ICCJ. Decizia nr. 510/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 510/2014

Dosar nr. 3751/30/2012

Şedinţa publică din 13 februarie 2014

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 mai 2012 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 3751/30/2012, reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 6.000.000 RON, cu titlu de daune morale, respectiv suma de 4.000.000 RON să fie plătită către G.G.A.R. şi suma de 2.000.000 RON către G.G.M.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că G.G.M. este unchiul patern al fraţilor minori, G.G.B., în vârstă de 4 ani, decedată, respectiv tutore pentru G.G.A.R., în vârstă de 14 ani, grav rănit, în urma accidentului rutier ce a avut loc la data de 1 decembrie 2011 pe DN 6 Timiş, al cărui autor, G.G.F., tată al minorilor, a decedat.

S-a arătat că de pe urma accidentului a rezultat decesul surorii reclamantului şi multipla vătămare corporală a acestuia, fiind preluat de către serviciul de ambulanţă şi internat în spital, unde a fost supus investigaţiilor şi intervenţiilor chirurgicale de urgenţă după care a urmat multiple tratamente medicale pentru vindecarea leziunilor de ordin fizic şi psihic ce continuă şi azi, fiind încadrat într-un grad de handicap grav. Ca urmare a pierderii pricinuite de decesul surorii sale, a impactului devastator asupra integrităţii sale fizice, a suferinţelor de ordin fizic şi psihic, a solicitat plata despăgubirilor în cuantum total de 4.000.000 RON, constând în daune morale.

Reclamantul G.G.M. a arătat că decesul nepoatei sale, G.G.B., şi grava vătămare corporală a nepotului reprezintă o durere afectivă şi o pierdere enormă pentru el întrucât relaţiile familiale dintre ei erau foarte strânse, ei făcând parte din propria familie, locuiau împreună în acelaşi imobil, relaţionau zilnic ca şi cum ar fi copiii săi. În concret, prejudiciul reclamat este cauzat de decesul nepoatei B. şi rănirea nepotului A.R. şi constă în deteriorarea permanentă, gravă şi iremediabilă a relaţiilor de familie, a legăturilor afective dintre aceştia.

Referitor la obligaţia de despăgubire a SC E.A.R. SA, s-a susţinut că aceasta rezultă din contractul de asigurare raportat la dispoziţiile art. 50 şi 54 din Legea nr. 136/1995. S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la aprecierea gradului de atingere a valorii sociale ocrotite de lege, solicitând a se avea în vedere poziţia socială a părţilor, calitatea acestora şi gravitatea urmărilor produse. Chiar dacă prin despăgubirea ce o vor primi nu se vor elimina în totalitate prejudiciile nepatrimoniale suferite, a apreciat că sumele solicitate reprezintă o compensaţie echitabilă pentru aceste pagube.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 32/2000.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta SC E.A.R. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G.M. pentru acţiunea formulată în nume propriu, în raport de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995. Având în vedere prevederile legii speciale din materia asigurărilor, pârâta a apreciat că doar G.G.A.R. este îndreptăţit a primi de la asigurător plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral rezultat în urma accidentului rutier produs cu autoturismul asigurat RCA de societatea pârâtă, unchiul acestuia, reclamantul G.G.M., neavând calitate în acest sens (nu este nici succesor şi nici nu s-a aflat în întreţinerea conducătorului auto).

Pârâta nu a contestat faptul că reclamantul G.G.A.R. este îndreptăţit la daune morale pentru suferinţa provocată urmare a accidentului rutier produs cu autoturismul asigurat. A considerat însă că suma pe care instanţa o acordă cu acest titlu trebuie să fie în concordanţă cu jurisprudenţa în materie, să păstreze un grad de rezonabilitate şi să nu constituie o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale. În conformitate cu art. 49 pct. 1 lit. f) şi a art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie: "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

Prin Sentinţa civilă nr. 1840 din 13 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3751/30/2012, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G.M. şi s-a respins acţiunea formulată de acesta pentru lipsa calităţii procesuale active; s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul G.G.A.R. în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA şi a obligat pârâta la plata către reclamantul G.G.A.R. a sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale, luând act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G.M. că excepţia este întemeiată, reţinând că potrivit art. 50 alin. (1) - (3) din Legea nr. 136/1995, "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat răspunzător de producerea accidentului.".

