ICCJ. Decizia nr. 506/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 506/2014

Dosar nr. 5100/3/2011

Şedinţa publică din 13 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 35294/3/2007, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâţii B.G. SA, R.A.A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâtei B.G. SA să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. D., sectorul 3, compus din teren în suprafaţă de 1.492 mp şi construcţia situată pe acest teren, formată din două subsoluri, parter şi 5 etaje;

- constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993, încheiat sub semnătură privată între R.A.A.P.P.S. şi B.G., având ca obiect imobilul-construcţie situat în str. D., sector 3;

- constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. BB din 23 noiembrie 2004 de Biroul Notarial "M.", având ca obiect imobilul-teren în suprafaţă de 1.492 mp, situat în str. D., sector 3;

- rectificarea cărţii funciare nr. CC a Municipiului Bucureşti, sector 3;

- înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. D., sector 3, compus din teren şi construcţie, pe numele B.N.R.

Printr-o cerere ulterioară de modificare a acţiunii, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei SC D.I. SRL, pentru obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul obiect al prezentului litigiu, precum şi anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 19 decembrie 2007 de Biroul Notarului Public "M.P.", prin care B.G. SA a vândut imobilul în litigiu, construcţie şi teren, către SC D.I. SRL.

În motivare, reclamanta a invocat drept titluri de proprietate un act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. EE/1937, prin care a cumpărat imobilul, precum şi H.G. nr. 423/1991.

Prin întâmpinare, pârâtele B.G. SA şi SC D.I. SRL au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare, excepţia prescripţiei cererii în nulitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale active. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin Încheierea din 18 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a înaintat cauza, spre competentă soluţionare, la secţia a VI-a comercială, în considerarea comercialităţii litigiului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 20898/3/2008.

Prin Sentinţa comercială nr. 14229 din 23 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia comercială nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate.

Prin Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă decizii, pe care a casat-o împreună cu sentinţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că problema principală care se impune a fi rezolvată este aceea a competenţei materiale.

În opinia instanţei de recurs, competenţa materială este de două feluri: competenţă materială funcţională şi competenţă materială procesuală.

Competenţa materială funcţională este cea care reglementează care anume instanţă (înţeleasă ca instituţie de sine stătătoare în ansamblul instanţelor judecătoreşti din România - judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) este competentă să judece un anumit litigiu, în primă instanţă, desemnând totodată şi instanţa competentă să soluţioneze căile de atac (apel şi recurs sau numai recurs, după caz) declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă.

Înalta Curte a statuat că atâta timp cât există secţii specializate la nivelul unei instanţe, iar la Tribunalul Bucureşti există secţii specializate atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, un litigiu de o anumită natură trebuie soluţionat de secţia corespunzătoare naturii litigiului dedus judecăţii.

În opinia instanţei de recurs, natura litigiului este civilă, deoarece capătul de cerere principal vizează o acţiune în revendicare imobiliară, acţiune ce este esenţialmente civilă, iar capătul de cerere privind anularea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1993 şi respectiv nr. BB/2004 are ca obiect material un imobil.

De asemenea, capătul de cerere privind anularea Contractului nr. DD/2007 are un caracter accesoriu faţă de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluţionat de instanţa care este competentă să soluţioneze capetele de cerere principale.

Mai mult, reclamanta este o instituţie publică, nefiind comerciant în sensul C. com.

În speţă, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul din litigiu ar face parte din fondul de comerţ al vreuneia dintre părţi sau că ar folosi îndeplinirii obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 4 C. com. prevede unele excepţii de la caracterul comercial al contractelor încheiate de un comerciant, şi anume dacă acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.

Ca atare, constatând că litigiul dedus judecăţii este de natură civilă şi că, prin urmare, s-a încălcat competenţa materială procesuală atât în primă instanţă, cât şi în apel, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a arătat că acestea urmează să fie avute în vedere la soluţionarea în primă instanţă, pentru a nu prejudicia părţile de unele grade de jurisdicţie.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti, sub nr. 5100/3/2011.

Prin Sentinţa civilă nr. 985 din 4 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea întregită, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Întrucât actele procesuale efectuate de instanţele de fond în primul ciclu procesual erau nule pentru necompetenţă, cu excepţia probelor (art. 105 alin. (1) şi art. 160 C. proc. civ.), au fost repuse în discuţie excepţiile invocate de către pârâte, probatoriul rămânând câştigat cauzei.

S-a renunţat de către pârâte la invocarea excepţiilor de inadmisibilitate, de prescripţie şi a fost susţinută excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie fondată pe trei considerente: lipsa identităţii şi a continuităţii dintre reclamantă şi fosta B.N.R. care a funcţionat anterior anului 1946 şi care dobândise bunul prin actul din 1937 (ca urmare a etatizării acesteia din urmă şi a trecerii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul statului); depăşirea limitelor actelor permise reclamantei, ca urmare a specialităţii capacităţii de folosinţă; inexistenţa H.G. nr. 423/1991 prin care s-ar fi transferat bunul litigios în patrimoniul B.N.R., ca urmare a nepublicării acestei hotărâri de Guvern în Monitorul Oficial.

Reclamanta s-a apărat prevalându-se de faptul că etatizarea din anul 1946 nu a avut alt efect decât schimbarea acţionariatului băncii, în sensul că statul a devenit unic acţionar, ceea ce nu afectează, însă, personalitatea juridică a băncii şi patrimoniul acesteia, apoi specialitatea capacităţii de folosinţă decurgând din atribuţiile B.N.R. nu împiedică revendicarea bunurilor ce constituie patrimoniul acesteia şi, în fine, H.G. nr. 423/1991 a fost emisă anterior Constituţiei din 1991, sub imperiul Constituţiei Republicii Socialiste România în forma în vigoare din 1986, ce nu prevedea obligativitatea publicării decât pentru actele echivalente hotărârilor de Guvern cu caracter normativ, nu şi pentru cele cu caracter individual, iar sancţiunea inexistenţei nu era reglementată nici în fosta Constituţie şi nici în Legea nr. 37/1990, care a reglementat după anul 1989 organizarea şi funcţionarea Guvernului, în epoca emiterii H.G. nr. 423/1991.

Tribunalul a reţinut, în chestiunea calităţii procesuale active, în prealabil, că excepţia invocată tinde să pună în discuţie însăşi existenţa titlului reclamantei, astfel încât problema în discuţie este strâns legată de fondul cauzei.

Cu toate acestea, întrucât revendicarea de faţă este strâns legată de capetele acţiunii privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei B.G., acestea fiind la rândul lor dependente de rezolvarea unor chestiuni prejudiciale care ţin, de asemenea, de fondul cauzei şi vizează excepţia de nelegalitate a hotărârilor de Guvern ce au permis înstrăinarea bunurilor către B.G., tribunalul a găsit că se impune a se stabili legitimitatea reclamantei B.N.R. de a sta în proces prealabil şi prioritar analizării fondului problematicii privind valabilitatea înstrăinării bunurilor către pârâtă şi a actelor normative care au permis înstrăinarea, întrucât problema eventualei lipse a titlului B.N.R. tinde să facă inutilă intrarea în fondul problemei referitoare la valabilitatea înstrăinării bunului către pârâte şi declanşarea procedurii excepţiei de nelegalitate.

Or, această situaţie juridică se pliază perfect pe dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., astfel încât chestiunea titlului B.N.R., putând face inutilă cercetarea fondului, reprezintă o problemă de calitate procesuală activă, iar nu de fond.

Examinând excepţia dezbătută, din perspectiva tuturor celor trei aspecte pe care a fost fundamentată, tribunalul a găsit-o întemeiată, potrivit celor ce urmează.

1. Problema depăşirii limitelor specialităţii capacităţii de folosinţă

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi atribuţiile B.N.R. în vederea realizării obiectivului fundamental al acestei instituţii (asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor), astfel cum au fost reglementate prin Legea nr. 312/2004, nu poate împiedica revendicarea de către reclamantă a unor bunuri cu privire la care pretinde că dreptul de proprietate îi aparţine deja şi ar fi intrat în patrimoniul său în mod legal, întrucât se tinde la reîntregirea în fapt a patrimoniului legal deţinut şi la conservarea unui drept preexistent.

Acţiunea prin care o persoană juridică tinde la conservarea patrimoniului său nu poate fi considerată ca depăşind limitele specialităţii capacităţii de folosinţă; cel mult, actele ulterioare de administrare şi dispoziţie cu privire la bunul redobândit sau, dacă este cazul, actul iniţial de dobândire, ar putea fi analizate din perspectiva principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Ca atare, a fost înlăturat acest argument.

2. Problema continuităţii dintre reclamantă şi fosta B.N.R. anterioară anului 1946 şi a preluării patrimoniului acesteia; problema calităţii procesuale active în raport de actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 1056/1946, B.N.R. se etatizează pe data de 1 ianuarie 1947.

Pârâtele au considerat că urmare a acestei legi, B.N.R., la acea dată societate pe acţiuni, a devenit organ (instituţie) de stat, bunurile sale intrând în patrimoniul statului, producându-se o aşa-numită transformare corporatistă, schimbându-se natura sa juridică, ceea ce exclude continuitatea dintre cele două persoane juridice.

Reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1056/1946, potrivit cărora "pe aceeaşi dată (1 ianuarie 1947 - n.n.), proprietatea acţiunilor B.N.R. trece liberă de orice sarcină în patrimoniul statului", de unde trage concluzia că personalitatea juridică a fostei societăţi pe acţiuni nu a încetat şi nici patrimoniul nu a fost pierdut, întrucât ceea ce s-a întâmplat a fost doar un transfer legal al acţiunilor în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul şi personalitatea juridică.

Tribunalul a apreciat că, la prima lectură, textul art. 1 din Legea nr. 1056/1946 susţine mai degrabă teza pârâtelor, întrucât enunţarea a două alineate distincte, primul dispunând etatizarea, iar al doilea prevăzând că, la aceeaşi dată, se transferă şi proprietatea acţiunilor B.N.R. către stat, duce la concluzia că etatizarea şi transferul acţiunilor nu se confundă, ci sunt complementare şi cu consecinţe diferite, altminteri nu ar fi avut sens o reiterare a aceleiaşi norme pe două alineate din cadrul aceluiaşi articol.

Cu toate acestea, tribunalul a considerat că decisiv este textul art. 18 din Legea nr. 1056/1946, primul din cele care compun titlul referitor la statutul B.N.R., text care se referă la "B.N.R., constituită în societate pe acţiuni (...)", de unde se trage concluzia că, într-adevăr, prin Legea nr. 1056/1946 s-a produs un transfer al acţiunilor B.N.R. către stat (alin. (2) al art. 1 având o funcţie explicativă pentru alin. (1)), fără a duce la întreruperea continuităţii personalităţii juridice a băncii.

Ceea ce nu s-a petrecut, însă, prin Legea nr. 1056/1946, se petrece prin Decretul nr. 320/1948, al cărui art. 1 dispune că B.N.R. se transformă în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, abia cu această ocazie petrecându-se transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naţionale; chiar dacă ar mai exista unele dubii în interpretarea Decretului nr. 320/1948, actele normative ulterioare care reglementează organizarea şi funcţionarea B.N.R. confirmă statutul acesteia de organ (instituţie) de stat (art. 1 şi art. 7 din Decretul nr. 403/1965, dar şi titulatura Decretului nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a Republicii Populare Române ca instituţie de sine stătătoare sub conducerea Consiliului de Miniştri, art. 1 din Decretul nr. 124/1970 precum şi art. 1 din Statutul aprobat prin Decretul nr. 504/1970, toate definind B.N.R. ca organ central al administraţiei de stat).

Prin urmare, transformarea naturii juridice a B.N.R., din societate pe acţiuni în organ al puterii de stat, invocată de către pârâte, s-a petrecut în anul 1948, ca urmare a Decretului nr. 320/1948.

Această transformare nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală şi la pierderea calităţii active a reclamantei, întrucât prin acelaşi Decret nr. 320/1948, art. 1 alin. (2) prevede că "patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat"; aceasta înseamnă că B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române), a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni, printre care şi bunul litigios, ca urmare a transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare Române - organ de stat, care preluase la rândul său patrimoniul B.N.R. anterioară anului 1946.

Prin urmare, esenţial este a se stabili dacă, începând cu anul 1948, când B.N.R. devine instituţie de stat, preluând patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni, bunul litigios a rămas până în prezent al B.N.R. ca parte a patrimoniului preluat în 1948 sau a trecut în patrimoniul statului, cum pretind pârâtele.

Din acest punct de vedere, este de remarcat că nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare, directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniul B.N.R. către stat, există doar într-o expunere de motive o referire la un protocol din anul 1961 încheiat cu Ministerul de Finanţe, fără a fi depus acest protocol sau a fi identificat exact.

Lipsa acestor documente nu naşte, în sine şi în mod necesar, prezumţia perpetuării dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici referirea la protocolul din anul 1961, fără identificarea sau depunerea acestui protocol, nu dovedeşte în sine contrariul.

Tribunalul a apreciat că pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să se ţină seama de regimul dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din categoriile recunoscute în dreptul socialist şi să fi existat în afara acestuia, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un bun al unui organ de stat.

Aşa fiind, trebuie plecat de la împrejurarea că în dreptul socialist dreptul de proprietate putea fi întâlnit fie ca drept de proprietate socialistă de stat, fie ca drept de proprietate cooperatistă, fie ca drept de proprietate personală sau ca drept de proprietate individuală al ţăranilor nemembri ai unui CAP şi al meşteşugarilor necooperativizaţi.

În cazul unităţilor şi organelor de stat, bunurile aflate în deţinerea acestora făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparţinea statului, unităţile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Prin urmare, chiar dacă la nivelul anului 1948 patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni - fusese transferat Băncii Republicii Populare Române, care devenise proprietar asupra imobilului litigios, ulterior, odată cu schimbarea treptată a regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit, cu certitudine, chiar dacă nu se poate preciza exact momentul, bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului şi aflate doar în administrarea B.N.R.

În susţinerea acestei teze vin şi prevederile Statutelor B.N.R. reglementate prin Decretul nr. 504/1970 (art. 8 din statut) şi prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii, ceea ce confirmă circumscrierea patrimoniului B.N.R. regimului dreptului de proprietate socialistă (mijloacele fixe includ clădirile, dreptul de proprietate aparţine statului, iar B.N.R. îi aparţine doar dreptul de administrare directă).

De altfel, aceste considerente sunt întărite de faptul că Guvernul României a apreciat necesară emiterea unei hotărâri de Guvern (H.G. nr. 423/1991) prin care să treacă din proprietatea (mai exact, din administrarea) Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea B.N.R., precum şi de susţinerile reclamantei din propria acţiune privind trecerea în anul 1977, în urma Decretului nr. 285/1977, a imobilului în administrarea respectivei întreprinderi, ceea ce nu poate decât să confirme situaţia juridică reţinută, în sensul că dreptul de proprietate asupra clădirilor deţinute de B.N.R. aparţinea statului, B.N.R. aparţinându-i doar dreptul de administrare, drept de administrare ce a fost transferat de titularul dreptului de proprietate, prin organele sale legiuitoare şi executive, către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi).

În concluzia celor de mai sus, cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios, deţinut de B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, transmis o dată cu patrimoniul prin Decretul nr. 320/1948, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituţii, căreia i-a revenit doar administrarea directă, ci al statului.

Ca atare, neexistând o perpetuare din 1937 până în prezent a dreptului de proprietate în patrimoniul B.N.R., drept de proprietate ce a trecut în patrimoniul statului şi a ieşit din patrimoniul B.N.R. cel mai târziu în 1965, rezultă că actul de vânzare-cumpărare EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acţiunea de faţă.

Trebuie făcută menţiunea, în ceea ce priveşte preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului litigios de la B.N.R., ca organ central al administraţiei de stat, că validitatea acestei preluări nu poate fi pusă în discuţie de reclamantă, ca autoritate publică, întrucât s-ar ajunge la o ipoteză de tip "statul versus statul" (de altfel, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude explicit calitatea instituţiilor publice de a reclama pierderea unor proprietăţi în timpul regimului comunist, ca urmare a unui abuz al statului), iar un eventual caracter abuziv al etatizării din anul 1946 nu ar fi putut naşte drepturi decât cel mult foştilor acţionari (care au fost, de altfel, despăgubiţi prin însăşi legea de etatizare) şi, în orice caz, nu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului.

3. Problema validităţii, respectiv inexistenţei H.G. nr. 423/1991; problema calităţii procesuale pasive în raport de H.G. nr. 423/1991

Reclamanta s-a mai prevalat pentru a se legitima procesual activ şi a-şi proba dreptul de proprietate, de H.G. nr. 423/1991, prin care diferite imobile, printre care şi cel în litigiu, au trecut din proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea B.N.R.

Este necontestat de niciuna din părţi faptul că această hotărâre de Guvern nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial.

Pârâtele au reclamat, în consecinţă, inexistenţa acestei hotărâri de Guvern, ca urmare a nepublicării, în timp ce reclamanta invocă anterioritatea H.G. nr. 423/1991 faţă de Constituţia din anul 1991, care prevede sancţiunea inexistenţei hotărârilor de Guvern nepublicate în Monitorul Oficial, invocă incidenţa dispoziţiilor Constituţiei Republicii Socialiste România în forma din 1986, potrivit cărora este obligatorie publicarea în Buletinul Oficial doar a hotărârilor cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniştri, H.G. nr. 423/1991 fiind o hotărâre cu caracter individual şi invocă împrejurarea că şi potrivit Legii nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României, hotărârile de Guvern cu caracter de secret de stat sunt exceptate de la publicare; în orice caz, reclamanta consideră că obligativitatea publicării hotărârii de Guvern nu era prevăzută sub incidenţa vreunei sancţiuni, inexistenţa fiind reglementată abia prin Constituţia din 1991.

În primul rând, în chestiunea obligativităţii publicării H.G. nr. 423/1991, aplicabilitatea dispoziţiilor Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965, republicată în anul 1986, sau căderea acestei constituţii în desuetudine sunt chestiuni discutabile, în condiţiile în care schimbarea de regim intervenită în 22 decembrie 1989 a atras un regim constituţional sui generis până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, regim constituţional alcătuit din cutume constituţionale şi diferite legi, decrete ori decrete-legi care reglementau organizarea şi funcţionarea unora din puterile statului (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, Guvernul României etc.) peste dispoziţiile şi în afara instituţiilor reglementate de fosta constituţie (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri etc.) şi reglementau şi un alt regim al actelor normative (spre pildă, în epocă s-au emis şi hotărâri de Guvern ce reglementau chestiuni de domeniul legii).

