ICCJ. Decizia nr. 689/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 689/2014
Dosar nr. 9467/2/2011*
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea iniţială de chemare în judecată înregistrată la data de 12 decembrie 2008 sub nr. 12233/302/2008 reclamanţii S.E.I. şi S.E.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi S.C. H.N. S.A, obligarea pârâţilor la plata preţului la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.866,8921 RON actualizată, reprezentând preţul apartamentului nr. 2 achiziţionat; obligarea la plata sumei de 15.000 RON actualizată reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 2 şi obligarea pârâţilor şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 12 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie, a admis acţiunea reclamanţilor S.E.I. şi S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamaţilor suma de 952.204 RON (echivalent 276.982 euro) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, sector 1 la data de 13 noiembrie 2007 şi suma de 23.163 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de îmbunătăţire aduse de către reclamanţi respectivului apartament, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 2.200 lei RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii respectiv la 02 decembrie 2008 şi aplicabilă în timp raportului juridic dedus judecăţii, Statul român are calitate procesuală pasivă. S-a reţinut în baza textului legal că, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tribunalul a avut în vedere că reclamanţii au pierdut imobilul din patrimoniul lor ca urmare a pronunţării Deciziei civile nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi au rămas beneficiarii unui drept de creanţă, constând în contravaloarea de piaţă a apartamentului. Tribunalul a avut în vedere şi legislaţia internă, respectiv dispoziţiile art. 1084 din C. civ. în care se prevede că daunele interese ce sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat. Mai mult, în caz de evicţiune totală aşa cum este cazul şi în speţa dedusă judecăţii, "dacă lucrul vândut se află la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii." – art. 1344 C. civ.
Cu privire la împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a avut în vedere că reclamanţii şi-au pierdut bunul în urma comparării de titluri şi admiterii acţiunii în revendicare prin acordarea de preferabilitate titlului foştilor proprietari şi cum pierderea bunului a născut dreptul la daune interese în cauză, sunt incidente dispoziţiile care reglementează acordarea acestor despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere şi modificarea intervenită prin Legea nr. 1/2009 care conferă drepturi reclamanţilor de a chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru a li se restitui preţul de piaţă al imobilului potrivit standardelor internaţionale la momentul intervenirii deposedării precum şi contravaloarea lucrărilor necesare şi utile şi a îmbunătăţirilor aduse apartamentului.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC H.N. SA pe cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a admis această excepţie deoarece pârâta a avut calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti în contractul de vânzare-cumpărare şi răspunde numai în raport de acest contract, drept pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 180 din 12 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, arată în mod expres că restituirea preţului reactualizat plătit chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi nu de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Nerespectând norma imperativă, nu s-a realizat identitatea impusă de lege între titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţie corelativă dreptului intimaţilor-reclamanţi la obţinerea despăgubirii şi cel care trebuie să stea în judecată în calitate de pârât. Faţă de dispoziţiile exprese ale legii, s-a reţinut că, plata sumelor reactualizate plătite chiriaşilor trebuie să se facă de Ministerul Finanţelor Publice care este instituţia stabilită de legiuitor şi împotriva căruia trebuie îndreptate acţiunile, aşa cum corect au procedat intimaţii. Curtea de apel a constatat că prin modul în care a fost soluţionată excepţia, tribunalul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, astfel că a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 decembrie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 657 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanţii S.E.I. şi S.E.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 816.304 RON, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. 2 situat în Calea Victoriei, sector 1, a luat act de renunţarea la judecata cererii privind contravaloarea îmbunătăţirilor şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 2.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată (700 RON onorariu expert şi 1.500 RON onorariu avocat).
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, aceştia din urmă fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 2 din Calea Victoriei, sector 1.
