ICCJ. Decizia nr. 509/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 509/2014
Dosar nr. 77762/3/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 77762/3/2011, reclamantul I.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC O.T. SRL, D.C.D. şi R.P., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând prejudiciul adus reclamantului, prin susţinerile calomnioase şi insultătoare din cadrul emisiunilor D.D.D., difuzate de postul de televiziune O.T.V., în datele de 16 iunie 2011, 03 august 2011, 10-11 octombrie 2011, 11 octombrie 2011, emisiune desfăşurată după orele 20.00, 12-13 octombrie 2011 şi 13-14 octombrie 2011, susţineri ale pârâţilor D.D., în calitate de realizator al emisiunii, şi R.P., în calitate de invitat al emisiunii; obligarea pârâţilor să publice, pe propria cheltuială, dispozitivul sentinţei civile ce se va pronunţa şi obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâţii SC O.T. SRL, în insolvenţă, şi D.C.D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în ceea ce o priveşte pe pârâta SC O.T. SRL, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 109 alin. (2) coroborat cu art. 7201 C. proc. civ.; excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, raportat la aceleaşi dispoziţii legale; excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi la împrejurarea că pârâta menţionată se află în stare de insolvenţă; excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de împrejurarea că reclamantul nu a urmat căile legale specifice, raportat la legislaţia specială în domeniul reglementării dreptului la imagine. Pârâtul D.C.D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.
La termenul din 21 noiembrie 2012, Tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006; a respins excepţia prematurităţii acţiunii, determinat de obiectul cauzei, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ., şi care nu presupune o procedură prealabilă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.C.D., reţinând că susţinerile invocate în argumentarea excepţiei reprezintă apărări de fond, pe care urmează să le analizeze odată cu soluţionarea fondului cauzei; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru încălcarea normelor speciale în materia dreptului la imagine şi a dreptului la replică, temeiurile de drept invocate în susţinerea excepţiei (art. 52 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A. şi Legea nr. 504/2002) fiind diferite şi vizând situaţii diferite.
Prin sentinţa civilă nr. 148 din 30 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea, a obligat pe pârâţii SC O.T. SRL şi D.C.D. la plata, către reclamant, a sumei de 15.000 lei, reprezentând despăgubiri morale, a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată, şi a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 5 şi 6 din Rezoluţia nr. 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind etica jurnalistică, exprimarea opiniilor jurnaliştilor poate implica comentarii asupra unor evenimente reale, care, deşi nu pot fi supuse criteriilor de corectitudine, trebuie exprimate în mod sincer şi etic.
De asemenea, conform art. 6 din aceeaşi recomandare, opiniile referitoare la persoane sau instituţii nu trebuie să încerce să nege realitatea faptelor sau a datelor.
În practica C.E.D.O. se apreciază, în mod constant, că exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnalişti şi transmiterea de informaţii şi idei către public, în probleme de interes general, presupun, în egală măsură, responsabilităţi şi obligaţii. În acest sens, jurnaliştii sunt datori să acţioneze cu bună credinţă pentru furnizarea de informaţii, în concordanţă cu etica jurnalistică (Bladet Tromso and Stensaas împotriva Norvegiei, nr. 21980/1993, Rumyana Ivanova împotriva Bulgariei, decizia din 14 februarie 2008).
Art. 30 din Constituţia României garantează libertatea de exprimare şi libertatea presei, dar aduce limitări acestora, potrivit alin. (6), în sensul că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Alin. (4) din acelaşi articol prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
După modelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi Constituţia României prevede anumite limitări ale drepturilor şi libertăţilor, deci şi pentru libertatea de exprimare, în condiţiile art. 53.
Curtea Europeană interpretează art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că regula, într-o societate democratică, este reprezentată de libertatea de exprimare, consacrată în alin. (1), iar excepţiile de la această regulă, prevăzute în alin. (2), sunt de strictă interpretare.
A mai reţinut prima instanţă că, în timp ce manifestările sau exteriorizările artistice, spre exemplu, nu trebuie să prezinte neapărat un interes public, acesta putând fi şi personal, presa este obligată să reflecte numai problematici ce ţin de interesul public.
În speţă, prin transmiterea, spre difuzare, a acestor materiale, neverificate şi nesusţinute, ulterior, prin cercetare de către organele abilitate, s-a săvârşit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, încălcându-se, grav, drepturi personale nepatrimoniale fundamentale, ocrotite de lege, cum sunt dreptul la onoare şi reputaţie şi dreptul la propria imagine.
Astfel, afirmaţiile cuprinse în emisiunile difuzate, referitoare la persoana reclamantului, au caracter insultător şi calomniator, aducând atingere onoarei şi reputaţiei sale.
Dacă, în ceea ce priveşte afirmarea săvârşirii de către reclamant a unor fapte prevăzute şi pedepsite de legea penală, deşi acestea nu sunt prezentate concret, ci, doar, afirmate generic, sunt aplicabile principiile stabilite în materie de jurisprudenţa şi practica judiciară, ca şi de jurisprudenţa C.E.D.O., care prevăd că unul dintre corolarele libertăţii de exprimare, cu referire la persoanele publice, este acela că aceste persoane sunt expuse criticii presei şi este specifică activităţii jurnalistice verificarea vieţii sociale şi particulare a indivizilor implicaţi în viaţa publică, nu aceeaşi este concluzia pentru afirmaţiile cu caracter de insultă, adresate reclamantului.
Tribunalul a constatat perseverenţa cu care, în aceste emisiuni, s-au relatat fapte jurnalistice, cu concursul unor invitaţi şi care îl priveau pe reclamant, virulenţa şi vehemenţa acestora situându-se într-un veritabil „crescendo”, devenind de la o emisiune la alta tot mai vehemente.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că, deşi reclamantul a solicitat, în mod repetat, un „drept la replică”, acest drept i-a fost refuzat, după cum rezultă din adresele din 22 august 2011, 24-25 octombrie 2011 şi 28 octombrie 2011.
Din adresa din 11 noiembrie 2011, rezultă că, urmare a petiţiilor adresate, cu referire la emisiunile difuzate în zilele de 11-13 octombrie 2011, „Consiliul a apreciat că, în contextul unei dezbateri de interes public (cazul morţii baschetbalistului american C.H., în localitatea Giurgiu), moderatorul a discutat în mod tendenţios şi într-un limbaj injurios cu invitaţii din studio despre presupuse fapte şi comportamente ilegale şi imorale, atât ale dumneavoastră (L.I.), cât şi ale membrilor familiei dumneavoastră, fără a solicita dovezi care să probeze afirmaţiile acuzatoare (art. 40 alin. (1), (2), şi (3) din Codul C.N.A.”, motiv pentru care „Membrii C.N.A. au sancţionat postul O.T.V. cu amendă în cuantum de 10.000 lei”, prin decizia nr. 647/08 noiembrie 2011.
În cuprinsul acestei decizii, C.N.A. a reţinut: „În esenţă, la adresa d-lui L.I. au fost formulate grave acuzaţii de implicare în activităţi de natură penală, în legătură cu licitaţii făcute la nivelul Primăriei Giurgiu ori de accedere în funcţia de primar, cu sprijinul unui clan considerat de tip mafiot, din municipiul Giurgiu, clanul B. Redăm din raportul de monitorizare al ediţiei din 10 octombrie 2011: „R.P.: Vă spun că el, L.I., este tatăl mafiei din Giurgiu. El a ieşit primar la ultimele alegeri cu ajutorul clanului B., care a strâns ţiganii şi i-a dus cu sila la vot. Să nu-mi spună mie poveşti de adormit copii, că nu suntem proşti toţi.”
Deşi acuzaţiile formulate la adresa primarului Iliescu nu au fost susţinute cu dovezi, moderatorul emisiunii, dl. D.D., nu numai că nu a făcut niciun demers prin care să solicite astfel de probe, dar, mai mult, a adoptat atitudinea invitaţilor prezenţi în emisiune, care, fără excepţie, au susţinut vehement idei potrivit cărora domnul L.I. este „ciocoiul roşu, tatăl mafiei din Giurgiu, protectorul mafiei de la Giurgiu”.”
„R.P.: Vă spun că el, L.I., este tatăl mafiei din Giurgiu. El a ieşit primar la ultimele alegeri cu ajutorul clanului B., care a strâns ţiganii şi i-a dus cu sila la vot. Să nu-mi spună mie poveşti de adormit copii, că nu suntem proşti toţi.”
„D.D.: Să-l ascultăm pe un telespectator care aşteaptă demult să stea de vorbă cu noi, domnul C. C. susţine că Giurgiu este un oraş normal, în care poţi trăi fără grijă. D.D.: Şi cum de a murit americanu, dacă e un oraş atât de liniştit? C.: Sincer, nu este adevărat că ne e frică să ieşim din casă. Nu am sunat să iau apărarea la nimeni, dar nu e corect să se mintă aşa. R.P.: C., mă auzi? Nu mai spune aberaţiile astea că te faci de râs. Tot oraşul ăla spune altceva, de trei seri avem 1.700 de S.M.S.-uri despre ce se întâmplă la Giurgiu. Hai să-ţi spun altceva, dacă tot zici că e un oraş liniştit şi că nu sunt oamenii speriaţi: ştiai că americanii care jucau - mai era un singur american şi antrenorul - au plecat din Giurgiu şi nu se mai întorc. C.: Asta nu ştiam, vă cred, dar dvs. în locul lor aţi mai fi rămas după incident?”.
În decizie s-a constatat că: „În aceeaşi şedinţă publică, Consiliul a analizat şi emisiunea „D.D.D.” din zilele de 11 şi 23 august 2011 şi a constatat că ediţia din 23 august 2011 a fost transmisă cu încălcarea prevederilor articolelor 34 alin. (1), art. 40 alin. (1), (2), (3) şi art. 52 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual”.
