ICCJ. Decizia nr. 576/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 576/2014
Dosar nr. 6534/1/2010
Şedinţa publică din 19 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea formulată la data de 13 aprilie 2001 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 2554/2001, în urma declinării de la Judecătoria Videle, prin Sentinţa civilă nr. 780 din data de 4 iunie 2001, reclamanţii F.M., F.B., F.I., S.A., D.M., C.E., B.E.C., F.O., F.D.C., F.R.M., au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Teleorman, precum şi cu Primăria Comunei Poeni, judeţul Teleorman, restituirea în natură a imobilului - teren şi construcţii situat în comuna Poeni, judeţul Teleorman, preluat abuziv de stat, în anul 1950.
Prin Sentinţa civilă nr. 17 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. a judeţului Teleorman şi a admis în parte acţiunea reclamanţilor, dispunând restituirea în natură a imobilului construcţie şi a anexelor gospodăreşti, împreună cu suprafaţa de 7,3267 ha teren şi acordarea de despăgubiri pentru construcţiile anexă demolate şi pentru utilajele gospodăreşti preluate abuziv.
Prin Decizia nr. 273 din 3 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de Consiliul Local Poeni, prin Primar, D.G.F.P. judeţul Teleorman şi Ministerul Finanţelor Publice, pe motivul că reclamanţii au probat calitatea de persoane îndreptăţite, cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat, fără titlu, şi sunt îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului, conform art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 şi la despăgubiri pentru construcţiile demolate şi pentru utilajele prelate abuziv.
Prin Decizia nr. 7865 din 5 octombrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Poeni, judeţul Teleorman, şi pârâta D.G.F.P. a judeţului Teleorman, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva deciziei instanţei de apel, a fost casată decizia şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pentru a se stabili suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură.
Judecând apelul după casare, prin Decizia civilă nr. 334 A din 12 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 16594/1/2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de D.G.F.P. Teleorman, motivat de lipsa de interes, şi a admis apelul formulat de Consiliul Local Poeni, reţinând că poate fi restituită numai suprafaţa de teren de 29.929 mp, deţinută de apelant, împreună cu construcţiile aferente, precum şi terenul în suprafaţă de 3.563 mp, iar reclamanţii au dreptul la despăgubiri pentru restul terenului de 39.308 mp, dar nu şi pentru construcţiile demolate şi utilajele gospodăreşti preluate abuziv.
Prin cererea formulată la data de 7 iulie 2010, reclamanţii F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C., F.D.C., F.R.M. şi F.O. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 334 A din 12 mai 2010 solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ, modificarea deciziei recurate în sensul restituirii în natură a suprafeţei de teren de 39.308 mp teren intravilan, reprezentând dreptul de proprietate în calitate de moştenitori ai autorului comun F.B., iar nu prin despăgubiri.
Prin Încheierea din data de 5 aprilie 2011, cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzelor ce au făcut obiect al Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 şi 371/333/2011 aflate pe rolul Judecătoriei Videle.
Cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării intervenţiei incidentului procesual al perimării, în urma raportului din data de 4 decembrie 2013 referitor la verificările relative la cauzele suspendării prin care s-a constatat că dosarele care au reprezentat cauza suspendării au fost soluţionate irevocabil la 9 septembrie 2011, 23 septembrie 2011 şi respectiv 20 aprilie 2012.
La data de 10 februarie 2014, recurenta D.M., precum şi numiţii F.N.C. şi R.O.F.G., în calitate de succesori ai recurentei F.O., au formulat cereri de repunere în termenul de repunere pe rol.
Recurenta D.M. a solicitat, în temeiul art. 103, art. 245 şi art. 250 alin. (3) C. proc. civ., repunerea în termenul de repunere pe rol a cauzei, precum şi repunerea pe rol a cauzei, invocând faptul că nu a avut cunoştinţă de soluţionarea irevocabilă a dosarelor de pe rolul Judecătoriei Videle, nefiindu-i comunicate hotărârile şi s-a aflat în imposibilitatea de a se deplasa datorită vârstei înaintate şi stării de sănătate, probate cu înscrisuri. A mai arătat că, la data de 27 ianuarie 2014, succesorii recurentei F.O. i-au comunicat situaţia litigiilor.
F.N.C. şi R.O.F.G., în calitate de succesori ai defunctei F.O., decedată la 25 martie 2012, formulând aceeaşi cerere, au invocat faptul că nu au cunoscut situaţia litigiilor decât la data de 27 ianuarie 2014, deoarece nu puteau comunica cu mama lor, bolnavă de maladia Alzheimer, după cum rezultă din înscrisuri, iar R.O.F.G. a lipsit o lungă perioadă de timp din ţară. Calitatea de moştenitor au dovedit-o cu certificat de moştenitor din data de 19 decembrie 2012 al BNP I.I.
Înalta Curte, analizând cu prioritate cererile de repunere în termenul de repunere a cauzei pe rol, urmează a le respinge, cu următoarea motivare:
Cererile de repunere în termenul de repunere pe rol a cauzei nu sunt fondate în contextul reglementării speciale a instituţiei juridice a perimării, a cărei configuraţie ar putea fi modificată prin acreditarea ideii că partea poate cere repunerea în termenul de repunere pe rol a cauzei, în cazul expirării termenului de perimare prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
Instituţia repunerii în termen este reglementată de dispoziţiile speciale ale art. 103 C. proc. civ. şi permite părţii ce a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească un act de procedură, să solicite repunerea în termen, evitând astfel sancţiunea decăderii.
Înalta Curte observă însă că trebuie făcută distincţie între decădere şi perimare, două sancţiuni procedurale cu reglementare specifică. Decăderea este apreciată ca o sancţiune ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul prevăzut de lege. În schimb, perimarea este sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, din cauza rămânerii în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp.
