ICCJ. Decizia nr. 484/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 484/2014
Dosar nr. 38407/3/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011, reclamanţii O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. şi F.R.J. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A.Z.V. SRL şi C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 126 m.p. situat la adresa menţionată, să fie obligaţi pârâţii C.N. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General să respecte dreptul de proprietate şi posesie al reclamanţilor asupra apartamentului din imobil, să fie obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A.Z.V. SRL să respecte dreptul de proprietate şi posesie al reclamanţilor asupra spaţiului situat la parterul aceluiaşi imobil.
Reclamanţii au susţinut că imobilul de mai sus a fost proprietatea autoarei lor, E.K.F. şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, preluarea a fost una nevalabilă, întrucât actul normativ ce a stat la baza acestei măsuri contravenea dispoziţiilor art. 481 din C. civ., art. 6 din C.E.D.O., art. 8 din Constituţia României şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Cu privire la celelalte capete de cerere din acţiune, având ca obiect revendicarea imobilului de la pârâţi, reclamanţii au arătat că titlul lor de proprietate este preferabil în raport cu titlul invocat de pârâţi, deoarece se fundamentează pe dobândirea legală a proprietăţii şi este mai vechi, în timp ce titlul pârâţilor este nelegal.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, formulată de reclamanţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor pentru promovarea capătului 1 de cerere, atât timp cât legea specială de reparaţie prevede expres caracterul abuziv al preluărilor făcute de stat în perioada de referinţă a legii, prin naţionalizare.
Pârâta SC A.Z.V. SRL şi pârâtul C.N. au formulat, de asemenea, întâmpinări, prin care au invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi fără respectarea procedurii prealabile de restituire prevăzute de această lege specială.
Prin sentinţa civilă nr. 1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere şi, pe cale de consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 şi 4 din acţiune, ca inadmisibile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foştii proprietari sau de către succesorii acestora a acţiunii în revendicare sau de acordare de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare introduse direct la instanţele de judecată sunt inadmisibile în situaţia în care reclamantul nu a formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei decizii sau a unei dispoziţii motivate de soluţionare a notificării, ce poate fi atacată în instanţă de persoana îndreptăţită la restituire; instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. şi nici Deciziei nr. 33/2009 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect confirmat prin cererea precizatoare, situaţie în care au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru imobil.
De altfel, prin Legea nr. 1/2009, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, s-a stipulat în mod expres că, potrivit art. 46 alin. (4), persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de această lege, după intrarea ei în vigoare, prevederi ce se aplică cu prioritate.
Instanţa de fond a apreciat că o astfel de soluţie nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi nici ale art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil, cu condiţia unică şi esenţială ca soluţia pronunţată într-o astfel de procedură să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Reclamanţii aveau o astfel de cale prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, care le dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului - secţia civilă - dispoziţia ce s-ar fi emis dacă aceştia ar fi formulat notificare. Aveau chiar posibilitatea de a ataca în instanţă refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea, în condiţiile dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu justifică folosul practic urmărit prin formularea unei astfel de cereri, în condiţiile în care acţiunea lor în revendicare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.
În plus, instanţa a constatat şi faptul că, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, or, atât timp cât legiuitorul a statuat că toate imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au intrat în posesia statului în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Împotriva sentinţei de mai sus au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Au susţinut că instanţa de fond a greşit atunci când a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, deşi acest interes era evident şi exista, măcar din perspectiva capătului doi de cerere din acţiune privind revendicarea imobilului.
Soluţia pronunţată încalcă, în opinia apelanţilor, dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., iar recunoaşterea caracterului de preluare abuzivă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, reprezintă doar o prezumţie legală cu privire la încălcările aduse de stat, în perioada de referinţă a legii, proprietăţii private, fără a exclude verificarea de către instanţa de judecată, în concret, a modului în care această încălcare s-a produs prin actul normativ de preluare.
S-a arătat că şi în ipoteza în care nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului rezultă din lege, constatarea acestui fapt şi pe cale judiciară este impusă pentru considerente de opozabilitate şi pentru faptul că se invocă existenţa unui titlu valabil.
În continuare, apelanţii au susţinut că instanţa de fond a greşit şi atunci când a respins capătul doi de cerere, privind revendicarea, ca inadmisibil, soluţie care încalcă dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008. Deşi reţine în motivare considerentele acestei decizii obligatorii, prin care instanţa supremă a statuat cu privire la obligaţia instanţelor învestite cu astfel de acţiuni de a verifica pe fond dacă o soluţie de respingere a acţiunii ca inadmisibilă nu aduce atingere dispoziţiilor Convenţiei Europene sau unui alt drept de proprietate, instanţa de fond refuză să verifice dacă există sau nu, în cauză, o astfel de încălcare, pronunţând o hotărâre contradictorie.
Dacă ar fi făcut o asemenea verificare, ar fi constatat că reclamanţii se află într-o astfel de situaţie de excepţie, deoarece la data la care ar fi trebuit să formuleze în baza Legii nr. 10/2001 notificare pentru restituirea imobilului aveau domiciliile în străinătate, situaţie în care nu li se putea impune o conduită procesuală identică cu a persoanelor interesate care domiciliau în România.
Au mai învederat că soluţia instanţei de fond încalcă dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit, reclamanţii au fost discriminaţi şi nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Intimata pârâtă SC A.V. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. A susţinut că nu există interes pentru constatarea în instanţă a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, cât timp, prin lege specială de reparaţie, s-a prevăzut expres această nevalabilitate, iar apelanţii nu au un bun, în sensul Convenţiei, care să le permită să invoce art. 1 din Protocolul nr. 1.
Intimatul C.N. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că sentinţa instanţei de fond este pronunţată cu respectarea deciziei în interesul legii invocată de apelanţi, dar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În concursul dintre legea generală şi legea specială, instanţa era obligată să dea întâietate legii speciale; atâta vreme cât apelanţii nu au bun în sensul Convenţiei, nu pot invoca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 în vederea recunoaşterii dreptului lor de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi, reţinând următoarele:
Fiind sesizată de reclamanţi cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune reclamanţii au indicat ca temei juridic dispoziţiile de drept comun privind revendicarea imobiliară şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluţionat în mod corect în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant”.
Aceiaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ.
Este adevărat că aceiaşi decizie stabileşte, prin considerentele sale, că nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Apelanţii, deşi se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se află însă în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie, care nu trebuie interpretat ca fiind absolut, le-ar fi fost asigurat prin contestarea în instanţă a titlului pârâţilor, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, dacă ar fi înţeles să beneficieze de aceasta ori prin formularea unei cereri de restituire întemeiată pe dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la noţiunea de bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanţa de apel a reţinut, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară.
În practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constatase nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a apreciat chiar că reclamanţii au un bun actual şi atunci când vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un interes patrimonial de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui bun, ca drept efectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această practică a Curţii Europene, invocată şi de apelanţi în combaterea lipsei de interes pe capătul unu de cerere, a fost însă radical circumstanţiată, prin distincţia clară între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri ce se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României, în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de bun pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, se arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţa dedusă judecăţii, apelanţii nu au o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun în sensul Convenţiei, să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, pe calea acţiunii în revendicare. Nu au formulat, până la data înregistrării acţiunii de faţă, notificare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe dispoziţiile Convenţiei Europene nu poate fi primită.
O astfel de soluţie nu încalcă dispoziţiile convenţiei şi nici principiile generale desprinse din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene.
În cauza pilot mai sus menţionată, C.E.D.O. a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.
Apelanţii nu au înţeles însă să beneficieze de dispoziţiile legii speciale, situaţie în care nu pot susţine că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat şi apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a mai reţinut că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.
În aceste circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
Prin legi speciale de reparaţie, statul a reglementat modalitatea de restituire a imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar faptul că apelanţii nu au înţeles să acceseze procedura administrativă prevăzută de această reglementare specială, singura care le-ar fi permis ulterior să sesizeze instanţa de judecată, impunea respingerea acţiunii de revendicare, fără ca aceasta să reprezinte o încălcare a art. 6 din Convenţie.
Faptul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau domiciliul în străinătate, nu justifica o altă soluţie, în condiţiile în care, conform dreptului intern şi internaţional, nimeni nu poate invoca în recunoaşterea unui drept necunoaşterea legii.
Instanţa de apel a considerat nefondată şi critica formulată împotriva modului în care prima instanţă a înţeles să soluţioneze excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Reglementat de lege ca o condiţie de fond, esenţială a acţiunii, interesul reprezintă folosul practic urmărit de parte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare respective. Or, reclamanţii nu au interes să solicite instanţei constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, în condiţiile în care însăşi Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile sale speciale, prevede expres că preluarea de către stat a unui imobil proprietate privată, prin naţionalizare, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este una abuzivă
Încercând să justifice acest interes, apelanţii au susţinut în apel că verificarea de către instanţa de judecată a modalităţii de preluare a imobilului şi constatarea în final a nevalabilităţii titlului statului prezenta interes din perspectiva celuilalt capăt de cerere din acţiune, privind revendicarea imobilului.
Această susţinerea este nefondată, soluţia asupra capătului de cerere privind revendicarea neputând fi influenţată de soluţia asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.
În lipsa notificării, analizarea pe fond a acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi nu se putea face, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decât dacă s-ar fi dovedit că aceştia au un bun, în sensul Convenţiei, care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, simpla apreciere a instanţei asupra nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobil, fără să se fi dispus, prin hotărâre executorie, restituirea lui, nu ar fi reprezentat un bun în sensul Convenţiei, în măsură să permită instanţei să analizeze cererea de revendicare din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Recurenţii au arătat următoarele:
1) Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esenţă, recurenţii susţin că instanţa de apel s-a limitat în motivare doar la analiza noţiunii de bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., fără a cerceta critica privind greşita inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de cerere, prin pronunţarea mai întâi asupra revendicării şi, subsecvent, asupra nevalabilităţii titlului statului. Prin aceasta s-a încălcat principiul disponibilităţii.
De asemenea, arată recurenţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat: a) în ceea ce priveşte verificarea existenţei în cauză a condiţiilor de excepţie de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanţei de fond sub aspectul respingerii apărării asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la art. 20 din Constituţia României, prin analiza concursului dintre legea internă şi reglementările internaţionale; 3) asupra nemotivării hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte apărarea legată de încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare şi la respectarea proprietăţii, prin raportare şi la recomandarea 2004 (5) a Comitetului de Miniştri.
2) Hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului ca fiind subsecventă acţiunii în revendicare (cu consecinţe grave asupra modului de soluţionare al acestei cereri pe excepţia lipsei de interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeaşi instanţă a considerat că „accesul la justiţie” le-ar fi fost asigurat petenţilor doar prin contestarea în instanţă a titlului pârâţilor, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce este contrar situaţiei de fapt existente, nefiind vorba în cauză de cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriaşi (calitate în care au fost chemaţi în judecată C.N. şi SC A.Z.V. SRL).
3) Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Recurenţii arată că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. din perspectiva limitării nejustificate şi disproporţionate a dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta cu referire la soluţia dată pe capătul de cerere privind contestarea nevalabilităţii titlului statului pe excepţia lipsei de interes.
Astfel, în condiţiile în care acest capăt de cerere avea două motivări esenţiale - preluarea imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără despăgubiri, şi incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispoziţiile juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanţei de apel nu are nicio justificare legală.
Simplul fapt că preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi instituirea unei prezumţii legale de nelegalitate a titlului statului prin însăşi recunoaşterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret, reclamanţii nu se pot adresa instanţei pentru a li se analiza încălcarea adusă dreptului lor de proprietate.
Mai mult, instanţa de apel confundă noţiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr. 10/2001, cu constatarea nevalabilităţii titlului statului pe cale judiciară, astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, aşa încât se impune ca instanţa de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil în condiţiile concrete ale preluării şi ale dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Practica judiciară a fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, având în vedere atât competenţa instanţelor în soluţionarea unor astfel de cereri, cât şi imperativul garantării dreptului de acces la justiţie.
Interesul reclamanţilor în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului - Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanţa să facă aplicarea principiului nemo plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet.
Or, excepţia lipsei de interes, excepţie în baza căreia s-a soluţionat acest capăt de cerere, este nefondată, în condiţiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un astfel de titlu, pentru a-şi justifica posesia.
În susţinerea interesului legitim, reclamanţii au invocat previzibilitatea unei anumite jurisprudenţe naţionale, dar şi efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza I.Ş. împotriva României, de care însă instanţa de apel nu a ţinut cont.
Prin menţinerea soluţiei instanţei de fond pe excepţia lipsei de interes în privinţa primului capăt de cerere se încalcă şi jurisprudenţa C.E.D.O. dedusă din hotărârile: Brumărescu contra României, Moşteanu contra României, Stoicescu contra României, Popescu Nasta contra României.
4) A fost soluţionat în mod greşit capătul de cerere privind revendicarea pe excepţia inadmisibilităţii, deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, astfel recunoscut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa de apel nu a analizat dacă interdicţia de acces direct instituită prin legile speciale în promovarea acţiunii de drept comun este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele condiţii: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanţa sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporţionalitate.
Or, în speţă, limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998 conduc la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru argumente ce nu au fost analizate în niciun mod de instanţa de apel: limitarea nu poate fi justificată prin argumentul că „ar servi scopului securităţii juridice” (invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie de către instanţa învestită ca soluţionarea cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii importante ale activităţii judiciare nu aduce atingere dreptului şi îndatoririi instanţelor inferioare de a examina în totală independenţă cauzele concrete ce le sunt deduse soluţionării); atingerea adusă substanţei dreptului este suficientă în practica C.E.D.O. pentru a înlătura şi examinarea criteriului proporţionalităţii şi a considera că este încălcat art. 6 din Convenţie (c.Faimblat contra României). Ca atare, în speţă este necesară analiza concretă a raportului de proporţionalitate prin raportare şi la situaţia reclamanţilor şi autorilor lor, nevoiţi să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile ce le asigurau locuinţă şi venituri.
În cauză, mai mult, instanţa de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenţia şi a rezolva conflictul dintre legile interne şi reglementările internaţionale nu a avut în vedere art. 20 din Constituţia României şi nici nu a analizat modul în care se putea face aplicarea de către judecătorul naţional a Recomandării nr. 2004/5 a Comitetului de Miniştri.
5) Hotărârea s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra obligativităţii deciziei pronunţate în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate.
Recurenţii arată că, pe de o parte, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia, deşi aceştia au invocat situaţia de excepţie privind admisibilitatea revendicării statuată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, că problema admisibilităţii acţiunii pendinte a primit o soluţionare nuanţată din partea instanţei supreme, în sensul că nu în toate situaţiile existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, ceea ce ar fi obligat instanţa de judecată să se pronunţe mai întâi asupra nevalabilităţii titlului statului, pentru a putea stabili dacă reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei. Astfel, hotărârea instanţei de apel este şi contradictorie: deşi reţine în considerente paragraful privind posibilitatea înlăturării legii speciale şi a formulării revendicării, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanţa refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepţie de la regula de principiu enunţată în decizie.
Ca şi argumente în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, recurenţii susţin neanalizarea apărărilor lor legale de admisibilitatea acţiunii în revendicare în virtutea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă legii interne, dar şi încălcarea unor dispoziţii legale şi drepturi: art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul de nediscriminare, consacrat şi prin Protocolul nr. 12 la Convenţie. În opinia acestora, a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate şi a o aplica ca justificare a respingerii unor acţiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
6) Eronat a reţinut instanţa de apel că recurenţii nu ar avea un bun în sensul Convenţiei, cu înlăturarea efectelor jurisprudenţei anterioare hotărârii în cauza Atanasiu contra României. Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele hotărârii din cauza Viaşu contra României, cu referire la restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea Convenţiei,
Recurenţii mai susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra efectelor pe care le-ar putea avea asupra existenţei „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1 alin. (5) şi (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997.
O asemenea consacrare legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară şi care implică pronunţarea asupra primului capăt al acţiunii generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Or, prin soluţia instanţei de apel s-a negat aceste mijloc de acţiune reglementat expres şi care reprezenta o recunoaştere a faptului că asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la proprietate de către persoana deposedată în aceste condiţii.
În cauză, reclamanţii sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau recunoaşterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (5) şi (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor recunoaşteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat.
Prin întâmpinare, intimaţii C.N. şi SC A.Z.V. SRL solicită respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, intimatul C.N. arată că în mod corect cele două instanţe au considerat că cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu constituie în realitate un capăt de cerere de sine stătător, ci reprezintă justificarea accesorie capătului de cerere propriu-zis, şi anume revendicarea imobilului. Pronunţându-se mai întâi pe revendicare, cerere care în speţă este inadmisibilă în lipsa notificării, capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului este lipsit de interes, anularea acestuia neaducând vreun folos practic reclamanţilor.
Precizează că instanţa de apel s-a pronunţat pe toate motivele de apel şi a verificat şi motivat corect aplicarea în speţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. Cum recurenţii nu au urmat procedura legii speciale, nu pot fi exceptaţi de la prevederile acestei decizii. Motivul invocat pentru prima oară în apel, de către reclamanţi, că au lipsit din ţară şi s-au stabilit în Venezuela nu este relevant şi nu reprezintă o cauză de imposibilitate de a lua cunoştinţă de legislaţia română. Necunoaşterea legii nu poate fi invocată.
Instanţa de apel a analizat şi a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, verificând în ce măsură legea internă ar intra în conflict cu Convenţia Europeană. Corect s-a apreciat că reclamanţii nu se pot prevala de un bun actual, instanţa de apel motivând pe larg raţionamentul şi făcând referire şi la jurisprudenţa C.E.Dr.O. în cauze similare.
Intimata SC A.Z.V. SRL arată că soluţia asupra capătului de cerere privind revendicarea nu poate fi influenţată de soluţia asupra cererii privind nevalabilitatea titlului statului. De astfel, în lipsa notificării formulate de reclamanţi, instanţa de apel nu putea analiza pe fond acţiunea în revendicare.
În speţă, s-a verificat corect situaţia de fapt, concluzionându-se că nu sunt incidente în cauză situaţiile de excepţie, şi, de asemenea, s-a motivat pe larg că doar în condiţiile existenţei unui bun acţiunea în revendicare este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu e cazul în speţa de faţă.
Intimata precizează că argumentele aduse de recurenţi în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nici măcar nu se circumscriu acestui caz de modificare a hotărârii, iar, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale la cauza dedusă judecăţii şi a reţinut că solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat, în 1950, nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De altfel Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează doar protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele :
1. Prima critică se fundamentează pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care prevăd că modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori când cuprinde motive contradictorii ori străine de materia pricinii.
În acest context, recurenţii critică lipsa considerentelor în ceea ce priveşte greşita inversare a analizei celor două capete de cerere, din perspectiva celui principal, respectiv accesoriu, cu încălcarea principiului disponibilităţii, dar şi nepronunţarea în legătură cu: existenţa excepţiilor de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel statuate prin decizia nr. 33/2008, cu apărările asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, în virtutea primordialităţii dispoziţiilor convenţionale, cu considerentele ce vizează încălcarea dreptului de acces la instanţă, a dreptului la nediscriminare şi la respectarea proprietăţii prin raportare şi la Recomandarea 2004(5) a Comitetului de Miniştri.
Din perspectiva textului de lege citat în susţinerea acestei critici, Înalta Curte observă că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea constituind o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor pentru cei în litigiu, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Cu toate acestea, judecătorul are obligaţia să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină capetele de cerere formulate, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
În speţă, instanţa a fost învestită, în opinia recurenţilor, cu două capete de cerere, ce ar fi trebuit analizate în mod distinct, în ordinea invocării lor.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanţii, în condiţiile în care nu au justificat existenţa unui bun în patrimoniul lor, dobândit anterior promovării acţiunii pendinte, nu justifică un interes practic la acest moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, condiţie de fond, esenţială a acţiunii.
Instanţa de apel a apreciat, totodată, că soluţia asupra capătului de cerere privind revendicarea nu putea fi influenţată de soluţia asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte, însăşi legea specială defineşte noţiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanţii nu au înfăţişat o hotărâre executorie, prin care să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură să permită instanţei de judecată să analizeze cererea de revendicare din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Procedând în acest sens instanţa de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care a fost învestită, aceasta deoarece avea obligaţia să răspundă în concret celor două pretenţii ale reclamanţilor, iar nu să dezvolte considerente în legătură cu fiecare argument expus în cererea de apel.
De altfel, ordinea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă criticilor din apel nu influenţează soluţia adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, faţă de obiectul acţiunii, la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii/ revendicării imobilelor naţionalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, şi anume existenţa excepţiilor de la regula inadmisibilităţii acţiunii în revendicare statuate prin RIL, situaţiile în care se aplică prioritar prevederile convenţionale, încălcarea dreptului de acces la instanţă şi a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse judecăţii.
Reţinând situaţia de fapt în raport de probatoriul administrat, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt incidente situaţiile de excepţie invocate, că reclamanţii, deşi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, nu au făcut dovezi, pentru a le fi aplicabile prioritar reglementările internaţionale, dar şi că accesul la justiţie, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat reclamanţilor în măsura în care aceştia ar fi urmat procedura legii speciale, sens în care nu se justifică referirea la principiul nediscriminării.
Prin urmare, Înalta Curte constată că acest prin motiv de recurs nu se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2) Cea de-a doua critică susţinută de recurenţi priveşte interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în condiţiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanţe s-au pronunţat asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite, dar şi pentru că aceleaşi instanţe s-au raportat la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ce nu sunt aplicabile în speţă, în acest fel reţinând motive străine de natura pricinii.
În primul rând, Înalta Curte apreciază că această critică, astfel dezvoltată, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbarea ordinii de soluţionare a petitelor acţiunii neputând viza natura juridică sau conţinutul actului juridic dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât cererea de faţă nici nu priveşte o astfel de situaţie.
În al doilea rând, Înalta Curte nu are în vedere încălcarea principiului disponibilităţii (caz în care ar fi fost incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât instanţa de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, analizând temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.
În final, Înalta Curte constată că reţinerea unor argumente străine de natura pricinii ar putea face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi, în acest context, că instanţa de apel a argumentat, în mod corect, de altfel, că reclamanţii se prevalează de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional şi de practica Curţii Europene, dar nu se află în situaţiile de excepţie recunoscute, neavând un bun. Trimiterea greşită la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care imobilul se află în continuare în patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanţi să facă dovada existenţei bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În consecinţă, critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.
3) Cel de-al treilea motiv de recurs, expus în susţinerea sa prin mai multe argumente, se referă la încălcarea şi aplicare greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această critică nu este fondată.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat.
În condiţiile în care reclamanţii nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie ori nu au obţinut anterior litigiului de faţă o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deţinerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanţele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenţionale.
Soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părţile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O., satisfacerea pretenţiilor lor legate de imobil şi situaţii ce cad sub incidenţa legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală, principiul prevalenţei normelor convenţionale faţă de cele interne, naţionale.
Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a reţinut că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situaţie, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, în speţa de faţă, reclamanţii nu se află în niciuna din aceste situaţii de excepţie, neavând un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.
În măsura în care, pe fond, acţiunea în revendicare a fost analizată şi din perspectiva protecţiei unui bun actual, reclamanţii nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiţie.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, nu se poate vorbi de vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european (art. 6 din Convenţie; art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi, ca atare, nici încălcarea textelor sus menţionate din Constituţie, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi art. 21 din Constituţia României, reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenţi.
Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenţii nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
În recurs, recurenţii au precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulate în baza Codului civil, după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară.
Înalta Curte constată că premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea menţionată nu se regăsesc în speţă, deoarece reclamanţii din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluţionarea acesteia, să introducă pe rolul instanţelor de judecată o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalităţii naţionalizării din anul 1950. Instanţa le-a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivând că aceştia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
În cauza citată, C.E.D.O. a reţinut că, „respingerea acţiunii în constatare nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă. Prin urmare, rămâne de verificat eficienţa acestei proceduri în speţă”, de asemenea, „Curtea nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă (vezi, mutatis mutandis, Messochoritis împotriva Greciei, nr. 41.867/98, & 23, 12 aprilie 2001) (…) Curtea nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii)”.
În aceste condiţii, dată fiind situaţia de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a cauzelor.
În cauză, deşi fac referiri la o serie de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O., recurenţii ignoră dezlegarea dată de instanţa europeană în cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în legătură cu existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140).
În ce priveşte simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în aceeaşi cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiţionat de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Or, reclamanţii nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative şi obţinerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.
În acelaşi timp, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu confirmase dreptul reclamanţilor, în aşa fel încât aceştia să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale şi să se adreseze instanţei de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l aveau, de fapt, în patrimoniu.
De aceea, aplicarea directă a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce-i priveşte, astfel cum pretind recurenţii, nu putea avea drept consecinţă constatarea existenţei unui bun în patrimoniul acestora, ci, dimpotrivă, inexistenţa dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, trimiterea la cauza Ilie Şerban împotriva României nu vine să întărească apărările recurenţilor în privinţa soluţiei date cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului, întrucât nu se constată un reviriment al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia revendicării bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, datorat unei noi interpretări a legii, de natură a duce la încălcarea art. 6.1 din Convenţie.
Recurenţii susţin şi faptul că accesul liber la instanţă a fost încălcat prin soluţionarea acţiunii în revendicare pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât timp instanţa de apel nu a analizat dacă interdicţia instituită prin legile speciale în promovarea acţiunii de drept comun este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei.
Înalta Curte constată că, în aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurenţii nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
În speţă, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a imobilului, reclamanţii nu au mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au folosit procedura specială reglementată de legii speciale, cum s-a arătat anterior.
În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acţiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludată.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.
Mai mult, în speţă, recurenţii au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurenţii nu au dovedit că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se pot bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.
Analizând principiile incidente în materia acţiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenţei recente a C.E.D.O. în hotărârea pilot Măria Atanasiu ş.a, contra României, aplicabilă, pentru identitate de raţiune, în toate situaţiile în care bunul în litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte reţine că reclamanţii nu deţin în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în acţiunea pendinte.
După finalizarea procesului de adoptare a legislaţiei speciale de reparaţie la data de 14 februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C. civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acţiune în revendicare, nu este suficientă promovarea unei acţiuni împotriva statului în constatarea dreptului de proprietate, ci este necesară obţinerea, în prealabil, a unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti în care să se fi dispus expres restituirea bunului.
În speţă, reclamanţii nu se pot legitima ca titulari actuali ai dreptului a cărui protecţie au solicitat-o prin acţiunea în revendicare de drept comun promovată, având în vedere că titlul vechi al antecesorului nu mai are forţă juridică în dovedirea dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de către stat.
Faţă de statuările Curţii Europene în decizia pilot citată, Înalta Curte reţine că, atâta vreme cât nu deţin o astfel de dispoziţie de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat, reclamanţii nu pot fi identificaţi ca titulari ai dreptului de proprietate în baza căruia să se poată prevala de un bun actual care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei.
În aceste condiţii, Înalta Curte, faţă de considerentele în fapt şi în drept ale instanţelor anterioare, constată că analiza cererii de revendicare a privit fondul acesteia, iar nu excepţia de inadmisibilitate, astfel încât recurenţii să fie în mod direct prejudiciaţi.
Instanţa de apel a verificat şi în ce măsură există o suprapunere între câmpul de reglementare al legii speciale şi cel al Codului civil, a statuat asupra compatibilităţii normelor interne speciale cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recunoscând astfel posibilitatea reclamanţilor de a utiliza procedura de drept comun şi de a avea câştig de cauză în situaţia în care justifică existenţa în patrimoniul lor a unui bun actual.
Asupra necesităţii de a se ţine seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul soluţionării acţiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte, care nu ar mai putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor după regulile clasice aplicabile acţiunilor în revendicare de drept comun, a statuat aceeaşi Deciziei nr. 33/2008, astfel că argumentul că normele Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de faţă, ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie care se aplică cu prioritate este unul eronat.
Acest text convenţional nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip de acţiune în justiţie, fie şi dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de proprietate, iar, pentru invocarea beneficiului său, reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniu lor a unui bun actual - în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum aceasta a fost nuanţată prin decizia pilot din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României - a cărui existenţă să-şi aibă originea într-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care instanţele judecătoreşti să fi recunoscut acestora calitatea de proprietari şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Recurenţii reclamanţi nu explică de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să se aplice prioritar în concurs cu legea naţională, în condiţiile în care aceştia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot plânge - aşa cum au făcut-o alţi foşti proprietari din jurisprudenţa instanţei europene evocată prin motivele de recurs - de absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii cuvenite şi recunoscute în baza legii speciale şi în condiţiile în care, în mod constant, C.E.D.O. a recunoscut dreptul suveran al statelor de a adopta legi reparatorii, de a stabili domeniul de aplicare a acestora şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate. Aceasta întrucât, potrivit instanţei europene, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe şi, cu atât mai puţin, un drept la restituirea în natură în toate cazurile, a însuşi bunului preluat.
Desigur, cunoaşterea principiilor decurgând din jurisprudenţa C.E.D.O. este importantă însă, în acelaşi timp nu pot fi ignorate aceleaşi principii decurgând din jurisprudenţa recentă a instanţei europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ş.a. contra României, pe care le-au menţionat şi aplicat în mod corect instanţele de fond şi care, de altfel, au fundamentat şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ignorată de recurenţi cu ocazia formulării criticilor lor de recurs.
În ceea ce priveşte imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, Înalta Curte constată netemeinicia susţinerii formulate. În speţă, reclamanţii nu se regăsesc în niciuna din situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut cum să parcurgă procedura prevăzută de legea specială întrucât nu s-au aflat în România nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât au fost susţinute pentru prima oară prin cererea de apel.
Pentru toate aceste considerente, soluţia instanţelor de fond, de respingere a acţiunii în revendicare este legală, criticile formulate prin prezenta cale de atac fiind nefondate, aşa încât, potrivit art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E CI D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N., F.R.G. împotriva Deciziei civile nr. 153/A din 03 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia .I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2014. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 509/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
