ICCJ. Decizia nr. 603/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 603/2014
Dosar nr. 12145/3/2012
Şedinţa publică de la 20 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, la data de 22 iunie 2010, reclamanţii A.N. şi A.L. au solicitat obligarea pârâtului M.F.P. Ia plata preţul de piaţă pentru apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 2.
În motivare, au arătat că au cumpărat imobilul în discuţie de Ia stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, dar au fost ulterior evinşi de către foştii proprietari.
În drept, au invocat prevederile art. 50; din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 3720 din 14 martie 2012 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1, Iit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1517 din 17 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, că neîntemeiată, cererea astfel cum a fost precizată şi formulată de către reclamanţii A.N., A.L.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în raport de dispoziţiile invocate ca temei legal al acţiunii, că în cauză atât prin sentinţa civilă nr. 1875 din 14 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti cât şî prin Decizia civilă nr. 628 din 19 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că imobilul a fost vândut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi s-a constatat în mod irevocabil că nu se poate reţine buna credinţă a chiriaşilor cumpărători pentru a se putea da eficienţă dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanţii A.N. şi A.L. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii apelate, admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată, omologarea raportului de expertiză în forma iniţială şi pe cale de consecinţă obligarea intimatului la plata sumei stabilită de expert ca valoare de piaţă a bunului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare.
Prin Decizia nr. 52/A din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s~a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În analiza motivului de apei, referitor Ia greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, s-a pornit chiar de la interpretarea acestor dispoziţii legale.
Din interpretarea acestora, două sunt cerinţele ce trebuiesc cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Curtea a apreciat că, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibiîiiaîea celor care au respectat cerinţele impuse de Legea nr. 112/1995 să obţină valoarea de circulaţie a imobilului în toate situaţiile în care s-a constatai. pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
În privinţa primei condiţii, intenţia legiuitorului a fost de a impune ca soluţionarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispoziţiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum şi dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptăţite.
Pentru a putea reţine că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 este necesar ca aceste cerinţe de validitate să fie cumulativ îndeplinite.
Referiri ia instituţia bunei credinţe nu se face în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare şi nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condiţiile de despăgubire a foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au pierdui dreptul de proprietate asupra imobilului, buna sau reaua credinţă a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranşată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.
Una dintre cerinţele de valabilitate a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este aceea de avea ca obiect un imobil care să intre, potrivii dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în domeniul de aplicare a acestei act normativ şi anume aceea de a fi fost preiuat de către stat în perioada comunistă cu titlu.
Din examinarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, în special Decizia civilă nr. 628/2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de apel a constatat că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în perioada comunistă în baza Decretului nr. 92/1950, care nu poate reprezenta un fundament pentru preluarea în mod valabil a imobilului, (menţionându-se expres în considerente faptul că acest lucru atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) că fostul proprietar a formulat în termen notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care solicită restituirea în natură a imobilului, notificare nesoluţionată la data încheierii contractului de vânzare cumpărare al reclamanţilor apelanţi, reţinându-se totodată că reclamanţi au fost de rea credinţă la cumpărarea imobilului, (în condiţiile în care cu minime diligente ar fi putut afla situaţia juridică reală a imobilului), astfel că nu s-a putut da eficienţă prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că aceste aspecte au fost deja examinate şi tranşate prin decizia civilă menţionată, instanţa de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, ajungând în mod corect la concluzia că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Astfel, în mod corect s-a acordat eficienţă juridică puterii de lucru judecai a acestei hotărâri judecătoreşti care a statuat în mod definitiv şi irevocabil, pe aspectele legate de titlul statului, de reaua credinţă a foştilor chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, precum şi de existenţa notificării fostului proprietar, având ca obiect retrocedarea în natură a imobilului, aspecte care constituie totodată cerinţe prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a actelor de înstrăinare, orice analiză a acestora în prezenta acţiune apare ca inutilă, neputând contrazice cele deja intrate în puterea lucrului judecat.
Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Pe cale de consecinţă, reţinând că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare cumpărare al reclamanţilor, nu au fost respectate, nu s-a putut reţine nici incidenţa prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi nici îndreptăţirea reclamanţilor de a primi preţul de piaţă.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanţii au formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pet, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, în primul rând, recurenţii reclamanţi, în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., au arătat că hotărârea este nelegală pentru că în propria cale de atac, instanţa de apel le-a creat o situaţie mai grea decât cea pronunţată prin hotărârea atacată, prin interpretarea şi analiza dispoziţiilor legale pe care şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată.
În al doilea rând, legat de fondul cauzei, recurenţii reclamanţi au susţinut că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au verificat existenţa celor două condiţii impuse de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv desfiinţarea actului de vânzare cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ia încheierea contractului de vânzare cumpărare a imobilului de la stat.
Cu privire la acest motiv de recurs s-au susţinut critici legate de neanalizarea parcurgerii prevederilor cuprinse în art. 2, 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 cu privire la condiţiile de legalitate a contractului de vânzare cumpărare; încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. proc. civ. prin analiza modului în care apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu, deşi asupra acestui aspect era deja hotărât în mod irevocabil; actul de preluare, Decretul nr. 92/1950, la dala încheierii contractului de vânzare cumpărare nu era considerat nelegal, această calificare fiind făcută prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind încredinţaţi că statul vinde lega!, iar retragerea sprijinului juridic dat de stai actului de preluare a avut loc utterioar actului încheiat de reclamanţi.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată după omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză.
Recursul recurenţilor reclamanţi este nefondat pentru următoarele considerente:
Principiul nori reformatîo in pejus, primul motiv invocat de recurenţi, opreşte instanţa de a pronunţa o hotărâre prin care se creează părţii în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Principiul neagravăriî situaţiei în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispoziţiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziţii potrivit cărora „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
În raport de aceste dispoziţii legale recurenţii reclamanţi susţin că le-a fost creată o situaţie mai grea prin modul în care s-au analizat şî interpretat dispoziţiile legale sub imperiul cărora şi-au formulat cererea de chemare în judecată rea!izându-se o motivare împotriva dispoziţiilor legale care le ocrotesc interesul.
Contrar afirmaţiei făcute de recurenţii reclamanţi, instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre prin care le-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac. Dimpotrivă reţinând că hotărârea primei instanţe a fost criticată sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, s-a procedat la examinarea criticilor acestora pornind de la interpretarea acestor dispoziţii legale.
Respingând calea de atac a apelului, situaţia reclamanţilor nu a fost înrăutăţită, întrucât prin hotărârea pronunţată s-a verificat dacă dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe care aceştia şi-au întemeiat cererea de acordare a preţului de piaţă pentru imobilul restituit adevăraţilor proprietari, se aplică sau nu cauzei pedinte şi s-a constatat că hotărârea instanţei de fond este legală, pentru că la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu statul reclamanţii nu au respectat prevederile Legii nr. 112/1995.
Procedând de această maniera, nu se poate reţine, ca întemeiată, afirmaţia reclamanţilor că se aduce atingere dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., prin înrăutăţirea situaţiei lor în propria calc de atac.
Nici al doilea motiv de recurs prin care s-au formulate critici pe fondul cauzei nu este fondat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 mai 1999 reclamanţii A.N. şi A.L. au achiziţionat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2.
Prin Decizia civilă nr. 628 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Ape! Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reţinându-se reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea acestuia.
Prin cererea de chemare tn judecată formulată în cauză, reclamanţii au solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ea temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfe! cum a fost modificai prin Legea nr. 1/2009.
Pentru a se obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: desfiinţarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare cumpărare şi încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Contrar celor susţinute de recurenţii reclamanţi, instanţa de apel, a procedat la analiza acestor condiţii şi a constatat ca cea de a doua condiţie nu este îndeplinită.
Prima condiţie, aceea a desfiinţării, are în vedere atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, cât şi aceea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Cealaltă condiţie, referitoare Ia respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaş a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea de cumpărare şi la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinaţia de locuinţă.
În speţă, modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-urt litigiu anterior vizând revendicarea imobilului.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 628/2005 a Curţii de Apei Bucureşti s-a statuat că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare cumpărare anterior rezolvării cererii de restituire formulată de fostul proprietar, prin urmare, nu se poate reţine că la încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situaţia juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire -nesoluţionată la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. Cu minime diligente, reclamanţii puteau afla situaţia juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire de adevăraţii proprietari şi nu poate fi bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta. Nefiind de bună credinţă la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoştea situaţia imobilului.
Fiind soluţionat irevocabil, acest aspect are putere de lucru judecat şî nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluţionat.
Ca atare, argumentându-şi soluţia pe ceea ce s-a stabilii deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 501din Legea nr. 10/2001 şi a dat eficienţă efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.
Efectul negativ al puterii de lucru judecat se opune ca recurenţii-reelamanţi din prezenta cauză, în calitate de părţi care au pierdut procesul în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, să repună în discuţie respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi atitudinea lor subiectivă la momentul contractării, acestea fiind chestiuni tranşate irevocabil prin Decizia civilă nr. 628/2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
De altfel, nu s-a procedat la analiza preluării bunului de către stat, aşa cum susţin reclamanţii, din contră, în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ. s-a reţinut că o astfel de analiză, în cauza pendinte este inutilă, în raport de cele dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 628/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul preluării Iară titlu a bunului şi a reţinerii relei credinţe a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu statul.
Recurenţii reclamanţi invocă în favoarea lor o hotărâre judecătorească pronunţată la fond, sentinţa nr. 1875/2003 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, însă aceasta a fost atacată cu apel şi apoi cu recurs, hotărârea definitivă şi irevocabilă fiind Decizia nr. 628/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în recurs.
Cât priveşte critica referitoare la actul de preluare a bunului, respectiv, Decretul nr. 92/1950 în sensul că îa data încheierii contractului acest act normativ se bucura de sprijinul juridic ai statului, se constată că nici această critică nu este fondată.
Contrar afirmaţiilor făcute de recurenţii reclamanţi, instanţa de apel, nu a făcut o analiză a preluării bunului, ei a explicat pe un fundamentat juridic sensul noţiunii de preluare cu titlu, reţinând că pentru aceasta este necesar o raportare atât la normele juridice superioare cum sunt cele constituţionale şi cele internaţionale Ia care România era parte la data deposedării foştilor proprietari, cât şi ia cerinţele impuse de actul normativ de preluare.
Dispoziţia legală cuprinsă în art. 501din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie ai imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu ai legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s~a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat eu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Distincţia pe care legiuitorul o face între preţul actualiza! şi preţul de piaţa ai imobilului funcţionează, aşadar, în raport de modalitatea în care chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut hunul, fie prin desfiinţarea contractului, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii in nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanţii nu se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care pretenţia acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o suma de bani reprezentând preţul de piaţa al imobilului se dovedeşte a fi lipsită de temei legal.
Pentru cele arătate, hotărârea pronunţată de instanţa de apei este legală, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, iar în baza art. 312 C. proc. civ. recursul reclamanţilor va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondal, recursul declarat de reclamanţii A.N. şi A.L. împotriva Deciziei nr. 52/A din 23 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 577/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 625/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