Deşi ambele sancţiuni procedurale intervin în urma nerespectării unor termene legale, imperative şi sancţionează lipsa de stăruinţă în soluţionarea litigiului, cursul perimării poate fi întrerupt în condiţiile prevăzute de art. 249 C. proc. civ. "prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes" sau suspendat, în temeiul art. 250 C. proc. civ., fie până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în procesul care a determinat suspendarea, fie până la definitivarea soluţiei procurorului, sau, potrivit alin. (3), datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Instituţia decăderii nu este susceptibilă de întrerupere sau suspendare, nerespectarea termenului imperativ atrăgând pierderea dreptului procedural neexercitat înăuntrul acestui termen. În condiţiile art. 103 C. proc. civ., va opera repunerea în termen numai dacă partea dovedeşte că neexercitarea dreptului procedural se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa sa.
Pentru aceste considerente, cererea de repunere în termenul de repunere pe rol a cauzei nu poate fi primită, Înalta Curte urmând să o respingă.
De altfel, motivele invocate ca "împrejurări mai presus de voinţa părţii", pentru a determina repunerea în termen, pot fi analizate drept cauze de suspendare a cursului termenului de perimare, părţile însele punând concluzii în acest sens.
Analizând actele şi lucrările dosarului în legătură cu intervenţia perimării, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamanţilor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 7 iulie 2010, judecata fiind suspendată la data de 5 aprilie 2011, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzelor ce au format obiectul Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 şi 371/333/2011 de pe rolul Judecătoriei Videle, apreciate de instanţa de recurs ca având legătură cu obiectul prezentei cauze.
Din consultarea programului Ecris a rezultat că dosarele care au determinat luarea măsurii suspendării au fost soluţionate cu caracter irevocabil, astfel: Dosarul nr. 369/333/2011, prin Sentinţa civilă din 19 octombrie 2011, irevocabilă la data de 20 aprilie 2012, prin respingerea recursului declarat împotriva ei; Dosarul nr. 370/333/2011, prin Sentinţa civilă nr. 537 din data de 19 mai 2011, irevocabilă la data de 23 septembrie 2011, prin respingerea recursului, iar Dosarul nr. 371/333/2011 a fost soluţionat prin sentinţă civilă la data de 18 mai 2011, irevocabilă la data de 9 septembrie 2011, prin respingerea recursului.
Pricina a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 4 decembrie 2014, în vederea discutării perimării.
Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă".
Cât timp judecata unei cauze este suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, termenul de perimare nu curge, suspendarea judecării cauzei suprapunându-se astfel cu suspendarea cursului perimării, conform art. 250 alin. (1) C. proc. civ.
În atare situaţie, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauza ce a provocat suspendarea judecăţii.
În speţă, cauza fiind suspendată în vederea soluţionării unui număr de trei cauze, urmează a fi avută în vedere data la care a devenit irevocabilă ultima hotărâre. Respectiv, sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 369/333/2011 a devenit irevocabilă la data de 20 aprilie 2012, de la care începe să curgă termenul de perimare a cauzei de faţă.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data de 20 aprilie 2012, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume 4 decembrie 2013, a trecut mai mult de un an, interval de timp în care cauza a fost lăsată în nelucrare.
Înalta Curte constată faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 250 alin. (3) C. proc civ., potrivit cărora "perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa", împrejurări care ar putea înlătura culpa în legătură cu rămânerea cauzei în nelucrare.
În ce priveşte motivele invocate de recurenta D.M. drept cauze de suspendare a cursului perimării, instanţa urmează a le respinge cu motivarea că partea a avut cunoştinţă de existenţa dosarelor care au reprezentat cauza suspendării, fiind parte reclamantă, şi a primit actele de procedură pe perioada judecării judecăţii. Faptul că recurenta este în vârstă şi suferindă nu reprezintă o cauză de împiedicare în sensul legii, de vreme ce avea cunoştinţă de existenţa cauzelor, pe care de altfel le-a iniţiat, şi avea posibilitatea de a mandata o altă persoană în vederea reprezentării în respectivele dosare.
Nu pot fi reţinute ca împrejurări mai presus de voinţa părţilor, care să determine suspendarea cursului perimării, nici faptul că recurenţii F.N.C. şi R.O.F.G., în calitate de succesori ai mamei lor, nu au avut cunoştinţă despre cauzele în care a fost implicată defuncta, dată fiind maladia ce i-a afectat memoria. Înalta Curte constată că F.N.C. şi R.O.F.G. s-au substituit în drepturile mamei lor la data de 25 martie 2012, data decesului, şi a fost emis certificatul de moştenitor din data de 19 decembrie 2012. Părţile au avut la dispoziţie un interval de timp suficient, până la data de 20 aprilie 2013, data prezumată a împlinirii termenului de perimare, pentru a se informa în legătură cu acţiunile mamei lor, cu atât mai mult cu cât acţiunile introduse au privit membrii aceleiaşi familii, iar potrivit celor susţinute oral, pe timpul vieţii acesteia, recurenta F.O. a fost asistată de fiul său, numitul F.N.C.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată incidenţa art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge cererea de repunere în termenul de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă D.M., precum şi de F.N.C. şi R.O.F.G., în calitate de succesori ai defunctei recurente-reclamante F.O.
Constată perimat recursul declarat de reclamanţii F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C., F.D.C., F.R.M., F.O. (decedată) şi continuat de succesorii acesteia - F.N.C. şi R.O.F.G., împotriva Deciziei nr. 334A din data de 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 435/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 636/2014. Civil. Despăgubire. Contestaţie... → |
|---|