Indiferent, însă, de soluţia dată acestei probleme, regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile Guvernului, cu excepţia celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum şi regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Trebuie stabilit, prin urmare, dacă H.G. nr. 423/1991 constituie secret de stat exceptat de la publicare sau nu şi, în caz că nu constituie secret de stat, dacă nepublicarea atrage vreo sancţiune şi care este aceasta.

Tribunalul a constatat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 37/1990, sunt exceptate de la publicare acele hotărâri de Guvern care constituie secret de stat potrivit legii; în speţă, nu s-a evocat vreo lege care să fi dat caracter de secret de stat unor hotărâri de Guvern cu un conţinut de natura celui al H.G. nr. 423/1991.

Pe de altă parte, caracterul secret nu rezultă nici din însăşi hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României (ca act al puterii executive sau ca act administrativ), iar Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 de înaintare a copiei hotărârii de Guvern către B.N.R., prin care se solicită destinatarului să gestioneze documentul similar hotărârii de Guvern cu caracter limitat, nici nu poate da retroactiv H.G. nr. 423/1991 un caracter secret şi nici nu constituie un act administrativ al Guvernului emis în exerciţiul atribuţiilor acestuia, ci o simplă adresă de înaintare.

Or, cât timp caracterul secret nu este dat de vreo lege şi nu rezultă din însuşi cuprinsul hotărârii de Guvern nepublicate, nu poate fi recunoscut.

În altă ordine de idei, reclamanta invocă faptul că H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern cu caracter individual, şi nu cu caracter normativ.

Este neîndoios că H.G. nr. 423/1991, ce are ca obiect doar trecerea unor bunuri imobile în patrimoniul B.N.R., reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual, având natura unui act de gestiune al Guvernului (în înţelesul dat acestei categorii de acte în Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, din textul art. 7 din Legea nr. 37/1990 rezultă că nu se face vreo distincţie, în privinţa publicării, între hotărârile de Guvern cu caracter normativ şi cele cu caracter individual.

Prin urmare, indiferent că este vorba despre un act cu caracter individual sau cu caracter normativ al Guvernului României, hotărârea de Guvern trebuia în mod obligatoriu publicată.

Distincţia făcută mai sus între actele cu caracter normativ şi cele cu caracter individual poate avea, însă, importanţă, în problema sancţiunii incidente în cazul nepublicării.

Tribunalul nu şi-a însuşit teza reclamantei potrivit căreia obligativitatea publicării hotărârilor de Guvern nu a fost reglementată sub imperiul vreunei sancţiuni anterior Constituţiei din 1991.

Chiar dacă Legea nr. 37/1990 nu prevede expres vreo sancţiune în cazul nepublicării hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, această sancţiune poate fi şi virtuală şi decurge din natura trihotomică a normei juridice în general, mai ales că, în cazul art. 7 privind obligativitatea publicării hotărârilor Guvernului, nu este vorba despre o normă de recomandare.

Pornind de la principiul că orice act normativ, pentru a intra în vigoare şi a deveni obligatoriu pentru destinatarii săi, trebuie să fie adus la cunoştinţa acestora, ceea ce se întâmplă prin publicare şi că orice act cu caracter individual emis de o autoritate publică administrativă, fie că este vorba despre un act administrativ sau un act de gestiune, pentru a putea produce efectele urmărite, trebuie comunicat destinatarului său, sancţiunea virtuală operantă este, dacă nu cea a inexistenţei, cel puţin cea a inopozabilităţii faţă de destinatarii respectivelor acte, ceea ce face respectivul act la fel de ineficace ca şi unul inexistent.

Faţă de cele anterior expuse, rezultă că în cazul de faţă se pot trage următoarele concluzii: H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern cu caracter individual care, pentru a produce efecte faţă de destinatarul său (reclamanta), trebuia să fie comunicată acestuia; deşi nu s-a făcut dovada momentului comunicării H.G. nr. 423/1991 către reclamantă, pentru a se verifica dacă transferul bunurilor în patrimoniul acesteia a produs efecte, tribunalul a considerat că, în condiţiile în care însăşi reclamanta se prevalează de transferul respectivelor bunuri în patrimoniul său încă de la emiterea hotărârii de Guvern, se poate asimila această situaţie ipotezei că H.G. nr. 423/1991 a fost comunicată şi a produs efecte faţă de reclamantă; cu toate acestea, cât timp nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi nu s-a făcut dovada că terţii interesaţi (cum ar fi pârâtele B.G. sau SC D.I. SRL) ar fi aflat pe altă cale despre hotărârea de Guvern anterior încheierii actelor prin care au dobândit propriile drepturi asupra bunului (spre pildă, B.N.R. a susţinut că H.G. nr. 423/1991 a fost menţionată în cartea funciară în anul 2007, atunci când a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea sa asupra celorlalte imobile menţionate în cuprinsul hotărârii de Guvern, altele decât bunul litigios, însă această formă de publicitate a fost făcută ulterior dobândirii de către terţi a drepturilor de care se prevalează şi s-a făcut numai cu privire la alte bunuri), H.G. nr. 423/1991 nu este opozabilă pârâtelor - terţi interesaţi, inopozabilitatea fiind sancţiunea ce decurge din nepublicarea respectivei hotărâri.

Situaţia de mai sus reprezintă o analogie şi o transpunere la alt nivel a principiului adoptat în C. civ., potrivit căruia în cazul înstrăinării de către aceeaşi persoană (Statul Român) a aceluiaşi bun către două persoane diferite (B.N.R., respectiv B.G.), are prioritate cel care şi-a făcut primul operaţiunile de publicitate (B.G.) şi cel care l-a dobândit cu titlu oneros (B.G.), faţă de cel care l-a dobândit cu titlu gratuit (B.N.R.).

Faţă de toate cele expuse mai sus, reţinând că H.G. nr. 423/1991 este inopozabilă pârâtelor şi că actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937 nu poate fundamenta calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât de la momentul acelui act bunul a ieşit între timp din patrimoniul acesteia, tribunalul a constatat că reclamanta nu se legitimează activ în a pretinde nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâtele B.G. SA şi SC D.I. SRL au dobândit bunul litigios şi în a invoca nelegalitatea hotărârilor de Guvern cu caracter normativ ce au permis înstrăinarea imobilului către pârâta B.G. şi, finalmente, în a cere restituirea bunului, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., a admis excepţia ridicată de pârâte şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 436A din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut corect, din analiza actelor normative succesive intervenite în perioada regimului politic comunist referitoare la statutul şi organizarea B.N.R. că, dacă urmare a Legii nr. 1056/1946 - care a reglementat, începând cu data de 1 ianuarie 1947, etatizarea societăţii bancare (art. 1 alin. (1)) - a avut loc doar un transfer legal al acţiunilor în favoarea statului, prin Decretul nr. 320/1948 (art. 1), B.N.R. s-a transformat în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, cu personalitate juridică.

În acest sens, trebuie arătat că prin Constituţia Republicii Populare Române din 1948 s-a creat (prin art. 5 - 6, art. 10 - 11) cadrul juridic necesar naţionalizării sau exproprierii principalelor mijloace de producţie aflate în proprietate particulară, precum şi desfiinţării societăţilor/întreprinderilor industriale, comerciale şi bancare.

S-a creat astfel un drept de proprietate socialistă de stat, care aparţinea întregului popor, înfăţişat de stat, care presupunea exercitarea posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra mijloacelor de producţie şi a produselor, dar se exercita - conform doctrinei din acea vreme - prin punerea în valoare a drepturilor reale de tip nou, create de către stat, pe seama altor subiecţi de drept.

Exista în acelaşi timp, tot ca formă colectivă a dreptului de proprietate, a cărei socializare se limita însă la membrii cooperativei, un drept de proprietate cooperatistă obştească.

Acest regim juridic al proprietăţii de stat a fost avut în vedere de tribunal în stabilirea apartenenţei imobilului revendicat la patrimoniul statului, ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat, criticile apelantei vizând acest aspect fiind nefondate.

Chiar dacă anterior fusese menţinută structura juridică a B.N.R. SA, nu se poate afirma că după ultimul act normativ menţionat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu ar fi trecut în proprietatea statului, odată cu transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naţionale, devenită un organ ("instituţie") central al administraţiei de stat, calificare dată fără excepţie de actele normative care au reglementat ulterior statutul şi activitatea B.N.R. (Decretul nr. 403/1965, Decretul nr. 130/1957, Decretul nr. 124/1970, Decretul nr. 504/1970).

Împrejurarea că prin acelaşi act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României, ca societate pe acţiuni, fusese transferat noii entităţi Banca Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci, nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ca element al activului patrimonial.

Fără îndoială că una dintre condiţiile personalităţii juridice este patrimoniul propriu (conform art. 26 din Decretul nr. 31/1954), iar activul patrimonial al unei persoane cuprinde toate drepturile subiective care au valoare economică, drepturi reale sau drepturi de creanţă.

Curtea a înlăturat susţinerea apelantei referitoare la faptul că prin preluarea patrimoniului fostei bănci nu s-ar fi adus nicio restrângere asupra drepturilor deţinute anterior asupra bunurilor, întrucât cum corect a statuat şi prima instanţă, odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept (real) de administrare.