S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". S-a avut în vedere că, obligaţia de restituire a valorii de piaţă a imobilului revine Ministerului Finanţelor Publice, în sens fiind de altfel şi considerentele deciziei prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptăţit să primească valoarea de piaţă a imobilului cu privire la care s-a admis acţiunea în revendicare. Astfel, raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit valoarea de circulaţie a bunului ca fiind de 816.304 RON, valoare ce nu a fost contestată de niciuna din părţi. Situaţia reclamanţilor se încadrează în ipoteza vizată de respectivul articol, împotriva lor fiind admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar. Prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi cu valoarea de piaţă a imobilului de care au fost evinşi, stabilită la 816.304 RON, sens în care tribunalul a admis cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la cererea reclamanţilor privind plata contravalorii îmbunătăţirilor, faţă de Declaraţia autentificată sub nr. 1.017 din 8 aprilie 2011 de BNP D.O.V., tribunalul a luat act de renunţarea la judecata respectivei cereri, în conformitate cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia adoptată în cererea principală, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 35 A din 1 februarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Bucureşti a formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 35A din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar restituirea acestui preţ se face de către Ministerul Finanţelor Publice. S-a avut în vedere că, pentru a dispune obligarea pârâtului la contravaloarea valorii de piaţă a imobilului, trebuie îndeplinite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi anume să fie vorba de un contract desfiinţat şi acesta să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Întrucât norma în discuţie nu distinge, s-a apreciat necesar ca Legea nr. 112/1995 să fie respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procesual, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001. Instanţa supremă a apreciat că, această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza contractului "cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenţionat să reglementeze un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea sau nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. S-a stabilit ca, în rejudecare, să se analizeze împrejurarea dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fiind necesar a se verifica dacă au fost sau nu respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea respectivului contract şi dacă cumpărătorii au fost de bună credinţă la încheierea acestuia, funcţie de care trebuie analizate îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se putea dispune restituirea preţului de piaţă al imobilelor revendicate, drept pentru care decizia recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a se analiza şi clarifica pe deplin situaţia de fapt, faţă de care să se facă aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează dezdăunarea.
În rejudecare, cauza a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 8 martie 2013, sub nr. 9467/2/2011*.
Prin Decizia civilă nr. 173A din 04 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 657 din 11 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 50321/3/2009, apelantul fiind obligat să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în sumă de 1.984 RON.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi primită, prima instanţă apreciind corect că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data introducerii acţiunii. Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. S-a avut în vedere că, aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus prin Legea nr. 1/2009, conform cărora "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare". S-a reţinut că, în situaţia în care fondul extrabugetar este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("preţul de piaţă") rezultă că singura raţiune a modificărilor legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, astfel încât au fost respinse criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii. De altfel, în primul ciclu procesual în cauză, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cauză. De asemenea, faţă de normele legale incidente în speţă, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susţinerile apelantei privind regulile din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun, respectiv C. civ.
În ceea ce priveşte criticile apelantului vizând fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că, naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat, este condiţionat de împrejurarea că respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate. Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - instanţa a analizat condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul numai la restituirea preţului actualizat (art. 50 alin. (1)).
Din examinarea lucrărilor dosarului, curtea de apel a reţinut că în mod corect s-a avut în vedere că, prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de S.I.M. împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, aceştia din urmă fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul apartament nr. 2, sector 1. Instanţa de apel a remarcat din considerentele deciziei arătate că instanţa care a pronunţat-o a reţinut indirect valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecăţii, conform art. 480 C. civ., apreciindu-se, totodată, asupra calităţii cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credinţă. S-a arătat în acest sens că, "atâta timp cât (instanţele) nu au fost învestite cu o cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu pot fi luate în discuţie aspectele legate de buna-credinţă, care conduce la menţinerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu". Într-o asemenea situaţie, faţă de cele statuate prin decizie, aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilului, nu au fost primite în cadrul analizei efectuate.
În cauza de faţă, instanţa de apel a avut în vedere însă şi îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, instanţa supremă apreciind prin decizia sa de recurs că, pentru a se putea dispune restituirea preţului de piaţă al imobilelor revendicate, instanţa de apel va trebui să verifice dacă au fost sau nu respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă cumpărătorii au fost de bună credinţă la încheierea acestor contracte. În acest context, examinând actele care au stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996, instanţa de apel nu a reţinut aspecte de natură a pune în discuţie nerespectarea procedurii de încheiere a contractului, remarcând în plus că la momentul cumpărării s-au avut în vedere şi referatele întocmite de oficiul juridic şi de celelalte servicii de specialitate din cadrul societăţii care administra imobilul din care rezultă că imobilul era preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, că acesta nu figura pe lista monumentelor protejate, exceptate de la vânzare, că la data de 21 octombrie 1996 nu exista un litigiu privind acest apartament, iar fostul proprietar solicita doar despăgubiri de la stat. În raport de aceste date şi în lipsa altor probe aduse de apelantul-pârât, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit existenţa vreunei împrejurări de fapt care să determine înlăturarea prezumţiei bunei-credinţe de care se bucură reclamanţii în privinţa perfectării respectivului act de înstrăinare.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului referitoare la faptul că prin Decizia nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, care nu poate constitui titlu valabil, fiind încălcate dispoziţiile Constituţiei României în vigoare la momentul încheierii contractului, Curtea de Apel a constatat că o asemenea statuare nu poate constitui un impediment în acordarea de despăgubiri, conform cerinţelor impuse de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 fiind pe deplin respectată la încheierea contractului câtă vreme imobilul a fost preluat "cu titlu" potrivit concepţiei legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997. Curtea de apel a constat că în mod corect s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a imobilului, calculate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, împotriva concluziilor expertului nefiind formulate obiecţiuni.