Această decizie nu a fost contestată, astfel că fapta prejudicială, săvârşită cu vinovăţie, a fost apreciată de Tribunal ca dovedită, procesul verbal pentru aplicarea sancţiunii bucurându-se de forţa probantă similară celei de putere de lucru judecat, care caracterizează o hotărâre judecătorească, în ceea ce priveşte constatarea faptei şi a vinovăţiei.
S-a mai reţinut de către Tribunal că niciun principiu statuat de C.E.D.O. şi niciun text constituţional, cu atât mai puţin art. 30, invocat, în apărare, de pârâţi ca justificare a libertăţii de exprimare, nu au ca scop să permită presei expunerea atenţiei publice a unor situaţii false, de natură a atrage asupra subiectului articolului de presă dispreţul şi oprobriul public, de a-l face subiectul unor cercetări administrative ori chiar penale.
S-a apreciat că, în ceea ce priveşte delictele de presă, principala reparaţie este aceea materială şi constă în obligarea pârâţilor de a publica, în acelaşi ziar, un drept la replică, reparaţie pe care reclamantul nu a înţeles să o solicite.
Persoanele a căror viaţă privată a fost afectată de acţiuni ale presei pot să obţină repararea prejudiciului în baza art. 998-999 C. civ.
Astfel, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, se cer îndeplinite cumulativ, potrivit art. 998-999 C. civ., mai multe condiţii, respectiv: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Lipsa oricărui element este suficientă pentru a conduce la respingerea pretenţiilor.
Potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins”.
Prin urmare, legea consacră un caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, fiind menţionată situaţia atingerii dreptului la onoare şi la reputaţie, încălcat, în speţă, de pârâţi, precum şi posibilitatea persoanei vătămate de a cere publicarea hotărârii de condamnare.
Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral astfel suferit a fost apărat, de asemenea, şi de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Deciziile nr. 84/2001, 169/2001, 246/2001), însă, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, acesta este greu de determinat, deoarece nu există un criteriu sigur de referinţă.
În final, Tribunalul a reţinut considerentele C.E.D.O. în cauza Papaiopol împotriva României: „Curtea reaminteşte că necesitatea oricărei restricţii a dreptului la libertatea de exprimare trebuie stabilită în mod convingător, având în vedere importanţa libertăţii în cauză (a se vedea, printre altele, hotărârea Informationsverein Lentia şi alţii împotriva Austriei din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, pct. 35)”.
În continuare, Curtea reţine că, dintr-un raţionament contrar, „reiese în mod obligatoriu că orice articol care ar putea provoca o oarecare nelinişte poate să conducă la o condamnare, ceea ce este, în mod evident, contrar rolului acordat presei într-o societate democratică, de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele fraude ale funcţionarilor sau disfuncţionalităţi ale instituţiilor publice [Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, Culegere 1996‑II, p.500, pct. 39, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21980/93, pct. 59, C.E.D.O. 1999-III]. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane”.
Conchizând, Tribunalul a apreciat că s-a dovedit, prin probatoriul administrat de reclamant, că pârâţii SC O.T. SRL (O.T.V.) şi D.D.C., în calitate de moderator şi unic acţionar, în conivenţă, au acţionat împotriva reclamantului cu rea-credinţă, proferând la adresa acestuia calomnii de natură a conduce la prejudicierea reclamantului, ca urmare a difuzării emisiunilor denigratoare la adresa acestuia, că nu au fost respectate limitele şi proporţionalitatea dreptului la informare al persoanelor interesate, astfel că s-a constatat încălcarea garanţiilor prevăzute de art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Tribunalul a respins acţiunea în ceea ce îl priveşte pe pârâtul R.P., persoană care a avut calitatea de invitat şi căruia nu i s-a cerut, în mod concret şi insistent, nicio probă, nici nu i s-a explicat această obligaţie, sub sancţiunea refuzului televiziunii de a difuza, în continuare, emisiunea la care participa în calitate de invitat, ci a fost încurajat şi provocat de către moderator să continue, sugerându-i-se chiar anumite răspunsuri şi idei, profitându-se de ignoranţa pârâtului.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, în lipsa unor criterii obiective, prima instanţă a apreciat, în echitate, având ca reper orientativ şi jurisprudenţa C.E.D.O. amintită, că suma de 1.000.000 lei solicitată pentru toţi cei trei pârâţi este exorbitantă şi că este nedovedit aspectul principal pentru care a fost pretinsă, respectiv afectarea concretă a şanselor reclamantului la obţinerea unui nou mandat de primar. S-a mai avut în vedere reţinerea vinovăţiei numai faţă de doi dintre pârâţi, starea de evidentă insolvabilitate în care se găseşte pârâta televiziunea OTV, precum şi faptul că, pentru aceste fapte, pârâta televiziune a mai primit şi alte sancţiuni, de natură a se răsfrânge şi asupra patrimoniului pârâtului D.D.C., care are nu numai calitatea de moderator de televiziune, ci şi calitatea de proprietar al postului de televiziune.
Ţinând seama de toate aceste criterii, Tribunalul a considerat că recunoaşterea atingerii aduse de pârâţi onoarei şi demnităţii reclamantului reprezintă, prin ea însăşi, o reparaţie morală, care se adaugă celei făcute de alte autorităţi ale statului, respectiv C.N.A., astfel că acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 15.000 lei, în solidar, în sarcina pârâţilor D.D.C. şi televiziunea O.C.R.A.M. (O.T.V.), reprezintă o reparaţie justă, echitabilă şi proporţională cu faptele reţinute în sarcina pârâţilor.
Ca atare, a dispus obligarea celor doi pârâţi la plata sumei de 15.000 de lei, în solidar, către reclamant, reprezentând daune morale, şi a respins, în rest, acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii SC O.T. SRL, în insolvenţă, prin administrator judiciar A.C.S.I.S. Solv Ipurl, şi D.C.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 168 din 27 iunie 2013 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi, s-a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SRL S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a luat act că apelanţii pârâţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
I. 1. Contrar susţinerilor apelanţilor pârâţi, prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de aceştia prin întâmpinare, respingându-le la termenul din 21 noiembrie 2012.
Subsecvent, analizând soluţiile pronunţate de Tribunal, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., întrucât cererea cu care a fost învestită instanţa nu este una în materie comercială.
Este adevărat că, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial reglementează şi faptele de comerţ subiective, care dobândesc caracterul comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le săvârşeşte (calitate pe care o are o societate comercială); pe de altă parte, de vreme ce legiuitorul român a folosit noţiunea de „fapte de comerţ”, iar nu de „acte de comerţ”, înseamnă că a voit să supună legii comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci toate raporturile juridice legate de activitatea unui comerciant, deci încălcarea oricărei obligaţii stabilite în sarcina sa, indiferent de izvorul acesteia, inclusiv răspunderea civilă delictuală. În concluzie, în cazul faptelor ilicite săvârşite de o societate comercială, litigiul este de natură comercială.
Cu toate acestea, pot fi considerate faptele persoanei juridice înseşi numai faptele, licite sau ilicite, ale organelor de conducere ale respectivei persoane juridice, în acest sens fiind şi prevederile art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Or, în cauză, nu s-a invocat săvârşirea unei fapte ilicite de către organele de conducere ale apelantei pârâte SC O.T. SRL, aceasta nefiind chemată să răspundă pentru o faptă proprie, în temeiul art. 998-999 C. civ. de la 1864 (pentru faptele săvârşite anterior datei de 01 octombrie 2011), respectiv în temeiul art. 1357-1359 din Noul C. civ. (pentru faptele săvârşite ulterior intrării sale în vigoare), ci în calitate de comitent, pentru fapta presupuşilor săi, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, căruia îi corespunde art. 1373 din Noul C. civ.
Excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată şi din perspectiva raportului dintre norma specială şi norma generală, deoarece legislaţia permite (spre exemplu, prin art. 1083, art. 201 alin. (4), art. 24121, art. 404 alin. (1)1C. proc. civ.), putându-se reţine aceasta cu valoare de principiu, un cumul al plăţii unei amenzi în favoarea statului pentru săvârşirea unei fapte ilicite cu plata unor despăgubiri în favoarea persoanei vătămate prin aceeaşi faptă.
În mod corect a respins prima instanţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât D.C.D., faţă de dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, care prevăd că: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”. De asemenea, potrivit unei soluţii unanim admise în practica judiciară şi în literatura de specialitate, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu o exclude pe cea a prepusului. Din contră, s-a stabilit că, pe temeiuri diferite şi cu fundamentări diferite, comitentul, ca răspunzător garant pentru fapta prepusului, iar prepusul, ca răspunzător pentru fapta proprie faţă de victima prejudiciului, răspund solidar.
Aceeaşi soluţie rezultă şi din dispoziţiile art. 40 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.: „(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile. (3) Moderatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă”.
Este de menţionat că, pentru reţinerea calităţii procesuale pasive, este suficientă existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, astfel încât stabilirea împrejurării dacă, în sarcina pârâtului, există efectiv, iar nu doar se invocă, o obligaţie de reparare a prejudiciului, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, constituie un aspect cu relevanţă nu din perspectiva cadrului procesual subiectiv, ci din cea a fondului cauzei, urmând a fi analizată ca atare.
2. În schimb, în mod greşit Tribunalul a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, deşi, din notificarea din 29 martie 2012 emisă de A.C.S.I.S. Solv, reiese că, împotriva debitoarei SC O.T. SRL, s-a deschis procedura de insolvenţă în procedura generală, prin sentinţa civilă nr. 3885/28 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. 74879/3/2011, în cursul soluţionării cauzei în primă instanţă.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.
Prima teză are în vedere toate acţiunile judiciare, referirea la „realizarea creanţelor”, fiind în legătură numai cu executarea creanţelor, de vreme ce s-a folosit imediat după sintagma „asupra debitorului sau bunurilor sale”, specifică fazei executării silite a procesului civil.
De asemenea, având în vedere că, prin art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, s-a prevăzut că: „Prin derogare de la dispoziţiile art. 36 şi art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 15 zile de la data luării la cunoştinţă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă a unui beneficiar, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să demareze activitatea de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare prevăzută de prezenta ordonanţă de urgenţă pentru sumele acordate în cadrul contractului/acordului/deciziei de finanţare din fonduri europene şi/sau din fonduri publice naţionale aferente acestora.”, rezultă că intenţia legiuitorului, cu valoare de regulă, este să se suspende acţiunile de stabilire a unor creanţe, indiferent de obiectul lor.
În spiritul facilitării accesului la justiţie, constatând că ipoteza normativă a art. 36 din Legea nr. 85/2006 este întrunită numai în privinţa unuia dintre pârâţi, instanţa judecătorească trebuie să dispună nu cea mai drastică măsură legală, ci pe aceea care asigură un just echilibru între interesele părţilor aflate în conflict, respectiv să dispună suspendarea numai raportat la acel pârât.
II. Pe fond, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că moartea baschetbalistului american H.C. (decedat la 9 octombrie 2011) de la C.S.S. Giurgiu (echipă al cărei manager este I.S., soţia intimatului reclamant I.L.), într-un bar din Giurgiu, a condus la reluarea, în mare parte, din presa centrală („Ev. z.”, „Cotidianul”, „R.”, „R.”, „Antena 3 ” etc.), a unor informaţii apărute în anul 2009, în presa locală din Giurgiu (giurgiu-news.ro), privind existenţa unor legături între autorităţile publice şi aşa-numita lume interlopă: O.G., cunoscut sub numele de „B.”, l-ar fi sprijinit, în campania electorală, pe primarul PNL, L.I.; drept recompensă, acesta ar fi vrut să-l răsplătească cu titlul de „cetăţean de onoare al oraşului”, însă ar fi cedat la presiunea opiniei publice; înainte de alegeri, L.I. a ajuns la înţelegere cu C.A., liderul P.N.L., amândoi făcând o vizită acasă la „B.”. Totodată, în aceleaşi articole de presă şi emisiuni de televiziune s-a arătat că primarul L.I. a negat asemenea legături, iar liderul de campanie al PNL a negat, de asemenea, presupusa întâlnire.
În emisiunile postului de televiziune O.T.V., pe lângă aceste informaţii, au mai fost prezentate şi altele, dintre care, prin cererea de chemare în judecată, s-a făcut referire la următoarele: în data de 16 iunie 2011 - Primăria a cheltuit pe spaţiile verzi dintr-un sens giratoriu şi un scuar 15 miliarde lei din bugetul local; suplimentarea amenajării parcării adiacente str. M.B. a costat 3,4 miliarde lei; întreruperea emisiei postului O.V.T. în Giurgiu a fost cauzată de intervenţia primarului L.I., care a fost comparat cu N.C.; firma de construcţii a lui „B.” a făcut un sens giratoriu fără autorizaţie şi licitaţie, astfel că, după ce nişte consilieri locali au făcu plângere penală, primarul i-a impus lui „B.” să doneze această lucrare şi să spună că e făcută în onoarea vizitei la Giurgiu a patriarhului D., urmând ca, pentru această donaţie, să fie numit cetăţean de onoare al Municipiului Giurgiu; Primăria a avut legătură cu privatizarea C.E.T. Giurgiu către o firmă controlată de un ofiţer K.G.B.; intimatul reclamant are imobile în Florida, Miami şi pe Coasta de Azur; în data de 3 august 2011 - Primăria a atribuit un teren de 1.00 mp în parcul din centrul oraşului către o societate comercială deţinută de un membru al familiei primarului; în datele de 10-11 octombrie 2011 - şeful Poliţiei Judeţene, D., a fost schimbat din funcţie, când i-a făcut dosar penal lui „B.”, de către şeful P.D.L. Giurgiu, la presiunile primarului Municipiului Giurgiu, „ciocoiul roşu”; în data de 11 octombrie 2011 - apartamentele construite de A.N.L., în Giurgiu au fost date pe şpagă de 5.000 euro; primarul a distrus pieţele ţărăneşti din oraş pentru a favoriza afacerile lui „B.” şi ale fiului său; primarul a incendiat un shop şi a încasat o asigurare de un milion de euro; în datele de 12-13 octombrie - intimatul reclamant i-a dat 500.000 euro lui „B.” la ora 18, în ziua de vot, ca să aducă la vot persoanele de etnie rromă.
În urma alegerilor locale din iunie 2012, intimatul reclamant, aflat în funcţia de primar de 16 ani, a pierdut al cincilea mandat în defavoarea unui candidat independent, susţinut de P.P.D.D., iar, în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a devenit senator în colegiul Giurgiu.
III. 1. Acestea fiind faptele imputate apelantului pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei şi reputaţiei intimatului reclamant, trebuie avute în vedere nu numai prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, respectiv ale art. 1357-1359 din noul C. civ., ci şi cele ale art. 30 alin. (1) din Constituţie, conform cărora „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor sunt inviolabile,” precum şi dispoziţiile alin. (6) ale aceluiaşi text de lege, potrivit cărora „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la imagine”. Articolul 31 din Constituţie mai prevede că dreptul persoanei, de a avea acces la orice informaţie de interes public, nu poate fi îngrădit şi că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Libertatea de exprimare este garantată şi de art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care, prin paragraful al doilea, permite statelor să aducă anumite limitări acestei libertăţi, cu condiţia să respecte cerinţele prevăzute de Convenţie, pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (…)”.
2. În aceste condiţii, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia dreptului consacrat de articolul 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanelor vizate, care, ca element al vieţii private, este garantat de articolul 8 al Convenţiei.
2.1. În soluţionarea litigiului, instanţa de apel a făcut referire şi la hotărârile relevante din jurisprudenţa C.E.D.O., în cauzele în care pârât figurează Statul Român, respectiv la hotărârile pronunţate în cauza Cornelia Popa împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011; în cauza Gabriel Andreescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010; în cauza Niculescu - Dellakeza împotriva României, hotărârea din 23 martie 2013; în cauza Bugan împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, prin toate aceste hotărâri, Curtea constatând încălcarea art. 10 din Convenţie.
În cauza Sipoş împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, obligând statul să-i plătească reclamantei 3.000 euro pentru prejudiciul moral. De asemenea, o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanţa de contencios european şi în cauza Liviu Petrina împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească 5.000 euro. În favoarea art. 8 a înclinat balanţa C.E.D.O. şi prin decizia de inadmisibilitate din data de 15 ianuarie 2013, pronunţată în cauza Mugur Cristian Ciuvică împotriva României.
3. Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, Curtea a reţinut că trebuie stabilit dacă afirmaţiile pârâtului, chiar dacă nu se sprijină pe probe obiective, cel puţin, au fost prezentate ca ipoteze pe care le-a formulat pârâtul în cadrul şi în limitele exerciţiului liber al dreptului la exprimare, mai concret dacă a pornit de la o informaţie corectă, cu valoare de premisă, şi a ajuns, pe baza unui raţionament mai mult sau mai puţin riguros, la o anumită concluzie, cu condiţia, în acelaşi timp, să nu fi fost de rea credinţă, iar limbajul folosit să nu poată fi considerat ca fiind excesiv. Prin prezentarea bazei factuale de la care porneşte şi a modului în care a interpretat-o, jurnalistul lasă cititorului/telespectatorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra concluziilor sale, cărora le dă, astfel, caracterul de judecăţi de valoare, privite în antiteză cu faptele. Existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu poate fi dovedit, motiv pentru care nu poate fi nici imputat celui care le-a expus.
Din această perspectivă, în privinţa faptelor care au apărut şi în restul mass - media centrală, se poate reţine că pârâtul, la fel ca şi ceilalţi jurnalişti, şi-a fundamentat opinia pe materialele din presa locală, apărute ca urmare a unor investigaţii făcute de mai mulţi ziarişti, a căror valoare este recunoscută de art. 4 din Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Generale a Consiliului Europei, cu privire la etica ziaristică, deci, pe o sursă credibilă. În plus, relatările făcute pe baza unor informaţii publicate de alţi ziarişti constituie un mod de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public.
În schimb, cu privire la alocarea unor fonduri pentru îmbunătăţirea calităţii mediului, luând în considerare obiectivele proiectului „Îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii prin înfiinţarea unui parc situat pe terenul adiacent lacului de agrement de pe strada Unirii şi înfiinţarea a cinci spaţii verzi situate central în municipiul Giurgiu”, precum şi sursele de finanţare a lucrărilor menţionate în cuprinsul acestui proiect, publicat pe site-ul Primăriei municipiului Giurgiu, care provin, într-o proporţie covârşitoare, de la A.F.M., iar nu de la Primăria municipiului Giurgiu, Curtea a reţinut că informaţia a fost denaturată cu rea credinţă, cu scopul de a susţine concluzia caracterului excesiv al cheltuielile alocate din bugetul Primăriei.
Întreruperea emisiei postului O.T.V., ca urmare a intervenţiei intimatului reclamant, nu a fost prezentată ca o ipoteză cu un grad ridicat de probabilitate, dedusă pe baza acestei coincidenţe, ceea ce ar fi permis telespectatorilor să aprecieze justeţea conexiunii făcute, ci ca o certitudine, pentru că informaţia ar proveni de la alţi telespectatori.
În fine, şi cu privire la celelalte informaţii, prezentate tot în termeni de afirmaţii categorice, fie au fost indicate, drept surse, declaraţiile telespectatorilor, care nu au arătat, însă, că ar fi fost de faţă la anumite evenimente şi nici că ar fi văzut anumite documente, fie nu au fost indicate deloc.
De aceea, referitor la informaţiile care nu au apărut şi în restul presei centrale, instanţa de apel a reţinut că intimatul reclamant a fost acuzat, în cadrul celor cinci emisiuni, de săvârşirea unor fapte determinate, fără a se furniza o bază factuală suficientă. A menţionat că nu este necesar ca aceasta să fie precisă, fiabilă şi solidă, cu aceeaşi forţă probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanţă judecătorească, fiind suficient ca judecata de valoare, reprezentată de raţionamentul deductiv al ziaristului, să nu fie excesivă, fiind lipsită total de fundament.
Deşi trebuie avut în vedere şi faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor publice faţă de individul obişnuit, pentru că, spre deosebire de cel din urmă, politicienii trebuie să accepte, în mod inevitabil şi conştient, verificarea strictă a activităţii lor, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, şi în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă, absenţa unei minime baze factuale şi denaturarea sa depăşesc aceste limite.
Pe de altă parte, limbajul folosit nu poate fi considerat excesiv, având în vedere şi întreg contextul dat de informaţiile apărute în presă, cu privire la intimatul reclamant.
În consecinţă, Curtea a constatat că nu se poate reţine că jurnalistul şi-a exercitat un drept prevăzut de Constituţie, şi anume dreptul la exprimare, ceea ce ar constitui o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel încât, sub aspectul moderării celor cinci emisiuni, cu încălcarea art. 40 alin. (2) şi (3) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum această instituţie este reglementată de art. 998-999 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1357-1359 din Noul C. civ.
Discreditarea, cel puţin, în faţa unei părţi dintre apropiaţi, colegi de partid şi opinia publică, este inerentă imputării unor asemenea fapte pe un post de televiziune, astfel că nu prezintă relevanţă împrejurarea dacă s-a mai produs încă un prejudiciu, constând în afectarea carierei politice a intimatului reclamant, acesta din urmă, de altfel, nefiind nici invocat.
4. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, toate aceste criterii cu referire la practica C.E.D.O.. Cuantumul acestui prejudiciu trebuie să se raporteze la gradul de gravitate al faptei ilicite şi să fie unul echitabil şi rezonabil, astfel încât să dea satisfacţie celui ce a suferit un prejudiciu, iar cel ce a creat acel prejudiciu să fie conştient de suferinţa morală creată.
Constatând, pe de o parte, că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut, drept criterii de cuantificare a prejudiciului, numărul pârâţilor în privinţa cărora a constat existenţa vinovăţiei şi starea de insolvabilitate în care se găseşte pârâta, dar, pe de altă parte, şi numărul acuzaţiilor aduse intimatului reclamant fără nicio bază reală, care, combinate cu prezentarea unor date ce circulau la acel moment în presă, erau de natură să creeze o aparenţă de veridicitate din cauza confuziei produse, Curtea a apreciat cuantumul sumei acordate de prima instanţă justificat, sumă de 15.000 lei constituind o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Faţă de aceste considerente, reţinând nelegalitatea hotărârii atacate numai sub aspectul învederat, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării primei instanţe, a admis apelul declarat de pârâţi, a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, a dispus suspendarea judecării cauzei, în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SRL, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.C.D., criticând-o pentru următoarele motive:
- Decizia Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
I. O primă critică de nelegalitate, pe care recurentul a adus-o hotărârii primei instanţe, a constat în aceea că Tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de acesta, deşi excepţiile au fost puse în discuţia părţilor, în şedinţă publică.
În aceste condiţii, aprecierea instanţei de apel, în sensul că Tribunalul s-a pronunţat asupra excepţiilor, este fără niciun fundament, sentinţa criticată neavând nicio motivare în acest sens, cu toate că dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. obligau prima instanţă să se pronunţe, cu prioritate, asupra excepţiilor invocate de pârât, înainte de a proceda la analiza fondului litigiului.
Nelegalitatea deciziei Curţii de Apel rezultă şi din modul în care este motivată această hotărâre, prin raportare la elementele expuse mai sus. Deşi, instanţa de apel consideră că toate excepţiile invocate de pârât în faţa Tribunalului au fost soluţionate de această instanţă, totuşi, pentru a acorda o aparenţă de legalitate soluţiei presupuse a primei instanţe, a reluat apărările pârâtului şi a motivat respingerea lor.
Această practică este deosebit de periculoasă, lăsând iluzia unei judecăţi reale, în fond, deşi judecata în primă instanţă asupra excepţiilor nu a existat.
Mai mult, dacă ar fi admis că, într-adevăr, Tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate, instanţa de apel ar fi trebuit să admită şi acest capăt al cererii de apel, urmând a proceda în consecinţă, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, sau, dacă ar fi găsit oportun, cu reţinerea cauzei spre soluţionare, cu modificarea sentinţei apelate. Curtea de Apel nu a procedat în acest sens, motivând o soluţie nemotivată a primei instanţe.
II. În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâtul reiterează criticile formulate în cadrul motivului precedent, în legătură cu neanalizarea excepţiilor invocate în primă instanţă, de către Tribunal, şi examinarea acestora de către instanţa de apel, susţinând, totodată, motivarea contradictorie a instanţei care a pronunţat decizia recurată. Arată recurentul, sub acest aspect, că, de vreme ce a considerat că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiilor în discuţie, Curtea nu trebuia să procedeze la soluţionarea acestora. Excepţiile nu vizau judecata în apel, ci pe cea din prima instanţă.
În continuare, recurentul invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că postul de televiziune O.T.V., precum şi emisiunile televizate, în care s-ar fi adus eventuale atingeri imaginii intimatului reclamant, aparţin SC O.T. SRL. Prin urmare, orice eventuală răspundere ar aparţine numai titularului postului de televiziune care produce emisiunea în cadrul căreia au avut loc pretinsele încălcări ale drepturilor reclamantului, iar nu moderatorului acesteia, care este un simplu prepus al societăţii şi care, în timpul emisiunilor, nu acţionează în nume propriu, ci în numele şi pe seama societăţii menţionate.
În faţa terţilor telespectatori numai persoana juridică poate răspunde pentru actele şi faptele sale, iar prepuşii acesteia pot răspunde numai în faţa societăţii, în limitele mandatului sau ale legii (art. 72, 73 din Legea nr. 31/1990).
Mai mult, reclamantul, în motivarea acţiunii îndreptate împotriva recurentului pârât, indică art. 1000 alin. (3) C. civ., ca temei de drept. Or, acest text legal reglementează tocmai instituţia juridică a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ceea ce, în cazul de faţă, ar reprezenta răspunderea Ocram Televiziune S.R.L. pentru fapta prepusului său, respectiv a pârâtului D.C.D.
Rezultă din textul de lege că răspunderea nu aparţine pârâtului, cu atât mai mult cu cât reclamantul a înţeles să-şi formuleze acţiunea în acest mod, motiv pentru care, în temeiul art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa era ţinută să se pronunţe asupra cererii în forma şi cadrul stabilite de reclamant.
Pe de altă parte, recurentul pârât nu justifică legitimare procesuală pasivă şi în raport de dispoziţiile art. 33 alin. (4) şi art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A., texte de lege invocate în faţa primei instanţe, dar neanalizate. În consecinţă, prin neexaminarea excepţiei de către Tribunal, pârâtul a fost privat de primul grad de jurisdicţie, sub acest aspect. Soluţia Curţii de Apel nu aduce niciun remediu acestei situaţii, perpetuând soluţia nelegală a primei instanţe. Recurentul arată că dezbaterile televizate, avute în vedere de intimatul reclamant, priveau o persoană publică şi o temă de interes public, general. Ca atare, devin incidente prevederile art. 33 alin. (4) din actul normativ ante-menţionat.
De asemenea, nu poate fi tras la răspundere pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, cum ar fi afirmaţiile invitaţilor prezenţi în emisiunile respective, în acest sens fiind dispoziţiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A., care reglementează, expres, obligaţiile participanţilor la emisiunile televizate, distinct pentru calitatea fiecăruia - moderator, invitat etc.
Solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată.
III. Decizia Curţii de Apel este contradictorie şi conţine motive străine de natura pricinii. La paginile 17 şi 18 din hotărârea recurată, instanţa de apel reproduce o dispoziţie legală ce nu are nicio legătură cu prezenta cauză, după care interpretează art. 36 din Legea nr. 85/2006 în sensul că ar privi executarea silită împotriva societăţii aflate în procedura insolvenţei.
Cu toate aceste argumente contradictorii, Curtea ajunge la o concluzie corectă şi legală, şi anume că dispoziţia specială din Legea insolvenţei nu permite declanşarea altor acţiuni - în afara procedurii speciale - împotriva patrimoniului societăţii debitoare.
Un alt exemplu de motivare contradictorie se regăseşte la pagina 29 a deciziei recurate, unde instanţa de apel menţionează greşeala primei instanţe, cu privire la cuantificarea prejudiciului presupus a fi fost adus intimatului reclamant, dar, în mod paradoxal apreciază cuantumul sumei acordate de Tribunal ca fiind justificat.
În aceste condiţii, motivarea hotărârii recurate nu numai că prezintă motive ce nu ţin de litigiul în cauză, dar este contradictorie şi face imposibilă verificarea raţionamentului în urma căruia instanţa a admis, în parte, apelul declarat.
IV. Prima instanţă a procedat la o analiză excesivă asupra fondului litigiului, deşi nu verificase dacă se poate evoca fondul cauzei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, fără a fi administrat un probatoriu adecvat. În principal, concluziile Ia care a ajuns Tribunalul derivă din deducţii şi prezumţii. Singurele probe avute în vedere sunt înscrisurile depuse de intimatul reclamant ca emanând de la C.N.A. Or, aceste înscrisuri, în măsura în care corespund realităţii, sunt nerelevante în cauză, de vreme ce privesc un raport juridic de autoritate publică, în materia dreptului administrativ, şi condiţiile respectării unor norme stabilite de autoritatea publică.
Decizia recurată este nelegală, întrucât, deşi Curtea a constatat ca fiind greşită modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului acordat de către Tribunal reclamantului, ulterior a menţinut exact aceeaşi sumă.
Instanţa de apel a procedat în acest sens, deşi a dispus suspendarea cauzei faţă de pârâta Ocram Televiziune S.R.L., ceea ce determină ca atât răspunderea, cât şi paguba, să aibă întinderi diferite. În condiţiile în care cererea de chemare în judecată viza mai mulţi pârâţi şi diverse acuzaţii, înlăturarea unora - cum ar fi soluţia de suspendare a cauzei în raport cu societatea pârâtă – presupune, automat, o modificare şi a spectrului acuzaţiilor ce puteau fi reţinute în sarcina recurentului. Ca atare, de vreme ce toate datele problemei au fost schimbate de către instanţa de apel, menţinerea aceleiaşi obligaţii şi, implicit, a aceleiaşi răspunderi a pârâtului faţă de intimatul reclamant este fără fundament legal.
Totodată, întrucât instanţa de apel a dispus, strict, obligarea recurentului la repararea prejudiciului, trebuia să constate, în privinţa acestuia, întrunirea tuturor cerinţelor răspunderii civile delictuale - faptă ilicită, culpă, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, analiză pe care nu a făcut-o în ceea-l ce priveşte pe pârât.
Pe de altă parte, respingerea acţiunii faţă de pârâtul R.P. se întemeiază pe un raţionament total opus celui care a determinat instanţa să admită acţiunea faţă de recurentul pârât. Astfel, instanţa reţine aplicabilitatea principiului in dubio pro reo, în privinţa pârâtului Radu, în schimb, răstoarnă aceeaşi prezumţie referitor la recurent, considerând, în cazul lui, existenţa unei acţiuni concertate în dauna intimatului reclamant.
Instanţa a ajuns la aceste concluzii contradictorii în baza aceloraşi probe, respectiv înscrisuri. Este inexplicabil cum afirmaţiile unei persoane pot fi considerate nevătămătoare - făcute din ignoranţa pârâtului - iar acelaşi comportament - dar al altei persoane - este calificat drept intenţie de a aduce atingere unei presupuse imagini ce a avut, ulterior, de suferit. În acelaşi raport şi în aceleaşi condiţii, rezultatul nu poate fi decât acelaşi; în mod inexplicabil, însă, ambele instanţe arată contrariul.
În ceea ce priveşte prejudiciul, Tribunalul a arătat că nu există niciun criteriu în raport de care să se poată analiza întinderea acestuia, urmând a judeca în echitate; raţionamentul a fost menţinut de către instanţa de apel, fiind pronunţată, astfel, o decizie lipsită de temei legal.
În condiţiile în care trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, elementele răspunderii civile delictuale, pentru a putea fi antrenată răspunderea pecuniară a recurentului faţă de intimatul reclamant, iar prejudiciul este incert şi nedovedit, în mod greşit, Curtea de Apel a considerat că acţiunea, chiar şi în parte, se impune a fi admisă, menţinând soluţia primei instanţe.
Tot referitor la prejudiciu, deşi intimatul reclamant a invocat o gravă atingere adusă imaginii sale, în realitate, situaţia este cu totul alta. În prezent, într-adevăr, intimatul reclamant nu mai este primarul municipiului Giurgiu, însă este senator în Parlamentul României, ales din circumscripţia electorală a judeţului Giurgiu. Ca atare, se poate constata că toate discuţiile despre persoana publică I.L. nu au produs nicidecum un efect negativ asupra carierei politice a intimatului reclamant, dimpotrivă, i-au adus un spor de publicitate.
În acest sens, alegerile parlamentare au la bază sistemul de vot uninominal, ceea ce înseamnă că alegătorii votează omul, iar nu partidul (adică o listă electorală a unui partid). De aici rezultă că persoana intimatului a fost votată la alegerile parlamentare din 09 decembrie 2012, iar nu formaţiunea politică din care face parte.
Or, dacă ar fi fost lezată, în vreun fel, imaginea intimatului reclamant este exclus ca acesta să mai fi câştigat o cursă electorală care prezintă o miză şi o încărcătură mult mai mari decât cele pentru o funcţie de primar. Sporul se poate observa cu uşurinţă doar prin simpla analiză a funcţiilor îndeplinite: primarul este o autoritate publică locală, de execuţie, în timp ce senatorul este membru al Camerei Înalte a Parlamentului, respectiv a autorităţii legislative, fiind, prin definiţie, o autoritate publică centrală. Din toate punctele de vedere, intimatul reclamant a avut doar de câştigat de pe urma publicităţii de care s-a bucurat în emisiunile postului de televiziune O.T.V. În consecinţă, pretinsul său prejudiciu nu este doar nedeterminat, dar şi inexistent.
De asemenea, recurentul nu a săvârşit nicio încălcare a dreptului la imagine, având în vedere sensul acestei noţiuni, astfel cum este dat şi de prevederile din Codul audiovizualului. Esenţa noţiunii de „imagine” este determinată de vizual, respectiv senzorial, conotaţii, şi de legiuitor, care protejează persoana de difuzarea imaginii sau a vocii, fără acordul său scris, cu excepţia situaţiilor în care astfel de difuzări, neautorizate de persoana în cauză, răspund unui interes public justificat (art. 31 şi următoarele din Codul audiovizualului, conform cărora dreptul la imagine constă în protejarea aspectului fizic, respectiv a vocii persoanelor, prin nedifuzarea acestora fără un acord prealabil).
În speţă, nu se poate vorbi despre încălcarea unui asemenea drept, întrucât nu s-au difuzat, în cadrul emisiunilor indicate prin cererea de chemare în judecată, imagini sau voci ale reclamantului, fără acceptul acestuia.
Pe de altă parte, acuzaţiile aduse de intimat sunt nefondate, având în vedere că, în realitate, emisiunile respective au constat în opinii dezbătute, respectiv în nemulţumiri privind anumite situaţii şi persoane. Trebuie făcută diferenţa între opinii dezbătute şi nemulţumiri, pe de-o parte, şi acuzaţii, pe de altă parte, atât din punct de vedere semantic, cât şi din punct de vedere legal, astfel cum impune şi art. 64 alin. (1) din Codul audiovizualului, text legal respectat de recurent.
Astfel, legislaţia europeană şi naţională garantează libertatea de opinie oricărei persoane. Art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că, din libertatea de exprimare, face parte şi libertatea de opinie, art. 29 alin. (1) şi art. 30 alin. (1) din Constituţie fiind în acelaşi sens, principiul fiind reluat şi de art. 6 din Legea nr. 504/2002, potrivit căruia cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă.
În plus, opiniile dezbătute în cadrul emisiunilor respective ale postului OTV sunt de interes public justificat, în sensul art. 31 coroborat cu art. 32 alin. (3) din Codul audiovizualului, conform cărora: „în sensul prezentului cod, sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influenţează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârşirii unei fapte cu incidenţă penală; b) protejarea sănătăţii sau siguranţei publice; c) semnalarea unor afirmaţii înşelătoare sau a unor cazuri de incompetenţă care afectează publicul.” (art. 31 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.). Potrivit art. 32 alin. (3) din acelaşi act normativ, „dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat.”
În cauză, recurentul a sesizat, public, anumite situaţii de interes general, fiind vorba despre autorităţi publice şi persoane care ocupă funcţii de conducere sau demnităţi publice. În spiritul legii, protecţia persoanelor se impune a fi exercitată diferenţiat, după cum persoana respectivă este sau nu deţinătoare a unei funcţii publice sau exercită ori nu activităţi de interes public. În speţă, opiniile şi dezbaterile televizate l-au avut în vedere pe cel care, la acea dată, ocupa funcţia de primar al municipiului Giurgiu, fiind, astfel, o persoană publică, ce ocupa o funcţie publică şi desfăşura activităţi de interes public.
În cazul acestei persoane, marja de suportabilitate a comentariilor şi opiniilor exprimate pe seama sa şi a activităţii sale trebuie să fie considerabil mai ridicată decât în cazul unui simplu cetăţean, cu atât mai mult cu cât activităţile sale privesc întreaga comunitate, fiind vorba despre probleme de interes public.
În plus, recurentul a informat publicul în condiţii de imparţialitate şi cu bună-credinţă, fiind solicitate probe, direct şi implicit, chiar de către moderatorul emisiunii. Răspunderea pentru afirmaţiile altor persoane nu îi poate aparţine, la fel cum intimatul, în calitatea sa, de persoană publică, nu se poate ascunde, sub pretextul unui drept la imagine, de la informarea publicului cu privire la chestiunile de interes general.
Toate temele dezbătute au avut în vedere, strict, probleme legate de funcţia exercitată de către reclamant, aceea de primar, precum şi de modul în care au fost gestionate fonduri publice. Or, aceste aspecte nu pot fi ignorate sau ţinute ascunse faţă de opinia publică, prin simplul pretext că s-ar aduce atingere imaginii persoanei. În momentul în care a fost învestit într-o funcţie publică, intimatul, cel puţin implicit, trebuie să fi acceptat că, în chestiunile referitoare la administraţie şi la funcţia pe care o ocupă, evident că va fi expus şi va face obiectul unor dezbateri, tocmai pentru că privesc aspecte de interes public general. Or, tocmai aceste probleme, de interes public, au făcut obiectul dezbaterilor televizate, motiv pentru care acuzaţiile intimatului sunt nefondate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea căii de atac.
În dosar nu s-au depus întâmpinări.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Criticile referitoare la modul în care instanţa de apel a evaluat soluţionarea excepţiilor invocate în faţa primei instanţe de către aceasta din urmă, la greşita examinare a excepţiilor, direct, în apel şi la soluţia ce trebuia pronunţată de Curte, sub aspectul în discuţie, vor fi examinate de prezenta instanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentul vizează, prin aceste susţineri, încălcarea unor forme de procedură reglementate sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Motivul de recurs este neîntemeiat.
Prima instanţă s-a pronunţat, la termenul din 21 noiembrie 2012, asupra excepţiilor invocate de pârâţi, prin întâmpinare.
Astfel cum s-a arătat deja în expunerea considerentelor sentinţei, Tribunalul a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată pentru neurmarea procedurii prealabile a concilierii directe, raportat la obiectul şi temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, considerând că răspunderea civilă delictuală nu presupune o asemenea procedură. Este real că pârâţii au invocat, pentru aceleaşi argumente, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, asupra căreia Tribunalul nu s-a pronunţat în mod distinct; cum, însă, considerentele pârâţilor, în ceea ce priveşte cele două excepţii, sunt comune, pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii era absolut formală, soluţia fiind previzibilă raportat la soluţia dată excepţiei de prematuritate. În plus, încălcarea unei reguli de procedură conduce la anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii doar dacă vătămarea produsă părţii, prin încălcarea respectivă, nu poate fi înlăturată altfel, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deci, dacă nu există un alt remediu pentru parte decât cel al anulării hotărârii. În speţă, însă, nepronunţarea de către prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nu a produs nicio vătămare recurentului pârât, de vreme ce, pentru aceleaşi argumente, pârâţii au invocat şi excepţia prematurităţii, care a fost analizată de Tribunal. De asemenea, soluţia de respingere a excepţiei de prematuritate a fost determinată de netemeinicia susţinerilor pârâţilor în legătură cu necesitatea urmării procedurii concilierii directe, iar nu de aspecte care să vizeze o eventuală calificare greşită a acesteia, de către pârâţi, având în vedere că, de regulă, aceleaşi susţineri ale părţii nu pot fundamenta două excepţii diferite. Pe de altă parte, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neurmarea procedurii concilierii directe a fost analizată şi de către Curtea de Apel, pârâţii primind un răspuns detaliat din partea acestei instanţe asupra apărărilor de ordin procesual formulate în acest sens.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la starea de insolvenţă a pârâtei SC O.T. SRL şi la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, deşi, în întâmpinare, pârâţii au formulat aceste susţineri, invocate pe cale de excepţie, în faţa primei instanţe, la termenul sus-menţionat, au formulat cerere de suspendare a cauzei, asupra căreia Tribunalul s-a pronunţat, respingând cererea, determinat de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în textul de lege arătat. Este real că prima instanţă nu a menţionat, pe larg, argumentele pentru care a respins cererea de suspendare, dar acest aspect nu mai prezintă relevanţă, de vreme ce, în apel, s-a admis calea de atac declarată de pârâţi, s-a anulat, în parte, sentinţa şi s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în ceea ce o priveşte pe pârâta persoană juridică. Ca atare, cum pârâţii au obţinut câştig de cauză, în apel, asupra problemei suspendării, recurentul pârât nu mai prezintă interes să invoce, în prezenta cale de atac, pretinsa greşeală a primei instanţe în legătură cu neanalizarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, generată de starea de insolvenţă a pârâtei SC O.T. SRL
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, determinat de împrejurarea că reclamantul nu ar fi urmat căile legale specifice pentru repararea prejudiciului care i s-ar fi produs ca urmare a emisiunilor moderate de recurent, respectiv sesizarea pârâţilor pentru acordarea unui drept la replică, la rectificare sau redifuzare, precum şi sesizarea C.N.A. pentru pretinsa încălcare a dreptului la imagine, prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei excepţii, pe care a respins-o motivat de împrejurarea că cele două temeiuri invocate în acest sens, respectiv art. 52 alin. (1) şi (2) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 şi Legea audiovizualului nr. 504/2002 sunt diferite (faţă de temeiul cererii de chemare în judecată) şi vizează situaţii diferite.
Prin urmare, prima instanţă a examinat excepţia în discuţie, aşa cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.C.D. a fost respinsă de prima instanţă, cu motivarea că argumentele formulate în susţinerea excepţiei vizează apărări de fond, care vor fi avute în vedere la soluţionarea fondului cauzei. Ulterior, în sentinţă, Tribunalul nu a examinat afirmaţiile pârâtului în fundamentarea excepţiei, astfel încât, din această perspectivă, criticile recurentului sunt fondate, instanţa de apel considerând, în mod greşit, că prima instanţă ar fi analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Greşeala de ordin procedural a Curţii nu poate conduce, însă, la casarea deciziei recurate, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, deşi instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, considerând că Tribunalul a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul D.C.D., această încălcare nu a produs nicio vătămare pârâtului, de vreme ce, în calea de atac cu care a fost învestită, Curtea a examinat această excepţie, expunând, pe larg, considerentele pentru care a apreciat că excepţia este neîntemeiată. Prin urmare, nu se justifică soluţia de casare a deciziei recurate, în raport de acest motiv.
A mai susţinut recurentul că procedeul instanţei de apel, de a examina excepţii invocate în primă instanţă şi neanalizate de aceasta din urmă, pentru a surmonta neregulile procedurale ale primei instanţe în acest sens, este nelegal. Critica este neîntemeiată pentru două argumente.
În primul rând, în afara împrejurării că unele dintre excepţii au fost deja analizate de Tribunal, în condiţiile arătate mai sus, ceea ce înseamnă că instanţa de apel nu a făcut decât să procedeze la completarea argumentelor avute în vedere de prima instanţă în soluţionarea acestora, caracterul devolutiv al apelului permite examinarea excepţiilor, în baza unor elemente proprii, fără desfiinţarea, în prealabil, a hotărârii primei instanţe, în care s-a omis o asemenea analiză sau care cuprinde considerente insuficiente în verificarea apărărilor părţii.
Pe de altă parte, în cadrul motivelor de apel au fost reiterate toate excepţiile invocate în dosarul primei instanţe, astfel încât Curtea era obligată să se pronunţe asupra excepţiilor, deoarece ele constituie, alături de celelalte critici, limite ale învestirii instanţei de control judiciar, de care această instanţă trebuie să ţină seama, pentru rezolvarea completă a litigiului, în condiţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte „practica periculoasă” a instanţei de apel, care, prin examinarea excepţiilor direct în calea de atac, ar „acoperi” neregulile procedurale ale primei instanţe, susţinerile nu pot fi primite, atât timp cât nu sunt însoţite de critici care să justifice şi nelegalitatea soluţiei pronunţate de Curte asupra excepţiilor respective.
A mai arătat recurentul că decizia este criticabilă şi din perspectiva rezolvării date apelului în condiţiile în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor, în sensul că aceasta ar fi trebuit să fie în sensul desfiinţării sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, sau de modificare a hotărârii respective. Nici aceste critici nu sunt fondate.
În condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anularea sentinţei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, poate interveni în cazul în care prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, ceea ce nu este situaţia din speţă, Tribunalul soluţionând litigiul pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
Schimbarea hotărârii, potrivit art. 296 din acelaşi cod, are loc pentru cazul în care instanţa de apel ar fi considerat că problema supusă cenzurii acestei instanţe a fost soluţionată în mod greşit de instanţa anterioară. În litigiul de faţă, însă, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe asupra excepţiilor, mai puţin în ceea ce priveşte suspendarea cauzei în temeiul Legii insolvenţei, astfel încât, raportat la această soluţie, nu putea schimba sentinţa decât în ceea ce priveşte motivul de apel pe care l-a considerat întemeiat, respectiv cel determinat de incidenţa art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În concluzie, toate criticile referitoare la pretinsele nereguli procedurale ale Curţii de Apel, în legătură cu excepţiile invocate în faţa primei instanţe sunt neîntemeiate.
II. Susţinerile referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, determinat de împrejurarea că instanţa de apel, de vreme ce a considerat că Tribunalul s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate în primă instanţă, nu trebuia să procedeze la soluţionarea lor, sunt neîntemeiate.
În condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea contradictorie presupune fie contradicţia dintre dispozitiv şi considerente, în sensul că argumentele hotărârii conduc la o anumită soluţie în timp ce, în dispozitiv, instanţa a pronunţat soluţia contrară, fie considerente contradictorii, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele caracterul nefondat al acestora.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în speţă.
Examinarea de către Curtea de Apel a excepţiilor invocate în primă instanţă constituie, aşa cum s-a mai arătat, rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor procedurale, care obligă instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra tuturor motivelor căii de atac cu care a fost învestită. Or, excepţiile formulate în dosarul Tribunalului au fost reiterate, prin cererea de apel, în faţa Curţii, astfel încât această instanţă era obligată să procedeze la examinarea lor.
Pe de altă parte, sub aspectul soluţiilor date excepţiilor, dispozitivul deciziei recurate este în deplin acord cu considerentele cuprinse în această hotărâre, instanţa de apel dispunând admiterea căii de atac doar în ceea ce priveşte suspendarea cauzei în contradictoriu cu pârâta aflată în insolvenţă, soluţia fiind fundamentată pe motivele arătate, în acest sens, în cuprinsul deciziei, din care rezultă, fără dubiu, că cererea de suspendare este întemeiată, iar excepţiile formulate în primă instanţă nu pot fi primite.
De asemenea, nici între considerente nu există contradicţii, pentru fiecare dintre excepţiile analizate, inclusiv pentru cererea de suspendare, Curtea expunând argumente care, unanim, conduc la soluţia regăsită în dispozitiv.
A mai menţionat recurentul că instanţa de apel nu trebuia să se pronunţe asupra excepţiilor întrucât acestea nu vizau judecata apelului, susţinere neîntemeiată, de vreme ce acestea au fost reiterate în apel, ca motive ale căii de atac declarate şi cu privire la care Curtea era obligată să se pronunţe. Prin urmare, instanţa de control nu a încălcat nicio regulă procedurală în acest sens.
Mai mult, unele dintre excepţii fiind nemotivate de prima instanţă sau motivate insuficient, în mod corect, Curtea, ca instanţă devolutivă, a procedat la examinarea acestora.
Susţinerile formulate în fundamentarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu vor fi examinate de prezenta instanţă, întrucât recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile instanţei de apel în soluţionarea excepţiei, ci se limitează să menţioneze că soluţia Curţii „perpetuează soluţia nelegală a primei instanţe” şi să reia motivarea excepţiilor, astfel cum a fost prezentată în întâmpinarea depusă în dosarul Tribunalului. Or, obiect al recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel, în legătură cu care recurentul poate aduce critici, iar nu hotărârea primei instanţe; de asemenea, instanţa de recurs nu poate fi asimilată unei instanţe de fond, ca să analizeze, direct, argumentele invocate în susţinerea unor excepţii sau cereri formulate în primă instanţă.
Prin urmare, în condiţiile în care recurentul nu menţionează argumentele pentru care Curtea de Apel ar fi pronunţat o soluţie greşită în cazul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.C.D., Înalta Curte consideră că această excepţie a fost analizată corect de către instanţa de apel.
III. Nici susţinerile din cadrul prezentului motiv de recurs nu pot fi primite.
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale menţionate la paginile 17-18 din decizia recurată, acestea au fost avute în vedere de instanţă în soluţionarea fondului cauzei şi nu au nicio legătură cu interpretarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 sau cu soluţionarea cererii de suspendare formulate în temeiul acestui text de lege.
Pe de altă parte, toate dispoziţiile legale invocate în cuprinsul celor două pagini menţionate de recurent au legătură cu litigiul dedus judecăţii, care vizează obligarea la plata daunelor morale pentru atingeri aduse dreptului la imagine, onoarei şi reputaţiei persoanei lezate, neputând fi considerate argumente legale străine de natura pricinii (art. 998-999 Vechiul C. civ., art. 1357-1359 Noul C. civ. - răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie; art. 30-31 din Constituţia României – libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare).
Referitor la pretinsele argumente contradictorii în legătură cu soluţionarea cererii de suspendare în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel cum recunoaşte şi recurentul, soluţia dată de Curte, sub acest aspect, este favorabilă apelanţilor pârâţi, astfel încât recurentul nu justifică nici un interes să atace considerentele acestei instanţe în rezolvarea dată cererii respective.
Recurentul a invocat motivarea contradictorie a deciziei - pag. 29 - (în realitate, pag. 27) şi în ceea ce priveşte menţinerea hotărârii primei instanţe, sub aspectul cuantumului daunelor morale la care a fost obligat acesta.
Critica nu poate fi reţinută, întrucât, deşi a înlăturat unele dintre criteriile avute în vedere de prima instanţă la stabilirea sumei de bani datorate, pe care le-a considerat greşite, Curtea a menţinut acelaşi cuantum, dar în raport de propria evaluare, realizată în legătură cu alte elemente care au determinat instanţa să considere că suma de 15.000 lei, acordată şi de prima instanţă, în favoarea reclamantului, reprezintă „o satisfacţie suficientă şi echitabilă” pentru partea lezată.
Prin urmare, nu se poate pune problema unui motivări contradictorii a deciziei, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de vreme ce menţinerea, în apel, a cuantumului sumei de bani acordate în favoarea reclamantului de către prima instanţă nu este rezultatul valorificării de către Curte a unor criterii avute în vedere de Tribunal, pe care, totodată, instanţa de control judiciar le-a înlăturat ca fiind neconcludente, ci este fundamentată pe propria interpretare a acelor elemente pe care le-a considerat determinante în stabilirea cuantumului daunelor morale. În urma acestei analize, Curtea a confirmat soluţia primei instanţe numai în ceea ce priveşte întinderea sumei de bani datorate de pârât, nu şi toate criteriile avute în vedere de prima instanţă la stabilirea acestei sume.
IV. Susţinerile referitoare la „excesiva” examinare a fondului litigiului, în absenţa verificării de către Curte a posibilităţii evocării fondului pretenţiilor, sunt, de asemenea, nefondate.
Instanţa de apel nu a săvârşit nicio greşeală procedurală, în sensul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, mai puţin în ceea ce priveşte suspendarea cauzei faţă de pârâta aflată în insolvenţă, a constatat că excepţiile invocate de pârâţi sunt neîntemeiate. Consecinţa acestei concluzii asupra excepţiilor nu putea determina decât analiza, pe fond, a litigiului îndreptat împotriva pârâtului D.C.D., sens în care, în mod corect, a procedat şi Curtea.
Recurentul a invocat şi nerelevanţa înscrisurilor avute în vedere de instanţa de apel la stabilirea răspunderii pârâtului, din perspectiva autorităţii emitente. Aceste critici nu vor fi examinate de Înalta Curte, deoarece vizează evaluarea probelor în determinarea situaţiei de fapt, incompatibilă, în prezent, cu structura recursului, urmare a abrogării motivului de casare care permitea o astfel de analiză (motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000).
Susţinerile referitoare la nelegalitatea deciziei, sub aspectul menţinerii cuantumului daunelor morale stabilit de prima instanţă, privite de această dată din perspectiva motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Cum s-a arătat deja, nu există niciun impediment legal pentru ca instanţa de apel să ajungă la acelaşi cuantum al sumei datorate de pârât ca şi instanţa anterioară, dar în baza unui raţionament diferit şi a evaluării unor alte criterii decât cele avute în vedere de Tribunal.
De asemenea, contrar afirmaţiilor recurentului, măsura de suspendare a cauzei, dispusă faţă de pârâta SC O.T. SRL, prin hotărârea instanţei de apel, nu influenţează în niciun mod, răspunderea pârâtului persoană fizică pentru propriile fapte, inclusiv din perspectiva cuantificării prejudiciului.
Astfel, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, pârâta sus-menţionată a fost chemată în judecată, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, respectiv a pârâtului D., iar acesta din urmă pentru fapta proprie. Ca atare, în persoana pârâtului recurent trebuie stabilită, mai întâi, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, urmând ca aceasta să atragă, dacă este cazul, răspunderea comitentului, nefiind acceptat raţionamentul invers, şi anume verificarea răspunderii comitentului şi, ulterior, a prepusului. În consecinţă, autonom de măsurile dispuse de instanţă cu privire la comitent, examinarea cerinţelor atragerii răspunderii prepusului pentru fapta proprie este absolut necesară în rezolvarea litigiului în contradictoriu cu acesta din urmă, sens în care Curtea, în mod corect, a şi procedat. Nu au fost, deci, încălcate, dispoziţiile din Noul şi Vechiul C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) din Vechiul C. civ., art. 1357-1359 din Noul C. civ.).
A mai arătat recurentul că instanţa de apel nu a verificat întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia, critică ce se circumscrie motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Critica nu este întemeiată.
Examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului D. trebuie realizată de instanţa de control judiciar în limitele criticilor aduse prin calea de atac exercitată de persoana interesată, în speţă, de pârâtul menţionat, care a pierdut procesul în primă instanţă. Or, în apel, în ceea ce priveşte fondul litigiului, s-au formulat critici doar în legătură cu trei dintre elementele răspunderii civile delictuale a pârâtului D., respectiv fapta ilicită, vinovăţia acestuia şi prejudiciul produs reclamantului, inclusiv din perspectiva întinderii, asupra cărora Curtea s-a pronunţat în limitele motivelor formulate şi cu respectarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, nu i se poate reproşa instanţei de control judiciar că nu a procedat la o examinare a tuturor cerinţelor răspunderii civile delictuale, în speţă, că nu s-a pronunţat, în mod distinct, şi asupra raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, de vreme ce apelantul pârât nu a formulat critici şi în legătură cu acest element al răspunderii.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cazul pârâtului R.P., recurentul vizează, în realitate, hotărârea primei instanţe dată acţiunii îndreptate împotriva acestui pârât, iar nu decizia recurată, în cuprinsul căreia nu se face nicio analiză în legătură cu modalitatea de rezolvare a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu această parte. Or, cum s-a arătat în precedent, în recurs nu poate fi atacată, direct, hotărârea primei instanţe, deoarece nu aceasta formează obiectul căii extraordinare de atac, ci hotărârea instanţei de apel. Prin urmare, Înalta Curte nu va analiza susţinerile referitoare la modul în care prima instanţă a rezolvat acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul R.P.
Critica privind lipsa de fundament legal al deciziei atacate, în legătură cu stabilirea întinderii prejudiciului, nu poate fi primită. Sub acest aspect, Curtea de Apel nu a avut în vedere criterii expres prevăzute de lege, întrucât asemenea criterii nu există în cazul cuantificării daunelor morale. S-a referit, însă, la criterii recunoscute în materie de doctrină şi jurisprudenţă, inclusiv de cea a C.E.D.O., toate raportate la circumstanţele particulare ale speţei, enumerând, în acest sens, în cuprinsul deciziei, consecinţele negative suferite de persoana lezată, importanţa valorilor morale atinse, măsura în care acestea au fost prejudiciate, gradul de gravitate al faptei ilicite, toate cu consecinţa stabilirii unui caracter echitabil şi rezonabil al cuantumului despăgubirilor. Raportat la situaţia concretă a cauzei de faţă, Curtea a înlăturat o parte dintre criteriile avute în vedere de prima instanţă (numărul pârâţilor faţă de care s-a constatat existenţa vinovăţiei, starea de insolvabilitate a pârâtei SC O.T. SRL), reţinând, însă, alte elemente în raport de care a apreciat asupra întinderii prejudiciului (numărul acuzaţiilor aduse intimatului reclamant, fără bază reală, aparenţa de veridicitate creată ca urmare a acestor acuzaţii combinate cu datele furnizate, la acel moment, de presă). În consecinţă, nu se poate considera că decizia recurată este lipsită de temei, de vreme ce, în anumite materii cum este şi cazul daunelor morale, în absenţa unor criterii determinate de lege, soluţia cuantificării prejudiciului trebuie raportată la acele elemente recunoscute de practică şi doctrină ca fiind relevante în acest scop, sens în care instanţa de apel a şi procedat.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la caracterul incert şi nedovedit al prejudiciului.
Absenţa criteriilor legale de determinare a întinderii despăgubirilor nu conduce, cum s-a arătat mai sus, la neîndeplinirea condiţiei cu privire la prejudiciu, aceea de fi cert, respectiv ca existenţa lui să fie neîndoielnică, sigură şi să poată fi evaluat. Conform celor expuse mai sus, instanţa de apel a stabilit existenţa prejudiciului, pe care l-a şi determinat, din punct de vedere al cuantumului, la suma de 15.000 lei.
Referitor la nedovedirea prejudiciului, susţinerea nu poate fi avută în vedere de această instanţă, deoarece vizează netemeinicia hotărârii, deci, un aspect incompatibil cu structura actuală a recursului.
A mai afirmat recurentul că reclamantului nu i s-a adus nicio atingere a dreptului său la imagine, de vreme ce, chiar dacă, în prezent, acesta nu mai îndeplineşte funcţia de primar, o exercită pe cea de senator, mult mai importantă, din perspectiva autorităţii pe care o deţine, decât cea anterioară.
Chiar dacă nicio dispoziţie procedurală în materia recursului nu prevede, în mod expres, că motivele de nelegalitate ale căii de atac trebuie să vizeze argumentele hotărârii atacate, în fundamentarea soluţiei, o astfel de cerinţă rezultă, firesc, de vreme ce obiectul căii de atac îl formează respectiva hotărâre, privită ca un întreg, controlul judiciar purtând atât asupra soluţiei cuprinse în dispozitiv, cât şi asupra motivelor ce o fundamentează.
În speţă, instanţa de apel nu a stabilit că, prin difuzarea emisiunilor moderate de pârât, s-ar fi adus vreun prejudiciu referitor la viaţa politică a reclamantului. Dimpotrivă, Curtea a menţionat că „nu prezintă relevanţă împrejurarea dacă s-a mai produs încă un prejudiciu, constând în afectarea carierei politice a intimatului reclamant, acesta din urmă, de altfel, nefiind nici invocat”, reţinând că „discreditarea (reclamantului) (…) este inerentă imputării unor asemenea fapte pe un post de televiziune”.
Ca atare, aserţiunile recurentului nu pot fi primite, întrucât nu vizează argumentele Curţii în pronunţarea deciziei atacate, sub aspectul constatării prejudiciului produs reclamantului.
În acelaşi sens, nu va fi examinată nici critica referitoare la neîncălcarea dreptului la imagine, aşa cum este definit în Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia C.N.A. nr. 220/2011, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că, în speţă, s-ar fi produs un asemenea prejudiciu, urmare a difuzării vocii sau imaginii reclamantului, fără acordul acestuia.
În continuare, recurentul susţine netemeinicia pretenţiilor intimatului reclamant, făcând referire la garanţiile conferite de legislaţia europeană şi naţională în materia libertăţii de opinie, la diferenţa ce trebuie realizată, în sensul art. 64 din Codul audiovizualului, între noţiunea de „opinii şi nemulţumiri”, în contrast cu cea de „acuzaţii”. Menţionează că, în emisiunile vizate de acţiunea reclamantului, au fost dezbătute opinii de interes public justificat, în accepţiunea art. 31 coroborat cu art. 32 alin. (3) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, în legătură cu o persoană publică şi activităţile acesteia, de interes public, caz în care marja de suportabilitate a comentariilor exprimate pe seama sa trebuie să fie considerabil mai ridicată decât în situaţia unui simplu cetăţean.
A invocat şi buna sa credinţă în informarea publicului, demersurile efectuate pentru probarea celor susţinute în cadrul emisiunilor respective, precum şi faptul că nu i se pot imputa afirmaţiile altor persoane, făcute cu această ocazie.
Susţinerile recurentului nu pot fi primite, deoarece nu se circumscriu unor critici concrete aduse deciziei atacate. Astfel, partea nu arată în ce constau greşelile instanţei de apel în legătură cu aspectele de drept şi de fapt enumerate mai sus.
Recurentul menţionează anumite texte din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din legislaţia naţională în materie, fără să arate motivele pentru care consideră că aceste dispoziţii au fost încălcate de către instanţa de apel.
În plus, Curtea a ţinut seama, în pronunţarea hotărârii, de libertatea de exprimare, reglementată şi garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 30 din Constituţia României, de dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 31 din legea fundamentală), dar a reţinut, totodată, că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi dreptul la viaţa privată a persoanei (art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), iar dreptul la informare al opiniei publice implică ca aceasta să fie corectă. S-a referit şi la limitările aduse libertăţii de exprimare prin însăşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, recurentul nu a făcut niciun fel de precizare în legătură cu limitele legale ale drepturilor invocate, pe care Curtea le-a avut în vedere la soluţia pronunţată.
A mai susţinut că, în emisiunile care fac obiectul acţiunii, s-au dezbătut opinii, iar nu acuzaţii, în legătură cu activitatea reclamantului, care fiind o persoană publică, trebuie să suporte, într-o marjă considerabil mai mare, comentariile făcute pe seama activităţii sale. De asemenea, informaţiile furnizate sunt de interes public.
Conform celor expuse de instanţă, în prezentarea situaţiei de fapt, este fără dubiu că, în cadrul emisiunilor moderate de pârât, reclamantului i s-au imputat fapte determinate, cu conţinut şi consecinţe negative, deci, i s-au adus acuzaţii concrete, nepunându-se în dezbatere simple opinii. În acest sens, Curtea a reţinut că, în emisiunile ce fac obiectul acţiunii de faţă, au fost prezentate următoarele informaţii: „în data de 16 iunie 2011, Primăria a cheltuit pe spaţiile verzi dintr-un sens giratoriu şi un scuar 15 miliarde de lei din bugetul local; (…) în datele de 12-13 octombrie, intimatul reclamant i-a dat 500.000 euro lui B., la orele 18, în ziua de vot, ca să aducă la vot persoanele de etnie rromă”.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a contestat natura informaţiilor furnizate, ca fiind de interes public, şi nici că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obişnuit. Dimpotrivă a reţinut aceste aspecte în pronunţarea deciziei, constatând, însă, că informaţiile referitoare la reclamant, altele decât cele apărute şi în mass media centrală, nu au o bază factuală suficientă, iar cele privind cheltuielile alocate de Primărie îmbunătăţirii calităţii mediului sunt denaturate cu rea credinţă, în scopul susţinerii concluziei caracterului excesiv al acestor cheltuieli.
Sub acest aspect, recurentul a susţinut buna sa credinţă în informarea publicului, precum şi împrejurarea că a solicitat, direct sau implicit, probe în susţinerea faptelor imputate reclamantului, arătând, totodată, că nu poate fi atrasă răspunderea sa pentru afirmaţii ale altor persoane.
În ceea ce priveşte buna credinţă a recurentului în exercitarea dreptului la informarea opiniei publice, Înalta Curte nu poate aprecia asupra acestui element, de vreme ce această susţinere reprezintă o simplă afirmaţie, partea necombătând în niciun mod cele reţinute de instanţa de apel, în sensul constatării relei credinţe. Curtea de Apel a stabilit că informaţia privind cheltuielile în legătură cu îmbunătăţirea mediului, conform proiectului publicat pe site-ul Primăriei, este denaturată cu rea credinţă, de vreme ce fondurile pentru derularea proiectului provin, în cea mai mare parte, de la A.F.M., iar nu de la rimărie, iar, din chiar titulatura proiectului, rezultă că acesta a vizat, în primul rând, amenajarea unui parc pe terenul aferent lacului de agrement din zonă şi doar în subsidiar a celor cinci scuaruri. Prin urmare, instanţa de apel a motivat concluzia relei credinţe raportat la fapte concrete şi dovedibile, în timp ce recurentul nu a prezentat niciun argument care să susţină o altă concluzie.
Referitor la probele solicitate de recurent în fundamentarea faptelor imputate reclamantului, critica vizează un aspect de netemeinicie, incompatibil cu structura recursului şi, deci, imposibil de examinat de către prezenta instanţă.
De asemenea, nici susţinerea privind imposibilitatea sancţionării recurentului pentru afirmaţiile altor persoane nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu a procedat în acest sens, prin decizia pronunţată, răspunderea recurentului fiind stabilită nu pentru simplele afirmaţii făcute de alte persoane, în cadrul emisiunilor moderate de acesta, sau pentru redarea unor asemenea afirmaţii, ci, printre altele, pentru că nu a solicitat, în condiţiile art. 40 alin. (2) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, probarea lor sau, cel puţin, indicarea probelor deţinute de terţi asupra faptelor imputate reclamantului.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, inclusiv a celor de ordin procedural, şi motivată corespunzător soluţiei pronunţate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul D.C.D. împotriva Deciziei civile nr. 168 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 484/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 530/2014. Civil → |
|---|
