ICCJ. Decizia nr. 435/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 435/2014
Dosar nr. 5945/1/2011
Şedinţa publică de la 11 februarie 2014
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de față, constată:
Prin decizia nr. 5174 din 15 iunie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în majoritate, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. şi Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică împotriva deciziei nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Decizia nr. 5174/2011 a fost pronunţată, cu opinia separată a doamnei judecător A.L.C., în sensul admiterii recursului declarat de reclamanţii mai sus menţionaţi împotriva aceleiaşi decizii, modificării în parte a deciziei nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia şi respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă L. împotriva sentinţei nr. 39 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Prin decizia nr. 102 din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de Parohia Ortodoxă Română L. şi schimbată sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel a pârâtului Protopopiatul Ortodox Petroşani şi respinsă, în consecinţă, aderarea la apel formulată de acesta.
A fost admisă excepţia tardivităţii cererii de aderare la apel a pârâtei Episcopia Devei şi Hunedoarei, fiind respinsă în consecinţă, aderarea la apel formulată de aceasta.
Decizia civilă nr. 102/A din 11 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, fără încadrarea motivelor care au fost, însă, dezvoltate în drept.
Reclamanţii au susţinut nelegalitatea hotărârii cu trimitere generică la dispoz. art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
- S-a arătat, în prezentarea argumentelor, că, prin soluţia adoptată, au fost ignorate atât declaraţiile martorilor, cât şi înscrisurile depuse de către reclamanţi, schimbându-li-se înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.
Astfel, din majoritatea înscrisurilor rezultă că noii-veniţi în Valea Jiului erau greco-catolici şi nu ortodocşi, că preotul care slujea pentru rutenii aşa-zişi ortodocşi era de religie greco-catolică.
Din declaraţiile martorilor prezentaţi de către reclamanţi, instanţa a reţinut doar numărul credincioşilor greco-catolici care este net inferior celui ortodox, concluzionând, în mod eronat, că dreptul de proprietate aparţine cultului majoritar deşi proprietatea este noţiunea juridică independentă de numărul părţilor, se dobândeşte prin titlu juridic valabil şi este opozabilă erga omnes, în sensul art. 480 C. civ.
- S-a susţinut că Biserica Ortodoxă Română a dobândit dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 358/1948 care este un act abuziv, abrogat, de altminteri, prin Decretul-lege nr. 9/1989.
În realitate, recurenţii-reclamanţi nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă a ocupat şi continuă să ocupe acest imobil prin violenţă şi fără vreun titlu.
În aceste condiţii, notarea bisericii de sub B2 în favoarea Parohiei Ortodoxe L., prin efectul Decretului nr. 358/1948, este nulă şi lipsită de efecte juridice.
- Prin refuzul de a se prezenta la dialogul interconfesional, intimata-pârâtă a renunţat implicit la consultarea credincioşilor din comunitate, astfel încât, în mod inutil s-a prevalat, în apel, de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 referitoare la voinţa credincioşilor.
Recurenţii-reclamanţi nu s-au substituit dorinţei credincioşilor din comunitate atunci când au promovat prezenta acţiune, ci au revendicat, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat, prin Legea nr. 182/2005, imobilul al cărui proprietari de drept sunt.
Or, potrivit textelor menţionate, „partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, iar în conformitate cu art. 480-481 C. civ., nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
- De asemenea, s-a solicitat să fie luat în considerare şi dreptul la libertatea religioasă, garantat de Constituţie şi de Convenţia Europeană, faptul că retrocedarea averii bisericii nu ţine de numărul credincioşilor, ci de proprietarul înscris în cartea funciară, respectiv Biserica Greco-Catolică, deţinătoarea în proprietate a imobilului până în anul 1948.
- S-a susţinut că enoriaşii greco-catolici sunt îngrădiţi în dreptul la exercitarea propriei religii care s-ar exercita liber numai dacă aceştia ar avea posibilitatea participării la serviciile religioase în propria biserică şi nu într-o biserică aparţinând altui cult religios.
Analizând aspectele deduse judecăţii pe calea recursului, Înalta Curte prin decizia nr. 5174 din 15 iunie 2011 a constatat următoarele:
Dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, şi 8 C. proc. civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susţinute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs şi să facă posibil controlul de legalitate.
Dimpotrivă, ignorând exigenţele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurenţii fac trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză (declaraţii de martori, înscrisuri) pretinzând că ar fi avut loc „denaturarea conţinutului acestora” şi „schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic”.
Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă, mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei - care sunt în căderea instanţelor fondului - ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.
De asemenea, în mod greşit, prin nesocotirea conţinutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al mijloacelor de probă - ceea ce ar fi condus la stabilirea unei alte situaţii de fapt - deşi textul menţionat vizează ipoteza în care actului juridic în înţelesul său material, de negotium juris, care sprijină pretenţiile părţii, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenţiei, voinţei părţilor.
- În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., s-a reţinut că nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.
- Se va constata totuşi, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor vizând greşita aplicare a normelor de drept material (dispoz. art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, art. 480, 481 C. civ.), ca şi a principiilor degajate din Convenţia Europeană, fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat.
Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult aparţinând Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), instanţa de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenţii.
Conform Decretului-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Faţă de această reglementare cu caracter special, în mod corect, întrucât era învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel a constatat şi a dat eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, statuând totodată, asupra caracterului nelegal al raţionamentului de primă instanţă care a procedat la o simplă comparare de titluri ignorând norma specială.
- De o manieră contradictorie, recurenţii susţin pe de o parte, că Parohia Ortodoxă Română L. ar fi renunţat la consultarea dorinţei credincioşilor şi pe de altă parte că reclamanţii, promovând acţiunea, nu s-au substituit voinţei credincioşilor, întrucât au revendicat, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005, imobilul ai cărui proprietari sunt de drept.
Or, sub primul aspect a rezultat că în Lupeni sunt 24.968 credincioşi ortodocşi şi numai 509 credincioşi greco-catolici, că cei care au fost nevoiţi să treacă în anul 1948 la cultul ortodox nu vor să revină la cultul greco-catolic şi că încercarea de rezolvare în cadrul comisiei mixte clericale a avut loc (conform procesului-verbal din 20 aprilie 2007, care a consemnat dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, partea ortodoxă arătând că nu poate fi primită solicitarea de retrocedare a lăcaşului având în vedere dorinţa credincioşilor din parohie şi faptul că din 1948 până în prezent, ortodocşii au fost cei care au administrat lăcaşul de cult).
Sub cel de-al doilea aspect, pretinzând revendicarea lăcaşului în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), recurenţii neagă însuşi conţinutul textului art. 3, ale cărui alineate trebuie interpretate sistematic şi ţinând seama de finalitatea legii.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alin. conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială, într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993, Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1995).
Aceasta, întrucât democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor”.
Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase”, iar în condiţiile în care „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe” întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic”.
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care recurenţii înşişi fac trimitere, respectiv cauza Raicu împotriva României).
- Pretinzând că demersul lor în justiţie trebuia rezolvat prin înlăturarea criteriului dorinţei majorităţii credincioşilor, respectiv ca pe o acţiune în revendicare de drept comun, recurenţii-reclamanţi ignoră raportul dintre legea generală şi cea specială şi faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale (întrucât specialia generalibus derogant).
- Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoiţi să urmeze legea specială, reclamanţii trebuie să se poată prevala de existenţa unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul lor, pe care să-l poată astfel valorifica.
Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de carte funciară din 05 decembrie 1967) pe numele Parohiei Ortodoxe Române L.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
În acelaşi timp, în cadrul unei astfel de acţiuni reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pretinzând o preluare abuzivă a bunului să susţină că acesta nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul lor (ceea ce le-ar justifica promovarea unei cereri în revendicare) întrucât dispoziţiile menţionate îşi găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie (ceea ce în speţă, însă, există).
De asemenea, demersul reclamanţilor într-o acţiune în revendicare de drept comun nu ar fi justificat nici din perspectiva normelor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei europene care dau o anumită accepţiune noţiunii de bun.
Astfel, existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din hotărârea-pilot Atanasiu ş.a. contra României).
De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie (în speţă, O.G. nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeaşi hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu (parag. 142).
- Contrar susţinerii recurenţilor, prin soluţia adoptată nu se ajunge la o îngrădire a dreptului la exercitarea propriei religii pentru că, aşa cum ei înşişi arată în dezvoltarea criticii sub acest aspect, „exercitarea religiei este o chestiune intimă”, care presupune în primul rând „o implicare sufletească aparte şi puternică”.
În acelaşi timp, legiuitorul a reglementat şi ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcaşurile de cult, statuând prin dispoziţiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 că „în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare”.
În felul acesta, statul, ca organizator al vieţii sociale, a asigurat condiţiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă, aşa cum se susţine, o limitare determinată de numărul credincioşilor (şi o limitare de ordin material) exerciţiului acestor drepturi.
Este vorba aici şi de îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului pentru realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie.
Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost apreciate, ca nefondate.
Împotriva deciziei nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, (pronunţată în Dosarul nr. 7746/97/2008) au formulat, la data de 18 iulie 2011, contestaţie în anulare reclamanţii Episcopia Română Unită cu Roma Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. şi Protopopiatul Român Unit cu Roma, solicitând schimbarea în tot a deciziei sus-menţionate, în sensul admiterii acţiunii.
În esenţă, contestatorii au susţinut că îşi întemeiază calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 din acelaşi cod.
Ca atare, s-a precizat că au fost încălcate dispoziţiile art. 37 şi 38 din Decretul nr. 177/1948, cele ale Decretului nr. 358/1948, precum şi prevederile Constituţiei din anul 1948, prin faptul că nu s-a dovedit că trecerea credincioşilor cultului greco-catolic la cultul ortodox a fost liber consimţită, că Decretul-lege nr. 358/1948 nu prevedea trecerea lăcaşurilor de cult în proprietatea Bisericii Ortodoxe, astfel încât, contestatorii-reclamanţi au solicitat să se constate că nu au pierdut calitatea de proprietari asupra imobilului biserică şi, de aceea, au calificat acţiunea ca fiind în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., condiţie în care trebuia verificată legalitatea constituirii titlului intimaţilor.
Au fost făcută susţineri, în sensul că, nici Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, prin Legea nr. 182/2005 şi nici Legea nr. 247/2005 nu constituie legi de retrocedare/reconstituire a dreptului de proprietate şi nu au caracter reparator privind lăcaşurile de cult, stabilindu-se că regimul juridic al imobilelor ce au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială, or această lege specială nu a fost adoptată.
Mai susţin contestatorii că, atât timp cât averea Parohiei Greco-Catolice L. nu a trecut în proprietatea statului, aceasta nu avea cum să o redistribuie, iar în aceste condiţii, reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă a ocupat şi continuă să ocupe acest imobil, prin violenţă şi fără vreun titlu.
Înalta Curte constată perimată contestaţia în anulare pentru considerentele ce succed:
Prin încheierea din 25 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a suspendat judecata contestaţiei în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 09 decembrie 2013, s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol în vederea discutării perimării, părţile fiind citate legal pentru termenul din 11 februarie 2014.
Verificând incidenţa prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an”.
Apreciind că de la data întreruperii cursului judecăţii, conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., niciuna dintre părţi nu a solicitat reluarea judecăţii, constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile procesuale mai sus evocate, contestaţia în anulare fiind perimată de drept, ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare.
Ca atare, în reglementarea prevăzută de C. proc. civ., în cuprinsul Secţiunii a VI-a, Capitolul III, perimarea sancţionează dezinteresul manifestat de părţi, în îndeplinirea obligaţiilor procesuale şi se întemeiază pe o prezumţie de abandonare a judecăţii, dedusă din simplul fapt al rămânerii litigiului în nelucrare un anumit interval de timp, stabilit de lege.
Ca o condiţie a perimării, culpa procesuală exprimă tocmai caracterul de sancţiune al acestei instituţii de drept procesual civil.
Astfel, examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare a rămas în nelucrare din vina părţii, timp de mai mult de 1 an, fiind întrunită condiţia prevăzută de art. 248 alin. (1) din acelaşi cod.
Cum, potrivit art. 252 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. perimarea se poate constata din oficiu, instanţa supremă va face aplicarea acestor texte procedurale, dând eficienţă prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză şi va constata perimată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimată contestaţia în anulare formulată de contestatorii Episcopia Română Unită cu Roma Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma L. şi Protopopiatul Român Unit cu Roma împotriva deciziei nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 245/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 576/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