Curtea de apel a mai constatat că nici aspectul referitor la stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat ţinând seama că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii faţă de reclamanţi, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel este criticată în privinţa menţinerii obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului plătit actualizat în valoare de 816.304 RON pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 1, fiind reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit s-a reţinut calitatea procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apreciază că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, întrucât dispoziţiile acestui text legal nu conţin norme cu caracter procesual pentru a i se atribui calitate procesuală pasivă.
Argumentează recurenta că instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. în baza cărora obligaţia de garanţie, pentru situaţia evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA.
Motivează pârâta-recurentă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice ar putea fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situaţia în care aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, arată că, în speţa dedusă judecaţii, dispoziţiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA.
Un alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel sub aspectul menţinerii greşite a obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a avea în vedere îndrumările obligatorii ale instanţei de casare care, în considerentele Deciziei civile nr. 856 din 21 februarie 2013, a stabilit că instanţa de apel să verifice respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, verificări care nu au fost întreprinse.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanţelor Publice doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiţii stipulate de textul invocat.
În raport de îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătă că în ceea ce priveşte condiţia referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta susţine că această condiţie nu este îndeplinita întrucât prin Sentinţa civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat că imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 care nu poate constitui un titlu valabil, întrucât încalcă Constituţia României în vigoare la acel moment şi, prin urmare, preluarea a fost abuzivă şi nu a operat transferul proprietăţii. Întrucât preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, recurenta susţine că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Susţine că reclamanţii aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului şi să fi efectuat un minim de diligente pentru a afla situaţia juridica a imobilului. Deoarece încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, recurenta arată că deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Consideră că, atât timp cât în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice când au dispus obligarea pârâtei la restituirea preţului la valoarea de piaţă în sumă de 816.304 RON.
Hotărârea instanţei de apel este criticată şi în ce priveşte obligarea de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.984 RON stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţii ce conferă prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocaţial, astfel încât solicită a se constata că suma stabilită de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 1.984 RON, este nejustificat de mare în raport de obiectul dosarului şi munca prestată de avocat, culpa Ministerul Finanţelor Publice neputând fi reţinută în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice vizează reţinerea greşită a calităţii sale procesuale pasive în acţiunea ce are drept obiect restituirea către reclamanţii S.E.I. şi S.E.I. a preţului de piaţă al apartamentului nr. 2 situat în Bucureşti, Calea Victoriei, sector 1 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463 din 29 noiembrie 1996.
Reiterarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice ca motiv de recurs, ulterior pronunţării Deciziei civile nr. 402 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, conduce la inadmisibilitatea analizării motivului invocat atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia de casare.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (nerecurată), s-a statuat irevocabil asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, reţinând că justificarea calităţii acestuia rezultă în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care arată în mod expres că restituirea preţului reactualizat plătit chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Soluţia pronunţată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
În atare condiţii, reiterarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu poate fi analizată într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat. Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în doctrina juridică fiind subliniat faptul că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de control judiciar, astfel încât dezlegarea problemei de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice nu mai poate face obiectul controlului instanţei sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drept pentru care criticile recurentului axate pe greşita sa legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai pot fi analizate. Reiterând excepţia referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile date în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de control judiciar, prin Decizia de casare nr. 402 din 28 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a soluţionat un aspect litigios - în speţă, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice - se impune, fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, dezlegări care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului. În atare condiţii, întrucât soluţia dată în privinţa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a intrat în puterea lucrului judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi repusă în discuţie fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar şi a normelor de drept internaţional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanţa de contencios european a stabilit în jurisprudenţa sa (cauza Amurăriţei contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma preeminenţei dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunţat în preambulul Convenţiei. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii juridice, care presupune, printre altele, ca soluţiile definitive ale instanţelor judecătoreşti să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a statuat că instanţele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuţie constatările jurisdicţiilor anterioare, fiind obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuţie a situaţiilor soluţionate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenţie.
Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. S-a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege în determinarea modalităţii de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul preţului de piaţă şi nu la cel al preţului actualizat. Critica se vădeşte a fi nefondată şi nu atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile legale înscrise în art. 501, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.". Conţinutul normei analizate relevă condiţia premisă pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (2) şi (3), precum şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenţia legiuitorului de a distinge între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincţie care funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea credinţă ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază că, menţinerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21)), precum şi introducerea articolului 501, denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi - în sens larg - se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanţa de apel în condiţiile circumstanţiale particulare litigiului, astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare nr. 856 din 21 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În contextul cauzal, se constată că instanţa de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi (ca urmare a valabilităţii contractului respective) a îndreptăţirii acestora de a primi preţul de piaţă a apartamentului ca efect al evingerii lor în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar.
Titlul de proprietate al reclamanţilor, deşi nu a fost atacat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluţionat prin Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanţii din prezenta acţiune fiind obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie fostului proprietar, S.I.M. imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Raportarea recurentei la considerentele Deciziei civile nr. 1.896/2007 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-ar fi reţinut împrejurarea potrivit căreia imobilul litigios ar fi intrat în proprietatea statului în baza unui act normativ care nu poate constitui titlu valabil, nu are relevanţă asupra acordării despăgubirilor cuvenite în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 atât timp cât Decretul nr. 92/1950 face parte din categoria actelor normative de preluare abuzivă de către stat a imobilului în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. a) din legea specială. Verificarea condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 s-a realizat în conformitate cu îndrumările deciziei de casare, instanţa de apel concluzionând corect asupra lipsei oricărui impediment în derularea procedurii privind vânzarea imobilului litigios aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Susţinerea recurentei cu ocazia concluziilor orale potrivit căreia contractual reclamanţilor nu ar fi fost încheiat valabil întrucât fostul proprietar ar fi formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi primită. Art. 9 alin. (1) din Lege stabileşte dreptul chiriaşilor-titulari ai apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari de a cumpăra, după expirarea termenului prevăzut de art. 14, respectivele apartamente. Faptul că fostul proprietar a solicitat doar plata de despăgubiri de la stat nu a constituit un impediment asupra procedurii de perfectare a contractului, ci a creat premisele îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 9 din Lege, reclamanţii în calitatea lor de chiriaşi fiind îndreptăţiţi să dobândească prin cumpărare proprietatea imobilului ce îl deţineau în baza unui contract de închiriere valabil încheiat.
În acest context este de semnalat că, în jurisprudenţa Curţii europene s-a statuat că titlul de proprietate a subdobânditorului de bună-credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că diminuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionale astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României, cauza Pincova şi Pina contra Republica Cehă).
Obligarea reclamanţilor de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită folosinţă imobilul litigios, în condiţiile în care titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996 nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie în favoarea acestora, împrejurare care atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata preţului de circulaţie al imobilului de care au fost evinşi ca efect al admiterii acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.
Susţinerile recurentei sub aspectul inaplicabilităţii prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanţii nu ar fi făcut dovada condiţiei referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamanţilor a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1.896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care au fost obligaţi - către fostul proprietar - să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare nr. 1065/19463/1996, act care a rămas lipsit de eficienţă juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi, procedeu judiciar care presupune - prin definiţie - existenţa unor titluri valabile de proprietate. Este de semnalat că interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (21) din aceeaşi lege relevă concluzia că termenul de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de faţă.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi reanalizate în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 404 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă prin care s-a statuat asupra calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât reiterarea excepţiei, în al doilea ciclu procesual, în calea de atac a recursului ar conduce la ignorarea efectelor autorităţii de lucru judecat a dezlegării jurisdicţionale irevocabile dată în interiorul aceluiaşi proces.
În ceea ce priveşte critica pârâtei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea subsumată acestui motiv este neîntemeiată întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Textul consacră principiul potrivit căruia la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală şi că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul. Prin decizia atacată a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 657 din 11 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi întrucât s-a reţinut culpa procesuală a pârâtei în această fază procesuală, în mod judicios s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Susţinerea recurentei referitoare la neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa posibilităţii reducerii onorariului de avocat nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs atât timp cât implică verificări de fapt, fiind aspecte de netemeinicie a hotărârii referitoare la cuantumul cheltuielilor (pretins prea mare) în raport de obiectul dosarului şi munca prestată de avocat.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidentă, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 173A din 04 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 688/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 692/2014. Civil → |
|---|