S-a reţinut că alin. (2) şi (3) ale textului legal analizat nu sunt enunţiative, ci limitative în ce priveşte categoria persoanelor care pot solicita şi primi despăgubiri în cazul unui accident de autovehicul în urma căruia au suferit vătămări corporale, fiind fără echivoc că în afara persoanelor care au fost implicate direct în accidente, mai pot primi despăgubiri doar soţul (soţia) sau persoanele care se aflau în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat răspunzător de producerea accidentului.

Or, reclamantul G.G.M. nu este nici persoană implicată direct în accidentului rutier ce a avut loc la data de 1 decembrie 2011, dar nici o persoană care se află în întreţinerea proprietarului sau conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului. Indubitabil că relaţia de rudenie şi relaţia sufletească foarte apropiată pe care reclamantul G.G.M. o avea cu nepoata sa G.G.B. i-au produs acestuia un prejudiciu moral indiscutabil şi incomensurabil în urma decesului acesteia în accident, însă acest prejudiciu moral nu poate fi acoperit total sau parţial de către asigurător în condiţiile în care răspunderea acestuia este limitată doar la persoanele enunţate expres în textul legal citat, printre care reclamantul nu se regăseşte.

S-a mai apreciat de către instanţa de fond că acţiunea formulată de reclamantul G.G.A.R. este întemeiată în parte. Reţine tribunalul că, la data de 1 decembrie 2011, în jurul orei 21:35, în timp ce se deplasa pe drumul naţional DN 6, pe centura de ocolire a oraşului Timişoara, conducând autoturismul marca C. cu numărul de înmatriculare TM-AA-AAA dinspre Lugoj spre Arad, G.G.F. a produs un accident de circulaţie prin pătrunderea din cauza neatenţiei pe sensul opus de mers şi intrarea în coliziune cu autoutilitara marca V. cu numărul de înmatriculare BH-BB-BBB, ce rula din direcţia opusă. În urma coliziunii, a decedat G.G.F. şi fiica acestuia G.G.B. de 4 ani, iar fiul defunctului, reclamantul G.G.A.R., a suferit leziuni traumatice severe.

Prin demersul pendinte, reclamantul G.G.A.R. tinde la obligarea asigurătorului autovehiculului ce a generat accidentul, marca C., cu numărul de înmatriculare TM-AA-AAA, în speţă SC E.A.R. SA, la acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului din 1 decembrie 2011, apreciat la suma de 4.000.000 RON.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a constatat că reclamantul G.G.A.R. este o persoană îndrituită conform art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 136/1995 să obţină despăgubiri de la asigurător deoarece la momentul producerii accidentului era în autovehiculul ce a produs accidentul şi, de asemenea, era în întreţinerea autorului accidentului, tatăl său G.G.F.

Pârâta nu s-a opus cererii de reparare a prejudiciului, însă a apreciat că în ce priveşte cuantumul daunelor morale să fie în concordanţă cu jurisprudenţa în materie, să păstreze un grad de rezonabilitate şi să nu constituie o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, din înscrisurile medicale şi expertiza medico-legală efectuată în cauză a rezultat că accidentul produs de asiguratul pârâtei a produs reclamantului G.G.A.R. suferinţe fizice şi psihice foarte mari. Aceste traume au fost atât urmarea coliziunii, reclamantului în vârstă de 14 ani producându-i-se mai multe fracturi ale membrelor inferioare, cât şi superioare şi de asemenea mai multe plăgi tăiate, cât şi urmarea intervenţiilor chirurgicale ce au urmat imediat după accident, dar şi ce au fost efectuate ulterior, având în vedere necesitatea ca reclamantul să poarte o perioadă de timp tije metalice atât în membrele inferioare, cât şi în cele superioare. De asemenea, reclamantul a fost ţintuit la pat o perioadă de 3 - 4 luni, după care a urmat o perioadă lungă de recuperare cu şedinţe multiple de fizioterapie, raportul medico-legal evocând faptul că nici în prezent acesta nu este vindecat complet şi având în vedere că reclamantul este în perioada de creştere şi maturare osoasă, nu se poate stabili dacă vor exista eventuale disfuncţionalităţi de natură fizică sau stări de infirmitate, aspect ce relevă şi posibilitatea ca acestea să intervină ulterior, mai cu seamă că din depoziţiile martorilor rezultă că în prezent reclamantul şchiopătează şi se deplasează cu ajutorul unui cadru metalic, iar mâinile îi sunt slăbite.