Nu se poate deci susţine continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul apelantei-reclamante, în condiţiile în care, în perioada analizată, bunurile aflate în deţinerea unităţilor şi organelor de stat făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparţinea statului, unităţile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Invocarea Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, de către apelantă, pentru a argumenta teza contrară, nu poate duce la o altă concluzie în ceea ce priveşte efectul naţionalizărilor. Deşi apelanta susţine că legiuitorul a simţit nevoia să accentueze efectul naţionalizărilor din acea perioadă, stabilind la art. 6 alin. (2) că "Prin efectul prezentei legi, întreprinderile naţionalizate se substituie în toate drepturile şi obligaţiunile vechilor întreprinderi", Curtea a remarcat că această substituire nu trimite la ideea continuităţii personalităţii juridice a unor societăţi comerciale care, după naţionalizare, ar fi avut un acţionar unic Statul Român, ci s-a dorit a fi rezolvarea unor situaţii ce urmau să apară în cadrul participării entităţilor respective ca subiecte în cadrul unor raporturi juridice, situaţii determinate de transformarea societăţilor comerciale, organizate conform C. com., în întreprinderi socialiste de stat, transformare ce s-a realizat în sensul încetării personalităţii juridice a celor dintâi.

Situaţia noului regim juridic al imobilelor Băncii, mai sus arătată, a fost confirmată de prevederile Statutului B.N.R., potrivit Decretului nr. 504/1970 (art. 8 din statut) şi prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se afla în administrarea directă a băncii şi, prin urmare, în mod judicios, tribunalul a reţinut că cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios, deţinut de B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituţii, căreia i-a revenit doar administrarea sa.

De altfel, cum în mod întemeiat s-a susţinut în apărare de către intimaţii-pârâţi, teza contrară invocată de apelantă nu s-ar putea corela cu situaţia ce reiese din celălalt titlu de proprietate exhibat în justificarea legitimării procesuale active (alături de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. EE din 17 decembrie 1937), nefiind explicată necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 prin care imobilul revendicat să treacă din "proprietatea" Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea B.N.R. Trebuie remarcată chiar poziţia B.N.R., exprimată prin guvernator, în cadrul expunerii de motive pentru emiterea respectivei hotărâri de Guvern, în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în perioada regimului politic comunist, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanţelor şi, apoi, a Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi, solicitându-se, în aceste condiţii, în raport de amploarea activităţilor desfăşurate la acel moment de Banca Centrală, aprobarea proiectului de hotărâre pentru revenirea unor imobile, inclusiv a celui din str. D., în proprietatea B.N.R.

Curtea a reţinut, deci, la rândul său, că în anul 1977 (cum reclamanta a arătat şi în acţiune) dreptul de administrare a fost transferat de titularul dreptului de proprietate, prin organele sale executive, către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi).

Întrucât, în aceste condiţii, cum corect a reţinut tribunalul, actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acţiunea de faţă, a fost examinat celălalt titlu de proprietate invocat, respectiv H.G. nr. 423/1991.

Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că nu pot fi primite criticile apelantei vizând modul în care tribunalul a analizat argumentele părţilor referitoare la obligativitatea publicării hotărârii de Guvern şi a eventualei sancţiuni care poate interveni în situaţia nepublicării.

Astfel, constatând că H.G. nr. 423/1991 nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, tribunalul a reţinut corect că regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile Guvernului, cu excepţia celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum şi regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Or, în condiţiile în care caracterul secret nu rezultă nici din însăşi hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exerciţiul atribuţiilor sale (Adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14 martie 2007 a copiei hotărârii de Guvern către B.N.R. neconstituind un asemenea act), reclamanta nedovedind o clasificare ca atare a actului administrativ invocat, Curtea a constatat că H.G. nr. 423/1991 nu putea fi exceptată de la publicare, conform legii, chiar dacă reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual.

Deşi această ultimă calificare determină excluderea acestui act de la incidenţa art. 150 din Constituţia României din 1991, care se referă la abrogarea legilor şi a altor acte normative (s.n.) neconforme cu normele constituţionale (cu atât mai mult cu cât această incidenţă trebuia oricum constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale, conform unei jurisprudenţe constante a acesteia), Curtea a apreciat că este pe deplin justificată opinia primei instanţe în sensul că nerespectarea unei norme legale cu caracter imperativ, ce obliga emitentul actului administrativ la aducerea la cunoştinţă a acestuia prin publicare, nu poate rămâne fără niciun efect sancţionator - efectul constând, în speţă, în constatarea inexistenţei actului administrativ, ca manifestare de voinţă unilaterală a autorităţii în sensul de a produce efecte juridice.

De altfel, o atare poziţie a fost exprimată, neechivoc, chiar de emitent, prin Secretariatul General, printr-o Adresă din data de 11 octombrie 2007 arătându-se expres că, în actuala ordine constituţională, pe de o parte, Guvernul nu poate interveni printr-un act administrativ asupra imobilelor aflate în proprietatea unor entităţi care nu îi sunt subordonate, iar, pe de altă parte, nu s-ar putea emite o nouă hotărâre de Guvern care "să modifice/completeze/abroge un act inexistent", cum este H.G. nr. 423/1991, care nu a fost publicată niciodată.

În acest context, Curtea nu a primit nici susţinerile apelantei referitoare la împrejurarea că H.G. nr. 423/1991 ar fi produs deja efecte juridice, prin intabularea în cartea funciară, în cursul anului 2007, a dreptului de proprietate în favoarea B.N.R. pentru imobilele din str. D., str. L. nr. X şi respectiv nr. Y, întrucât ceea ce are relevanţă în cauză este stabilirea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, instanţele nefiind învestite cu cercetarea respectării principiului legalităţii cărţilor funciare la înscrierea altor imobile, fiind oricum evident că tocmai existenţa unor impedimente pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în speţă, determinate de contestarea dreptului de proprietate afirmat, a făcut necesar acest demers juridic.

Sunt, de asemenea, lipsite de relevanţă în privinţa stabilirii legitimării procesuale active în cererea în revendicare afirmaţiile apelantei-reclamante referitoare la inexistenţa bunei-credinţe a intimatelor-pârâte la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, acest aspect nefiind examinat nici de prima instanţă, având în vedere împrejurarea că reclamanta, conform art. 1169 C. civ., nu a dovedit propriul drept în cadrul acestei acţiuni reale petitorii.

Întrucât în faza procesuală a apelului, reclamanta a invocat existenţa unei prezumţii de lucru judecat decurgând din cele statuate prin Sentinţa civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac, prin Decizia civilă nr. 396/2007 a Tribunalului Braşov, respectiv Decizia civilă nr. 153 din 13 mai 2008 a Curţii de Apel Braşov, Curtea a analizat şi această susţinere.

Astfel, pe această cale, apelanta-reclamantă invocă, în esenţă, efectele celor statuate prin hotărârea sus-menţionată asupra împrejurării că o consfinţire a preluării, de către stat, a unui bun imobil aflat în patrimoniul B.N.R., în perioada regimului politic comunist, fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 1056/1946, în condiţiile în care prin acest act normativ Statul Român nu a preluat decât acţiunile, echivalent al capitalului social, ar veni într-o flagrantă contradicţie cu art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, confirmându-se ca atare o măsură abuzivă a statului, o preluare de facto, fondată şi conservată pe violenţă.

Curtea a reţinut, pe de o parte, că în cauza invocată s-a pus în discuţie de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, un drept de proprietate al B.N.R. care era înscris în cartea funciară, aceasta apărându-se în calitate de proprietar tabular, în condiţiile în care statul, în calitate de reclamant, nu a făcut dovada propriului drept pretins asupra imobilului din acel litigiu.

Pe de altă parte, instanţa a analizat prin aceeaşi sentinţă numai efectele Legii nr. 1056/1946 asupra patrimoniului fostei Bănci Centrale, concluzia la care s-a ajuns fiind identică cu cele reţinute de instanţele de fond şi apel în prezenta cauză, care au stabilit, însă, că dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost pierdut ulterior acestui act normativ prin care Statul Român a preluat numai proprietatea acţiunilor.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa elementelor specifice lucrului judecat prin raportare la hotărârea irevocabilă analizată, nefiind tranşat jurisdicţional acelaşi raport juridic ca cel dedus judecăţii în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte protecţia bunului său, de care s-ar bucura apelanta-reclamantă prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pusă în discuţie prin aceeaşi hotărâre, Curtea a remarcat că, în prezentul litigiu, nu s-a dovedit că reclamanta ar deţine un "bun" care să o legitimeze procesual în a-l apăra/valorifica pe calea revendicării, întrucât dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a mai reţinut că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea de proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă (Malhous c. Republicii Cehe, Decizia din 13 decembrie 2000, Mayer şi alţii c. Germaniei, Decizia din 4 martie 1996, Constandache c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Van der Mussele c. Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, parag. 48).

În plus, cum corect a observat şi prima instanţă, apelanta-reclamantă nu poate invoca în justificarea calităţii sale procesuale active nici împrejurarea că, în raport de preluarea abuzivă a imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dreptul de proprietate nu ar fi ieşit valabil din patrimoniul său, ţinând seama că eventuale drepturi în legătură cu asemenea imobile nu pot fi valorificate decât de persoanele îndreptăţite la restituire prin urmarea procedurilor instituite de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, act normativ care însă nu este incident în cazul B.N.R., conform art. 3 alin. (2), astfel cum - cu putere de lucru judecat - s-a stabilit prin Decizia nr. 1412 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă arătând expres că textul Legii nr. 10/2001 "cuprinde în realitate o consacrare legislativă a unei situaţii ce exista şi la data intrării în vigoare a legii, respectiv aceea că alte persoane juridice decât cele de stat au calitate de persoane juridice prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor".

Totodată, lipsa calităţii procesuale active se impune a fi reţinută şi în ceea ce priveşte promovarea unor capete de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil - indiferent de felul nulităţii actului juridic care a fost invocată în speţă, respectiv de cauza de nevalabilitate a cărei constatare se solicită - având în vedere, prin prisma incidenţei prevederilor art. 315 C. proc. civ., caracterul accesoriu al acestor capete faţă de cererea principală de revendicare imobiliară, în condiţiile în care un asemenea raport de accesorialitate a fost stabilit prin considerentele deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială (Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010), considerente ce trebuie calificate ca fiind decizorii, deoarece au fundamentat soluţia, irevocabilă, de stabilire a competenţei de soluţionare în fond a pricinii în favoarea unei instanţe civile.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, statuând în mod greşit asupra lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei - art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta a făcut dovada în sensul că patrimoniul B.N.R. s-a menţinut şi este distinct de patrimoniul statului, respectiv că B.N.R., societate anonimă pe acţiuni, nu a fost dizolvată ca persoană juridică de drept, prin efectul legii de etatizare operând un transfer al dreptului de proprietate asupra acţiunilor băncii din patrimoniul acţionarilor persoane fizice (particulari) în proprietatea statului.

Existenţa unui patrimoniu propriu, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, este recunoscută în perioada regimului comunist tuturor persoanelor juridice, fiind consfinţită de prevederile art. 32 şi art. 66 din Legea nr. 21/1924, respectiv de dispoziţiile art. 26 lit. e) coroborat cu art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 1056/1946 privind etatizarea B.N.R. - art. 25 alin. (2), respectiv Decretul nr. 320/1948 pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, art. 16 din decret, potrivit cu care "Banca nu poate cumpăra alte proprietăţi imobiliare decât acelea care sunt strict necesare pentru funcţionarea ei şi ca locuinţă pentru personal sau pentru realizarea creanţelor ei".

În conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizaţiile socialiste (...) sunt recunoscute (...)", iar potrivit dispoziţiilor art. 3 din acelaşi act normativ, "Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social."

Prin urmare, după etatizare este recunoscut B.N.R., devenită Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, iar ulterior, din nou, B.N.R., un drept de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul societăţii/"organizaţiei socialiste", distinct de proprietatea de stat, drept supus unei afectaţiuni speciale, respectiv de utilizare a imobilelor în scopurile indicate în lege, condiţie întrunită în privinţa imobilului în litigiu.

Situaţia juridică afirmată, vizând distincţia de patrimonii, este confirmată, în egală măsură, de prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora "Statul nu răspunde pentru obligaţiile întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice."

Or, prin Legea nr. 1056/1946, B.N.R. este constituită în societate pe acţiuni - art. 18 din lege, iar potrivit art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din Decretul nr. 320/1948, "Patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat. Banca are personalitate juridică."

În aceeaşi ordine de idei, normele de drept care reglementează organizarea şi funcţionarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat, "se completează cu dispoziţiunile legii comerciale, privitoare la societăţile anonime şi la operaţiunile acestora", "acolo unde aceasta - Decretul nr. 320/1948 - nu dispune".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 20 din Decretul nr. 124/1970 privind organizarea Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România, "Banca Naţională a Republicii Socialiste România este persoană juridică, funcţionează pe principiul gestiunii economice proprii".

Dreptul B.N.R. de a "face investiţii imobiliare numai pentru necesităţile sale de funcţionare şi pentru nevoile colective ale personalului" este reglementat şi de dispoziţiile legale privind organizarea B.N.R. de după 1989, în acest sens fiind art. 60 din Legea nr. 34/1991, art. 58 din Legea nr. 101/1998, precum şi art. 55 din Legea nr. 312/2004 privind statutul B.N.R., ca instituţie publică independentă.

Instituţiile publice sunt subiecte de drept public care sunt expresia juridică a diferitelor structuri ale puterilor statului, ale administraţiei publice centrale sau locale. Aceste instituţii publice, întrucât au un patrimoniu propriu, au şi calitatea de subiecte de drept privat.

Instituţiile publice pot să aibă în patrimoniul lor, pe lângă dreptul de administrare, un drept de proprietate privată, precum şi oricare dintre drepturile reale constituite pe temeiul acestuia.

Continuitatea personalităţii juridice a reclamantei B.N.R. este reţinută de instanţa de fond, care, prin Sentinţa civilă nr. 985 din 4 mai 2012, în raport de prevederile Legii nr. 1056/1946 de etatizare, în mod temeinic şi legal a statuat că prin actul normativ referit "(...) s-a produs un transfer al acţiunilor B.N.R. către stat (alin. (2) al art. 1 având o funcţie explicativă pentru alin. (1)), fără a duce la întreruperea continuităţii personalităţii juridice a băncii, aspect confirmat şi de către instanţa de apel.

În acelaşi sens, prima instanţă se raportează la dispoziţiile Decretului nr. 320/1948 pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat, decret prin care intervine "(...) transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naţionale (...)", statutul băncii de instituţie de stat fiind confirmat prin actele normative ulterioare, respectiv Decretul nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a Republicii Populare Române ca instituţie de sine stătătoare sub conducerea Consiliului de Miniştri, Decretul nr. 403/1965, Decretul nr. 124/1970, precum şi Decretul nr. 504/1970.

Reţine instanţa de fond că "această transformare nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală şi la pierderea calităţii active a reclamantei, întrucât prin acelaşi Decret nr. 320/1948, art. 1 alin. (2) prevede că patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat; aceasta înseamnă că B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române), a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni, printre care şi bunul litigios, ca urmare a transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare - organ de stat, care preluase la rândul său patrimoniul B.N.R. anterioară anului 1946".

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., se pronunţă, în mod distinct, cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantei B.N.R., în raport de dispoziţiile Decretului nr. 320/1948, statuând, în mod netemeinic şi nelegal, că "împrejurarea că prin acelaşi act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naţionale a României, ca societate pe acţiuni, fusese transferat noii entităţi Banca Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci, nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ca element al activului patrimonial.

Instanţa de apel a mai reţinut că, "odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept (real) de administrare", altfel spus, Curtea de Apel Bucureşti susţinând "prin cale de dispoziţii generale şi reglementare", cu încălcarea prevederilor art. 4 C. civ. de la 1864, absenţa unui patrimoniu distinct al B.N.R., indiferent de forma de organizare existentă, împrejurare ce vine în contradicţie cu dispoziţiile legale ce au reglementat organizarea B.N.R. după anul 1946.

De altfel, şi instanţa de fond, în raport de probatoriile administrate în cauză, inclusiv legislaţia incidentă, conchide că nu "(...) rezultă un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat", context în care "trebuie să se ţină seama de regimul dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din categoriile recunoscute în dreptul socialist (...)".

Or, situaţia juridică a imobilelor dobândite de către B.N.R. a făcut obiectul cercetării judecătoreşti, în cauze similare, instanţa de judecată statuând, cu putere de lucru judecat, în sensul că "prin efectul legii (Legea nr. 1056/1946), Statul Român a devenit unic acţionar al B.N.R., noţiunea de etatizare vizând transmisiunea dreptului de proprietate asupra acţiunilor de la acţionarii Băncii la Statul Român, sens în care art. 21 alin. (2) din lege prevedea că Statul Român este singurul proprietar al acţiunilor Băncii. Totodată, instanţa va avea în vedere că transmisiunea dreptului de proprietate - drept real absolut inviolabil şi garantat de lege - de la orice persoană şi cu orice titlu către Statul Român trebuie să rezulte din acte exprese în care să se prevadă în mod expres că o astfel de preluare are loc, acte în care să fie individualizat atât titularul dreptului de proprietate, cât şi imobilul ce face obiectul acestei preluări, neputând fi interpretat în acest sens, prin analogie sau în orice altă modalitate, un act ce cuprinde formulări generale (...)" - Sentinţa civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 pronunţată de Judecătoria Braşov, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 396 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Braşov, respectiv prin Decizia nr. 153 din 13 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.

De altfel, anterior anului 1989, bunurile intrau în proprietatea statului prin acte normative de preluare, fiind atribuite în folosinţă, de către Ministerul Finanţelor, instituţiilor centrale, sfaturilor populare şi unităţilor de stat cărora le erau necesare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

În cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, "nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare, directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat (...). Lipsa acestor documente nu naşte, în sine şi în mod necesar, prezumţia perpetuării dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici referirea la Protocolul din 1961, fără identificarea sau depunerea acestui protocol, nu dovedeşte în sine contrariul."

Prin urmare, atât în primă instanţă, cât şi în etapa procesuală a apelului, instanţele au reţinut transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul statului, în absenţa unor acte normative de preluare care să ateste, în mod expres, un atare transfer, cu individualizarea precisă a titularului dreptului de proprietate, cât şi a imobilului ce face obiectul preluării în proprietatea statului, preluare ce ar rezulta, în opinia instanţelor, din regimul juridic al dreptului de proprietate socialistă de stat, "(...) unităţile şi organele de stat având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor".

Or, în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atributul instanţei de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului constituie, în fapt, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, respectiv în privinţa dreptului de proprietate dedus judecăţii.

În cauză, instanţele de apel şi de fond, deşi au reţinut că nu există acte normative care să ateste un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat, nu procedează la valorificarea situaţiei juridice referite din perspectiva aprecierii asupra valabilităţii, caracterizării titlului statului, constatării unei încălcări a dreptului de proprietate afirmat, respectiv a unei ingerinţe în exercitarea aceluiaşi drept de proprietate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în fiecare speţă în parte, după caz, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normei privind protecţia proprietăţii, prin verificarea modului de aplicare a condiţiilor impuse de prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

În mod unitar, s-a statuat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului că este întrunită prima cerinţă, privind existenţa unui bun în sensul Convenţiei, atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând bunuri actuale, valori sau interese patrimoniale sau speranţa legitimă de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi de existenţa unui bun actual în măsura în care vânzarea imobilelor s-a realizat de către stat chiar anterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv prin care s-a constatat nelegalitatea preluării la stat a imobilelor, anterior anului 1989.

Dovada existenţei şi perpetuării în timp a unui drept de proprietate al B.N.R. şi a unui patrimoniu distinct de cel al statului o constituie faptul că alte imobile dobândite de B.N.R. anterior legii de etatizare, supuse aceluiaşi regim juridic ca şi imobilul ce face obiectul cauzei de faţă, sunt în prezent înregistrate în patrimoniul B.N.R. şi înscrise în cartea funciară, în baza titlurilor de proprietate emise anterior etatizării.

Este de menţionat, sub acest aspect, încheierea de intabulare a dreptului de proprietate, în favoarea B.N.R., asupra imobilului din str. L. nr. X, din cuprinsul căreia rezultă că au fost avute în vedere, la nivelul anului 2007, două titluri de proprietate, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. FF din 23 mai 1933, prin care B.N.R. a dobândit dreptul de proprietate asupra respectivului imobil şi H.G. nr. 423/1991, care a reconfirmat dreptul de proprietate asupra acestuia în beneficiul B.N.R., la nivelul anului 1991.

Din perspectiva aprecierii asupra continuităţii personalităţii juridice, este de subliniat că imobilul din str. D. prezintă o situaţie juridică similară, dreptul de proprietate al B.N.R. asupra acestui imobil fiind intabulat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare intervenit în anul 1923, imobil ce a făcut, de asemenea, obiectul H.G. nr. 423/1991, alături de imobilele din str. L. nr. Y, str. D. (imobil revendicat în prezentă cauză) şi str. C.V.

Din această perspectivă, prevederile constituţionale aplicabile în perioada regimului comunist, referitoare la bănci - proprietatea întregului popor, trebuie interpretate în sensul în care acţiunile dobândite de stat în temeiul Legii nr. 1056/1946 sunt proprietatea statului, a întregului popor.

Banca este instituţie de stat, bun al întregului popor, însă funcţionează ca persoană juridică, pe principiul gestiunii economice proprii - art. 20 din Decretul nr. 124/1970, având un patrimoniu distinct de acela al statului.

Pe cale de consecinţă, nici legea de etatizare, nici dispoziţiile de reglementare a organizării şi funcţionarii Băncii Naţionale după etatizare, respectiv nici dispoziţiile constituţionale aplicabile în perioada de referinţă nu au dispus şi nici nu au produs efecte juridice din perspectiva unui transfer de patrimoniu, patrimoniu deţinut anterior de B.N.R. - Societate Anonimă, în proprietatea statului, respectiv de confuziune a acestui patrimoniu cu patrimoniul statului.

Instanţa de apel nu a analizat în niciun fel efectele Protocolului din 1961, despre care se face vorbire în expunerea de motive pentru adoptarea H.G. nr. 423/1991, limitându-se a aprecia, în mod greşit, consecinţa nepublicării acestui act normativ (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte pretinsa transmitere cu titlu gratuit a imobilelor din str. D., în anul 1961, în proprietatea Ministerului Finanţelor, despre care se face vorbire în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, prin Protocol (nedepus la dosar), este de observat că protocolul referit nu constituie un act valabil de transmitere a dreptului de proprietate, el putând fi calificat din punct de vedere juridic cel mult ca un act de transmitere a unui drept de administrare asupra celor două imobile, pentru următoarele considerente:

a) În aceeaşi expunere de motive la H.G. nr. 423/1991 se susţine că imobilele din Str. L. nr. X şi Z şi str. C.V. ar fi trecut, în mod gratuit, din proprietatea Băncii Naţionale în proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi, în baza Decretului nr. 285/1977.

b) În conformitate cu prevederile Decretului nr. 285/1977 privind înfiinţarea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi, rezultă că această întreprindere a dobândit ca efect al înfiinţării un drept de administrare asupra respectivelor imobile, iar nu un drept de proprietate - art. 3 din Decretul nr. 285/1877.

c) În consecinţă, în ceea ce priveşte imobilele din str. D., în condiţiile în care Protocolul nu a fost analizat de instanţă şi există dubiu în ceea ce priveşte distincţia între dreptul de administrare şi dreptul de proprietate în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, protocolul menţionat nu face dovada încetării dreptului de proprietate al B.N.R. asupra celor două imobile.

Dovada faptului că Protocolul din 1961 nu a avut ca efect transmiterea proprietăţii nici pentru imobilul în litigiu din str. D. nr. GG şi nici pentru imobilul din str. D. nr. HH (despre care se face vorbire că ar fi fost transmis împreună cu acela din str. D. nr. GG, în proprietatea Ministrului de Finanţe), o constituie împrejurarea că dreptul de proprietate al B.N.R. asupra imobilului din str. D. nr. HH este în prezent intabulat în cartea funciară în baza unui contract de vânzare-cumpărare intervenit în anul 1923, imobilul regăsindu-se în proprietatea privată a reclamantei, instituţie publică.

Încheierea de intabulare a dreptului de proprietate al B.N.R. asupra imobilul din str. D. nr. HH reţine, cu privire la H.G. nr. 423/1991, în sensul că "aceasta atestă transmiterea dreptului de proprietate şi a posesiei în favoarea B.N.R. în anul 1991".

Nu în ultimul rând, şi celelalte imobile despre care se face vorbire în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, respectiv imobilele din str. L. nr. X şi Z şi str. C.V., sunt în prezent atestate în proprietatea B.N.R. în mod distinct de proprietatea statului, fiind intabulat dreptul de proprietate al B.N.R. în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior etatizării, aspect ce confirmă recunoaşterea unui patrimoniu propriu al B.N.R., patrimoniu distinct de cel al statului, chiar dacă în prezent B.N.R. este instituţie de stat, continuitatea în drepturi a B.N.R., precum şi faptul că H.G. nr. 423/1991 a produs efecte juridice.

Prin urmare, infirmarea calităţii procesuale active, respectiv negarea continuităţii personalităţii juridice a B.N.R. este netemeinică şi nelegală, fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale incidente.

2. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, obligativitatea publicării H.G. nr. 423/1991.

În conformitate cu prevederile constituţionale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 423/1991, doar anumite acte normative emise de către puterile statale erau supuse obligativităţii publicării, respectiv legile, decretele de lege, precum şi hotărârile cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniştri (art. 57, art. 69, art. 79 din Constituţia din 1986).

Pe cale de consecinţă, obligativitatea publicării hotărârilor cu caracter individual (caracteristică ce este atribuită H.G. nr. 423/1991) nu subzistă.

Caracterul individual al H.G. nr. 423/1991 determină excluderea acesteia de la aplicarea art. 150 din Constituţia României din 1991, care se referă la abrogarea legilor şi a altor acte normative neconforme cu normele constituţionale.

Prin urmare, la momentul adoptării H.G. nr. 423/1991, normele constituţionale în vigoare, singurele ce puteau avea incidenţa sub aspectul obligativităţii publicării, erau cele stabilite prin Constituţia din 1986, norme care nu prevedeau nici obligativitatea publicării hotărârilor de Guvern şi, cu atât mai puţin, sancţiunea inexistenţei acestora în caz de nepublicare.

În mod netemeinic şi nelegal, în absenţa unui cadru normativ de reglementare, instanţa de apel se pronunţă, totuşi, în sensul că "nu poate rămâne fără niciun efect sancţionator nepublicarea H.G. nr. 423/1991, efectul constând, în speţă, în constatarea inexistenţei actului administrativ ca manifestare de voinţă unilaterală a autorităţii în sensul de a produce efecte juridice", prin raportare şi la adresa Secretariatului General al Guvernului din data de 11 octombrie 2007, adresă ce în opinia instanţei confirmă soluţia reţinută.

În altă ordine de idei, prin Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, B.N.R. i se pune în vedere să dispună "ca documentul (H.G. nr. 423/1991) să fie gestionat în mod similar hotărârilor de Guvern cu caracter militar".

Curtea de Apel Bucureşti, cu referire la această din urmă adresă, a statuat în sensul că "în condiţiile în care caracterul secret nu rezultă nici din însăşi hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exerciţiul atribuţiilor sale (Adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14 martie 2007 neconstituind un asemenea act), fără a cenzura existenţa actului administrativ, ca manifestare de voinţă unilaterală a autorităţii, hotărâre de Guvern cu caracter individual, H.G. nr. 423/1991, a cărei existenţă este confirmată prin Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului.

Cu luarea în considerare a aspectelor expuse, hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

3. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În mod netemeinic şi nelegal, cu nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare, pronunţată în primul ciclu procesual, însă prevalându-se de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că "lipsa calităţii procesuale active se impune a fi reţinută şi în ceea ce priveşte promovarea unor capete de cerere accesorii având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil - indiferent de felul nulităţii actului juridic care a fost invocată în speţă, respectiv de cauza de nevalabilitate a cărei constatare se solicită - având în vedere, prin prisma incidenţei prevederilor art. 315 C. proc. civ., caracterul accesoriu al acestor capete faţă de cererea principală, de revendicare imobiliară, în condiţiile în care un asemenea raport de accesorietate a fost stabilit prin considerentele deciziei de casare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială (Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010)".

Or, prin Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat: "De asemenea, capătul de cerere privind anularea Contractului nr. DD/2007 are un caracter accesoriu faţă de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluţionat de instanţa care este competentă să soluţioneze capetele de cerere principale."

Soluţia este determinată de caracterul accesoriu, subsecvent, al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 19 decembrie 2007, prin care B.G. a înstrăinat imobilul construcţie şi teren din str. D. nr. GG, către SC D.I. SRL.

Capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993, având ca obiect imobilul construcţie situat în str. D. nr. GG, respectiv a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. BB din 23 noiembrie 2004, având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 1492 mp, situat în str. D. nr. GG, intervenite între R.A.A.P.P.S. şi B.G. sunt însă capete principale în cerere, decizia de casare referită nefiind în sens contrar.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea deciziei recurate şi a sentinţei de fond şi trimiterea pricinii, spre rejudecare, în vederea cercetării cauzei pe fond, la prima instanţă.

Intimatele-pârâte R.A.A.P.P.S. şi SC D.I. SRL au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la încadrarea în drept a recursului, este de menţionat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care acestea le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate/motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul de negotium juris.

Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie, pe de o parte, modul de aplicare a legii, de către instanţa de apel, în dezlegarea problemei calităţii procesuale active, iar, pe de altă parte, chestiunea respectării deciziei de casare, ceea ce permite încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

1. Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a stabilit corect efectele etatizării B.N.R. asupra naturii juridice a băncii şi patrimoniului acesteia, precum şi, prin raportare la actele normative succesive ulterioare etatizării, situaţia proprietăţii imobilului litigios, cu consecinţa reţinerii lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, etatizarea B.N.R., prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al acţiunilor băncii către stat, nu şi întreruperea continuităţii personalităţii juridice a băncii - societate pe acţiuni. Argumente de text în acest sens rezidă în dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1056/1946, potrivit cărora, pe data etatizării B.N.R., 1 ianuarie 1947, proprietatea acţiunilor B.N.R. trece liberă de orice sarcini în patrimoniul statului, respectiv art. 18 din titlul vizând statutul B.N.R., care se referă expres la forma de organizare a băncii de la acel moment - "B.N.R., constituită în societate pe acţiuni (...)".

Transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naţionale a României, din societate pe acţiuni în organ al puterii de stat, s-a realizat ulterior, în anul 1948, prin Decretul nr. 320/1948, care a prevăzut că B.N.R. se transformă în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat (art. 1 alin. (1) din decret).

În ce priveşte patrimoniul, art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 320/1948 a prevăzut că "patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat", operând, astfel, o transmitere legală a patrimoniului fostei bănci, constituită ca societate pe acţiuni, către noua entitate, devenită organ de stat.

O asemenea transmisiune nu echivalează, însă, cu perpetuarea dreptului de proprietate în patrimoniul entităţii de stat, întrucât aceasta ar însemna ignorarea regimului juridic al dreptului de proprietate, astfel cum acesta a fost reglementat legal în perioada comunistă, sens în care corect au apreciat şi instanţele anterioare.

Astfel, chiar dacă la nivelul anului 1948, Banca Republicii Populare Române, ca instituţie de stat, era proprietara imobilului litigios, urmare a transferului către ea a patrimoniului fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni, ulterior, această situaţie s-a schimbat, ca efect al schimbării regimului dreptului de proprietate. Mai exact, bunurile aflate în patrimoniul B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române) au devenit proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept de administrare.

Susţinerile recurentei în sensul că şi în perioada regimului comunist era recunoscută, prin lege, existenţa unui patrimoniu oricărei persoane juridice sunt corecte. Greşită este, însă, concluzia trasă de parte în raport de acest considerent, aceea că în perioada respectivă era recunoscut B.N.R., ca instituţie de stat, un drept de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul său, distinct de proprietatea de stat. Aceasta deoarece, fără a nega în vreun fel existenţa patrimoniului pentru persoanele juridice de stat, legislaţia din perioada comunistă a adus o restrângere a drepturilor deţinute anterior de acestea, în sensul că bunurile aflate în patrimoniul unităţilor şi organelor de stat făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparţinea statului, iar unităţile şi organele de stat păstrau doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective cu valoare economică aparţinând persoanei juridice, drepturi reale - categorie care nu se limitează doar la dreptul de proprietate - sau de creanţă. Prevalându-se de dispoziţiile legale care recunosc existenţa patrimoniului, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, recurenta ignoră că în activul patrimonial poate intra orice drept real, nu numai dreptul de proprietate, sens în care face abstracţie de normele legale privind regimul proprietăţii din perioada comunistă, esenţiale în stabilirea dreptului real asupra imobilului litigios, existent în patrimoniul B.N.R., în perioada regimului politic trecut.

Or, sub acest aspect, în mod corect instanţele anterioare s-au raportat la regimul proprietăţii din acea perioadă, reţinând că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu putea exista în afara categoriilor recunoscute de dreptul socialist.

Astfel, după ce prin Constituţia de la 1948 s-a creat cadrul juridic pentru trecerea în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor, a mijloacelor de producţie, băncilor şi societăţilor de asigurare, care erau proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice (art. 11), prin Constituţia de la 1965 s-a consacrat, în mod expres, că economia ţării este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie (art. 5), stabilindu-se că proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie are două forme: proprietatea socialistă de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor - şi proprietatea cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste (art. 6).

Bunurile deţinute de unităţile şi organele de stat făceau, aşadar, obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparţinea statului, unităţilor şi organelor de stat fiindu-le recunoscut doar un drept de administrare directă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat.

Prin urmare, bunul litigios, deşi intrat cu titlu de proprietate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române - organ de stat (ca efect al transmiterii, prin Decretul nr. 320/1948, a patrimoniului fostei Bănci Naţionale a României - societate pe acţiuni, în care se afla dreptul de proprietate asupra respectivului bun, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. EE/1937), a devenit, ulterior, odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bun proprietate socialistă de stat, iar în patrimoniul băncii, ca instituţie de stat, a rămas doar dreptul de administrare directă asupra acestuia, astfel că reclamanta nu poate justifica existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului litigios şi, implicit, calitatea sa procesuală activă.

Faptul că la dosar nu s-a depus actul originar privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios din patrimoniul Băncii în cel al statului nu este de natură a infirma această teză, cum neîntemeiat pretinde recurenta. În absenţa unui asemenea document, raportarea la dispoziţiile legale privind regimul proprietăţii din perioada 1945 - 1989 era relevantă în stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, întrucât nu este posibil ca dreptul de proprietate asupra acestuia să fi existat în afara categoriilor recunoscute de legislaţia epocii, sens în care corect au apreciat şi instanţele anterioare.

Schimbarea regimului juridic al imobilului litigios, în sensul că acesta a devenit, ulterior etatizării, proprietate de stat, banca păstrând doar un drept de administrare directă asupra acestuia, este confirmat şi de prevederile Statutelor B.N.R. reglementate prin Decretul nr. 504/1970 (art. 8 din statut) şi prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii, fiind astfel cert că cel mai târziu din anul 1965, când a intrat în vigoare H.C.M. nr. 507/1965, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu s-a mai aflat în patrimoniul B.N.R., care avea doar un drept de administrare directă asupra mijloacelor fixe, ci al statului, ceea ce corespundea regimului proprietăţii din epocă.

De altfel, dacă ulterior etatizării, reclamanta nu ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, nu s-ar mai fi justificat necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 (celălalt titlu exhibat de reclamantă), prin care respectivul bun să treacă din "proprietatea" Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea B.N.R. Chiar în expunerea de motive pentru emiterea acestei hotărâri de Guvern, poziţia B.N.R. a fost în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în anul 1961, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanţelor, ca urmare a protocolului încheiat între B.N.R. şi acest minister şi, apoi, ca efect al Decretului nr. 285/1977, în proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi, ceea ce confirmă, o dată în plus, că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a ieşit din patrimoniul B.N.R. în perioada regimului politic trecut.

În orice caz, cel mai târziu în anul 1965, când prin H.C.M. nr. 507/1965 s-a adoptat Statutul B.N.R., care prevedea că fondul mijloacelor fixe se afla în administrarea directă a băncii, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu se mai afla în patrimoniul B.N.R., ci al statului. În acest context, nici nu mai avea relevanţă dacă transferul dreptului de proprietate de la B.N.R. la stat s-a realizat prin Protocolul din anul 1961, menţionat în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, aşa încât nu mai prezenta utilitate în cauză analizarea efectelor acestui protocol, situaţie în care nu se poate imputa instanţei de apel neefectuarea unei atare analize, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, Sentinţa civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă şi irevocabilă, nu se opune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză pe aspectul existenţei în patrimoniul B.N.R. a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cât timp situaţia patrimonială a B.N.R. după momentul etatizării nu a făcut obiectul analizei instanţei, singura chestiune tranşată jurisdicţional în litigiul anterior, care se suprapune cu cea din cauza pendinte, fiind cea a efectelor legii etatizării, Legea nr. 1056/1946, asupra patrimoniului fostei Bănci Naţionale a României SA, or, sub acest aspect, concluzia instanţelor din ambele litigii este identică, şi anume că prin efectul legii de etatizare, banca nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul său, operând doar un transfer al acţiunilor băncii către stat.

De asemenea, nu se poate reţine nici că dovada perpetuităţii în timp a dreptului de proprietate al B.N.R. asupra imobilului litigios ar constitui-o faptul că alte imobile dobândite de B.N.R., anterior legii de etatizare, au fost înscrise în cartea funciară pe numele acesteia, în baza titlurilor de proprietate emise anterior etatizării, cum neîntemeiat pretinde recurenta. Înscrierea în cartea funciară a altor imobile nu are nicio relevanţă în speţă, unde interesează stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu, raportat la situaţia sa concretă.

În ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la calitatea sa de titulară a unui "bun", acestea sunt neîntemeiate, fiind stabilit că recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ulterior etatizării. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu este asimilabilă noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Pentru a justifica existenţa, în patrimoniul său, a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, recurenta a susţinut şi nevalabilitatea titlului de preluare al statului. Însă, aşa cum corect au apreciat şi instanţele anterioare, în cazul preluării de către stat a unor bunuri din proprietatea unei autorităţi publice a statului, o atare autoritate nu poate contesta validitatea titlului statului, întrucât astfel s-ar ajunge la o ipoteză de tip "statul versus statul", acesta fiind şi motivul pentru care art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude calitatea instituţiilor publice de a reclama pierderea unor proprietăţi în perioada regimului comunist, ca urmare a unui abuz al statului.

În concluzie, neexistând o perpetuare a dreptului de proprietate în patrimoniul B.N.R. din 1937 până în prezent, acest drept trecând din patrimoniul băncii în cel al statului cel mai târziu în anul 1965, reclamanta nu se poate legitima procesual activ în raport de actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937.

2. Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, reţinând că reclamanta nu se poate legitima procesual activ în cauză nici în baza H.G. nr. 423/1991, criticile pe acest aspect nefiind întemeiate.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă privind regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991, aceasta a fost corect determinată de instanţele anterioare ca fiind Legea nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României.

Aplicabilitatea dispoziţiilor Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965, republicată în 1986, pe care o reclamă recurenta, este discutabilă în contextul schimbării de regim politic intervenită la 22 decembrie 1989, care a atras un regim constituţional sui generis până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, regim constituţional alcătuit din cutume constituţionale şi legi, decrete ori decrete-legi ce reglementau organizarea şi funcţionarea unora din puterile statului de la acel moment (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, Guvernul României etc.), peste dispoziţiile şi în afara instituţiilor reglementate de fosta Constituţie (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri etc.), precum şi un alt regim al actelor normative.

Independent, însă, de aplicabilitatea sau nu a dispoziţiilor Constituţiei Republicii Socialiste România, întrucât în perioada cuprinsă între abolirea regimului comunist şi intrarea în vigoare a noii Constituţii din 1991 (22 decembrie 1989 - 13 decembrie 1991) a fost adoptată Legea nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României, care reglementa inclusiv regimul hotărârilor de Guvern, lege în vigoare la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991, în mod corect instanţele anterioare au avut în vedere această lege în aprecierea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească H.G. nr. 423/1991 pentru a produce efecte juridice.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 37/1990, hotărârile Guvernului, cu excepţia celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, se publică în Monitorul Oficial.

Rezultă că textul instituie condiţia publicării hotărârilor de Guvern, fără nicio distincţie în funcţie de caracterul individual sau normativ al acestora, singura excepţie de la condiţia publicării fiind dată de caracterul de secret de stat al hotărârii de Guvern.

Având în vedere regula de interpretare logică a legii civile, exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, argumentul recurentei în sensul că H.G. nr. 423/1991 nu trebuia publicată pentru că are caracter individual, iar nu normativ, nu poate fi primit.

Cum, în speţă, este necontestat că H.G. nr. 423/1991 nu a fost publicată, iar Legea nr. 37/1990 excepta de la condiţia publicării numai hotărârile de Guvern cu caracter de secret de stat potrivit legii, se impunea a se stabili dacă H.G. nr. 423/1991 avea sau nu caracter de secret de stat.

Raportat la conţinutul normei din art. 7 alin. (3) al Legii nr. 37/1990, este corectă concluzia instanţelor anterioare, potrivit căreia caracterul de secret de stat trebuie să fie dat de o lege sau să rezulte din însuşi cuprinsul hotărârii de Guvern.

Or, recurenta nu a evocat vreo lege care să fi dat caracter de secret de stat hotărârilor de Guvern de natura H.G. nr. 423/1991, iar caracterul de secret de stat al acestei hotărâri de Guvern nu rezultă nici din cuprinsul ei şi nici din vreun act conex acesteia, emis de Guvernul României în exerciţiul atribuţiilor sale, neavând acest caracter Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României, pe care o invocă recurenta, întrucât aceasta este o simplă adresă de înaintare către B.N.R., urmare a solicitării acestei instituţii, a copiei H.G. nr. 423/1991. Prin urmare, faptul că în cuprinsul acestei adrese se solicită destinatarului să gestioneze documentul în mod similar hotărârilor de Guvern cu caracter militar, nu dă caracter secret H.G. nr. 423/1991, cum neîntemeiat pretinde recurenta.

În concluzie, în mod corect s-a reţinut, în cauză, raportat la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 37/1990, că H.G. nr. 423/1991 trebuia în mod obligatoriu publicată.

De asemenea, tot în mod corect, instanţele anterioare au reţinut şi sancţiunea aplicabilă pentru neîndeplinirea acestei condiţii legale.

Împrejurarea că legea incidentă speţei, Legea nr. 37/1990, nu prevedea expres vreo sancţiune în cazul nepublicării hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, nu confirmă teza susţinută de recurentă, aceea a inexistenţei sancţiunii. Aceasta deoarece, sancţiunea poate fi şi virtuală, ceea ce decurge din structura trihotomică a normei juridice, ale cărei componente sunt: ipoteza (condiţiile în care tipuri de subiecte vor avea tipuri de conduită), dispoziţia (tipul de conduită cerut) şi sancţiunea (urmările nerespectării tipului de conduită cerut).

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în cazul nerespectării unei norme legale cu caracter imperativ ce obligă emitentul actului administrativ la aducerea lui la cunoştinţă prin publicare, sancţiunea virtuală operantă constă în inexistenţa actului administrativ, ceea ce înseamnă că acesta nu produce niciun fel de efecte juridice, ca şi când nu ar exista.

Faptul că nerespectarea unei astfel de norme juridice nu poate rămâne nesancţionată este confirmat şi de actuala ordine constituţională, în care este prevăzută expres sancţiunea inexistenţei hotărârilor de Guvern care nu au fost publicate (art. 108 alin. (4) din Constituţia de la 1991).

În concluzie, fiind un act inexistent, cât timp nu a fost publicat în Monitorul Oficial, H.G. nr. 423/1991 nu îi poate justifica reclamantei calitatea de titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios şi, implicit, nici calitatea procesuală activă.

3. Criticile prin care se impută instanţei de apel că a nerespectat decizia de casare, atunci când a reţinut caracterul accesoriu al capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993 şi nr. BB din 23 noiembrie 2004, cu consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pe aceste capete de cerere, nu sunt întemeiate.

Interpretarea dată de recurentă Deciziei de casare nr. 4195 din 2 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în sensul că prin aceasta s-ar fi stabilit caracterul accesoriu numai pentru capătul de cerere în nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. DD/2007, nu şi pentru capetele de cerere în nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993 şi nr. BB din 23 noiembrie 2004, este greşită.

Instanţa de recurs a stabilit, în mod neechivoc, că are caracter principal numai capătul de cerere în revendicare, înţelegându-se astfel că toate celelalte capete de cerere, respectiv în anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate, au caracter accesoriu, fiind o simplă eroare de redactare menţionarea caracterului accesoriu pentru capătul de cerere în anulare numai în privinţa unuia, nu a tuturor celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate.

Pe cale de consecinţă, reţinând, în raport de decizia de casare, caracterul accesoriu al capetelor de cerere în anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate în cauză, faţă de cererea principală în revendicare, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., iar faţă de acest raport de accesorialitate, în mod corect curtea de apel a apreciat că soluţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere în revendicare se impune a fi reţinută şi în ce priveşte capetele de cerere în anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul revendicat.

De altfel, independent de caracterul accesoriu sau principal al capetelor de cerere în nulitate, reţinerea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cu privire la aceste capete de cerere se impunea în cauză, întrucât, ca terţ faţă de contractele atacate, reclamanta nu îşi poate justifica interesul în atacarea acestora şi, implicit, nici calitatea procesuală activă, în absenţa calităţii de proprietar a imobilului ce face obiectul respectivelor contracte.

Faţă de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de modificare şi casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere că, prin respingerea recursului, recurenta-reclamantă a căzut în pretenţii faţă de părţile adverse, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la cererea intimatei-pârâte SC D.I. SRL, instanţa o va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată suportate de această intimată în faza recursului. Cheltuielile de judecată se vor acorda în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus de la 22.028,35 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de avocat, constând în formularea întâmpinării prin care s-au reiterat apărările din fazele procesuale anterioare, respectiv susţinerea orală a pricinii, prin însuşirea concluziilor avocatului intimatei B.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.N.R. împotriva Deciziei civile nr. 436A din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă SC D.I. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 349/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 515/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: