ICCJ. Decizia nr. 577/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 577/2014
Dosar nr. 16491/3/2009
Şedinţa publică din 19 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2003, sub nr. 4243/2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC G. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA, SC A.C. SA şi SC A.S. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul spaţiu comercial situat în Bucureşti str. Prelungirea Ghencea sector 6.
În motivarea cererii s-a susţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la data de 25 iulie 1990, ca urmare a semnării Protocolului între M.A.A.M.C.T., D.G.C. - I.C.L. Alimentara sector 6, protocol încheiat în temeiul H.G. nr. 765/1990.
Reclamanta s-a prevalat de cele comunicate de Guvernul României prin adresa din 28 iulie 1998, în care se menţionează că, din interpretarea coroborată a art. 1, art. 2 şi art. 7 din H.G. nr. 765/1990, rezultă fără echivoc transmiterea în subordinea M.A.A., Î.A.B. - I.I.C. Bucureşti Glina nu numai a activităţii comerciale ci şi a spaţiilor comerciale.
Cu privire la istoricul constituirii societăţii reclamante, s-a arătat că prin H.G. 167 din 20 februarie 1990 a fost înfiinţată Î.P.C. Bucureşti Splai, în subordinea C.I.C. ca urmare a reorganizării I.I.C. Bucureşti. În temeiul aceleiaşi hotărâri, I.I.C. Bucureşti s-a scindat în două unităţi economice, I.I.C. Bucureşti Glina şi I.I.C. Bucureşti Splai, scop în care s-a dispus ca separarea patrimoniilor să se raporteze la bilanţul contabil din 31 martie 1990.
Prin Decizia nr. 304 din 18 iulie 1990 a directorului I.I.C. Bucureşti Glina, s-a dispus constituirea comisiilor de inventariere şi preluare a magazinelor de desfacere a cărnii de la I.C.L.l. sector 6
Prin H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, publicată la 08 februarie 1991, la anexa I poziţia 54 a fost înfiinţată SC G. SA, prin reorganizarea Î.I.C. Bucureşti - Abatorul Bucureşti.
S-a mai arătat că de la data Protocolului din 25 iulie 1990, până la data pierderii posesiei, reclamanta s-a comportat ca adevărat proprietar, exercitând toate prerogativele ce decurg din acest drept.
Cu privire la situaţia pârâtei, reclamanta a susţinut că I.C.L. Alimentara sector 6 s-a reorganizat în temeiul Legii nr. 15/1990, rezultând SC P. SA, care a preluat mijloacele fixe clădiri. Conform Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996, SC P. SA a procedat la predarea spaţiului către SC A.C. SA.
S-a arătat că I.C.L. Alimentara nu putea transmite un bun pe care nu îl deţinea în patrimoniu, în condiţiile în care, anterior adoptării Legii nr. 50/1990, fusese încheiat Protocolul din 25 iulie 1990.
Pe de altă parte, conform Legii nr. 15/1990, transferul dreptului de proprietate nu opera în temeiul unui simplu protocol, fiind necesar ca bunurile ce trec din proprietatea statului în patrimoniul societăţilor comerciale să fie stabilite prin hotărâre de guvern.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta SC A.S. SA a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că deţine în proprietate un alt spaţiu comercial decât cel pretins de reclamantă, construit din resurse proprii în anul 1978, dreptul său de proprietate fiind consfinţit prin Hotărârea nr. 60/2001 şi încheierea din 16 martie 2001 a Curţii de Arbitraj U.C.E.C.O.M. şi intabulat în C.F. conform încheierii din 11 iulie 2001.
Pârâta SC P. SA a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepţia insuficientei timbrării a cererii, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, învederat de faptul că dreptul de proprietate a fost transferat cu titlul gratuit către SC A.C. SA conform Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996 în considerarea H.G. nr. 391/1995.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pe cale de excepţie, a invocat şi nulitatea absolută a Protocolului de care reclamanta se prevalează în afirmarea dreptului său de proprietate, cu motivarea că H.G. nr. 765/1990 a intrat în vigoare în anul 1992, ulterior transferării către pârâtă a dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial.
S-a mai arătat că, prin Protocolul invocat de reclamantă, nu s-a dispus cu privire la transferarea dreptului de proprietate asupra imobilului, nefiind identificate fondurile fixe asupra cărora ar fi operat transferul.
Prin întâmpinarea formulată la 03 decembrie 2003 SC A.C. SA a invocat excepţia de netimbrare la valoare a acţiunii în revendicare şi excepţia de neconstituţionalitate a titlului de proprietate invocat, respectiv H.G. nr. 765/1990 şi H.G. nr. 167/1990.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
La data de 08 decembrie 2003, SC N. SA a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtelor SC A.C. SA şi SC P. SA, învederând că este acţionarul principal al SC A. SA, orice diminuare a patrimoniului pârâtei afectând grav interesele acţionarilor.
De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., solicitând obligarea acesteia la plata valorii de piaţă a imobilului, în eventualitatea predării lui către reclamantă.
Prin cererea formulată la 09 ianuarie 2004, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a SC E.T. SRL. A arătat că la data de 12 noiembrie 2003 a încheiat cu societatea intervenientă un contract de vânzare cumpărare având ca obiect activul societăţii subscrise, toate drepturile patrimoniale reale şi de creanţă, inclusiv drepturile litigioase existente în patrimoniul său, astfel că această societate a devenit titularul dreptului litigios ce formează obiectul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 23 din 12 ianuarie 2004 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a respins cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, reţinând că cererea nu a fost formulată de reclamantă prin lichidator judiciar, deşi se află în insolvenţă.
Prin Decizia civilă nr. 1373/07 octombrie 2005 pronunţată în Dosar nr. 1464/2004 Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de apel formulată de SC G.R.B.G. SRL, succesor în drepturi al SC G. SA, a desfiinţat sentinţa menţionată şi a trimis dosarul spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 8459 din 13 decembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În fond, în rejudecare, prin încheierea de la 23 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei comerciale a tribunalului. S-a apreciat că imobilul face parte din fondul de comerţ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 C. com. cu aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 16491/3/2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin întâmpinarea formulată la 01 septembrie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie; excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de intervenţie; excepţia lipsei calităţii procesuale a A.V.A.S. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii.
La data de 30 iunie 2010, SC E.T. SRL a renunţat la judecarea cererii de intervenţie, cererea fiind respinsă, cu motivarea că partea care a solicitat renunţarea la judecată nu este titularul cererii de intervenţie, ci reclamanta SC G. SA.
Prin cererea, înregistrată la 02 noiembrie 2011, reclamanta SC G.R.B.G. SRL a renunţat la judecata cauzei în contradictoriu cu SC P. SA şi cu pârâta SC A.S. SA, precizând că înţelege să se judece numai cu SC A.C. SA.
Prin încheierea de la 02 noiembrie 2011Tribunalul Bucureşti a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu pârâtele menţionate,conform art. 246 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 20139 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de SC G.R.B.G. SRL; a obligat pârâta SC A.C. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, identificat prin raportul de expertiză administrat în cauză; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de SC N. SA, în favoarea SC A. SA; a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S formulată de SC N. SA; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în judecată a intervenientei SC E.T. SRL; a luat act că reclamanta a renunţat la judecata cererii în contradictoriu cu pârâtele SC P. SA şi SC A.S. SA; a obligat pârâta să achite contravaloarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Deciziile nr. 1635 din 27 mai 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi nr. 479/A din 09 iulie 2007 a C.A.B., s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că, prin adresa din 30 august 1990, au fost recunoscute de pretinsa autoare a pârâtei, I.C.L. Alimentara, unitate economică aflată în subordinea Ministerului Comerţului, existenţa şi valabilitatea Protocolului din 25 iulie 1990, invocat de reclamantă.
De asemenea, prin hotărâri irevocabile, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că H.G. nr. 765/1990 a produs efecte juridice în perioada cuprinsă între publicarea în M. Of. şi data abrogării, abrogarea fiind un mod de ieşire din vigoare a legii, prin care efectele încetează doar pentru viitor.
În temeiul aceloraşi argumente, prima instanţă a mai reţinut că Protocolul dintre I.C.L. Alimentara 6 şi SC P. SA a fost încheiat ulterior datei de 08 august 1990, dată la care imobilul a ieşit din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6, astfel că spaţiul comercial nu a putut intra, în mod legal, în patrimoniul SC A. SA.
S-a apreciat ca fiind irelevantă încheierea de către reclamantă a unui contract de închiriere cu SC P. SA, aceasta nelipsind de consecinţe juridice actele normative incidente şi transferul drepturilor patrimoniale operate prin protocol.
Au fost înlăturate susţinerile referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă prin uzucapiune, întemeiate pe dispoziţiile art. 1841 C. civ., instanţa apreciind, raportat la art. 1897 alin. (2) C. civ., că joncţiunea posesiilor nu poate fi invocată, întrucât transmiterea posesiei s-a făcut în temeiul unui act ce nu valora titlu de proprietate.
A reţinut tribunalul şi reaua credinţă a autorului pârâtei, SC P. SA, care a încheiat cu SC A. SA, Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, prin care a predat spaţiul comercial, deşi cunoştea că nu exercita în mod valabil un drept de proprietate asupra acestuia.
Cu privire la identificarea spaţiului comercial revendicat, prima instanţă a apreciat ca irelevante diferenţele constate între suprafaţa înscrisă în acte şi cea identificată pe teren, în urma administrării expertizei, constatând că există identitate între spaţiul aflat în litigiu şi cel aflat în posesia pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, a formulat apel pârâta SC A. SA.
În motivarea apelului formulat împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, s-a criticat respingerea de către instanţa de fond a cererii privind includerea în lista obiectivelor expertizei tehnice încuviinţate a stabilirii valorii de circulaţie a imobilului revendicat, în vederea determinării taxei judiciare de timbru.
În motivarea apelului îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 20139 din 21 decembrie 2012, s-au formulat critici referitoare la respingerea de către prima instanţă a cererilor pârâtei referitoare la înscrierea în fals împotriva înscrisului anexă la Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.C. SA raportat la inadvertenţele privind suprafaţa imobilului şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC G.B.G. SRL, urmare a neprezentării, în original, a documentelor invocate ca valorând titlu de proprietate.
S-a arătat că instanţa a reţinut, fără a pune în discuţia părţilor, nulitatea titlului autoarei, SC P. SA, respectiv Protocolul fără nr. şi dată de înregistrare, încheiat cu I.C.L. Alimentara 6.
Referitor la titlul său, reprezentat de Protocolul nr. 237 din 18 iunie 1996, apelanta a susţinut că acesta este un titlu valabil, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să îl fi sancţionat cu nulitatea, astfel că dreptul de proprietate i-a fost transmis valabil.
În aceste condiţii, apelanta a invocat joncţiunea posesiilor I.C.L. Alimentara sector 6, SC P. SA şi SC A. SA, în temeiul art. 1859, 1860 C. civ., considerând că posesia paşnică a pârâtei a început la 18 ianuarie 1996 şi a durat până în 2003 când a fost acţionată în judecată, în prezenta cauză.
Prin Decizia nr. 203 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte apelul îndreptat împotriva încheierii de la 06 octombrie 2010, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., că măsura contestată poartă asupra respingerii obiectivului propus pentru expertiza tehnică judiciară încuviinţată, privind stabilirea valorii de circulaţie pe piaţă a imobilului revendicat, cu scopul determinării corecte a taxei judiciare de timbru.
S-a reţinut, în aplicarea art. 20 alin. (1) şi (2) Legea nr. 146/1997, că stabilirea corectă a taxei judiciare de timbru datorate s-a raportat la data sesizării instanţei, respectiv 05 noiembrie 2003, la acel moment constatându-se îndeplinirea obligaţiei legale de timbrare, fără ca pârâtele să opună excepţia insuficientei timbrări. De asemenea, fiind de notorietate diminuarea valorii de piaţă a imobilelor tranzacţionate ulterior anului 2008, instanţa de apel a apreciat că, justificat, tribunalul a respins cererea de evaluare a imobilului, fiind lipsită de interes pentru parte şi, raportat la art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, fără consecinţe juridice cu privire la timbraj.
Cu privire la apelul formulat împotriva sentinţei civile 20139 din 21 decembrie 2012 s-a constatat că obiectul cauzei îl constituie acţiunea în revendicare.
Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, există un conflict între titluri care provin de la acelaşi autor, emise în temeiul unor acte normative succesive. În această situaţie, în principiu, se ţine seama de cel care a transcris mai întâi titlul, în condiţiile în care actul întruneşte cerinţele de validitate impuse de lege, chiar dacă actul celeilalte părţi s-a încheiat mai înainte; dacă niciuna dintre părţi nu a îndeplinit formalitate transcrierii, are câştig de cauză partea care prezintă titlul cu dată mai veche.
Reclamanta, SC G. SA, societate în insolvenţă, a invocat, în dovedirea dreptului de proprietate, Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, intervenit între I.C.L. Alimentara sector 6 şi M.A.A., cu anexa aferentă, în care este individualizată unitatea situată în Prelungirea Ghencea.
Cu privire la valoarea probatorie a anexei la acest Protocol, s-a reţinut că, la dosarul cauzei, se află, în copie, două înscrisuri, respectiv înscrisul de la fila 9 Dosar nr. 4243/2003, ce comportă modificări şi adăugiri, contestat, în condiţiile art. 172 C. proc. civ., la administrarea căruia reclamanta a renunţat şi înscrisul de la fila 93 Dosar nr. 1649/3/2009 vol. I, înscris asupra căruia nu s-au operat adăugiri, necontestat de SC A. SA.
Referitor la nedepunerea în original a înscrisurilor, a fost menţionată Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a apreciat ca inutilă prezentarea originalului anexei la protocol, în condiţiile în care, prin Decizia civilă nr. 106/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins irevocabil cererea de refacere a înscrisului dispărut.
Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că, din cuprinsul Protocolului şi al anexei la acesta, încheiate conform H.G. nr. 765/1990, rezultă preluarea de către I.I.S. Glina autor al SC G. SA, de la I.C.L. Alimentara sector 6 a spaţiului comercial situat în Prelungirea Ghencea.
Cu privire la validitatea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, instanţa de apel a confirmat raţionamentul tribunalului referitor la efectele juridice produse de H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 ca urmare a publicării sale în M. Of. la 09 noiembrie 1992 şi a abrogării prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999. În acest sens s-a reţinut că H.G. nr. 765/1990 a fost adoptată sub incidenţa dispoziţiilor art. 84 din Constituţia de la 1965, care impunea publicarea hotărârilor autorităţii publice numai în măsura în care acestea reprezentau acte administrative cu caracter normativ, respectiv acte de putere care cuprind reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, ce produc efecte juridice erga omnes.
S-a apreciat că nepublicarea nu poate atrage sancţiunea inexistenţei actului nici în temeiul prevederilor constituţionale în vigoare la data emiterii actului, nici raportat la cele cuprinse în art. 107 din Constituţia de la 1991, întrucât H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 reglementa raporturi juridice individuale, referitoare la transferul unităţilor comerciale specializate din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.
Cât priveşte abrogarea H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999 prin care la art. 1 s-a specificat că „ sunt şi rămân abrogate” hotărârile de guvern menţionate în anexă, s-a considerat că, acest text de lege, în niciun caz nu poate fi interpretat ca o excepţie de la principiul consfinţit prin art. 1 C. civ. potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor şi nu are putere retroactivă.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că între 09 iulie 1990 şi 18 iulie 1999, H.G. nr. 765/1990 a fost în vigoare.
A fost reţinută această interpretare şi în considerarea principiilor certitudinii şi al prevalenţei practicii judiciare unitare a instanţei supreme care, prin hotărâri succesive, a constatat validitatea H.G. nr. 765/1990, cât şi al efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti, ce decurge din puterea de lucru judecat, cu consecinţa înlăturării contradicţiilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. S-a apreciat că prezumţia de lucru judecat nu înlătură o nouă judecată ci doar simplifică probaţiunea, întrucât cel de al doilea proces priveşte o chestiune soluţionată irevocabil, printr-o hotărâre anterioară, fără să implice identitate de acţiuni, ci doar identitate de chestiuni litigioase.
S-a considerat că aspectul dublei subordonări a I.C.L. Alimentara atât faţă de Consiliul Local sector 6 - Primăria Municipiului Bucureşti cât şi faţă de M.C.T. a fost clarificat irevocabil, prin raportare la Decretul nr. 446/1972, în vigoare până la 03 ianuarie 1998, privind organizarea şi funcţionarea M.C.I., astfel că prevederile art. 1 şi 6 din H.G. nr. 765/1990 erau aplicabile I.C.L. Alimentara 6.
În privinţa obiectului transferului, s-a reţinut că acesta a cuprins şi imobilul spaţiu comercial, având în vedere că, din cuprinsul Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990 şi al anexei la acesta rezultă că, în conformitate cu H.G. nr. 765/1990, s-a dispus transmiterea dreptului de administrare asupra mijloacelor fixe, mărfii şi ambalajelor aflate pe stoc, procesul verbal de predare primire atât pentru spaţiul comercial cât şi pentru mijloacele circulante constituindu-l anexa la protocol, în care au fost menţionate distinct adresa imobilului, precum şi valoarea mijloacelor circulante.
S-a considerat irelevant faptul că în cuprinsul procesului verbal de predare primire s-a precizat numai denumirea străzii Prelungirea Ghencea nu şi numărul imobilului, întrucât a fost precizat blocul în care se afla amplasată unitatea economică.
Aşa cum rezultă din adresa nr. 15/B/1015 din 18 noiembrie 1993, emisă de Guvernul României referitor la dispoziţiile H.G. nr. 765/1990, s-a constatat că prin acestea a operat o triplă operaţiune de transmitere a unităţilor menţionate în anexe în subordonarea administrativă a M.A.A., a indicatorilor economico - financiari şi contractelor economice, precum şi transmiterea fondurilor fixe.
Prin adresa nr. 15B/CA/1176 din 28 iulie 1998 emisă de Guvernul României s-a precizat că din coroborarea art. 1, 2 şi 7 ale H.G. nr. 765/1990 rezultă fără echivoc că în subordinea M.A.A. au fost transmise spaţiile comerciale ca atare, nu numai activitatea comercială ce se desfăşura în cadrul acestora.
Declaraţiile de inventar, precum şi procesele verbale, valorează proces verbal de predare primire inclusiv pentru spaţiul comercial, cu utilajele şi marfa aflată în gestiune.
Instanţa de apel a apreciat că SC G. SA este succesoare în drepturi a I.C.C. Abatorul Glina (I.C.C. Bucureşti Glina).
Cât priveşte calitatea de succesor în drepturi a SC G.R.B.G. SRL s-a constatat că, prin contractul de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 2003, intervenit între SC E.T. SRL şi SC G. SA, prin administrator judiciar, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea activului societăţii aflate în insolvenţă, a fost înstrăinat inclusiv dreptul litigios ce face obiectul dosarului.
De asemenea, prin contractul de dare în plată, din 05 mai 2004 SC E.T. SRL a transmis dreptul litigios către SC G.R.B.G. SRL care astfel devine succesor în drepturi al reclamantei.
Raportat la acestea, instanţa de apel a apreciat că, întemeiat, prima instanţă a înlăturat excepţia lipsei calităţi procesuale active a SC G.R.B.G. SRL invocată de pârâte.
Cu privire la dreptul transferat, s-a reţinut că reclamanta SC G. SA s-a constituit în temeiul H.G. nr. 1353/1990. Ca efect al H.G. nr. 1353/1990 şi, implicit, al H.G. nr. 765/1990 nu a fost transferat un drept de proprietate ci un drept de administrare directă.
SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul prevederilor Legii 15/1990 publicată în M. Of. la 08 august 1990. Astfel raportat la art. 1 din lege, dreptul de administrare asupra imobilului aparţinând reclamantei SC G. SA s-a transformat într-un drept de proprietate cu respectarea art. 20 alin. 2 în temeiul căruia bunurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora.
Instanţa de apel a apreciat că încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru perioada 01 august 1990 - 01 august 1995 nu poate fi opusă reclamantei întrucât obiectul cererii îl constituie acţiunea în revendicare, formulată în temeiul unui titlu de proprietate apreciat de reclamantă ca valabil, nu acţiunea în constatarea uzucapiunii pentru a fi necesară probarea posesiei utile a bunului, pentru sine şi sub nume de proprietar.
Pentru acelaşi motiv a fost apreciată ca irelevantă şi încheierea, de către reclamantă, a contactului de asociere în participaţiune, contract în care s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra spaţiului comercial.
În compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, instanţa de apel a analizat şi titlul pârâtei, constatând că SC P. SA, autoarea SC A. SA, este continuatoarea ICL Alimentara 6.
Prin Decizia 1071 din 09 octombrie 1990 Primăria Municipiului Bucureşti a dispus înfiinţarea începând cu 1 octombrie 1990 a societăţilor comerciale pe acţiuni, ca persoane juridice, cu denumirea, obiectul de activitate şi capitalul social prevăzute în anexa I, anexă în care la poziţia 7 se regăseşte I.C.L. Alimentara 6 transformată în societatea comercială Practic SA .
În temeiul acestei decizii, conform art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, s-a întocmit Protocolul privind preluarea mijloacelor fixe clădiri din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6, la poziţia 22 fiind trecut imobilul în litigiu situat în str. Prelungirea Ghencea.
Instanţa de apel a constatat că prin H.G. nr. 391/1995, anexa 3 poziţia 22 s-a dispus cu privire la spaţiul comercial aflat în Prelungirea Ghencea transmis, fără plată, de la SC P. SA către SC A.C. SA, în condiţiile în care, pentru raţionamentul deja enunţat, acesta se afla în patrimoniul SC G. SA.
Instanţa de apel a reţinut, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti, cele dispuse prin Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, cu privire la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 anexa 4 poziţia 22, prin care s-a reţinut că hotărârea de guvern este vădit nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, cât şi pe cele ale Legii nr. 31/1900 cu privire la dreptul de proprietate al societăţilor comerciale de la data constituirii, asupra căruia nu se poate dispune decât cu respectarea acestor legi.
Instanţa supremă a constatat nelegalitatea H.G. nr. 391/1995 raportat şi la dispoziţiile art. 481 C. civ. şi art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, apreciind că preluarea dispusă echivalează cu o expropriere efectuată în afara procedurii legale prevăzute pentru acesta.
De asemenea, în considerarea aceluiaşi principiu, instanţa de apel a reţinut şi cele dispuse prin Decizia civilă nr. 1653 din 27 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la ineficienţa H.G. nr. 391/1995 în sensul că hotărârea de guvern nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate, ulterior adoptării Constituţiei din 1991 care impune existenţa unei legi organice.
S-a apreciat că, în lipsa unei dispoziţii legale, cu atât mai mult cu cât prin însuşi actul normativ s-a prevăzut că transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile se va face în condiţiile legii, SC P. SA nu poate opune un titlu de proprietate. În consecinţă, Decizia nr. 1071 din 09 octombrie 1990 anexa 1 poziţia 7 precum şi Protocolul aferent de preluare a bunurilor aflate în administrarea I.C.L. Alementara 6 de către nou înfiinţata SC P. SA nu a dispus cu privire la spaţiul comercial situat în str. Prelungirea Ghencea, întrucât la acea dată acesta se afla deja în patrimoniul I.C.C. Bucureşti Glina.
Drept urmare nici titlul subsecvent, H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziţia 22 şi Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996 nu probează transferul valabil al unui drept de proprietate către SC A.C. SA.
Instanţa de apel a mai constatat că SC G. SA nu a preluat decât un drept de administrare asupra spaţiului comercial şi a terenului aferent acestuia, nu şi asupra trenurilor aflate în administrarea I.C.L. Alimentara 6.
Cu privire la inadvertenţele existente între spaţiul comercial revendicat în suprafaţă de 120 mp şi cele constatate de către expert în urma verificărilor şi măsurătorilor efectuate, în sensul că spaţiul comercial are o suprafaţă de 88,40 mp s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că în determinarea imobilului revendicat relevanţă au elementele specificate în evidenţele I.C.L. Alimentara 6 aşa cum acestea se regăsesc în Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, din care rezultă că spaţiul comercial în litigiu este magazinul identificat cu simbolul „74” simbol ce se regăseşte în Protocolul nr. nr. 237 din 18 ianuarie 1996 exhibat de apelantă.
Prin urmare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, opusă de către SC A. SA, în argumentarea căreia s-a invocat faptul că acţiunea în revendicare priveşte un alt imobil decât cel aflat în proprietatea sa, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la incidenţa art. 1859, 1860 şi 1895 C. civ. invocată de SC A. SA, s-a apreciat că uzucapiunea de 10 ani nu poate fi opusă decât dacă posesia se întemeiază pe un just titlu, prin acesta înţelegându-se un titlu translativ de proprietate, care nu emană de la adevăratul proprietar şi care unit cu buna credinţă şi cu posesiunea, pe durata termenului de prescripţie, conduce la dobândirea titlului de proprietate, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ. titlul lovit de nulitate neputând servi ca temei al uzucapiunii.
Întrucât titlul invocat de apelantă îl constituie H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziţia 22 şi Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, acte în neconcordanţă cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie, s-a considerat că acestea nu probează transferul valabil al unui drept de proprietate către SC A.C. SA în sensul prevăzut de art. 1895 C. civ.
Faţă de acestea, instanţa de apel a apreciat că autoarea apelantei a exercitat o posesie viciată, întrucât nu a fost de bună credinţă şi nu a posedat în temeiul unui just titlu, aspecte corect reţinute de către prima instanţă.
În consecinţă, constatând că în cauză se pune problema unui conflict între titlurile de proprietate invocate de părţi, titluri ce provin de la acelaşi autor, respectiv I.C.C.L. Alimentara 6 în condiţiile în care titlul apelantei, nu este doar ulterior, ci nu întruneşte cerinţele de valabilitate impuse de lege, s-a considerat că nici eventuala transcriere a imobilului, în temeiul unui titlu de proprietate lipsit de valoare nu prezintă relevanţă.
Prin urmare, Curtea de apel a constatat că, întemeiat, prima instanţă a reţinut, raportat la art. 480 C. civ., că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial situat în Bucureşti str. Prelungirea Ghencea, identificat conform raportului de expertiză administrat, drept conferit de Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990 încheiat în temeiul H.G. nr. 765/1990 şi apreciind sentinţa atacată legală şi temeinică, a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 20139 din 21 decembrie 2012 şi a încheierii din 06 octombrie 2010 ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A.C. SA invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -„când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii”, coroborat cu art. 312 alin. (3), C. proc. civ. - în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
În ceea ce priveşte criticile încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, încă din faza de judecată a fondului, a solicitat înscrierea în fals cu privire la anexa Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, intitulată Unităţi predate la I.I.S. Glina, motivat de faptul că, în anexa menţionată, apare scris cu mâna I.M. la poziţia 1, poziţia 2, poziţia 14, poziţia 15 şi tot cu acelaşi scris de mână numerele tuturor imobilelor.
Susţine recurenta că este cu neputinţă ca un document perfectat împreună cu protocolul la data de 25 iulie 1990, să cuprindă o denumire de bulevard ce a fost acordată prin dispoziţia primarului abia la sfârşitul anului 1995, deci la aproape 6 ani distanţă, falsul fiind elocvent.
Această anexă a Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, niciodată prezentată în original, a fost întocmită de către intimata-reclamantă în fals în încercarea de a-şi constitui un titlu de proprietate, cu scopul de a dobândi, în mod cu totul nelegal, imobilele spaţii comerciale.
Intimata-reclamantă SC G.R.B.G. SRL, în faţa instanţei de apel, a precizat că nu înţelege să se folosească în apărare de anexa Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, intitulată „Unităţi predate la I.I.S. Glina”, întrucât nu reprezintă dovada dreptului său de proprietate.
Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a depus la B.C.F., în vederea intabulării, anexa, cu modificări si adăugiri.
Apreciază că instanţa de apel face în mod total greşit trimitere la aceeaşi anexă, asupra căreia nu s-au operat modificări şi adăugiri, fără a fi supusă discuţiei contradictorii a părţilor.
Procedând în acest mod, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, adăugând ca probă un înscris la care chiar intimata-reclamantă a renunţat expres.
Mai mult decât atât, această anexă nu poartă semnăturile părţilor emitente ale protocolului a cărui anexă susţine intimata-reclamantă că este.
Arată că nici în faţa instanţei de apel nu a putut fi prezentat înscrisul în original ci numai în copie. De aici rezultă că înscrisul nu aparţine protocolului, fiind străin de acesta şi produs ulterior, şi nu poate fi primit de instanţă ca probă, întrucât, potrivit art. 139, 172, C. proc. civ., coroborat cu art. 1188 Pct. 4 C. civ., copia nu are nicio putere probatorie.
Apreciază că există un singur înscris intitulat Protocol nr. 21156 din 25 iulie 1990 fără nici o altă anexă, fie ea modificată şi adăugită sau nemodificată şi neadăugită. Obiectul protocolului vizează activitatea unităţilor comerciale specializate în desfacerea de carne însă acest act juridic (protocol fără anexă) nu individualizează unităţile a căror activitate trece din subordinea I.C.L. Alimentara sector 6 la abator.
Înţelesul acestui act juridic numit protocol (fără anexă) poate fi considerat o încercare de predare-primire, activitate nefinalizată de părţi.
Faptul că instanţa de apel păşeşte la analizarea ca un tot unitar, atât a protocolului cât şi a anexei acestuia, are ca efect schimbarea înţelesului vădit şi neîndoielnic al protocolului (luat ca act singular fără anexă) aspect care s-a concretizat în pronunţarea unei decizii total greşite care necesită a fi recurată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9. C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti, ce decurge din puterea lucrului judecat, în ceea ce priveşte chestiunile litigioase rezolvate prin Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ; Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - cu referire la Decizia civilă nr. 106/2007 a Curţii de Apel Bucureşti; Decizia nr. 479/A din 09 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului Bucureşti.
Apreciază că nu se poate reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, motivat de faptul că hotărârile la care s-a raportat instanţa de apel au fost pronunţate la acea vreme având în consideraţie ca probă atât Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, cât şi anexa acestuia, aspect care nu se mai regăseşte în speţă, instanţa având obligaţia de a pronunţa o soluţie făcând totală abstracţie de anexa protocolului.
Susţine recurenta că nu a avut şansa unui proces echitabil întrucât instanţa de apel a luat în considerare numai practica judiciară favorabilă intimatei - reclamante deşi la dosar se află şi practica judiciară favorabilă SC A.C. SA, prin care acţiunea în revendicare a SC G.R.B.G. SA a fost respinsă în mod definitiv şi irevocabil.
Instanţele de judecată nu au analizat, până în anul 2013, ca titlu de proprietate al intimatei-reclamante, doar Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990 (fără anexă) luat ca singur act. Consideră că renunţarea intimatei-reclamante la invocarea, ca mijloc de probă, a anexei, este o dovadă de recunoaştere a faptului că această anexă, modificată şi adăugată, este un fals.
Pentru aceste aspecte, consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu poate fi aplicat în prezenta cauză). Prezenta cauză este necesar a fi analizată exclusiv în baza probelor de la dosar, de care părţile au înţeles să se folosească.
Un alt argument susţinut de recurentă pentru care nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză, este acela că nu există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, conform art. 1201 C. civ., întrucât Decizia nr. 277/1994 nu face referire la imobilul în litigiu, neexistând nicio menţiune privind adresa spaţiilor comerciale în litigiu.
Solicită recurenta aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3). C. proc. civ. -,, .în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra in cercetarea fondului.dat fiind că toate apărările sale au fost înlăturate pentru că s-a invocat autoritatea de lucru judecat.
Astfel, în ceea ce priveşte efectele juridice produse de H.G. nr. 765/1990, s-a reţinut de către C.A.B. practica judiciară unitară a instanţei supreme care, prin hotărâri succesive, a constatat validitatea H.G. nr. 765/1990. Prin urmare, societatea recurentă a fost judecată după probatoriile din cauzele considerate ca având autoritate de lucru judecat şi nu după probatoriile de care părţile din prezenta cauză au înţeles să se folosească sau să le modifice.
Reia recurenta argumentaţia referitoare la faptul că H.G. nr. 765/1990 a fost publicată abia în 09 noiembrie 1992, ca atare, până la data de 09 noiembrie 1992, nu a existat (conform Constituţiei) şi nu a putut produce efecte translative de proprietate, singurele efecte fiind cele administrative.
Reiterează şi critica potrivit căreia, prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999 a fost abrogată cu efecte ex tunc şi ex nunc H.G. nr. 765/1990, pentru că H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999 foloseşte sintagma sunt şi rămân abrogate.
Menţionează că, în baza H.G. nr. 391/1995, publicată în M. Of. şi niciodată abrogată, SC A..C. SA, în calitate de primitor, şi SC P. SA în calitate de predător, au încheiat o convenţie (Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996), care reprezintă titlul său de proprietate.
Susţine că, spre deosebire de intimata - reclamantă, SC A.C. SA are un titlu de proprietate valabil, perfectat în conformitate cu legea. Spaţiile comerciale preluate de la SC P. SA sunt prevăzute în M. Of. şi nu într-o anexă modificată şi completată cu mâna.
Arată că toate tezele utilizate în apărare, respectiv cele privind obiectul transferului operat de Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, care nu include spaţiul comercial, calitatea de succesor în drepturi a reclamantei SC G.R.B.G. SRL, încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru perioada 01 august 1990-01 august 1995, în care SC G. SA a avut calitatea de chiriaş în spaţiul comercial revendicat, greşita reţinere a efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti, inclusiv cu privire la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 391/995 cât şi a Deciziei civile nr. 1653/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inadvertenţele existente între spaţiul comercial revendicat, în suprafaţă de 120 mp, şi spaţiul comercial expertizat, în suprafaţă de 88,4 mp sau uzucapiunea întemeiată pe art. 1859, 1860 C. civ. şi art. 1895 C. civ., au fost înlăturate, instanţa de apel plecând tot de la analiza titlului intimatei - reclamante, ca un întreg, protocol şi anexă.
Apreciază că, în acest mod, instanţa de apel a pronunţat o decizie prin prisma autorităţii de lucru judecat, fără a intra în cercetarea fondului, aspecte pentru care sunt incidente prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ. Instanţa de apel avea obligaţia să admită apelul şi să retrimită cauza spre rejudecare instanţei de fond, pentru ca şi această instanţă să analizeze cererea de chemare în judecată prin prisma renunţării la utilizarea ca probă a anexei Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţele de fond au constatat existenţa, în patrimoniul reclamantei, respectiv al succesoarei acesteia, a dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 15/1990, motivat de faptul că, la data adoptării acestei legi, reclamanta era titulara unui drept de administrare cu privire la spaţiul comercial.
Acest drept de administrare a fost dobândit în baza H.G. nr. 765/1990, act normativ prin care au fost transferate de la M.C.M.A.A., magazinele destinate comercializării unor produse alimentare, printre care şi cele de carne. În aplicarea dispoziţiei legale menţionate, a fost încheiat Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, în anexa căruia au fost menţionate spaţiile comerciale ce au făcut obiectul transferului.
Pârâta îşi întemeiază criticile în recurs, pe faptul că, în faza procesuală a apelului, reclamanta ar fi renunţat la a-şi întemeia pretenţiile pe anexa acestui protocol. În lipsa acestui înscris, actul juridic dedus judecăţii rămâne doar protocolul, din conţinutul căruia nu rezultă că bunul în litigiu a făcut obiectul transferului dreptului de administrare. Prin urmare, încadrând această critică în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, incluzând în cuprinsul acestui act şi anexa la protocol, când singurul înscris căruia îi putea desluşi înţelesul, în acest dosar, era protocolul.
Plecând de la aceeaşi premisă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, dând eficienţă efectului pozitiv al hotărârilor pronunţate anterior în litigiile pronunţate între părţi. Susţine că, în cauză, nu se putea reţine puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în ceea ce priveşte transferul dreptului de administrare către reclamantă şi inexistenţa vreunui titlu al pârâtei, în condiţiile în care, în toate celelalte litigii, soluţionate anterior anului 2013, instanţele au analizat protocolul împreună cu anexa, situaţia fiind diferită în acest litigiu, care se limitează doar la analiza protocolului.
Şi dacă nu s-ar fi renunţat la această anexă, susţine recurenta, aceasta este falsă întrucât a fost modificată şi completată ulterior cu denumirea străzii unde se află situat imobilul, o denumire inexistentă la data întocmirii protocolului, astfel că înscrisul nu poate fi utilizat ca mijloc de probă.
Consecinţa înlăturării puterii de lucru judecat a hotărârilor ce s-au întemeiat pe anexa la protocol este aceea că argumentele pârâtei ar trebui reanalizate pe fond.
Intimata reclamantă a invocat în concluziile orale din dezbateri nulitatea recursului, apreciind că motivarea recursului nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii atacate, ci un aspect ce ţine de interpretarea unei probe, inadmisibil a fi cercetat în recurs.
Nu va fi reţinută o astfel de sancţiune întrucât aspectul dedus controlului judiciar nu vizează o situaţie de fapt ce rezultă din înscrisul administrat ca probă, ci o problemă de interpretare a conţinutului actului juridic a cărui dovadă o face respectivul înscris, respectiv a se aprecia dacă concluziile instanţei de apel privind calificarea legală a actului, deduse din interpretarea conţinutului înscrisului, sunt contrazise de sensul vădit clar şi neîndoielnic al termenilor actului interpretat, caz în care aceasta ar fi denaturat conţinutul respectivului act juridic.
Procedând la analiza, în concret, a argumentelor recurentei, circumstanţiate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, reclamanta a utilizat ca mijloc de probă, în dovedirea pretenţiilor sale, înscrisul intitulat Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, încheiat între M.A.A.M.C.T. D.G.C. I.C.L. Alimentara sector 6, în aplicarea H.G. nr. 765/1990, prin care unităţile comerciale specializate în desfacerea de carne trec din subordinea I.C.L.A. Alimentara sector 6 la Întreprinderea Abator Bucureşti - I.I.C. Bucureşti Glina. În acest sens, au fost preluate activele, fondurile fixe, mărfurile şi ambalajele iar personalul a fost transferat.
Transferul operat prin H.G. nr. 765/1990 a vizat nu doar inventarul, activitatea comercială, fonduri fixe, ci întreg imobilul, ce a fost inclus în anul 1992 în reevaluarea capitalului social vărsat.
În ceea ce priveşte spaţiul comercial, conform anexei nr. 1, parte integrantă din protocol, I.C.L. Alimentara a semnat în calitate de predător, iar în anexă unităţile predate au fost identificate cu simbol adresă, fiind înscrisă şi valoarea mărfii şi a ambalajelor predate.
Faptul că exemplarul original al acestui înscris nu a putut fi înfăţişat instanţelor, nu poate constitui un fine de neprimire a cererii privind verificarea dreptului pretins de părţi, întrucât, pe de o parte încercarea de a reconstitui originalul a fost respinsă în instanţă prin Decizia nr. 106/2007, în care s-a apreciat că înscrisul nu are caracterul unui act efectuat într-o procedură judiciară, iar, pe de altă parte, dovada conţinutului său a fost confirmată de alte înscrisuri administrate în cauză, (inventare, dispoziţii de transfer) din care rezultă că transferul patrimonial a operat efectiv, în ceea ce priveşte activele, mijloacele fixe, marfa şi personalul.
Reclamanta a depus la dosar copiile conforme cu originalul ale protocolului şi anexei. Este reală constatarea recurentei că pe unul dintre exemplarele anexei, aflat în posesia primitorului, a fost inserată ulterior, adresa completă, actualizată, a fiecărui spaţiu comercial, cu numărul poştal aferent, însă aceasta nu înseamnă că lista unităţilor predate a fost modificată sau completată, cu scopul de a produce, prin fals, efecte juridice noi.
Reclamanta a renunţat a se prevala de această copie adnotată, folosită pentru procedurile de inventariere, întrucât a fost contestată de pârâtă, ca fiindu-i alterată forma iniţială. A rămas însă câştigată cauzei, o altă copie a anexei, depusă, de asemenea, la dosar, şi care nu conţine însemnări ulterioare, nefiind necesar a se rediscuta, după cum susţine recurenta, din punctul de vedere al admisibilităţii, pertinenţei sau concludenţei ca probă, de vreme ce fusese deja administrată.
Această împrejurare a fost reţinută, de altfel, şi de instanţa de apel care a constatat că respectivul înscris, în forma nealterată, nu a fost contestat de pârâtă, astfel că nu se poate aprecia că înscrisul intitulat „anexă” a fost retras din sistemul probator.
Este necesar a se face distincţie între anexa la protocol în sensul de negotium iuris, act juridic existent, ale cărui efecte translative de drepturi au fost analizate în prezenta cauză, la care reclamanta nu a renunţat şi înscrisul contestat de recurentă în sens de instrumentum probationis, ca suport material ce consemnează operaţiunea juridică respectivă, ce a fost retras.
Întrucât pârâta nu a contestat şi exemplarul reprezentând anexa neadnotată, aceasta face corp comun cu protocolul, conţinutul său fiind valorificat, cu efect probatoriu, atât de către instanţa de fond, cât şi de cea de apel, în ceea ce priveşte dovada transferului dreptului de administrare, pe care societăţile comerciale îl aveau la acea vreme şi de care puteau dispune.
În consecinţă, nu se poate aprecia că actul juridic dedus judecaţii a fost greşit interpretat şi că instanţa de apel nu a dat curs cererii de înscriere în fals câtă vreme aceasta a vizat, conform actelor dosarului, doar exemplarul adnotat de primitor, ce a fost înlăturat ca mijloc de probă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca eronat, raţionamentul recurentei care solicită, în realitate, o reanalizare a situaţiei de fapt numai prin perspectiva protocolului, fără anexa care individualizează spaţiul, pe motiv că reclamanta ar fi renunţat la a se folosi de acest mijloc de probă în dovedirea obiectului transferului.
Nu se poate reţine nici încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, cătă vreme aceasta a beneficiat de toate garanţiile procesuale în susţinerea propriilor apărări şi nu s-a constatat o încălcare a legii sub acest aspect.
Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale, constatând transferul efectiv şi valabil al dreptului de administrare cu toate componentele sale, în patrimoniul I.I.C. Bucureşti Glina (ulterior SC G. SA), care, ca titular al dreptului de administrare, a devenit după adoptarea Legii nr. 15/1990, proprietarul spaţiului comercial.
În ceea ce priveşte titlul exhibat de pârâtă, s-a reţinut că SC P. SA, înfiinţată la 9 noiembrie 1990, prin reorganizarea I.C.L. Alimentara, a dispus ulterior, în anul 1996, prin efectul H.G. nr. 391/1995, în favoarea pârâtei, de un bun pe care nu îl mai avea în patrimoniu.
Nu poate fi înlăturată, astfel cum a susţinut recurenta în invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., puterea de lucru judecat a hotărârilor care au statuat referitor la regimul juridic al acestor spaţii comerciale, pe motiv că, în prezenta cauză, sistemul probator nu se mai întemeiază şi pe anexa protocolului ce identifică spaţiile comerciale.
După cum s-a menţionat anterior, corect au fost avute în vedere de instanţa de apel atât protocolul cât şi anexa acestuia, motiv pentru care, ceea ce s-a statuat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior cu privire la regimul juridic al preluării, se bucură de putere de lucru judecat şi în prezenta cauză.
În acest sens, prin Decizia nr. 277 din 5 mai 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin nerecurare, a fost respinsă cerea reconvenţională a SC P. SA, autoarea pârâtei, prin care solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor vizate de H.G. nr. 765/1990. În această hotărâre s-a reţinut că spaţiile comerciale specializate în comercializarea de lapte, carne, pâine, peşte, au ieşit definitiv din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6 la 25 iulie 1990, conform H.G. nr. 765/1990, trecând în subordinea unităţilor M.A.A., pe baza protocolului încheiat între părţi. Chiar dacă imobilele nu sunt menţionate expres în hotărâre, acestea, inclusiv cel care reprezintă obiect al prezentului litigiu, sunt incluse, în obiectul de reglementare al actului administrativ. Hotărârea, vizând actul administrativ în ansamblul său, tranşează problema inexistenţei unui drept de proprietate al SC P. SA asupra acestor spaţii comerciale incluse în protocol.
Recurenta a susţinut, în legătură cu acest aspect, că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Această critică urmează a fi înlăturată, dat fiind faptul că instanţa de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat ca excepţie procesuală dirimantă, ce împiedică o nouă judecată, ci a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care presupune că, ceea ce s-a statuat printr-o altă hotărâre judecătorească privind elemente ale raportului juridic dedus prezentei judecăţi, reprezintă o prezumţie simplă, mijloc de probă ce a fost valorificat, ca atare, în sistemul probator al cauzei pendinte.
Nici în privinţa celorlalte critici, nu se poate reţine o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Astfel, instanţele de fond au lămurit aspectul referitor la inadvertenţele rezultate din măsurarea spaţiului, apreciind în mod judicios că nu sunt de natură a crea echivoc cu privire la calitatea procesuală a părţilor şi identificarea obiectului litigiului.
Nici invocarea practicii judiciare contradictorii nu reprezintă un aspect de nelegalitate al deciziei recurate, dat fiind că a fost menţionată, astfel cum s-a arătat anterior, în parte, sub aspectele relevante pentru reţinerea puterii de lucru judecat, ca mijloc de probă în dovedirea situaţiei de fapt reţinute şi nu a constituit un izvor de drept în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.
Referitor la aspectele dezvoltate de pârâtă privind nevalabilitatea H.G. nr. 765/1990, care nu a fost publicată în M. Of. sau a fost abrogată cu efecte ex tunc, ori efectele pe care o eventuală joncţiune a posesiei pârâtei cu cea a autoarelor ei, le are asupra dobândirii dreptului de proprietate, ori semnificaţia încheierii unui contract de închiriere pe planul atitudinii subiective a părţilor implicate în acel raport juridic, Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate distincte la adresa considerentelor deciziei recurate. Recurenta s-a rezumat la a reitera aceste argumente, cu motivarea că instanţa de apel le-a respins exclusiv prin prisma valorificării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a altor hotărâri pronunţate în legătură cu imobile aflate în aceeaşi situaţie juridică, astfel că ar fi incidente disp. art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Nu se poate reţine o astfel de aserţiune, dat fiind faptul că instanţa de apel a analizat fiecare dintre aceste apărări ale pârâtei în raport de instituţiile de drept invocate, iar împrejurarea că, astfel cum s-a apreciat anterior, a interpretat actul juridic dedus judecăţii şi a aplicat dispoziţiile legale, în raport de ansamblul probator administrat, utilizând inclusiv prezumţia ce rezultă din reţinerea puterii de lucru judecat a unei alte hotărâri nu poate fi asimilată cu o necercetare a fondului cauzei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.C. SA împotriva Deciziei nr. 203 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 554/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 603/2014. Civil → |
|---|