În afara acestor suferinţe fizice, instanţa de fond a mai constatat că reclamantul G.G.A.R. a suferit şi suferă psihic ca urmare a morţii intempestive atât a tatălui, cât şi a surorii sale în condiţiile în care anterior accidentului, cu puţin timp înainte, îi decedase mama urmare a unui cancer, suportul material, moral şi afectiv pe care părinţii i l-ar fi oferit fiind înlăturat brutal din viaţa reclamantului. Această suferinţă psihică rezultă implicit din situaţia în care se află reclamantul, dar şi direct din depoziţiile martorilor care au evocat faptul că în perioada de după accident, reclamantul izbucnea deseori în plâns, având o stare psihică instabilă, iar în prezent acceptă greu situaţia în care se află. Au fost avute în vedere şi suferinţele psihice generate de imposibilitatea desfăşurării de către reclamant a unei vieţi active, atât în cadrul şcolii, cât şi în afara ei, urmare a vătămărilor corporale produse de accident al căror efecte subzistă într-o bună măsură şi în prezent. Această stare de fapt evocă indiscutabil îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi temeinicia daunelor morale ce trebuie să le primească reclamantul.

Instanţa de fond a reţinut că daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

S-a mai reţinut că valoarea lezată este de primă importanţă şi că reclamantul a suferit o traumă fizică şi psihică puternică, situaţia familială şi socială a acestuia fiind transformată în mod negativ în mod ireversibil.

Pe de altă parte însă, prima instanţă a constatat că despăgubirea pretinsă de reclamant, suma de 4.000.000 RON, adică aproximativ un milion de euro, este exagerat de mare, apreciind că suma de 1.000.000 RON este una rezonabilă şi suficientă pentru a acoperi traumele fizice şi psihice încercate de reclamant până în prezent. În situaţia în care starea de sănătate fizică şi psihică, dar şi cea sufletească a reclamantului vor avea de suferit şi în viitor, reclamantul are deschisă calea unei noi acţiuni pentru acoperirea eventualului prejudiciu moral generat ulterior pronunţării acestei hotărâri.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R., precum şi pârâta SC E.A.R. SA, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 53/A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi G.G.M. şi G.G.A.R. şi de apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1840 din 13 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3751/30/2012. Totodată, a fost respinsă cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în privinţa apelului declarat de reclamantul G.G.M. că acesta este nefondat, deoarece excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului a fost corect analizată şi soluţionată de către instanţa de fond, având în vedere că reclamantul G.G.M., cu toate că a suferit o importantă pierdere în plan afectiv prin decesul fratelui şi nepoatei sale, nu face parte dintre persoanele îndreptăţite la repararea prejudiciului moral, conform art. 50 din Legea 136/1995, chiar dacă a dovedit legătura de rudenie cu victimele accidentului.

În ce priveşte apelul declarat de pârâta SC E.A.R. SA, instanţa de apel a constatat că apelul declarat în cauză este nefondat, având în vedere că prin acesta se susţine reducerea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral reclamantului G.G.A.R., raportat la condiţiile social-economice din România şi la jurisprudenţa predominantă a instanţelor care stabilesc o cuantificare a daunelor morale raportat la mai multe criterii economice, cuantificare potrivit căreia în cazul pierderii unui fiu suma acordată cu titlul de daune morale este în medie de 10.000 euro.

Curtea de apel a constatat că susţinerile sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, aşa cum de altfel chiar pârâta recunoaşte, în materia daunelor morale, nu există criterii prestabilite în ce priveşte acordarea acestora, iar pe de altă parte, în speţă nu se impune reducerea sumelor acordate de prima instanţă, având în vedere circumstanţele speciale ale speţei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de apel reţine că în urma accidentului de circulaţie produs la 1 decembrie 2011, întreg cursul existenţei minorului G.G.A.R. a fost iremediabil schimbat, deoarece în contextul în care acest minor îşi pierduse de curând mama, înainte de accidentul respectiv, în urma accidentului survenit şi-a pierdut restul familiei, respectiv tatăl şi sora sa, în vârstă de 4 ani.

Pe lângă această traumă morală profundă, minorul a fost supus unor suferinţe fizice de amploare, suportând mai multe intervenţii chirurgicale complexe, iar sănătatea sa nu este complet restabilită nici în prezent. Astfel, evoluţia sa fizică şi psihică a fost iremediabil afectată, însuşi accesul la educaţie într-un cadru organizat fiindu-i în prezent obstrucţionat, deoarece datorită stării sale fizice şi psihice a fost necesară şcolarizarea sa la domiciliu. De aceea, pentru a compensa cel puţin în parte, reducerea şanselor la o viaţă normală a acestui minor, curtea de apel a apreciat că, acesta fiind la începutul formării sale profesionale şi maturizării sale fizice şi psihice, poate avea acces la o serie de tratamente specializate pentru recuperare fizică, precum şi la forme de pregătire profesională, numai cu ajutorul unor sume de bani corespunzătoare.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că separat de asigurarea accesului la o viaţă normală din punct de vedere al accesului la educaţie şi de cheltuielile necesare pentru refacerea sănătăţii sale, dat fiind faptul că susţinătorul său legal a dispărut în accident, sumele atribuite cu titlul de daune morale sunt menite să asigure şi un standard de viaţă corespunzător cu nevoile sale de formare socio-profesională.

Din aceste considerente, având în vedere criteriul echităţii, singurul consolidat de practica instanţelor naţionale şi europene în materia acordării daunelor morale, curtea de apel a apreciat că suma acordată de către instanţa de fond corespunde acestui criteriu şi este menită să asigure o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului moral suferit de minorul G.G.A.R.

Cu toate acestea, raportat la solicitarea apelantului G.G.A.R., de majorare a cuantumului sumei acordate de prima instanţă, instanţa de prim control judiciar a constatat că nu se impune majorarea acestei sume, deoarece raportat la nivelul economico-social al României, suma respectivă poate satisface nevoile unui trai mai mult decât decent pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pe de altă parte, o majorare a acestei sume ar putea duce la o îmbogăţire fără just temei pentru reclamant şi la o împovărare excesivă a societăţii de asigurare pârâte, care urmează să achite suma respectivă, motiv pentru care a respins şi apelul declarat de G.G.A.R.

Având în vedere soluţia de respingere a apelului formulat de apelanta-pârâtă, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă şi cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R., cât şi pârâta SC E.A.R. SA, criticând decizia atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. În motivarea cererii de recurs, reclamanţii au arătat că decizia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii faţă de solicitarea de majorare a pretenţiilor formulate de către G.G.A.R., de la suma de 1.000.0000 RON la 4.000.000 RON, raportând eronat suma acordată la nivelul economico-social din România şi la criteriul de a nu împovăra excesiv asigurătorul. Or, potrivit Legii nr. 136/1995, terţii păgubiţi prin accidente de circulaţie au dreptul la despăgubirea totală a prejudiciului suferit, care nu se calculează prin raportare la starea economico-socială la un moment dat din România, ci ţinând cont de întinderea daunei, independent de acest criteriu. Pe de altă parte, nu poate constitui drept motiv de împovărare excesivă a asigurătorului prin acordarea unei sume mai mari de 1.000.000 RON, întrucât prin poliţa de asigurare RCA, acesta s-a obligat să suporte cu titlu de daune morale până la valoarea de 3.500.000 euro, echivalentul a cca. 15.000.000 RON, ce depăşeşte cu mult suma de 4.000.000 RON solicitată. Consideră reclamantul G.G.A.R. că prin pierderea tatălui, a surorii, multipla vătămare fizică, punerea vieţii în pericol şi restrângerea posibilităţilor la o viaţă normală, paguba suferită nu este acoperită prin acordarea sumei de 1.000.000 RON.

Reclamantul G.G.M. a arătat că hotărârea recurată este nelegală, întrucât au fost interpretate greşit dispoziţiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 136/1995, în sensul că nu ar face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la despăgubiri datorate de către asigurător. Susţine recurentul că, doar în situaţia în care ar fi formulat pretenţii pentru decesul fratelui său, persoana vinovată de producerea accidentului, excepţia lipsei calităţii procesuale active ar fi fost incidentă în cauză, situaţie în care persoanele îndreptăţite a formula pretenţii faţă de asigurător ar fi fost doar fiul minor, care se afla în întreţinerea acestuia. Argumentează că despăgubirea a fost solicitată pentru dauna suferită prin decesul nepoatei, G.G.B., ce a avut calitate de persoană aflată în autovehicul, situaţie în care apreciază că excepţia trebuie respinsă. Susţine că dacă s-ar accepta interpretarea greşită reţinută drept considerent pentru respingerea pretenţiilor sale faţă de asigurător, aceasta ar presupune că în caz de accident doar soţul (soţia) şi persoanele aflate în întreţinerea persoanei decedate în accident ar avea dreptul de a formula pretenţii împotriva asigurătorului, fapt contrazis de bogata jurisprudenţă în domeniu, prin care instanţele acordă despăgubiri pentru fraţii, părinţii ori alte categorii de persoane ce dovedesc existenţa unei pagube.

Solicită reclamanţii modificarea hotărârii recurate şi obligarea asigurătorului la plata sumelor solicitate în acţiune, respectiv suma de 4.000.000 RON pentru G.G.A.R. şi 2.000.000 RON pentru G.G.M.

2. Pârâta SC E.A.R. SA, în motivarea recursului promovat, a arătat că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva exclusivă a cuantumului deosebit de mare al daunelor morale stabilite în cauză, respectiv la suma de 1.000.000 RON, echivalentul a aproximativ 230.000 euro, ce depăşeşte criteriile de stabilire a daunelor morale, statuate atât de art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, cât şi de jurisprudenţa aplicabilă.

Argumentează că art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 statuează că daunele morale se stabilesc conform legislaţiei şi jurisprudenţei din România. În absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, intensitatea şi consecinţa traumei suferite.

Recurenta face referire la jurisprudenţa naţională prin care s-a statuat că evaluarea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să fie una subiectivă şi nici nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără just temei, acordarea daunelor morale impunând respectarea principiului judecării în echitate. Invocă faptul că, în cauze similare, instanţele de judecată în medie stabilesc cu titlul de despăgubiri morale sume de până la 10.000 euro, astfel încât suma de 230.000 euro apare ca fiind o îmbogăţire evidentă de pe urma unui tragic accident de circulaţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1. În privinţa recursului declarat de pârâta SC E.A.R. SA, se va admite excepţia de netimbrare a recursului, urmând a dispune anularea, ca netimbrată, a cererii de recurs, reţinându-se că recurenta, pentru termenul de judecată din data de 13 februarie 2014 a fost citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 7.055,5 RON şi a timbrului judiciar de 5 RON, obligaţie căreia pârâta nu s-a conformat, taxele de timbru nefiind achitate.

Având în vedere că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererilor trebuie să se facă dovada plăţii în întregime a taxei datorate, plata acesteia putând fi amânată în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 doar până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu anularea acţiunii sau a cererii.

În speţă, recurenta-pârâta SC E.A.R. SA, deşi legal citată cu respectarea dispoziţiilor art. 114¹ alin. (3) C. proc. civ., nu s-a conformat - indiferent din ce motive - cerinţei legale referitoare la achitarea taxei de timbru, arătând în concluziile scrise depuse la dosar, că nu înţelege să achite taxele datorate.

Reţinând că dreptul de acces la justiţie este garantat de art. 6 din Convenţie (cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii), instanţa supremă are în vedere că "dreptul la justiţie" nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăşi natura sa, presupune o reglementare din partea statului, care urmează să aleagă mijloacele pentru atingerea acestui scop. În această privinţă, Curtea europeană a reţinut în numeroase cauze că interesul unei bune administrări a justiţiei poate justifica impunerea unei restricţionări financiare a accesului unei persoane la o instanţă (cauza Lungoci împotriva României, cauza Weissman şi alţii împotriva României, cauza Iorga împotriva României, cauza SC Marolux SRL şi Jacobs împotriva României). În acest context şi având în vedere că recurenta, deşi legal citată pentru termenul de judecată acordat în acest scop, nu a făcut dovada achitării ori scutirii de plata taxei de timbru, Înalta Curte va dispune anularea, ca netimbrată, a cererii de recurs, fără a mai analiza criticile pârâtei aduse hotărârii.

2. În privinţa recursului declarat de reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R., Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs învederate, urmând a se dispune respingerea recursului, ca nefondat.

Instanţa de fond, prin soluţia pronunţată, confirmată de instanţa de prim control judiciar (prin respingerea apelului formulat) a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale în privinţa determinării sferei persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, precum şi a stabilirii cuantumului despăgubirilor datorate în baza raporturilor juridice de asigurare.

În fapt, la data de 1 decembrie 2011, în jurul orelor 21,35, pe drumul DN 6 Timiş a avut loc un eveniment rutier în urma căruia şi-au pierdut viaţa G.G.F. şi G.G.B., aceştia fiind tatăl şi sora reclamantului G.G.A.R., respectiv fratele şi nepoata reclamantului G.G.M. Conform Rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 mai 2012, dată în Dosarul nr. 14254/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, s-a reţinut că vinovat de producerea accidentului de circulaţie ce avut loc la data de 1 decembrie 2011 este conducătorul autoturismului marca C. cu numărul de înmatriculare TM-AA-AAA, respectiv G.G.F., care în jurul orei 21,35, în timp ce se deplasa pe drumul naţional DN 6, pe centura de ocolire a oraşului Timişoara, în direcţia dinspre Lugoj spre Arad, a produs un accident de circulaţie prin pătrunderea din cauza neatenţiei pe sensul opus de mers şi a intrat în coliziune cu autoutilitara marca V. cu numărul de înmatriculare BH-BB-BBB, ce rula din direcţia opusă. În urma coliziunii, au decedat G.G.F. şi fiica acestuia G.G.B. în vârstă de 4 ani, iar fiul defunctului, reclamantul G.G.A.R., a suferit grave leziuni traumatice. La momentul producerii evenimentului rutier, autoturismul proprietatea conducătorului auto G.G.F. era asigurat pentru răspundere civilă la SC E.A.R. SA cu poliţa de asigurare RCA, seria X nr. Y pentru perioada 21 august 2011 - 20 februarie 2012, reclamanţii înţelegând să cheme în judecată pârâta SC E.A.R. SA, pentru a fi obligată la plata unor despăgubiri morale în calitate de asigurător RCA al autoturismului cu nr. de înmatriculare BH-BB-BBB.

Problema de drept care se ridică în speţă este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi ale Ordinului C.S.A. nr. 5/2010 (în vigoare la data producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obiectivă de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Astfel, reclamantul G.G.M. este fratele, respectiv unchiul persoanei decedate, G.G.F., conducătorul autovehiculului asigurat cu nr. de înmatriculare TM-AA-AAA, autor al faptei delictuale ce a generat producerea riscului soldat şi cu decesul minorei G.G.B. În aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au efectuat o corectă aplicare şi interpretare a acestor dispoziţii legale, reţinând judicios lipsa calităţii procesuale active a reclamantului G.G.M. întrucât acesta nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în baza contractului de asigurare obligatorie RCA.

Dispoziţiile cu caracter general, înscrise în art. 49 din Legea nr. 136/1995, stipulează că "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (...)".

Normele emise de C.S.A. nr. 5/2010 enumeră în mod expres în art. 26 riscurile şi pagubele acoperite de asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, iar în art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 sunt prevăzute expres riscurile şi prejudiciile care nu sunt cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă şi pentru care, implicit, nu poate fi atrasă răspunderea asigurătorului, textul stipulând expres că "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru (...) prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului (pct. 2) (...)".

În acest cadru normativ, Înalta Curte reţine că textul se extinde şi în situaţia moştenitorilor asiguratului RCA, în caz de deces a asiguratului, autor al faptei delictuale care a generat producerea riscului, cu excepţia cazului în care s-a produs vătămarea succesorilor autorului faptei delictuale ce a generat producerea riscului asigurat.

În speţă, reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R. sunt fratele şi fiul conducătorul autoturismului vinovat de producerea faptei delictuale ce a generat producerea riscului asigurat, acesta din urmă aflându-se în autovehiculul asigurat, suferind vătămări corporale grave de pe urma evenimentului rutier. Or, în cazul asigurărilor obligatorii de răspundere auto RCA, textele legale sus-menţionate exclud posibilitatea acoperirii prejudiciilor suferite de conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului şi, implicit, a succesorilor acestuia deoarece excluderea instituită îşi are fundamentul în raţiunea de a fi a asigurării de răspundere civilă a deţinătorilor auto în vederea asigurării exclusive a pagubelor produse terţelor persoane, şi nu a asiguratului însuşi ori succesorilor acestuia.

Nu poate fi primită apărarea reclamantului G.G.M. potrivit căreia s-ar încadra în sfera persoanelor cărora li se acordă despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, întrucât despăgubirile solicitate ar fi urmarea decesului nepoatei sale G.G.B. Dispoziţiile art. 50 alin. (3) trebuie interpretate în corelare atât cu dispoziţiile înscrise în alin. (2) al aceluiaşi text de lege, precum şi cu cele înscrise în art. 26 pct. 4 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, dispoziţii legale care prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri pentru vătămări corporale în privinţa persoanelor care sunt membrii familiei asiguratului. Prin urmare, coroborarea şi interpretarea textelor de lege sus-menţionate determină indubitabil concluzia că legiuitorul a reglementat posibilitatea acordării de despăgubiri familiei persoanei răspunzătoare de producerea accidentului doar în condiţiile în care au suferit vătămări corporale, astfel cum este situaţia reclamantului G.G.A.R.

Spre deosebire de categoria asigurărilor de persoane, legiuitorul a instituit ca în asigurările obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, asigurătorul să acopere prejudiciile terţilor, şi nu ale propriei persoane a asiguratului răspunzător de producerea accidentului ori a moştenitorilor acestuia, cu excepţia celor din urmă în cazul în care au suferit direct vătămări corporale prin producerea riscului asigurat, situaţie în care ar putea dobândi calitatea de terţi păgubiţi ca urmare a faptei delictuale a asiguratului, ipoteză care se regăseşte în cauză doar în privinţa reclamantului G.G.A.R.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, constatându-se că în mod corect s-a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantului G.G.M. întrucât nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptăţite pentru care asigurătorul RCA este obligat să acorde despăgubiri, urmează ca, sub acest aspect, să se constate netemeinicia criticilor formulate de reclamanţi.

Referitor la motivul de recurs ce vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului G.G.A.R., Înalta Curte Curtea va constata netemeinicia criticilor subsumate acestui motiv, care nu va atrage incidenţa cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, temeiul despăgubirilor morale ale reclamantului izvorăşte din fapta delictuală a asiguratului G.G.F. materializată în producerea evenimentului asigurat din data de 1 decembrie 2011, soldat cu decesul tatălui şi a surorii sale, precum şi a vătămării corporale grave a acestuia, împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 şi a art. 23 pct. 4 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A., aspect necontestat în cauză de societatea de asigurări.

Referitor la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de fond, precum şi cea de apel au avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantul G.G.A.R.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale funcţie de probele care relevă impactul produs reclamantului prin vătămarea corporală a acestuia urmare a evenimentului rutier şi a consecinţelor nefaste care s-au răsfrânt asupra stării lui fizice şi psihice, Înalta Curte reţine că susţinerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse care complinesc, în parte, motivarea deciziei atacate din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R. şi va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC E.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 53/A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.G.M. şi G.G.A.R. împotriva Deciziei civile nr. 53/A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC E.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 53/A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 511/2014. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 508/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 511/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs