior raportului administrat în faţa primei instanţe).
De asemenea, elementele la care s-au raportat experţii în faza apelului nu cuprind informaţii care să justifice compararea unor terenuri similare celui expropriat, chiar experţii notând că amplasamentele luate în considerare sunt inferioare terenului în discuţie.
Aceleaşi argumente au fost folosite de recurente-reclamantă pentru a susţine şi caracterul nelegal al încheierii de şedinţă prin care au fost respinse obiecţiunile sale la expertiza evaluatorie.
- Decizia recurata a fost pronunţată cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 198/2004, coroborat cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Deşi instanţa de apel chiar indică la pagina 15, parag. 2 din decizie, că va ţine cont de aceste prevederi legale, soluţia pronunţată reflectă o încălcare gravă a acestei norme instituite de legiuitor în beneficiul expropriatului, tocmai pentru a nu i se crea acestuia, deja păgubit prin expropriere, o situaţie mai gravă, în ipoteza în care decide promovarea unui litigiu privind cuantificarea sumei primite de la expropriator.
Dacă prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor expropriatorul a acordat reclamantei despăgubiri pentru teren (respectiva hotărâre nu acorda despăgubiri pentru construcţii) de aproximativ 140 euro/mp, instanţa de apel, admiţând apelul părţii adverse, a acordat o sumă inferioară, adică despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp.
- Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 126 alin. (5) C. proc. civ. întrucât instanţa a admis apelul intimatului inclusiv în privinţa despăgubirilor solicitate pentru acordarea despăgubirilor necesare refacerii căii de acces, împrejmuirii betonate şi cabinei portarului, păstrând doar despăgubirile pentru platforma betonată, fără a exista vreun probatoriu de natură să susţină soluţia respectivă (probatoriu ce trebuia administrat de C.N.A.D.N.R.).
În faza apelului, C.N.A.D.N.R. nu a solicitat şi implicit, nu i s-a administrat o probă cu expertiză care să conducă la o concluzie contrară celei a primei instanţe, neexistând nicio justificare pentru diminuarea sumei acordate cu acest titlu. C.N.A.D.N.R. nu a depus decât un proces-verbal (de recepţie calitativă din 22 octombrie 2008) din care rezultă ca ar fi realizat o împrejmuire din sârmă pe stâlpi de ţeava. Or, anterior exproprierii, recurenta dispunea de un gard de beton, nu de un simplu gard improvizat din sârmă şi ţeava. În plus, respectivul proces-verbal nu se referă şi la cabina portar, calea de acces, deşi, în baza lui, instanţa de apel elimina şi sumele necesare refacerii acestor construcţii.
Această soluţie a instanţei de apel contravine textelor indicate la pct. 16, scopul legiuitorului fiind acela ca, în urma exproprierii, persoanei vizate de o atare măsură să i se acopere în integralitate toate prejudiciile, de orice natură cauzate prin expropriere, printr-o justă despăgubire.
- Printr-o interpretare eronată a art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa de apel a respins cererea reclamantei de a-i fi plătite despăgubirile cuvenite la cursul RON/euro de la data plăţii, stabilind nelegal că trebuie avut în vedere cursul de la data efectuării expertizei din apel. Text art. 26 se referă exclusiv la împrejurarea că, pentru stabilirea valorii bunul expropriat, momentul de referinţă este cel al efectuării raportului de expertiză. Fără îndoială, referirea are în vedere data raportului de expertiză realizat în faţa primei instanţe. Această normă nu reglementează şi plata efectivă a despăgubirii, ci doar stabilirea acesteia. Prin urmare, niciun temei legal nu se opune ca, în ipoteza în care apreciază că interesele sale sunt mai bine protejate în acest mod, expropriatul să solicite că plata efectivă să se raporteze la cursul valutar valabil la momentul plăţii efective. O atare împrejurare are în vedere faptul că plata efectivă a despăgubirii are loc abia la soluţionarea irevocabilă a litigiului, interval în care cursul valutar poate suferi diverse variaţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare, iar părţile nu au formulat întâmpinare.
Întrucât recursul declarat de Ministerul Public susţine o critică comună cu a recurentei-reclamante SC P.I. SA, respectiv cea de-a treia a acestui recurs, prin care s-a invocat încălcarea art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul reclamantei, urmând să răspundă pe baza unor considerente comune celor două recursuri, în partea în care acestea invocă critică comună.
Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat sub aspectele ce se vor preciza prin cele ce urmează.
Criticile susţinute de această parte, privitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt nefondate.
În conţinutul său, acest text legal prevede că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului său, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Întrucât prin hotărârea de primă instanţă se stabilise dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu contravaloarea terenului expropriat, despăgubirea în sumă de 3.017.501,3 RON (echivalentul a 712.683,36 euro la data efectuării raportului de expertiză) fiind determinată printr-un raport de expertiză ce a utilizat metoda comparaţiei directe însă pe bază de oferte de vânzare-cumpărare, aşadar fără a ţine seama de conţinutul normativ al art. 26 alin. (2), „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel”, în mod corect instanţa de apel a dispus administrarea în această fază procesuală a unei noi expertize evaluatorii care să determine despăgubirea cuvenită reclamantei prin utilizarea criteriilor legale.
Prin urmare, instanţa de apel, atunci când a dispus ca despăgubirea reclamantei să aibă loc la valoarea determinată prin expertiza administrată în faza procesuală a apelului, nu a avut de ales între valori legal determinate prin rapoarte de expertiză administrate în cele două etape procesuale (fond şi apel), optând spre valoarea din raportul de expertiză cel mai recent, după cum fără temei a criticat recurenta-reclamantă această „opţiune” care, în opinia sa, ar fi avut la bază o interpretare deformată a sintagmei „data întocmirii raportului de expertiză”.
Expertiza administrată în apel a fost dispusă nu pentru a prelungi durata litigiului ori pentru a plasa mai târziu în timp evaluarea în raport cu momentul exproprierii efective, ci pentru a corecta deficienţele judecăţii de primă instanţă care au fost criticate prin apelul pârâtului şi peste care, în mod obiectiv, instanţa de apel învestită cu cercetarea acestora, nu putea trece.
Aceasta întrucât, după cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, evaluarea realizată prin probatoriile administrate în faţa primei instanţe a fost una nelegală deoarece utiliza un alt criteriu de evaluare decât cel legal, respectiv cel al ofertelor de preţuri, regăsite în media, iar nu cel al preţurilor de tranzacţionare regăsite în contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate pe o piaţă liberă.
Prin urmare, instanţa de apel nu a avut a da preferinţă unor elemente probatorii (rapoartele de expertiză) după criteriul datei realizării lor, după cum fără temei critică reclamanta presupusa opţiune a acestei instanţe pentru cea mai recentă expertiză, ci după criteriul caracterului lor legal, cel din apel fiind singurul care respectă acest criteriu.
Împrejurarea că abia în faza judecăţii de apel şi după 4 ani de zile de la exproprierea terenului reclamantei s-a realizat evaluarea despăgubirii cuvenită acesteia cu respectarea cadrului legal edictat în acest sens este, într-o oarecare măsură, imputabilă chiar reclamantei care, prin poziţia sa procesuală nu a contribuit la prevenirea deficienţelor judecăţii de primă instanţă, ci, dimpotrivă, a contribuit la producerea acestora, pledând în permanenţă pentru realizarea unei evaluări a despăgubirilor după alte criterii decât cele la care se referă în mod explicit şi clar textul legii [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994] şi împotriva unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme care se raporta la aceste criterii legale, relevată prin mai multe decizii ale acesteia depuse în apel, de dată anterioară hotărârii de primă instanţă.
Nici criteriul valorilor mai mici decât acelea calculate în faza judecăţii de fond pentru despăgubirea cuvenită reclamantei nu a fost cel ce a stat la baza adoptării deciziei din apel, după cum eronat pretinde această parte, atunci când afirmă că diferenţa dintre rezultatele expertizelor efectuate în etapa fondului şi cea a apelului este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieţei imobiliare.
Nu evoluţia pieţei a stat la baza ordonării unei noi expertize în apel ci, cum s-a arătat, realizarea unei evaluări nelegale prin expertiza administrată în faza primei instanţe, ceea ce echivala cu lipsa unei evaluări, absolut necesare pentru soluţionarea pretenţiilor reclamantei, aspecte care s-au regăsit în criticile apelantului, pârât.
Fără temei este criticată şi interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul că acestea stabilesc drept criteriu legal de evaluare a terenurilor supuse exproprierii preţurile menţionate în contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile similare din unitatea administrativ-teritorială.
Instanţa de recurs apreciază, contrar recurentei, că sintagma „vor ţine seama” impune de o manieră imperativă efectuarea evaluării doar pe baza criteriului legal evocat, textul legal neavând doar semnificaţia permisiunii de a se ţine seama de aceste preţuri, după cum susţine recurenta.
Argumentul recurentei, în sensul că ar putea exista situaţii de imposibilitate a realizării unei evaluări, din pricina imposibilităţii identificării unor tranzacţii încheiate cu privire la terenuri comparabile, nu este de natură să infirme concluzia dedusă din textul clar şi neechivoc al legii, situaţiile de excepţie neputând să conducă la înlăturarea formării regulii, ci, cel mult să reclame tratarea lor în afara situaţiei regulă. Oricum, situaţia de excepţie evocată nu este şi cazul recurentei, în evaluarea despăgubirii căreia comisia de experţi a dispus de trei comparabile, respectiv un contract de vânzare-cumpărare din 2007, unul din 2009 şi altul din 2010, comparabile ce au fost selectate dintr-un număr mai mare de tranzacţii aflat la dispoziţia comisiei, prin eliminarea valorilor extreme, considerarea unei valori de contract apropiate de data exproprierii şi alegerea unui interval de valori apropiat de zona medie a tranzacţiilor. De asemenea, se observă că selecţia realizată de comisia de experţi a urmărit şi criteriul unor suprafeţe de întindere similară sau mai mare decât cea a imobilului în cauză.
Aceste informaţii au fost puse la dispoziţia comisiei de experţi prin două adrese ale Primăriei comunei T., entitate care chiar deţine, în mod oficial astfel de informaţii în îndeplinirea altor obligaţii şi sarcini legale cum ar fi cele de colectare a impozitelor pe tranzacţii şi proprietăţi, şi pe baza unui contract de vânzare-cumpărare obţinut de la un birou notarial.
Împrejurarea că cele trei comparabile au constat în contracte de vânzare-cumpărare încheiate la momente diferite în timp (anul 2007, anul 2009 şi anul 2010) fără legătură cu data întocmirii raportului de expertiză (noiembrie 2011) nu poate să constituie decât o situaţie favorabilă recurentei care s-a plâns constant de defavorizarea sa pe durata judecării litigiului, ca urmare a devalorizării permanente a imobilului, invocând în recurs chiar că diferenţa între rezultatele expertizelor din fond şi apel este, în principal, rezultatul trendului descendent al pieţii imobiliare.
Or, utilizarea în metoda de evaluare a terenului expropriat a unor comparabile provenind dintr-o perioadă neafectată de fenomenul devalorizării (preţul din contractul de vânzare-cumpărare din anul 2007 fiind şi cel mai ridicat, de 110 euro/mp) ori din perioada de început a acestuia, putea constitui, în acest context, motiv de critică cel mult din partea pârâtului, iar nicidecum a recurentei, căreia o atare împrejurare nu poate decât să îi profite.
Probabilitatea ca aceste contracte de vânzare-cumpărare, utilizate drept comparabile, să fi fost încheiate între rude ori în alte condiţii, de natură să afecteze onestitatea convenţiilor, cu consecinţe care să se reflecte într-un preţ modic al tranzacţiilor, a fost invocată de recurentă doar în mod speculativ, de vreme ce, pentru a demonstra aceasta, recurenta a dispus de posibilitatea administrării unor probe (alte tranzacţii de imobile similare din aceeaşi unitate administrativ-teritorială şi din aceeaşi perioadă), care să şi dovedească, prin comparaţie, modicitatea preţului, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
În ceea ce priveşte caracteristicile diferite ale terenurilor tranzacţionate prin convenţiile utilizate drept comparabile, sub aspectul deschiderii oferite de şoseaua de centură ori a amplasamentului, se constată că expertiza a avut alocată o rubrică specială destinată acestora, comisia de experţi făcând corecţiile necesare în cazul fiecăruia din elementele comparate, funcţie de caracteristicile prezentate, astfel încât diferenţele inerente (care se regăsesc, inevitabil, şi în cazul expertizei realizate pe bază de oferte de vânzare-cumpărare) au fost avute în vedere în fiecare caz în parte şi s-au reflectat în valoarea estimată. Cu referire punctuală la amplasamentul oferit, comisa de experţi a notat, contrar observaţiilor recurentei, că toate cele trei elemente de comparat dispun de un amplasament mai bun decât cel al terenului expropriat, care însă, prezintă avantajul unei deschideri foarte mari la şoseaua de centură.
Prin urmare, în mod corect a decis instanţa de apel prin încheierea din 5 aprilie 2011 în sensul respingerii ca neîntemeiate a obiecţiunilor la raportul de expertiză evaluatorie formulate de către reclamantă, reţinând faptul că experţii s-au pronunţat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994.
Instanţa de recurs nu poate decât să constate, la rândul său, că singurul raport de expertiză care a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este cel ordonat şi administrat în faza procesuală a apelului, întrucât respectă metoda de evaluare a comparaţiei directe a preţurilor cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.
Chiar dacă nu toate comparabilele avute în vedere datează din anul întocmirii raportului de expertiză, acestea provin din anii anteriori, aspect care, în condiţiile trendului descendent al pieţei imobiliare, nu poate fi decât unul benefic recurentei, de natură să protejeze drepturile acesteia.
Tot astfel, legea impune ca elementele de comparat să se refere la imobile „de acelaşi fel” iar nu identice, o astfel de pretenţie, afirmată de recurentă, atunci când a critica caracteristicile diferite ale terenurilor comparate, fiind una absurdă, iar nu cea a legii. Dar, chiar în aceste condiţii, criticile recurentei sunt nejustificate de vreme ce, cum s-a arătat, elementele de diferenţiere ale imobilelor comparate au fost luate în calcul de comisia de experţi şi s-au reflectat în preţul de tranzacţionare estimat pentru terenul expropriat.
Nici expertiza evaluatorie ce a utilizat metoda comparaţiei directe a ofertelor de vânzare, nici cea care a utilizat metoda comparaţiei prin bonitare şi nici cea care realiza o medie a valorilor obţinute prin primele două metode nu corespund exigenţelor dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ştiut fiind că ofertele de preţ includ o marjă a negocierii care poate varia nu doar funcţie de caracteristicile lucrului oferit spre vânzare, ci şi de o serie de factori subiectivi, strâns legaţi de actorii implicaţi în aceste operaţiuni. De asemenea, utilizarea metodei de evaluare a comparaţiei prin bonitare, aplicabilă potrivit susţinerilor recurentei, atunci când nu sunt disponibile suficiente informaţii referitoare la tranzacţii similare, nu ar putea fi justificată faţă de dispoziţiile clare ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi de existenţa tranzacţiilor cu privire la imobile de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială de referinţă.
Prin cea de-a treia critică a recursului său, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prin soluţia instanţei de apel, care a decis despăgubirea sa la un nivel inferior aceluia care îi fusese acordat de expropriator în procedura administrativă, respectiv prin acordarea unei despăgubiri în cuantum de 130 euro/mp faţă de aproximativ 140 euro/mp cât fusese oferit de expropriator.
Înalta Curte reţine că aceeaşi critică de nelegalitate a deciziei atacate a fost susţinută şi de către recurentul Ministerul Public.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată de către instanţă neputând fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de către expropriat sau de altă persoană.
Înalta Curte apreciază că aceste dispoziţii legale, care dau expresie în acelaşi timp principiului non reformatio in pejus, dar şi principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, au fost, de asemenea respectate în prezenta cauză, contrar criticilor celor doi recurenţi.
Admiţând, aşa cum au făcut-o în analiza lor şi instanţele de fond, că prin actele emise în procedura administrativă, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri doar pentru terenul în suprafaţă de 3.048 mp afectat de măsura exproprierii, nu însă şi pentru construcţiile aflate pe teren, instanţa de recurs reţine că dacă nu ar fi contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 30 octombrie 2007, reclamanta ar fi încasat suma de 1.426.652,98 RON oferită de expropriator şi consemnată în cont deschis la dispoziţia sa.
În urma evaluării despăgubirii cuvenită reclamantei prin expertiza administrativă în apel, singura întocmită cu respectarea criteriilor legale, potrivit explicaţiilor anterioare, s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să primească suma de 411.480 euro, ceea ce înseamnă la cursul în RON al monedei euro de la data expertizei din apel (25 noiembrie 2011), de 4,362, o valoare de 1.794.875,76 RON, aşadar superioară celei ce ar fi fost primită în procedura administrativă.
În analiza acestei critici de recurs, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în acord cu art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al Băncii Naţionale a României operaţiunile între rezidenţi vizând bunuri şi servicii se efectuează doar în RON, în anexa nr. 2 a Regulamentului fiind menţionate cazurile de excepţie de la această regulă (când este permisă efectuarea de operaţiuni în valută), autorităţile publice neregăsindu-se în această situaţie.
Având în vedere că, indiferent că ar fi urmat să fie despăgubită cu suma oferită în procedura administrativă, ori că o va primi pe cea determinată în faza judiciară, reclamanta urmează să încaseze despăgubirea exprimată în RON, Înalta Curte constată că valoarea despăgubirii determinată prin expertiza din apel este superioară aceleia oferită părţii de către expropriator, fiind nerelevantă din perspectiva elementului analizat, opţiunea părţilor litigante ori a experţilor de a exprima valoarea despăgubirii şi în euro.
Separat de aceasta, Înalta Curte are în vedere că în urma contestării hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 2007, recurenta-reclamantă a obţinut în plus faţă de sumele oferite de expropriator şi despăgubirea sa pentru elementele de construcţie ce se aflau situate pe terenul afectat de măsura exproprierii, despăgubire ce nu i-a fost acordată în faza administrativă, după cum au reţinut instanţele de fond.
Aşadar, pentru aceste două considerente, instanţa de recurs nu poate reţine ca fiind întemeiate criticile celor doi recurenţi privitoare la înfrângerea principiului instituit prin dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reţinând că instanţa de apel nu s-a referit doar în mod formal la aceste prevederi legale prin considerentele hotărârii sale, ci că le-a şi respectat.
Sunt însă întemeiate criticile recurentei-reclamante care au vizat soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa despăgubirilor solicitate pentru elementele de construcţie afectate în urma exproprierii terenului în suprafaţă de 3.048 mp din comuna T., judeţul Ilfov.
În legătură cu aceste pretenţii ale reclamantei, instanţa de recurs reţine că prin hotărârea de primă instanţă a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 57.133,96 RON (echivalentul a 13.889 euro la data efectuării raportului de expertiză), sumă reprezentând, pe de o parte contravaloarea cabinei de portar şi a platformei betonate în suprafaţă de 127 mp, elemente de construcţii care, potrivit expertizei, au fost distruse şi afectate integral de măsura exproprierii, şi, pe de altă parte, sumele necesare refacerii căii de acces spre proprietatea reclamantei, dar şi refacerii împrejmuirii proprietăţii care era asigurată anterior exproprierii printr-un gard betonat.
Soluţia primei instanţe a fost schimbată în calea de atac a apelului ca urmare a administrării de către pârât a procesului-verbal de recepţie calitativă din 22 octombrie 2008, pe baza căruia instanţa de apel a reţinut recepţionarea relocării gardului de sârmă pe stâlpi de ţeavă, apreciind că, în aceste condiţii, reclamanta rămâne mai departe îndreptăţită de a primi doar despăgubirea pentru platforma betonată.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel, susţinând că în mod nelegal s-a apreciat că pârâtul a remediat toate prejudiciile care i-au fost cauzate prin măsura exproprierii.
Înalta Curte reţine că, deşi parte a prejudiciilor aduse elementelor de construcţii situate pe terenul expropriat, ce făceau parte din proprietatea reclamantei, ar fi putut fi remediate în fapt, spre exemplu prin refacerea căii de acces pe terenul rămas în proprietatea acesteia, ori prin relocarea gardului din elemente din beton, acest lucru nu s-a întâmplat, deşi pârâtul a probat că a subcontractat cu un agent economic (SC R. SRL) realizarea tuturor lucrărilor de detalii necesare aducerii proprietăţilor expropriate în starea de utilizare anterioară măsurii exproprierii.
Astfel, deşi măsura exproprierii terenului reclamantei, care a produs consecinţe prejudiciabile şi în privinţa elementelor de construcţii sus menţionate s-a realizat în anul 2007 şi deşi termenul cel mai îndepărtat pentru executarea de către subcontractantul intimatului-pârât a lucrărilor de detalii evidenţiate în anexa la contractul din 2007, a fost menţionată ca fiind ianuarie 2009, nici până în prezent recurenta-reclamantă nu a fost pusă în situaţia anterioară luării măsurii exproprierii.
Astfel, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii şi în lipsa oricărui instrument probator care să contrazică statuările tribunalului, instanţa de apel l-a absolvit pe apelantul-pârât de obligaţia dezdăunării reclamantei pentru cabina de portar, deşi expertiza a menţionat că aceasta a fost distrusă (aşadar, în cazul său remedierea prejudiciului produs nefiind posibilă prin simpla relocare), pentru refacerea căii de acces spre proprietatea rămasă ori pentru refacerea împrejmuirii prin mutarea gardului de beton, preexistent la data exproprierii, deşi înscrisul probator ce a justificat decizia instanţei de apel menţiona doar „mutarea gardului din sârmă pe stâlpi din ţeavă”.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a schimbat în mod nelegal soluţia primei instanţe care acorda, în mod justificat, despăgubiri reclamantei pentru elementele de construcţie, proprietatea acesteia, ce au fost afectate prin măsura exproprierii şi a căror refacere a devenit fie imposibil de asigurat (ca urmare a distrugerii lor), fie în mod cert refuzată ori neglijată de către expropriator o durată suficientă de timp (7 ani de zile) cât să justifice repararea prin echivalent.
Prin urmare şi sub acest aspect, recursul reclamantei urmează să fie admis în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârea recurată modificată în parte, prin menţinerea integrală a despăgubirii acordată de prima instanţă în privinţa construcţiilor de pe terenul expropriat.
Cu referire la cea din urmă critică a recursului reclamantei, vizând solicitarea sa de plată a despăgubirilor recunoscute în prezenta procedură la cursul RON/euro valabil la data plăţii, Înalta Curte o consideră nefondată, în considerarea conţinutului normativ al art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care vorbeşte despre preţurile cu care se vând la data întocmirii raportului de expertiză imobilele de acelaşi fel din aceeaşi unitate administrativ-teritorială. În cazul în care experţii estimează această valoare şi în euro sau doar în euro, în respectarea dispoziţiei legale în cauză nu poate fi avut în vedere un alt curs decât cel oficial al Băncii Naţionale a României de la data întocmirii raportului de expertiză, în cauză, cel din 25 noiembrie 2011.
În considerarea tuturor acestor motive şi în limitele arătate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public, dar va admite recursul reclamantei, iar în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că îl va obliga pe pârât la plata sumei de 57.133,96 RON cu titlu de despăgubiri pentru construcţiile aflate pe terenul expropriat, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la solicitarea recurentei-reclamante, îl va obliga pe intimatul-pârât să plătească acesteia cheltuielile de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, în sumă de 2.000 RON, proporţional cu valoarea pretenţiilor solicitate ori contestate în această etapă procesuală şi a celor efectiv câştigate, documentele justificative (factura şi ordinul de plată) fiind ataşate în dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 85 A din 8 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă SC P.I. SA împotriva aceleiaşi decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pe pârât la plata sumei de 57.133,96 RON cu titlu de despăgubiri pentru construcţiile aflate pe terenul expropriat.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Obligă pe intimatul pârât la plata a 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4908/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 654/2014. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
